***

 

Doamne, unde merge lumea asta?! Un bărbat care să vină la un eveniment oficial fără șosete?!

***

 

Două pupeze într-un tei

Trecute de floarea vârstei

Plictisite și țâfnoase

Dar la limbă veninoase

Se apucară de vorbit

Cum că vulpea a slăbit

De când și-a făcut iubit

Chiar pe ursul păcălit

Pupăza cea mai moțată

Își aduse aminte îndată

Că veverița minionă

A intrat la cioară bonă

A spălat și a scrobit

Până puii s-au albit

Că și capra cu trei iezi

Într-o zi pe la amiezi

A plecat și-a dus plocoane

Ca să-și pună silicoane

Și că ar vrea bunăoară 

Să intre ca secretară

Lupul i-ar fi fost amant

Dar capra la înșelat

D-aia pe iezi i-a mâncat

N-a uitat pe coțofană

Că și-a luat haină de blană

Și că bani n-ar fi avut

Decât dintr-un Revolut

Transferați de-un papagal

Care are cașcaval 

Pupăza cu creasta mică

O bârfește pe furnică

Că ea n-ar duce în spate

Nici un fel de greutate

Că amant l-are pe greier

Doar muzică are în creier

Cântă în Berăria H

La cimpoi și fluieraș

Cârtița este tenace

Nu e oarbă ,se preface

A făcut totul cu cap

Să ia pensie de handicap

Barza este slăbănoagă 

N-are nici un pic de vlagă

Are tenul cam livid

Că și-a pus în cioc acid

Și vorbind ele în șoapte

Și-au dat seama că e noapte

Morala?

                Că aici am vrut să ajung

                Calul moare de drum lung

                Prostul chiar și când murea

                Purta grija altuia

      ✍️~Mariana Luca-Croitorescu~

***

 

Napoleon Bonaparte și-a clasificat soldații în 4 tipuri de oameni:

1. Cei deștepți cu inițiativă;

2. Deșteptul fără inițiativă;

3. Ignoranții fără inițiativă și

4. Ignoranții cu inițiativă.

Napoleon a dat comandanților funcții de generali și strategi celor inteligenți cu inițiativă...

Napoleon a atribuit funcții oficiale inteligenților fără inițiativă, cărora le-au primit ordine superioare pentru a le îndeplini cu sârguință.

Napoleon i-a pus pe ignoranți fără inițiativă, ca să fie „carne de tun”.

Oameni ignoranți cu inițiativă, Napoleon nu i-a vrut lângă armatele sale..

Un ignorant cu inițiativă face ce nu trebuie, spune ce nu trebuie, se încurcă cu cine nu trebuie, strică tot ce atinge, și apoi spune că nu a vorbit serios.

***

 Dumnezeu a creat magarul si a zis:

 - Tu esti un magar. 

Va trebui sa cari intr-una greutati pe spatele tau de dimineata pana seara. 

Vei manca iarba si nu vei fi prea destept. 

Si vei trai 50 de ani. 

Raspunse magarul:

 - Sa traiesc asa 50 de ani e mult prea mult Doamne! 

Nu ma lasa sa traiesc mai mult de 30 de ani! 

Si a fost asa. 

Apoi Domnul a facut cainele si a zis: 

- Tu esti un caine! Tu vei veghea bunurile oamenilor si vei fi prietenul lor cel mai bun. 

Vei manca resturile de la masa oamenilor si vei trai 25 de ani.

 Cainele zise: 

- Asa o viata 25 de ani e prea mult Doamne! 

Nu-mi da mai mult de 10 ani. 

Si a fost asa.

 Dupa care Dumnezeu a creat maimuta si i-a zis:

 - Tu esti o maimuta! 

Vei sari din pom in pom si te vei purta ca un idiot. 

Vei fi hazlie si vei trai 20 de ani.

 Maimuta zise:

 - Doamne! 20 de ani ca un clown e prea mult. 

Te rog nu-mi da mai mult de 10 ani. 

Si a fost asa.

 La urma Dumnezeu a creat omul si i-a zis:

- Tu esti un om, singura faptura cu ratiune de pe pamant. 

Iti vei folosi inteligenta sa imblanzesti animale si sa cultivi plante. 

Tu vei stapani pamantul si vei trai 20 de ani. 

Omul a zis: 

- Doamne, 20 de ani imi sunt prea putini! 

Da-mi Doamne cei 20 de ani care i-a refuzat magarul, cei 15 ai cainelui si cei 10 ai maimutei. 

Si asa a facut Dumnezeu ca omul traieste 20 de ani ca om, dupa care se casatoreste si 20 de ani traieste ca magar muncind lucruri grele de dimineata pana seara. 

Apoi va avea copii si va trai 15 ani ca un caine pazind casa si mancand resturile de la familia sa. 

Apoi, la varste inaintate, isi traieste ultimii 10 ani ca maimuta, se va purta ca un idiot si isi va distra nepotii.

***

 

Elena Cuza, prima doamnă a României și simbolul județului Vaslui, fiica postelnicului Iordache Rosetti si a sotiei sale Catinca, s-a nascut pe 17 iunie 1825, la Iasi...

În spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie, iar sprijinul necondiționat pe care l-a avut creatorul României moderne, Alexandru Ioan Cuza, a fost soția sa, prima Doamnă a României, Elena Cuza. Pe numele ei de fată Elena Rosetti-Solescu, aceasta este, fără îndoială, cea mai reprezentativă personalitate a județului Vaslui. Chiar dacă era o fire introvertită, conservatoare, iar cei din jur nu o considerau o femeie atrăgătoare, a fost iubită de popor pentru acțiunile caritabile întreprinse și s-a bucurat, în timpul vieții, de simpatia împăratului Napoleon al III-lea și a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiați ai soțului ei, a lui Carol I, Ferdinand și a reginei Maria. Din păcate, deși iubită de toată lumea, nu a reușit să obțină și dragostea celui de la care a așteptat cel mai mult atenție, soțul său. În ciuda tuturor infidelităților acestuia, care erau de notorietate, în ciuda abandonului și a lipsei de respect, i-a rămas aproape, dând dovadă de un devotament ieșit din comun, cum rar îți este dat să vezi. Pentru că nu i-a putut oferi urmași, i-a înfiat pe cei doi copii pe care soțul ei i-a avut cu rivala sa, de fapt femeia pe care a iubit-o acesta, Maria Obrenovici. Elena Cuza a fost un model de înțelegere, demnitate și devotament, iar numele ei are un loc de cinste în istoria României.

 Si-a petrecut copilăria la moșia părinților de la Solești, Vaslui. Educația Elenei Rosetti a început la Solești, sub îndrumarea mamei sale, și a continuat la Miclăușeni, în reședința bunicului Dumitrache Sturdza, unde acesta avea o bogată colecție de manuscrise și documente vechi. De la vârsta de 7 ani este dusă la Scheia, la colegiul particular al fratelui Catincăi, Constantin Sturdza și al soției acestuia, Agripina. Mama Elenei ținea mult ca aceasta să cunoască bine limbile străine, germana și franceza. La 15 ani a fost introdusă în înalta societate și s-a mutat la Iași. Aici l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza. L-a întâlnit pentru prima dată în 1844 și se spune că s-ar fi îndrăgostit pe loc de tânărul arătos. Deși aveau firi complet diferite, cei doi au decis să se căsătorească. Elena era introvertită, stângace, restrasă și timidă. De asemenea, era foarte mică și subțire, nu era o femeie foarte atrăgătoare. Cuza era un bărbat galant, cuceritor și impulsiv, care avea deja o faimă de afemeiat. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mama sa înaintea celor față de soț. Aceștia s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați. După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dovedit că poate acționa în momente de criză. Pusă în fața unei situații periculoase – “revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”, ce amenința siguranța soțului ei – această tânără femeie timidă și lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, inițiativă și hotărâre. A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți și mai departe la Viena și Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Infidelitățile lui Alexandru Ioan Cuza și abnegația Elenei Cuza

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galați (1852) au apărut primele neînțelegeri în căsnicia lor. Farmecul și veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălățeană și cea ieșeană, față de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelități au devenit subiect de bârfe. În acea societate dominată de bărbați, infidelitatea, în special cea a soțului, era acceptată ca un lucru comun. De regulă, ea nu ducea la divorț și nici nu marca o carieră politică, cu condiția să fie făcută cu un dram de tact și cu discreție pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauții nu au fost luate și ea a suferit o umilință personală. Sănătatea i-a fost afectată și Cuza i-a sugerat să plece la Paris, în primul rând pentru că își dorea să fie liber. La insistențele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în țară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Solești decât cu soțul ei la Galați. Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți. Elena Cuza s-a adaptat greu noii situații, însă cu susținerea mamei sale a făcut față rezonabil noilor îndatoriri.

A crescut fiii amantei Maria Obrenovici

Rivala care i-a făcut viața nefericită a fost Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici și mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Cu 10 ani mai tânără decât Elena, calculată, aceasta l-a sedus pe Alexandru Ioan Cuza, iar Elena a preferat să-și găsească liniștea interioară într-un nou exil la Paris. Elena Cuza a revenit în țară la îndemnurile lui Vasile Alecsandri, în primăvara lui 1862. La Paris a acordat o mai mare atenție aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă și a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens și era mult mai bine informată asupra problemelor politice și sociale ale timpului. La prima recepție dată la palatul din București, prin purtarea sa, prin modul simplu și prietenos prin care știa să câștige sufletele, principesa domnitoare îl impresionă chiar și pe soțul său văzând-o atât de stăpână pe mișcări și vorbe, căci el o știa timidă și stângace. Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul așteptărilor și al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a țării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri și spectacole de teatru, alături de soțul ei, primea personaje importante în audiențe particulare. În anul 1864 domnitorul l-a adus la palat pe fiul său Alexandru, copilul făcut cu Maria Obrenovici, și l-a prezentat soției sale ca pe un orfan salvat de la înec (în acel an fuseseră inundații în Dâmbovița, n.r.), pe care urma să îl țină până la găsirea părinților. Această minciună o revoltă pe Elena, căci ea știa despre cine era vorba și l-a înștiințat pe domnitor că preferă despărțirea, sătulă fiind de glumele făcute pe seama toleranței ei. Văzând însă recunoștința și admirația țăranilor din Ruginoasa față de ceea ce înfăptuise Cuza, aceasta consimți în cele din urmă să îl înfieze. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. Elena nu putea avea copii, prin urmare, trecând peste resentimente, nu doar că i-a înfiat pe cei doi băieți ai domnitorului, dar i-a iubit și i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei.

Exilul și dragostea eternă a primei Doamne a României

EXEMPLU DE URMAT…O altă lovitură primită de Elena Cuza din partea soțului a fost imediat după lovitura de stat din 1866, pusă la cale de “monstruoasa coaliție”. În acea noapte, Elena a încercat să ajungă la soțul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Cu ajutorul consulului francez Tillos a reușit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit țara doar cu amanta, fără să o mai aștepte pe soție. Elena a aflat la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena, căci domnitorul o prezentase grănicerilor drept soție pe Maria Obrenovici. Întreaga familie i-a cerut să divorțeze. Deși familia i-a cerut insistent acest lucru, ea nu a cedat și a decis să plece împreună cu cei doi copii la el. Chemarea datoriei a fost mai puternică. Soțul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, și-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o altă vilă lângă Florența, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scăpa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieții lui, și ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873. I-a purtat lui Cuza aceeași dragoste și după moarte. La aniversarea unei jumătăți de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colțurile țării, cărora le-a mulțumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. Aceasta a murit la vârsta de 84 de ani, la 3 aprilie 1909, în urma unei gripe care s-a transformat în pneumonie și, conform dorințelor sale, a fost înhumată alături de mama sa, la moșia de la Solești, fără funeralii naționale.

***

 

Povestea ministrului meteor. Mihail Kogălniceanu: „N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume”

„Dacă scap, te voi anunța eu însumi; în caz contrar, doctorul Severeanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că nu, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta și, cât despre tine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-a-ntregul ție”, mărturisea Mihail Kogălniceanu într-o scrisoare trimisă soției lui, în iunie, pe 20, 1891. I-a scris de pe patul unui spital din Paris unde urma să fie operat, pentru a unsprezecea oară, de un cunoscut chirurg urolog din Franța acelui timp. S-a hotărât în ultimul moment să accepte operația și a plecat fără să-și ia rămas bun de la soție și copii. S-a dus cu presimțirea morții și cu 100 de franci în buzunar.

Născut în Iași, în ziua de 6 septembrie 1817, cum a fost însemnat în Ceaslovul nașterilor și morților familiei, într-o familie de basarabeni, Mihail a fost primul copil, din zece, al Catincăi și al lui Ilie Kogălniceanu. Tatăl lui a fost fiul unui răzeș boierit și, datorită lui, veniturile familiei au sporit considerabil. Acest lucru i-a permis să le ofere copiilor, celor care au supraviețuit primilor ani de viață, o educație aleasă.

La început, așa cum era obiceiul vremii în familiile înstărite, Mihail a învățat câte ceva acasă, cu educatori privați. A fost trimis apoi la Iași, la un pension francez, unde a studiat îndeosebi greacă, franceză și germană, fiindcă „acestea erau materiile ce s-au predat cel mai des”. A fost înscris apoi ca elev la Institutul de Educație pentru Fiii de Nobili care funcționa în Palatul Sturdza, aflat în satul Miroslava, în apropiere de Iași. A făcut parte din prima și ultima generație care a absolvit acea școală, deoarece s-a închis după patru ani, în 1834. Aici i-au fost colegi, printre alții, și i-au devenit prieteni Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.

„Puțin după venirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniți din toate părțile Moldovei, mult mai vrâstnici decât mine, mulți mai învățați decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învățat în limbile franceză, nemțască și elină, măcar că din aceasta din urmă nu știu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziție și în istorie nimeni nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; și nici până astăzi încă nu știu a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sunt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe a aduna și a înmulți, fericit acela care știe ce însemnează semnele plus și minus. Un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alții. Eu, la sfârșitul anului, totdeauna mă trezesc cu – în pungă”, povestea mai târziu Mihail Kogălniceanu în scrierile lui.

În 1834, Grigore și Dumitru, fiii domnitorului de atunci în Moldova, Mihail Sturdza, și prietenul lor Mihail Kogălniceanu au plecat să-și continue studiile în Franța. Familia Kogălniceanu avea o legătură specială cu familia Sturdza – mama lui Mihail, Catinca   (aceasta a murit în 1832), și-a pierdut, în vremea copilăriei, ambii părinți și a fost crescută de părinții lui Mihail Sturdza.

Pentru a-i feri pe cei tineri de Parisul „seducător și tulbure”, domnitorul a ales pentru studiile lor un orășel din Franța.

În timpul călătoriei spre Franța, Mihail a scris mereu familiei, tatălui său și surorilor sale, povestindu-le impresii despre locuri și oameni.

Într-o scrisoare, el nota: „Mă întrebați cum mă simt în Franța? Prost. E o țară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume.”

După numai un an, tot domnitorul Sturdza îi mută pe cei trei din Franța în Germania, la Berlin, „spre a face pe placul Rusiei care nu privea cu ochi buni creșterea românilor în Francia”, cum scria Dimitrie R. Rosetti.

Pasionat de istorie, Kogălniceanu s-a înscris în 1837 la universitatea din Berlin, după ce doi ani a asistat la diferite cursuri și a studiat în particular. A fost de-a dreptul revoltat, a scris el, când a descoperit că nici măcar cei învățați din Franța și Germania, colegi și profesori, oameni pe care i-a cunoscut, nu auziseră de Moldova și Muntenia. L-a întristat când a constatat că „în acest secol al luminilor, moldovenii și muntenii mai sînt priviți ca un popor sălbatic, abrutizat, nedemn de libertate”. Toate acestea l-au îndemnat să scrie și să publice Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni), lucrare apărută în limba franceză, în 1837, aceasta fiind, după cum nota istoricul Dan Berindei, „cea mai însemnată scriere” a lui Kogălniceanu. Al doilea volum a reușit să-l publice după mai bine de două decenii.

Anii de studii în Germania i-au fost baza formării intelectuale și politice. El mărturisea: „Toată viața mea, și tânăr, și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți, care au operat realțarea și unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea, și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”.

La Berlin, l-a cunoscut și pe Alfred Rudolf de Saligny, un tânăr învățător francez stabilit în Prusia împreună cu fratele lui. Kogălniceanu le povestea acestora, în limba lor, despre Moldova. Ion Ghica, prieten cu Kogălniceanu, aflat și el la Berlin, i-a făcut lui Alfred invitația de a se muta în Moldova ca să-i învețe franceză pe copiii săi. Acesta a acceptat imediat și s-a stabilit la Focșani. Acolo a cunoscut o poloneză cu care s-a căsătorit și au avut împreună trei copii. Unul dintre aceștia a fost Anghel, viitorul inginer Anghel Saligny.

Cei patru ani pe care Mihail Kogălniceanu i-a petrecut în străinătate, l-au pus față în față cu realități diferite. „Un an petrecut în străinătate mi-a adus mai multă experiență decât șaptesprezece ani petrecuți în Moldova”, mărturisea el.

La începutul anului 1838, a părăsit Berlinul și s-a reîntors în Moldova, la Iași, călătorind spre un viitor complet nesigur. Totuși, domnitorul Mihail Sturdza i-a oferit imediat o slujbă, l-a făcut aghiotant domnesc, însă relația celor doi nu mai era atât de apropiată ca la începuturi. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, instalat pe tronul Moldovei din 1849, l-a păstrat alături și i-a oferit diferite funcții administrative. În toți acei ani, Kogălniceanu s-a implicat intens în numeroase proiecte culturale – a scris, a tradus, a cercetat ca istoric, a publicat și, alături de alți tineri, a ajutat la lansarea revistei Dacia literară.

La 35 de ani, în luna noiembrie, s-a căsătorit cu Ecaterina Jora, văduva unui colonel de miliție, cu zece ani mai tânără. Au avut împreună opt copii, dintre care trei băieți „mărginiți”, cum spunea Kogălniceanu, și o fată, Lucia, „cu minte și voință de băiat”.

„Mihail Kogălniceanu a avut trei băieţi proşti şi pe această fată care moştenise toată inteligenţa şi tot farmecul lui. «Păcat că Lucia nu e băiat»”, scria Constantin Argetoianu în memoriile lui.

Kogălniceanu a fost unul dintre susținătorii în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor – acesta l-a răsplătit, numindu-l președinte al Consiliului de Miniștri de la Iași. A fost mulți ani unul dintre cei mai apropiați și de încredere oameni ai domnitorului.

A acceptat funcția de prim-ministru, în 1863, pentru că a considerat-o o oportunitate pentru a ajuta la modernizarea statului român după model occidental, așa cum și-a dorit. Kogălniceanu a contribuit și la fondarea Universității din Iași, care poartă numele domnitorului Al. I. Cuza. Marile reforme – eliminarea rangurilor boierești, secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor – l-au avut ca susținător și la toate, cum spunea el, „a pus pietrica”.

În 1864, în ziua de 5 decembrie, a fost publicată în Monitorul Oficial prima lege modernă a învățământului din Principate, Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române.

„Nu e o singură reformă, un singur act naţional în care să nu figure numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute şi contrasemnate de mine”, îl cita Nicolae Iorga.

În urma unor acuzații fabricate de opoziție, Cuza și-a pierdut încrederea în Kogălniceanu și acesta a demisionat. În cartea Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, istoricul literar Augustin Z.N.Pop scria că domnitorul a fost convins repede să renunțe la Mihail Kogălniceanu fără să-și dea seama atunci că, în acel moment, a primit și „semnalul de sfârșit al domniei lui”.

Întristat de ușurința cu care omul care altădată a avut deplină încredere în el a putut să fie atât de ușor convins și să nu-l mai considere un om drept, Mihail Kogălniceanu s-a retras un timp din viața publică. Nu a acceptat să intre în alt partid de opoziție și nici nu a luat parte la acțiunea prin care domnitorul Cuza a fost detronat.

Mihail Kogălniceanu, dar și Vasile Alecsandri, a fost un admirator al doamnei Elena Cuza. A respectat-o pentru demnitatea de care a dat dovadă în momente dificile, pentru puterea și bucuria ei cu care ajuta la educarea poporului, prin susținerea artei și culturii.

După un timp, Mihail Kogălniceanu a revenit în viața politică, hotărât de a moderniza profund România. La începutul domniei lui Carol I a fost desemnat ministru de externe. Una dintre marile provocări a fost atunci de a obține independența țării și recunoașterea internațională a României ca stat autonom.

„La congresul de la Berlin, el a apărat interesele României cu toată puterea talentului și elocuenței sale, fiind aprețiat de marii diplomați ai Europei întruniți în congres”, scria istoricul Dimitrie Onciul. Regele Carol I l-a prețuit și, potrivit unor relatări, se spune că ar fi comentat: „Doi miniștri de externe a avut țara, pe Kogălniceanu și pe Lahovary”.

După încheierea mandatului, a fost numit, în momentul reluării relațiilor la nivel de legație între statul român și cel francez, ministru plenipotențiar al României la Paris. A fost unul dintre cei mai simpatizați diplomați în Franța, „pentru farmecul personalității sale calde, pentru tact și atitudine înalt protocolară”, cum scria Augustin Z.N.Pop.

Tot Augustin Z.N.Pop scria despre Kogălniceanu că, în ultimii ani, avea sănătatea tot mai șubredă, atât de decepții, dar și de problemele gospodărești, „căci ajunsese sărac”.

În dimineața de 20 iunie, în anul 1891, într-o zi de joi, Mihail Kogălniceanu se afla într-un spital din Paris unde a fost programat pentru operație. Înainte, a scris o scrisoare pe care i-a trimis-o soției. Ceea ce nu a putut să-i spună prin cuvinte, față în față, a așternut pe hârtie. A fost dus apoi în sală și pregătit pentru operație.

La puțin timp, „sub efectul cloroformului, inima lui Kogălniceanu a încetat să bată”, a scris Augustin Z.N.Pop în cartea dedicată lui Mihail Kogălniceanu. Eforturile medicului de a-l reanima au fost inutile și, în cele din urmă, a fost nevoit să renunțe și să declare moartea pacientului.

„Telegrafiată în țară în aceeași zi, știrea morții căzu ca izbitura trăsnetelor. De la orașe, trecu cu și mai mari îndurerări la sate”, scria Augustin Z.N.Pop. Trupul lui Mihail Kogălniceanu a fost adus din Franța în România cu trenul.

„Trenul mortuar, după ce străbătu în sens invers – într-o simetrie a sorții oarbe – mediana Europei pe traseul primului drum de școlar al lui Kogălniceanu din toamna 1834, s-a oprit la punctul de frontieră Ițcani luni 1 iulie, ora 10,45.”

La Burdujeni, a așteptat familia și de acolo a fost transportat într-un vagon amenajat ca o capelă.

„În parcurgerea satelor, țăranii îngenuncheară de-o parte și de alta a liniei ferate. Pe peronul din vale al capitalei Moldovei așteptau și preluau sicriul, la ora 16, mii de ieșeni înlăcrimați, vîrstnici, sute de cadre didactice, studenți, școlari, după care rămășițele fură așezate pe un car mortuar și, cu onoruri militare, străbătură străzile…”

A fost înmormântat în cavoul familiei Kogălniceanu din cimitirul Eterninatea din Iași, format din două încăperi. În cea mai modestă, se află mormântul celui mai strălucit membru al familiei Kogălniceanu, istoricul și marele om politic Mihail Kogălniceanu.

Diplomatul, istoricul, publicistul, oratorul Mihail Kogălniceanu a fost mereu apreciat de contemporani și niciodată munca și activitatea lui nu i-a fost tăgăduită în vreun fel. Ministrul Mihail Kogălniceanu, „ministrul meteor”, cum își spunea, a fost permanent ținta celor mai dure atacuri din partea opoziției.

„Personalitate prestigioasă a istoriei moderne a României, unul dintre oamenii de cultură cei mai marcanți dăruiți umanității în secolul trecut de poporul român”, scria Dan Berindei; „Literator distins, istoric fruntaș, mare orator și încă mai mare om de stat”, îl caracteriza A.D.Xenopol; „… luptător indefectibil pentru democratizarea țării, Kogălniceanu a pus pecetea geniului său pe toate actele mari care au întemeiat România modernă”, spunea istoricul Andre Oțetea; „Era popular nu numai românilor, ci ajunsese un nume european. Națiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele înseși și să spere în bunul lor destin”, remarca Iosif Vulcan; „Era o forță covârșitoare care acapara și robea”, a sintetizat Constantin Bacalbașa pesonalitatea lui Kogălniceanu.

În 1907, când soția lui, Ecaterina, s-a aflat pe patul morții, la vârsta de 80 de ani, a cerut ca ultima scrisoare trimisă, în urmă cu 16 ani, de soțul ei de pe patul de spital din Paris să-i fie pusă alături de ea în sicriu. Una dintre fiice i-a îndeplinit această dorință și a pus scrisoarea originală în sicriu, lângă mama ei. O fotocopie a scrisorii a fost făcută de istoricul V.A. Urechia imediat după moartea lui Mihail Kogălniceanu și se află la Academia Română.

***

 

Profesor Florentin Lehaci

Sunt TRIST. Mai merită să fii PROFESOR? După mai bine de 25 de ani petrecuți în sistemul de educație mă întreb tot mai serios dacă mai este cazul să continui aici. De câteva zile mă frământ dacă să scriu rândurile de mai jos. Am încercat să mă mențin departe de subiect. Însă trebuie să spun...

În urmă cu mulți ani am intrat în acest sistem convins că am ceva de oferit. M-am pregătit asiduu pentru asta.

Aș vrea să cred că nu am făcut inutil două facultăți, ambele construite pe ideea de EDUCAȚIE. Apoi am finalizat un Master acordat de o Universitate externă. Tot în EDUCAȚIE.

Am socotit. Sunt 12 ani de studii universitare ce mi-au lărgit viziunea despre educație. Nici nu aș vrea să contabilizez sumele investite. Sunt mulți bani. Foarte mulți. 

Apoi multe cursuri de formare. Gradul Didactic I. Activități în parteneriate cu ONG-uri sau alte instituții. Initiative și proiecte diverse în zona educației extinse.

Formator Acreditat. Cursuri de Coaching Educațional. Multă implicare voluntară. Experiență acumulată. Lărgirea unei filosofii de viață.

Am învățat permanent. Și asta am încercat să transmit elevilor mei. An după an. Cu pasiunea celui care știe că poate influența în bine o întreagă generație.

Acum mă doare să văd părinți așezați confortabil în tabăra adversă. O societate civilă care aruncă cu piatra fără ezitare. 

Cândva profesorii erau respectați. Acum părinții îi ceartă. Iar elevii îi înjură. 

Sunt luați la rost cu privire la cât muncesc. Și ce anume muncesc.

Oare de ce trebuie să țină alții contabilitatea?

Numărul de ore contează sau valoarea adusă într-o oră? Ani de zile am avut această convingere: educația pe care mi-am format-o să aducă un plus de valoare pentru elevi. 

Copiii vor uita informațiile teoretice, dar vor rămânea cu ceea ce au nevoie în viață. În viața reală. „E bine să înveți copiii să numere, dar cel mai bine e să îi înveți ce contează.” (Bob Talbert). Acesta a fost crezul meu. Și pentru asta mi-am format o filosofie de viață pe care să o pot comunica cu ușurință.

Acum însă nu mai am entuziasm. Nu mai am viziune în acest sistem care mă lasă tot mai rece.

Ca să supraviețuiesc îmi direcționez timpul și energia spre al doilea job. Mi-am găsit împlinirea în el. Dar oare așa ar trebui să fie în România „lucrului bine făcut”?

Prețul pe care acest sistem îl pune pe prestația mea este mult sub nivelul investițiilor pe care le-am făcut. Mi se cere să mă vând pe „doi arginți”.

Iar eu trebuie să trăiesc! Vreau să trăiesc fără să îmi fie rușine de ceea ce am ales să fiu! Fără să regret anii petrecuți în educarea mea și a altora.

În fiecare lună îmi achiziționez cărți. Din acei bani puțini. Fiindcă înțeleg necesitatea educării continue. Din păcate, nu pricep și cei care consideră că educația autentică se poate face stând în fața elevilor pentru a le arăta cât de ușor te prefaci că este bine atunci când ești disprețuit. 

NU. NU ESTE BINE!

PS: Dacă crezi că mai ajută pe cineva rândurile mele, nu am nimic împotrivă dacă dai mai departe!