***

 

Frumoasele pisici norvegiene de pădure, înotând prin zăpadă. “Norsk Skogkatt” este denumită in Norvegia, pisica norvegiană de pădure- nu este un descendent sau un hibrid al vreunei specii de pisică sălbatică, este posibil sa fi ajuns in Nordul Europei acum câteva sute de ani ca descendent al unor pisici domestice introduse in Europa de către romani. Clima din Nordul Norvegiei, aspră a oferit un test dur de supraviețuire acestor pisici așa ca, au supraviețuit exemplarele cele mai robuste și mai rezistente cu blănuri impermeabile, lungi, simțuri fine și instincte puternice.Astăzi, rasa este recunoscută de majoritatea asociațiilor și este a patra rasă de pisici cu păr lung ca și popularitate , potrivit CFA( Cat Fanciers Association) Norvegiana de pădure este o pisică robustă cu picioarele din spate musculoase și lungi . Corpul este de lungime medie, bine proporționat și musculos cu piept adânc și osatură puternică. Forma capului se încadrează intr-un triunghi echilateral . Ochii sunt mari și expresivi. Urechile de dimensiuni medii , rotunde, continuă linia care unește obrazul cu baza urechii. Trăsătura care diferențiază Norvegiana de pădure de celelalte rase , este blana sa splendidă. Blana sa dublă, deasă și lungă și coama regală fac ca Norvegiană de pădure sa pară mai mare decât este in realitate. Părul exterior impermeabil și in mod natural , unsuros protejează puful profund izolant. Numeroasele smocuri de păr ornează urechile iar labele sunt bine îmbrăcate cu păr pentru a o proteja de gheata și zăpadă . Ele cresc încet, in jurul vârstei de cinci ani ating dezvoltarea maximă. Coada e lungă și stufoasă . Tigratul ( tabby) cu alb este cel mai des întâlnit, ca și colorit.

SURSĂ INTERNET.

***

 

Vă mai amintiți de Cernobîl?

Leonid Toptunov a fost inginerul senior de la centrala Cernobil in tura din 26.04.1986. El a apăsat butonul care, din cauza erorilor existente în design, a declanșat explozia reactorului. 

Desi avea doar 25 de ani a refuzat sa plece acasă când i s-a spus(de 2 ori), si-a sacrificat viata pentru a diminua consecințele accidentului, și a rămas la centrala pana la finalul turei sale, de unde a fost dus direct la spitalul din Pripiat și apoi la Moscova cu avionul.

A murit 2 săptămâni mai târziu. Desi primise o doză foarte mare, dacă doctorii i-ar fi dat jos hainele contaminate la timp, ar fi evitat doza mortala. Cu toate ca nu a fost vina lui, mult timp nu a primit medalia de erou al Cernobilului, lucrul care s-a întâmplat abia în 2008(si cineva a furat-o de la ea).

Mama lui a trăit în Estonia. După ce Toptunov a murit, voia sa se mute la Moscova, sa fie lângă mormântul lui. I s-a zis ca va fi mutat în Ucraina, asa ca s-a mutat la Kiev. În cele din urmă, s-a destrămat URSS și mormântul lui a rămas la Moscova. Vera umbla de doua ori pe an la Moscova ( de ziua lui și în ziua în care a murit). Asta pana în 2014 când a început războiul. De atunci nu a mai fost.

***

 

Icoana Maicii Domnului ”Cer plin de Har” (XIV)sau Cerul Binecuvantat Dedinovskaya,din Biserica Nașterea Maicii Domnului din Dedinovo-Aparatoare in razboi.

6 martie s.n. /19 martie s.v.-Oamenii se roagă la această icoană pentru normalizarea relațiilor din țară, pentru pace si dreptate, pentru găsirea bucuriei în inimă, pentru absența ipocriziei în dragoste.

Icoana Sfintei Fecioare Maria a Cerului Binecuvântat, îi ajută pe credincioși să-și găsească propria cale spre mântuire, vindecă numeroase afecțiuni trupesti si sufletesti,

Protejează în timpul călătoriilor cu avionul. În plus, se crede că imaginea oferă protecție împotriva ereziei, a învățăturilor false, a schismelor în sânul Bisericii Ortodoxe. Ajută la întărirea credinței zdruncinate, a conducerii cu succes a afacerilor personale și de stat. În fața acestei imagini a Maicii Domnului, ei se roagă adesea pentru:

Ocrotirea Sfintei Fecioare în fața acestei icoane este cerută de obicei de cei care sunt nevoiți să fie în continuă frică de eventuale cataclisme și necazuri,raboaie, le este frică să moară subit, neavând timp să se pocăiască de păcatele lor.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ținând în brațe pe Veșnicul Prunc Domn Iisus Hristos, care este înfățișată in iconorafie pictata toata și înconjurată de o mandorlă de culoarea roșu aprins din care emană raze strălucitoare. Această icoana are și numele „Cum să Te numim?”, provenind din textul Maicii Domnului din ceasul I, înscris de-a lungul marginii strălucirii emanate de la Maica Domnului: „Cum Te vom numi, Fericita Nascatoare de Dumnezeu. Rai, ca și când ai strălucit Soarele Adevărului; Paradis si Culoare de nestricăciune; Fecioară, parcă ai fi nestricăcioasă; Maică curată, care il porti in brațele tale sfinte pe Fiul, Dumnezeul tuturor.Fecioara Sfanta roagă-te ca sufletele noastre să fie mântuite”.

Imaginea iconografică a Preasfintei Maicii Domnului, sub picioarele căreia a fost înfățișată inițial secera lunii, ilustrează cuvintele Apocalipsei Sf. Ioan Teologul: Și un mare semn s-a arătat în cer: o femeie îmbrăcată în soare; luna este sub picioarele ei și pe capul ei este o coroană de douăsprezece stele... Și ea a născut un copil de parte barbateasca, care va stăpâni toate neamurile cu un toiag de fier; iar copilul ei este iubit de Dumnezeu care va sedea de-a dreapta tronului Său (Apoc. 12:1, 5).

Există scrieri istorice că această icoana

Istoria icoanei miraculoase a Maicii Domnului „Cerul binecuvântat” Dedinovskaya: Icoana Maicii Domnului ”Cer plin de Har” (XIV)sau Cerul Binecuvantat

Pe 8/21 septembrie 2015, de sărbătoarea Nașterii Preasfintei Maicii Domnului, s-a întâmplat o minune cu adevărat mare! În timpul vizitei sale în pământul Luhovitsk, guvernatorul diecezei Moscovei, Mitropolitul Krutiților și Kolomna Yuvenaly, a predat bisericii noastre Icoana Facatoare de minuni in Dedinovo, odinioară profanata fiind impuscata si care a fost restaurata (în timpul regimului fără Dumnezeu, icoana a fost împușcată, în timpul restaurării din corpul icoanei au fost scoase mai mult de 150 de gloante )

În biserica noastra, slujbele de rugăciune sunt săvârșite săptămânal în zilele de sâmbătă în fața- icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Cerul Binecuvântat” Dedinovskaya, iar Sfânta Fecioară, prin rugăciuni, dăruieste darurile si minunile ei tuturor celor care ii cer.

Cuvine-Se cu adevarat sa Te fericim pre Tine, Nascatoare de Dumnezeu, Cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru.

Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pre Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pre Tine, Cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, Te marim.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Doamne miluieste! Doamne miluieste! Doamne miluieste!

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, icoana era sărbătorită de două ori pe an: pe 6 martie și în Duminica Tuturor Sfinților. Vineri după Sf. Liturghie, înaintea icoanei se slujesc rugaciuni cu acatist si se face sf.Aghiazma dupa care se face binecuvântarea cu Sf.Aghiazma..

Mari daruri darueste Maica Domnului celor ce ii cinstesc icoanele si i se citeste acatistu in fata icoanei,macar de citit povestea icoanei,si asa veti fi mereu pomeniti in rugaciune de catre Nascatoarea de Dumnezeu la tron Sf.Treimi.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea puru­rea fe­ricită și prea nevinovată și Maica Dumne­zeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de ase­mănare decât serafimii, ca­re fără stri­că­ciune pe Dumnezeu Cu­vântul ai născut, pe tine, cea cu ade­vărat Năs­cătoare de Dumnezeu, te mărim.

Maica Domnului ne protejeaza si ne ocroteste mereu - Fericita este casa si familia care are in casa icoana Maicii Domnului! Cadoul ideal pentru nunti,casa nou-simbolizand BINECUVANTAREA si OCROTIREA FAMILIEI

Mari daruri darueste Maica Domnului celor ce ii cinstesc icoanele si i se citeste acatistu in fata icoanei,macar de citit povestea icoanei,si asa veti fi mereu pomeniti in rugaciune de catre Nascatoarea de Dumnezeu la tron Sf.Treimi

Text si imagine preluate de pe grupul Manastirea Frasinei

***

 

,, Sunt obosit. Am fost ,, generația de sacrificiu " și am crezut că după un drum lung și greu o să ajungem într-o poiană cu soare și flori. Drumul nu ducea nicăieri și într-o zi , sătui de foame și mizerie ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii și am crezut după un alt drum lung și greu, că o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa este însă sălcie , terenul mlăștinos și cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață în calești scumpe , copiii lor ni se urcă în cap și dansează țonțoroiul , iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frații fug scârbiți și-și căuta fericirea în alte zări. În față nu văd decât beznă și întuneric , în jurul nostru doar dezmăț și mizerie și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscată și-n gură gust de cenușă.

Vă blestem conducători ai României, și-n pușcărie de v-aș băga pe toți, cu nimenea nu aș greși.

Vă blestem să muriți stând la coadă , să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită , într-un oraș obișnuit , cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește."

                   -  ANDREI GHEORGHE  -

Pe 19 martie 2018 jurnalistul a plecat dintre noi ,dar cuvintele sale memorabile au rămas.

Doamna Marsa

 Doamna Marsa.

O chema Marsilia Pontremoli. Locuia într-o casă frumoasă, pe dinafară de-o eleganță obișnuită pentru cartierul care o conținea, iar pe dinăuntru de o opulență care întrecea și cea mai cutezătoare imaginație. Fiica unui ministru din timpurile monarhiei... Tatăl gusta deseori plăcerea monologului cu strămoșii, de la 77, 48, o mie șapte sute și, o mie șase sute și, o mie cinci sute, tot coborând secolele până în al treisprezecelea în care, scria într-o cronică, familia lui era atestată simultan cu cea a Basarabilor, în persoana unui căpitan de oști, ce dispunea pe lângă armată și de ceva prerogative senioriale prin preajma Ialomiței...  Își crescuse fata în pietate față de istoria neamului și cu acces deplin la toate posibilitățile materiale și spirituale ale acelor ani nebuni. Copilăria ei s-a contopit cu cea a veacului douăzeci. Apăruse la Paris un roman care smulgea exclamații: ”A la recherche du temps perdu.” Marcel Proust se afla pe noptiera ei. Ministrul era mândru de înflorirea minții și trupului fiicei lui și hotărâse  să-i ofere viața la superlativul absolut. Erau tot mai numeroase serile când se aprindeau candelabrele mari din toate trei saloanele, și când, de-a lungul scărilor de marmoră sidefie, alături de una din cele mai rare colecții de tablouri, participa la seratele alese, întregul arbore genealogic. Musafiri? Scriitori celebri, pictori, muzicieni, actori.... un tânăr pianist italian, adus odată de-un văr al ministrului de externe. Francesco Pontremoli. S-au căsătorit prin 1930. A colindat toată lumea cu turneele lui. Războiul... El a plecat. Și-au luat rămas bun pentru totdeauna. Părinții ei au pierit în bombardamentul de la 4 aprilie 1944. Se aflau într-o vizită. Doar casa și ea fuseseră ocolite de bombe. Peste puțin timp și unchiul... și sora mamii, o verișoară, un nepot... Se duseseră toți în cavoul de marmoră neagră. La nici patruzeci de ani moralul ei avea o cicatrice enormă: fericirea smulsă și singurătatea impusă. Trăia, în casa în care văzuse lumina zilei. Stăpâna unui regat mort. Printr-un miracol scăpase de confiscarea averii și poate chiar de arestare. Numele tatălui său era întâmplător identic cu al unui ștab comunist. Când cineva punea ochii pe somptuoasa reședință, i se amintea că aparține ”tovarășului...” și se stingea orice elan muncitoresc. Se vorbea că poetul stalinist A.Toma care se fotografia zilnic în biroul său sub portretul lui Eminescu, titrând retoric: ”Care e mai talentat? El sau eu?”, râvnise la această rămășiță burgheză, redactând teancuri de rapoarte, cereri și hemoragii de versificații. Însuși Petru Groza i-ar fi respins demersul, cu o apostilă care anula retorismul obsedatei întrebări: ”El!”

               Dincolo de grelele draperii, trase aproape întreaga zi, nu se clintise nimic din ordinea de altădată a mobilelor, tablourilor sau a obiectelor de mare preț. Ea nu mai știa și nu mai avea puterea să facă nimic din ceea ce știuse și putuse. Plătise, din minuscula pensie de văduvă , o femeie care deretica, spăla și, din ce în ce mai des, îi aducea mâncare. Văzuse că doamna Marsa nu acorda atenție alimentației și se ținea cu ceaiuri și cu câteva fursecuri aduse din când în când de câte un vizitator rămas și el, din greșeală, din lumea aceea apusă. 

Trăia ca un fluture abia prins în insectar. Un exemplar din cele mai rare. Insectarul o menținea în viață. Nu părăsise nici unul din obiceiurile de altădată. Cu ele își umplea zilele... Se scula dimineața, își făcea toaleta deschizând și închizând flacoane de soluții și creme cu mirosul proaspăt al algelor din mările îndepărtate. O cosmetică orientală, chiar antică, nu numai ca știință ci și ca durată a existenței acelor minunate unsori și licori în ungherele dulapurilor ei. Îmbrăca o rochie de zi simplă, deschisă la culoare. Prefera tonurile de gris, beige, bleu, olive... Garderoba ei păstra intactă moda anilor treizeci și cinci, patruzeci. Cobora din dormitor pe scara străjuită  de artă și istorie, într-un mic salon, pentru a-și bea ceaiul. I-l pregătea femeia angajată pentru treburile grele ale casei, dar pe care, solemnitatea și singurătatea ei o aserviseră total. O plăcere să atingi serviciul de Sevres. Ceaiul curge altfel, și lingurițele de argint aurit spun ceva, zaharnița închide taine fărâmițate și dulci, iar culorile rostesc firul aceleiași existențe trăite pe jumătate. Era o permanentă legătură între tava micului și mai mult lichidului dejun, razele care treceau chiar atunci prin perdelele de dantelă olandeză, covorul gros, alămiu și rochia bois de rose  a doamnei... La pian.... Beethoven, Bach, Mozart, Pergolesi, Schubert, Chopin.... Toată dimineața. Ora dejunului. Își schimba rochia chiar dacă farfuria de Faenza conținea doi biscuiți. După amiaza recitea în biblioteca în care părintele ei investise o altă avere. Nu-și preciza niciodată dacă era pe urmele timpului pierdut sau a celui regăsit.... Proust era Biblia. Se despărțea de Swan puțin înainte de cină când îmbrăca o rochie mai închisă la culoare, brique, betterave, havane, mauve.... De catifea sau dintr-o mătase mai plină. Ocupa unul din cele douăsprezece scaune ale mesei dintr-o garnitură Chippendale, sorbea o ceașcă de ceai la care femeia adăuga o felie de cozonac sau alt aluat. Gesturile ei te făceau să crezi că masa era plină de bucate și toți membrii familiei sau musafirii, prezenți. După cină discuri vechi. Înregistrări ale lui Francesco Pontremoli. Doar noaptea o despărțea de somnul obiectelor din casă, așa cum ele o despărțiseră de restul vieții.

            ”Cum trăia?” se întrebau vecinii cu o revoltată curiozitate față de tabloul izolării ei perfecte. Consuma cu migală un trecut bogat, aureolat de o trainică și măreață agonie. Cristalele de Murano, oglinzile venețiene, pielea de Cordoba, ceramica de Majorca, încrustațiile în fildeș, ornamentațiile de baga, candelabrele de argint și de aramă, mobilele din lemn de castan, portocal, plop, stejar, abanos, acaju și palisandru îi pedepseau și-i răscoleau aducerile aminte. Nici o dorință, nici o voință nu-i provocase, fie și numai câteva clipe, evadarea. Treizeci și doi de ani la rând. Într-o seară abia urcase în dormitor și apucase să-și scoată rochia de la cină. A simțit că amețește. A căzut. Avea șaptezeci și doi de ani. Și-a revenit, pe întuneric .... Să aprindă lumina. N-a reușit. A găsit greu un chibrit, apoi sfeșnicul. Voia puțină apă. Ușa de la dormitor era blocată. Ce se întâmplase? Se stingea și sfeșnicul. Nici o fereastră nu putea fi deschisă. A înțeles că era și mai claustrată. Că ajunsese la capătul relațiilor cu lumea ei. Aerul era pe sfârșite. A deschis dulapul,  a ales pe bâjbâite o rochie sobră, și-a netezit cu mâna părul și s-a întins pe pat așteptând.  Așa a găsit-o moartea, și tot așa au descoperit-o echipele de salvare de la cutremur. Casa s-a ruinat. Singur dormitorul și-a păstrat integritatea, căzând ca o cutie deasupra opuleței  sfărâmate.  Prizoniera lui și-a dăruit morții trupul nevătămat.  Fusese asigurată pe mai mult de o viață. Destinul însă i-a oferit polița celei mai cutremurătoare certitudini.

Cântec femeiesc

 

Cântec femeiesc – Adrian Păunescu. 

Aşa e mama şi a fost bunica,

Aşa suntem, femei lângă femei,

Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica

Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme,

Ei încurcând ce ele limpezesc,

Ei numai tălpi şi ele numai palme,

Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreţ, nimic impunător.

Schimbându-şi după ei şi drum şi nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă

Şi pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede,

Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot

Şi de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica

Şi ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă

În fiecare lanţ făcut din doi,

Ce greu cu noi femeile în viaţă,

Dar e şi imposibil fără noi…

***

 

Un text RĂVĂŞITOR scris de Doamna Judecător Adriana Stoicescu. Recunosc, l-am citit cu lacrimi în ochi și nod în gât...😒

"Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști.

Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta.

Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă.

E incredibil cum prostia a reușit  să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț.

Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol.

Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei.

Cu foi rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din ”La Medeleni” și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett…

Suntem ultimii care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de  ”nenea, ne dați mingea” și ”tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate  cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..

Plecăm încet și, odată cu noi, dispare acel ”sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un ”bună” din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul ”ce favoare îți fac, bro…”

Pleacă în curând generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, ”Europa liberă” cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil.

Am fost copiii deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că ”doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului…

Am fost adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu…

Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț.

Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta lumii.

Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului social.

Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă.

Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare.

Iar noi suntem în top…

Și asta pentru că nu ne pasă de nimic.

Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi.

Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon.

Vom deveni maimuțe ce știu să tasteze.

Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot.

Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop.

Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola.

Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter.

Vom pleca și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect.

Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității  și firescului.

JUDECATOR :ADRIANA STOICESCU!"