joi, 18 ianuarie 2024

***

 ❤ Cavalcada - Poezie scrisă de Radu Gyr


În freamăt lung de mare treapăt

Pe armăsari de-aramă grea,

Gonind s-ajungă pân' la capăt,

Înalţi, cu pumnul pe plăsea,

Atâţia trec şi râd cum şchioapăt

În urma lor, pe gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Galopul lor înghite poşte,

Potcoava sfarmă cremenea,

Sau scoală smârcuri să mă-mproşte

Cu smoala-i putredă şi rea,

Căci m-au lăsat la zeci de poşte

În urma lor, pe gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Nu-i poticneşte-n drum nici sete,

Nici răni nu-şi spală la cişmea,

Nici munţii nu le stau perete.

Eu cad în fiece vâlcea,

Las zdrenţe-n fiece scaiete,

Julit mă urc pe gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Şi cum merg cetele buimace

Spre nicăieri, spre nimenea,

Se-afundă goana în băltoace

Şi cade primul frânt din şa.

Pe lângă şanţu-n care zace

Eu trec la pas cu gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Şi rând pe rând încep să cadă,

Le sună zaua-a tinichea,

Eu n-am nici zale, n-am nici spadă,

Dar cred într-un crâmpei de stea;

Şi-n timp ce corbii vin să-i roadă

Târâş mă urc pe gloaba mea.

'Naintea lor pe gloaba mea ! 


Imagine via iStock


#DoruOctavianDumitru

***

 Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu


Mărturia părintelui Ioan de la Rarau


- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…


- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile.

Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. 


Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el - nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni - acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.


Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.


- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

- Nu mai erau rigide?

- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

- Nu se vedeau semne de putrefacţie…

- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.


- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.


- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.


(Pr. Ioan de la Rarău - Interviu realizat de Danion Vasile, publicat în Revista Ati tudini nr. 3/2008, pag. 28-29)

***

 😢.....Basmaua mamei șade-n cui,

O strâng la piept, că mama nu-i...

S-a dus să răsădească flori

Într-o grădină după nori,

Și-o tot aștept să vină iar…

Dar în zadar...


S-a dus cu cât era pe ea,

Nici o lețcaie nu avea,

Doar zâmbetu-mpietrit pe față,

În palme... faptele de-o viață

Și-n poala sufletului său…

Bocetul meu...


Mereu o caut din priviri,

Pe drum, prin casă, prin vecini...

Și uneori chiar mi se pare

Că o zăresc în depărtare

Și dau să ies în calea sa …

Dar nu e ea...


Unii mi-au spus că nu se poate

Să o zăresc în tot și-n toate,

Că mama s-a tocmit la sfinți,

Degeaba stau să-mi sar din minți,

S-o uit că altfel e prăpăd…

Dar eu, o văd...


Ba pune busuioc la grindă,

Ba scutură un țol din tindă,

Ba-i cu găleata la fântână

Și mă reped să-i iau din mână,

Dar până să ajung la ea…

Nu mai era…


Mă tot închin și fac pomană,

Dar dorul nu știe de strană,

Nici lacrima de sărbătoare,

Nici nodu-n gât ce e uitare,

Nici timpul nu e de vreun leac...

Și eu tot zac...


Da-n colțurile băsmăluței

Parcă simt mâinile măicuței,

Simt lacrima de la icoană,

Iubirea ei de pus pe rană

Chiar și mirosul e i.... de zici, 

Că e aici...

  (Liliana Burac)

***

 Cândva, un om, un biet argat,

Creștin, cu inima curată,

Lucra la un stăpân bogat,

Aproape pe nimica toată!

N-avea nimic, sărac lipit,

Trăia așa de azi pe mâine,

Muncind la omul înstărit,

Pentru un pat și-un colț de pâine!

Dar, într-o zi, și-au luat bucate

Și au pornit la drum, călare,

Bogatul vrând să îi arate,

Argatului său, tot ce are!

Șezând în șa, mândru, pe cal,

Fiind timp frumos, ziua senină,

Îl duse pe argat pe-un deal

Și-i spuse, întinzând o mână:

-Privește-n zare...tot ce vezi,

Păduri, câmpii...tot ce-i mai bun...

Nu poți nici să-ți imaginezi

Ce am...cât am putut s-adun...

De-acolo, de pe deal, săracul,

Privind în jos, în depărtare,

Printre copaci, văzu conacul,

În toată marea lui splendoare!

Uitându-se în jur, apoi,

La umbră, pe lângă copaci,

Pășteau turme întregi de oi,

Sute de cai...și mii de vaci...

-Pământu-l vezi cât se întinde?

Nici nu mai știu să mai socot...

Tot ce cu ochii poți cuprinde,

Chiar și mai mult...al meu e tot...

Era o zi caldă de vară,

Fără un nor, s-aducă ploi,

Și se făcuse deja seară,

Cât au vorbit pe deal cei doi...

La-ntoarcere, pe-același drum,

Argatul, plin de Dumnezeu,

Șopti: -Aș vrea să-ți spun acum,

Ce bogăție am și eu...

stăpâne...uită-te în sus,

Vezi tu, cât sunt de multe stele?!

Eu până astăzi nu ți-am spus...

Să știi...că toate-s ale mele!

Tu nu poți să-nțelegi misterul,

Ce multe bogății am eu...

Privește și mai sus...e Cerul

Și cât Îl vezi, e tot al meu!

Chiar dacă, astăzi, pe pământ,

N-am decât țoala de pe mine,

Am încheiat un Legământ,

Care, de Cer, legat mă ține!

E greu ca să poți înțelege,

Dar va veni o zi în care,

Acolo sus, în Cer, voi merge,

Unde e veșnic sărbătoare!

Azi, toate ale tale sunt,

Dar vei pleca de-aici, stăpâne,

Că viața este frunză-n vânt,

Și nu vei lua nimic cu tine!

De-a înțeles ce-a spus argatul,

Nu aș putea ca să vă zic,

Dar la întoarcere, bogatul,

Tot drumul, n-a mai zis nimic!

Bogat, nu e acela care

Adună saci cu bani, mereu...

Boga t e omul care-L are,

În inimă, pe DUMNEZEU!....

Dorel Mărgan ....✍

***

 LA HISTORIA COMPLETA DE ALADINO Y LA LÁMPARA MARAVILLOSA: Un Viaje de Humildad y Heroísmo 🧞‍♂️🪔


La historia de Aladino es un relato fascinante que se ha transmitido a través de generaciones, formando parte de la famosa colección de cuentos de "Las mil y una noches". La versión más conocida de la historia probablemente sea la adaptación cinematográfica de Disney, pero su origen es mucho más antiguo y se encuentra enraizado en la tradición de narrativa oral de Oriente Medio.


Aladino era un joven pobre que vivía en una ciudad de Oriente Medio, a menudo descrito como ingenuo pero de buen corazón. La aventura comienza cuando un hechicero malvado, haciéndose pasar por el tío perdido de Aladino, lo convence de entrar en una cueva mágica para recuperar una lámpara vieja. El hechicero intenta engañar a Aladino, pero este último logra escapar con la lámpara.


La lámpara, que Aladino descubre que alberga a un genio, se convierte en la fuente de su fortuna. Al frotarla, el genio aparece y le concede a Aladino una serie de deseos. Con la ayuda del genio, Aladino se enriquece y se convierte en una persona de gran influencia y poder. También se enamora de la princesa de la ciudad, llamada Jasmín, y usa sus riquezas y el poder del genio para cortejarla y eventualmente casarse con ella.


Sin embargo, la historia no termina aquí. El hechicero, furioso por haber sido engañado y haber perdido la lámpara, regresa para vengarse. Usa su magia para robar la lámpara y secuestrar a Jasmín, obligando a Aladino a embarcarse en otra serie de aventuras para rescatarla y recuperar la lámpara. Finalmente, Aladino logra derrotar al hechicero y libera al genio, quien agradece su libertad convirtiéndose en amigo de Aladino.


Esta historia, con sus múltiples capas y personajes, no solo ofrece un relato emocionante de aventuras y magia, sino que también brinda lecciones sobre la humildad, la importancia de la astucia sobre la fuerza bruta, y el valor de la libertad. Aladino, de ser un joven ingenuo, se transforma en un héroe astuto y valiente. La historia ha sido objeto de numerosas adaptaciones y reinterpretaciones, cada una aportando su propio matiz a este cuento clásico.


#aladdin #aladino #cuentos #culturaarabe #orientemedio #librosrecomendados #jessic acanaltravel

***

 Îl vreau din nou pe Eminescu


Îl vreau din nou pe Eminescu,

Pe zeul nostru din Olimp,

Pe lângă plopii fără soţ,

Să-l port cu mine înc-un timp.


Îl vreau din nou pe Eminescu,

Cu el în suflet să mă plimb,

Luceferii să-i ţină calea

Să-i lumineze cu-al său nimb.


Îl vreau din nou pe Eminescu

Şi peste noapte să mă nasc,

Să fiu şi vântul, valul, versul,

“Scrisoarea” lui de la Damasc.


Ce sunt eu fără Eminescu?

Codru bătrân şi veştejit;

Pierdut-am frunza, chiar şi sensul,

Iar sufletul mi-i scorojit.


Mi-atât de dor de Eminescu

Că-n fiecare noapte plâng,

I-aud în visul meu şi mersul,

Apoi în braţe vreau să-l strâng .


versuri: Ioan Grigoraș

***

 Ma întrebi de m-as întoarce

Azi în anii tinereții?

Drept să spun nu prea mi-ar place

Să repet corvoada vietii. 


De greșeli mi-am făcut stocul

Și n-aș vrea să mai fac alte,

Dar aș vrea să am norocul

Să le dau uitării toate! 


Timpurile ce trecură?

Mulțumesc nu le mai vreau!

Oase rupte,alergatură ...

Îmi doresc să... mai și stau! 


Îmi doresc timpu-nainte!

Cât mai lung dacă se poate!

La nepoți să fac placinte,

Să am timp și de o carte. 


Să mă plimb în lumea largă,

Să  văd ce nu am văzut 

Viața, asta! mi-ar fi dragă!

Nu s-o iau de la-nceput. 


Vreu timpuri mai liniștite...

Să privesc cum crește Iarba,

Pe întinderi nesfârșite !

Și să uit ce este graba. 


Poate-aș vrea să mă întorc...

Puțin prin copilărie!

Cu amicii să fac cerc,

Să râdem de-orice prostie! 


Să-mi mai văd mama și tata,

Chiar de ar fi să mă mai certe!

Să le spun ca:-Uite gata!

Am să pun mâna pe carte. 


Și să-i strâng în brațe tare

Că mi-a fost așa de dor

Ca-au plecat în depărtare 

Și nu-mi e deloc ușor. 


În rest Doamne-s mulțumită!

Să-mi întorc anii n-aș vrea.

Nu mă dau încă bătută,

Și m-ă-mpac cu  vârsta mea.


     ✍️~Marinela Nichitovici Popa~

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...