$$$

 Într-o zi, Lev Tolstoi stătea pe peronul gării Tula când un tren poștal a făcut o scurtă oprire. Un domn a coborât repede dintr-un vagon de clasa întâi grăbindu-se la bufet. Câteva clipe mai târziu, o doamnă a coborât din vagon striga după el: "George! George!" Dar George, concentrat asupra bufetului, nu a auzit-o. Doamna, grăbită, l-a observat pe Tolstoi în apropiere și l-a crezut un bătrân oarecare. S-a apropiat de el și i-a spus: „Bătrâne, poți să te duci să-l aduci pe acel domn de acolo? Îți dau un ban”.

Tolstoi, amuzat, s-a supus și l-a adus pe George înapoi la doamnă, care i-a dat banul promis. În timp ce se întâmpla asta, spectatorii de pe peron au început să șoptească entuziasmați: „Uite, e Tolstoi!” Doamna, intrigată, a întrebat: "Unde? Unde?" Când l-au indicat pe bătrânul care îl ridicase pe George, s-a simțit umilită. Grăbindu-se spre el, a exclamat: „Conte Tolstoi, iartă-mă! Sunt atât de stânjenită...” Apoi i-a cerut banul înapoi.

Tolstoi, cu inima veselă, a răspuns: „Nu, nu voi întoarce acel bănuț... Poate fi singurul ban pe care l-am câștigat cu sinceritate”. Când a sunat plecarea trenului, doamna tulburată s-a retras repede în vagon. Această anecdotă, din biografia lui Ivan Nazhivin „Sufletul lui Tolstoi”, surprinde smerenia și umorul lui Tolstoi.

O privire de ansamblu asupra personalității lui Tolstoi

Această poveste ne oferă o perspectivă asupra personalității lui Tolstoi, care era cunoscut pentru umorul și simplitatea sa.

Contextul istoric

Este important de menționat că această poveste are loc la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care Rusia trecea printr-o transformare profundă. Tolstoi a fost un scriitor influent al acestei epoci, iar lucrările sale reflectă schimbările sociale și politice care au avut loc în Rusia la acea vreme.

Lev Tolstoi s-a nascut pe 9 septembrie  1828...

$$$

 Aranjamentele istoriei

"În Scoţia trăia un ţăran sărac care se numea Fleming. Într-o zi, aflându-se la lucru pe câmp ca să-şi câştige pâinea, a auzit un strigăt de ajutor, a alergat în direcţia de unde venea şi a dat peste un copilandru care căzuse în cursa unei mlaştini şi începuse să se scufunde. L-a tras afară, l-a spălat şi i-a dat drumul.

A doua zi s-a pomenit la uşa casei cu un nobil englez.

– Sunt tatăl copilului pe care l-ai salvat de la moarte şi am venit să te recompensez.

– Sire, eu nu am făcut-o pentru vreo răsplată şi nici nu am de gând s-o accept. Dumnezeu a vrut ca fiul dumneavoastră să strige, iar eu să fiu aproape.

– Acesta e băiatul dumitale? a întrebat nobilul, cu ochii pe tinerelul care tocmai îşi făcuse apariţia şi care era cam de aceeaşi vârstă cu copilul său.

– Da, e fiul meu, a răspuns ţăranul.

– În cazul acesta, îmi dai voie să-i ofer copilului dumitale nivelul de educaţie pe care i l-aș da fiului meu?

Ţăranul s-a învoit bucuros, tânărul a făcut studii strălucite, pe care şi le-a desăvârşit la celebra Facultate de Medicină „Holy Cross Hospital” din Londra şi a devenit savantul Alexander Fleming, cel care a descoperit penicilina şi a fost apoi încununat cu Premiul Nobel.

Între timp, fiul nobilului s-a îmbolnăvit de o gravă pneumonie şi a scăpat cu viaţă în urma unui tratament cu penicilină. Numele nobilului care l-a întreţinut la studii pe Fleming este Randolph Churchill, iar fiul său, salvat de la moarte prin penicilina lui Fleming, a intrat în istoria glorioasă a Marii Britanii sub numele de Winston Churchill"

$$$

 Considerat un "momstru sacru" al cinematografiei franceze, actorul JEAN PAUL BELMONDO a părăsit această lume pe 6 SEPTEMBRIE 2021. A murit în somn, în locuinta  sa din Paris, Franța. , la vârsta de 88 de ani. Sănătatea sa a fost marcată în 2001 de un accident vascular cerebral (AVC) sever suferit în timp ce se afla in vacanță in Corsica. Actorul a rămas paralizat pe partea dreaptă și și-a pierdut temporar si capacitatea de a vorbi Voința sa l-a ajutat să se recupereze parțial, dar după urma căruia a suferit pe parcursul ultimilor 20 de ani de viață. Actorul a fost incinerat la Cimitirul Pere Lachaise din Paris la dorința familiei, iar cenușa sa a fost dusă  și împrăștiată în grădina casei sale din copilărie  de la Priac-sur-Mer (Loire Atlantique).. O ceremonie religioasă solemnă a avut loc la Biserica Saint-Germain-des-Prés din Paris înaintea incinerării. Legendarul actor JEAN PAUL BELMONDO s-a născut la 9 APRILIE 1933 la Neuilly-sur-Seine, într-o familie de artiști, tatal său de origine italiană  fiind un scluptor renumit, iar mama sa pictor. A fost pasionat la inceput de ciclusm, fotbal și mai ales de box, pe care l-a practicat și ca profesionist. La vârsta de 15 ani, in 1946, a văzut spectacolul "Femeia savantă" de Molière, și acela a fost momentul în care s-a născut pasiunea lui pentru teatru. A devenit celebru în 1960, o data cu rolul din filmul "Cu sufletul la gură". Au urmat filmele "Borsalino", "Un bărbat care îmi place", "Panică în oraș", Viața unui copil răsfățat", "Casino Royale", "Cartouche", "Omul din Rio", "Profesionistul", "Magnificul", "Ciociara"

(alături de Sophia Loren), "100.000 de dolari la soare", "Arde Parisul?", "Denunțătorul", "Pierrot nebunul", "Mizerabilii secolului XX", "O femeie e o femeie", ș.a. Belmondo a jucat în 80 de filme și a lăsat în urma sa roluri de neuitat. A fost bun prieten cu actorul ALAIN DELON, o legătură de o jumătate se secol, cei doi actori cunoscându-se 

la sfârșitul anilor '50. Când J.P.Belmondo s-a stins din viață , Alain Delon, profund indurerat și in vârstă de 85 de ani, a ținut să participe la funerariile prietenului său, de la biserica Saint Germain.  JEAN PAUL BELMONDO a fost căsătorit de două ori, a avut de-a lungul anilor relații cu actrițe celebre și a avut patru copii. Prima soție a fost dansatoarea ÈLLODIE CONSTANTIN cu care s-a căsătorit in 1959 și cu care a avut 3 copii, PATRICIA, născută in 1953, FLORENCE, născută in 1958 si PAUL, născut in 1963 si care a devenit pilot de curse auto..Cei doi au divorțat in 1968, după aventura lui Belmondo cu actrița Ursula Andress

 Cea de-a doua sotie a fost dansatoarea NATHALIE TARDIVEL. Pe aceasta Belmondo a cunoscut-o în 1989, când ea avea 21 de ani, iar el 56 de ani. După mai bine de 10 ani s-au căsătorit in 2002. Impreună au avut o fiică STELLA, nascută in 2003, pe când actorul avea 70 de ani. Cei doi au divorțat în 2008. Belmondo a mai avut relații cu actrițe celebre cum ar fi cea cu actrița elvețiană URSULA ANDRESS, actrița italiană LAURA ANTONELLI, actrița si cântăreața braziliană CARLA SOTTOMAYER, fotomodelul Play Boy BARBARA GANDOLFI.si altele. Acesta a fost legendarul actor JEAN PAUL BELMONDO.

$&$

 Depre profesori și învățători. Text lung, dar astăzi m-am enervat! 

Prima zi de școală.

Curtea e plină.

Flori. Ghiozdane prea mari pentru niște umeri prea mici. Rochii călcate de cu seară. Cămăși albe. Fundițe. Telefoane ridicate. Bunici emoționați. Mame care aranjează pentru a zecea oară gulerul copilului. Tați care fac poze.

Și undeva, în fața unei săli e un om cu niște hârtii. 

Începe să strige nume.

Unul câte unul.

Maria.

Prezent.

David.

Prezent.

Ilinca.

Prezent.

Treizeci de nume. Sau doar 15. 

Treizeci de lumi complet diferite, aduse în aceeași încăpere și date, pentru câteva ore pe zi, în grija unui singur om.

Dascălul.

Unul.

Doar unul.

În fața lui sunt treizeci de copii.

În spatele lor sunt încă vreo șaizeci de părinți.

În spatele părinților e directorul.

În spatele directorului e inspectoratul.

În spatele inspectoratului e ministerul.

Și undeva, deasupra tuturor, plutește câte un ordin nou, câte o metodologie, câte o adresă, câte un regulament care trebuie citit, înțeles și aplicat până mâine dimineață.

Iar în mijlocul tuturor e omul ăsta.

Cu catalogul în mână.

Și cu treizeci de pui care se uită la el.

Pentru ei trebuie să fie calm.

Trebuie să zâmbească.

Trebuie să știe.

Trebuie să aibă răbdare.

Trebuie să observe copilul care nu vorbește.

Pe cel care vorbește prea mult.

Pe cel care citește deja.

Pe cel care încă încurcă literele.

Pe cel căruia îi tremură mâna.

Pe cel care nu vede bine tabla.

Pe cel care astăzi n-a mâncat.

Pe cel care a venit plângând de acasă.

Pe cel cu CES.

Pe cel care are nevoie de adaptare.

Pe cel foarte bun care începe să se plictisească.

Pe copilul timid.

Pe copilul furios.

Pe copilul care lovește.

Pe copilul care este lovit.

Pe copilul care nu spune nimic, dar pe care trebuie să-l vezi.

Pentru că asta se așteaptă de la tine.

Să-i vezi pe toți.

În același timp.

În timp ce predai.

În timp ce scrii la tablă.

În timp ce explici.

În timp ce verifici caiete.

În timp ce răspunzi la întrebări.

În timp ce păstrezi liniștea.

În timp ce încerci să nu pierzi nici copilul care zboară, nici copilul care abia se ține după clasă.

Dar lecția este doar partea pe care o vede lumea.

De fapt, lecția e aproape partea simplă.

Pentru că după ce ultimul copil pleacă, școala nu pleacă odată cu el.

Rămâne.

Rămâne catalogul.

Catalogul electronic.

Parola care trebuie schimbată.

Platforma care tocmai astăzi nu funcționează.

Absențele.

Motivările.

Calificativele.

Notele.

Planificarea calendaristică.

Proiectarea didactică.

Fișele de lucru pentru mâine.

Fișele diferențiate pentru cei care au nevoie.

Portofoliile.

Evaluările inițiale.

Evaluările sumative.

Fișele de progres.

Rapoartele.

Statisticile.

Procesele-verbale.

Comisiile.

Consiliul profesoral.

Ședințele.

CEAC.

SIIIR.

Situațiile cerute „urgent”.

Tabelele trimise la 14:37 care trebuie completate până la 16:00.

Excelul.

PDF-ul.

Documentul Word care se deschide stricat.

Semnătura.

Scanarea.

Încărcarea.

Retrimiterea pentru că „nu s-a atașat bine”.

Și mailul:

„Vă rugăm să tratați cu maximă celeritate.”

Normal.

Cu maximă celeritate.

Pentru că dascălul are, probabil, undeva într-un sertar, încă opt ore suplimentare în fiecare zi.

Mai sunt „Școala Altfel”.

„Săptămâna Verde”.

Activitățile extracurriculare.

Proiectele.

Concursurile.

Serbările.

Excursiile.

Parteneriatele.

Fotografiile pentru site.

Acordurile părinților.

Protecția datelor.

Tabelele cu participanți.

Declarațiile.

Informările.

Regulamentele.

Ședințele metodice.

Cursurile de formare.

Perfecționările.

Webinarele.

Creditele.

Inspecțiile.

Gradele didactice.

Și, desigur, trebuie să fii și „digital”.

Așa că după o zi în care ai explicat împărțirea cu rest sau Eminescu sau sistemul digestiv, te întorci acasă și înveți încă o platformă.

Îți mai faci un cont.

Încă o parolă.

Minimum opt caractere.

O literă mare.

Una mică.

O cifră.

Un simbol.

Să nu semene cu ultimele cinci parole.

Și te uiți la ecran și îți vine să pui parola:

NuMaiPot2026!

Dar mâine trebuie să poți.

Pentru că la 8 intră copiii.

Și copiii n-au nicio vină.

Apoi vine imprimanta.

Acea creatură mitologică din cancelarie care simte întotdeauna când ai nevoie urgentă de ea.

Ai printat 27 de fișe.

La a douăzeci și opta se termină tonerul.

Ai 30 de copii.

Începi ritualul.

Scoți cartușul.

Îl scuturi.

Îl bagi la loc.

Te rogi.

Mai ies două pagini.

A treia are o dungă albă pe mijloc.

Perfect.

Copilul numărul 30 primește fișa cu dunga.

Pentru că mâine dimineață trebuie să existe fișe.

Și dacă școala nu are hârtie suficientă?

Mai aduci un top de acasă.

Niște markere.

Poate niște lipici.

Niște coli colorate.

O plantă.

O perdea.

Un organizator.

Un panou.

Că doar trebuie să fie frumos în clasă.

Să se simtă copiii bine.

„Doamna, n-am putea pune ceva mai vesel aici?”

Sigur că putem.

Mai cumpără doamna/domnul ceva.

Mai decupează doamna/domnul ceva.

Mai stă până la 11 noaptea să lipească niște litere strâmbe pe un carton.

BINE AȚI VENIT!

Și dimineața vine cu cearcăne și le spune copiilor:

— Bună dimineața!

Cu zâmbet.

Pentru că dascălul trebuie să fie cald.

Dar și ferm.

Empatic.

Dar cu autoritate.

Modern.

Dar să-i învețe carte „ca pe vremuri”.

Să nu dea teme multe.

Dar copilul să știe.

Să nu-l streseze.

Dar să ia zece.

Să nu-i ceară prea mult.

Dar să intre la cel mai bun liceu.

Să nu ridice tonul.

Dar să fie disciplină.

Să respecte personalitatea copilului.

Dar să-l facă să respecte reguli pe care uneori nimeni nu i le cere acasă.

Să fie prieten cu elevul.

Dar profesor.

Să fie apropiat.

Dar nu prea apropiat.

Să fie exigent.

Dar, Doamne ferește, să nu-l supere.

Capra.

Varza.

Grădinarul.

Gardul.

Și dacă se poate, să vină toate acasă cu calificativul „Foarte bine”.

Și mai există ceva.

Ceva ce niciun modul psihopedagogic nu te pregătește cu adevărat să gestionezi.

Părinții.

Nu părinții care întreabă.

Nu părinții care se implică.

Nu mama care spune:

„Doamna, spuneți-mi ce putem lucra și noi acasă.”

Nu tatăl care răspunde:

„Am înțeles. Vorbesc cu el.”

Cu aceia faci echipă.

Și uneori o echipă profesor-părinte poate schimba viața unui copil.

Problema începe când apare adultul care nu vine să vorbească.

Vine să câștige.

Intră în școală ca într-un service unde produsul cumpărat de el nu funcționează conform garanției.

-  De ce i-ați pus Bine?

- De ce i-ați scăzut nota?

- De ce l-ați mutat din bancă?

- De ce i-ați atras atenția?

- De ce are trei absențe?

- De ce trebuie să citească acasă?

- De ce are temă?

- De ce nu are temă?

- De ce participați la concursul ăsta?

- De ce nu participați la concursul ăla?

- De ce copilul meu n-a fost ales?

- De ce l-ați ales, că acum are emoții?

- De ce nu răspundeți pe grup?

E 22:48.

Doamna are și ea casă.

Are și ea copii.

Poate are o mamă bolnavă.

Poate are un soț care n-a mai apucat să vorbească zece minute cu ea de trei zile.

Poate tocmai și-a pus telefonul jos.

Ping.

„Bună seara, scuzați ora...”

Nu scuzați ora.

Ora e deja acolo.

Și după „scuzați ora” urmează paisprezece mesaje.

Pentru că granița dintre școală și viața dascălului s-a topit.

WhatsApp-ul a mutat cancelaria în buzunarul lui.

Profesorul pleacă din școală.

Școala pleacă împreună cu el.

În mașină.

În bucătărie.

La masă.

În concediu.

Duminica.

De Crăciun aproape că se poate abține.

Aproape.

Și uneori vine părintele furios.

Nu discută.

Nu întreabă.

Nu caută să afle ce s-a întâmplat.

A stabilit deja.

El  are dreptate.

Întotdeauna.

Profesorul trebuie doar informat asupra verdictului.

Ridică tonul.

Pune pumnul în masă.

Poate o face chiar de față cu copilul.

Îi explică dascălului că „lumea s-a schimbat”.

Că nu mai sunt vremurile de altădată.

Că „nu mai stăm noi cu capul plecat să faceți ce vreți cu copiii noștri”.

Corect.

Lumea s-a schimbat.

Și bine că s-a schimbat.

Copiii nu trebuie umiliți.

Nu trebuie loviți.

Nu trebuie striviți de autoritate.

Un dascăl care abuzează un copil trebuie oprit.

Fără discuție.

Dar între a nu mai accepta abuzul și a transforma orice limită într-o ofensă există o distanță enormă.

Iar unii adulți au pierdut-o.

Pentru că nu poți să urli la profesor luni în fața copilului, iar marți să-i ceri profesorului să-l învețe pe copil respectul.

Nu poți să-i arăți copilului că autoritatea se rezolvă cu scandal, iar apoi să întrebi mirat:

„Doamna, nu știu de ce nu vă ascultă.”

Știe de ce.

Ai fost lecția lui.

Tu i-ai arătat.

Copiii învață enorm din ceea ce văd.

Uneori mai mult decât din ceea ce li se spune.

Dacă te vede discutând, va învăța să discute.

Dacă te vede ascultând, va învăța să asculte.

Dacă te vede spunând:

„Poate nu știu toată povestea. Hai să vedem ce s-a întâmplat”,

îl înveți ceva ce nu încape în nicio programă școlară.

Dar dacă te vede intrând cu pumnul în masă fiindcă a primit un calificativ care nu-ți place, nu te mira când, peste câțiva ani, va crede că orice regulă care îl incomodează este un atac personal.

Școala nu poate repara în cinci ore tot ce societatea strică în celelalte nouăsprezece.

Profesorul nu poate fi simultan și părinte.

Și psiholog.

Și polițist.

Și animator.

Și mediator.

Și terapeut.

Și educator parental.

Și specialist IT.

Și secretară.

Și bodyguard.

Și om de PR.

Și responsabil cu decorurile.

Și cel care descoperă bullyingul.

Și cel care îl oprește.

Și cel care explică părinților.

Și cel care completează apoi raportul despre cum l-a oprit.

La un moment dat trebuie să rămână și profesor.

Omul care știe ceva și încearcă să-l învețe pe copilul tău.

Atât.

Lucrul acela aparent banal pentru care există școala.

Să învețe.

Și da, dascălii greșesc.

Unii sunt excepționali.

Unii sunt mediocri.

Unii n-ar trebui să mai fie la catedră.

Există profesori care umilesc.

Există indiferență.

Există nedreptăți.

Există oboseală transformată în răutate.

Meseria nu sfințește automat omul.

Dar nici existența profesorilor slabi nu îți dă dreptul să-i tratezi pe toți ca pe niște suspecți aflați la dispoziția ta.

Pentru că undeva, chiar acum, într-o școală din România, un om stă acasă și pregătește pentru mâine o lecție pe care copilul tău o va vedea 50 de minute.

Tu vei vedea 50 de minute.

El a muncit poate două ore pentru ele.

Mai caută o imagine.

Mai schimbă exercițiul.

„Ăsta e prea greu.”

„Ăsta e prea simplu.”

„Oare lui Matei cum îi explic?”

„Pentru Ana trebuie altă fișă.”

„Pe Robert îl pun lângă cine?”

„Mara iar a stat singură în pauză.”

Și uite așa, copiii tăi încep să locuiască puțin și în capul lui.

Chiar și după ce pleacă din școală.

Asta nu apare în fișa postului.

Nu apare în pontaj.

Nu se plătește separat.

Dar se întâmplă.

Pentru că dascălul bun nu predă unei clase.

Predă unor copii.

Și știe că diferența dintre cele două este uriașă.

În prima zi de școală îi primește curați, îmbrăcați frumos, fotografiați lângă tablă.

Puii voștri.

Și pentru următoarele luni îi va vedea și altfel.

Îi va vedea când nu știu.

Când le e rușine.

Când sunt răi.

Când sunt generoși.

Când mint.

Când recunosc.

Când pierd.

Când câștigă.

Când se îndrăgostesc prima dată.

Când sunt excluși.

Când le moare bunicul.

Când părinții divorțează și copilul vine a doua zi la școală de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Când acasă nu mai sunt bani.

Când cineva îi râde de adidași.

Când iau primul zece.

Când iau primul patru.

Când ridică mâna pentru prima dată, deși le-a fost frică tot semestrul.

Și omul de la catedră trebuie să știe uneori când să împingă.

Când să oprească.

Când să întrebe.

Când să se prefacă puțin că n-a văzut, ca să-i lase copilului demnitatea.

Asta e partea meseriei pe care n-o găsești în SIIIR.

Nu există căsuță pentru ea.

Nu există rubrică:

„Astăzi am observat că un copil nu era bine.”

Nu primești punctaj suplimentar fiindcă ai rămas după program să vorbești cu el.

Nu vine nimeni să-ți pună o medalie pentru că ai intuit că în spatele unui „n-am chef” era, de fapt, un „mi-e foarte greu”.

Și nici nu trebuie.

Dar poate ar trebui măcar să ne amintim ce îi cerem acestui om.

Îi dăm treizeci de copii.

Îi dăm regulamente.

Îi dăm hârtii.

Îi dăm platforme.

Îi dăm parole.

Îi dăm raportări.

Îi dăm programe.

Îi dăm reforme.

Îi schimbăm metodologia.

Îi schimbăm manualele.

Îi cerem competențe digitale.

Incluziune.

Educație socio-emoțională.

Prevenirea bullyingului.

Prevenirea abandonului.

Educație financiară.

Educație pentru sănătate.

Educație ecologică.

Siguranță online.

Gândire critică.

Valori.

Caracter.

Rezultate.

Performanță.

Și după ce îi punem toate astea în brațe, mai venim și noi, adulții, și îi spunem:

„Dar cu copilul meu să aveți grijă.”

Are.

Cu toți.

Asta e problema.

Are grijă de toți.

Treizeci.

În timp ce fiecare dintre cei treizeci are acasă unul sau doi adulți pentru care el este centrul universului.

În clasă sunt treizeci de centre ale universului.

Și un singur dascăl.

Nu poate face din fiecare copil primul în fiecare secundă.

Nu poate răspunde instantaneu fiecărei mame.

Nu poate transforma orice dorință în regulă.

Nu poate garanta că puiul tău nu va fi niciodată trist, contrazis, frustrat, corectat sau pus să aștepte.

Și nici n-ar trebui.

Pentru că și asta e școala.

Să înveți că nu ești singur pe lume.

Că mai există 29.

Că uneori vorbește altul.

Că uneori pierzi.

Că uneori ai greșit.

Că uneori trebuie să repari.

Că „nu” nu este o traumă.

Că o regulă nu este o umilință.

Că respectul nu înseamnă supunere, dar nici libertatea nu înseamnă că ceilalți sunt obligați să se învârtă în jurul tău.

Astea sunt lecții.

Poate cele mai importante.

Și nu le învață din manual.

Le învață văzându-ne pe noi.

Pe toți.

Așa că, în prima zi de școală, când îi dai copilului buchetul și îl împingi ușor spre omul acela din fața clasei, uită-te o secundă și la el.

Nu la decor.

Nu la tablă.

Nu la cât de veche e banca.

La om.

Pentru că tocmai îi încredințezi ceva ce pentru tine nu are preț.

Iar el mai primește încă douăzeci și nouă de lucruri fără preț în aceeași dimineață.

Nu-i cere să fie perfect.

Cere-i să fie om.

Dar fii și tu unul.

Dacă ai o problemă, vorbește.

Dacă ai o nelămurire, întreabă.

Dacă a greșit, spune-i.

Dar nu veni la școală să-i demonstrezi copilului tău că profesorul lui este un dușman pe care tata sau mama îl poate pune la punct.

Pentru că după ce pleci, profesorul rămâne acolo.

Cu copilul tău.

Și mâine trebuie să construiască exact ceea ce tu ai dărâmat în cinci minute:

încredere.

autoritate.

respect.

siguranță.

Și mai ales ideea că adulții pot rezolva o problemă fără să se sfâșie între ei.

Prima zi de școală e plină de flori.

Poate ar trebui să păstrăm una și pentru mai târziu.

Pentru ziua de noiembrie în care nu mai sunt fotografii.

Pentru februarie, când e întuneric la șapte dimineața și omul acela intră în clasă după ce a stat până noaptea târziu să corecteze.

Pentru ziua în care imprimanta nu merge, catalogul ele ctronic nu se deschide, directorul cere o situație, inspectoratul alta, trei părinți au scris pe WhatsApp, doi copii s-au certat în pauză, unul plânge, altul n-a înțeles lecția și peste cinci minute sună clopoțelul.

Atunci e meseria.

Nu pe 7 septembrie, în poze.

Atunci.

Când nu mai sunt flori.

Când rămâne doar omul.

Un om în fața unei clase.

Cu treizeci de copii.

Cu zeci de părinți.

Cu un sistem întreg în spate.

Și cu obligația absurdă de a nu lăsa nimic din toate astea să se vadă pe chip atunci când se deschide ușa și intră primul copil.

- Bună dimineața, doamna!

Iar ea ridică ochii.

Zâmbește.

Și o ia de la capăt.

- Bună dimineața, puiule.

Așadar, cu iertare să îmi fie, dar o spun: "părinților, nu mai fiți atât de imposibili cu profesorii copiilor voștri!"

PS: nu sunt cadru didactic, dar "sora" mea, Oana Epure este și știu cât sacrificiu presupune uneori meseria asta!

$$$

 36 Ani Degeaba....📖✅,, Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, "Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat".

Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la #Dumnezeu...

- Era o vreme în ţara asta, când dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, sau este vreun boss de la partid. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau în alimentaţia publică. 

- Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între orele 08 şi 16, te gândeai că este în concediu, zile libere, sau poate e bolnav, săracu om, şi merge la doctor...

- Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

- Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic - ca toată lumea - în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. 

- Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că " este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de serviciu, sau de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla ta'cs'o că a chiulit... !

- Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

- Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace: făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: " ăsta e a lui Ilie de la sculărie. A termenat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept" ...

- Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-au luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta, sau nunta copilului.

- Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul, sau de ce nu ai moţ la bască, sau de unde te îmbraci...

- Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: "Uite mamă, trece armata".

Astăzi ...

- Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".

- Astăzi, în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

- Astăzi, în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

- Astăzi, în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua, trebuie să dai cu plicul. 

- Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, "ifonul", sau tableta.

- Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu.

- Astăzi, în ţara asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

- Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, sau să nu te invite la o nuntă...

- Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară" de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap...

- Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată,  întoarce capul pentru că, “Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite".

Dar oare, ce va fi mâine?

Cum va mai fi ţara asta?

Cum Va Fi Mâine ?” 🤔😢

Neagu Djuvara.....

*$$

 În spatele ușilor închise ale casei lor, se desfășura o poveste sfâșietoare. Era o tânără care încerca să împiedice lumea partenerului ei să se prăbușească. El se lupta cu o dependență severă de droguri și alcool, care avea să-i deraieze cariera ani de zile.

Nu era un scenariu de film sau o dramă tragică; era viața reală a lui Sarah Jessica Parker și a lui Robert Downey Jr. în anii 1980. S-au cunoscut când amândoi aveau 18 ani, pe platourile de filmare ale filmului Firstborn. S-au îndrăgostit aproape imediat și s-au mutat împreună doar opt săptămâni mai târziu.

Sarah Jessica Parker și-a petrecut șapte ani din viață încercând să țină totul sub control.

În timp ce alte femei de vârsta ei se bucurau de tinerețe, ea stătea acasă îngrijorându-se dacă Robert se va trezi a doua zi dimineață.

Ea a devenit îngrijitoarea lui, ceasul lui deșteptător și busola lui morală.

Deseori trebuia să-l caute în locuri în care nicio tânără nu ar trebui să meargă vreodată, scoțându-l din situații dificile doar pentru ca el să poată ajunge la o filmare a doua zi.

Ani mai târziu, privind în urmă la acea perioadă extenuantă, ea a spus: „Îi oferisem stabilitate și încercasem să creez un ritm constant care să-i permită să fie punctual.”

Simțea că, dacă îl părăsea, el și-ar putea pierde cu adevărat viața, iar aceasta era o povară enormă pentru o fată de puțin peste douăzeci de ani.

Între timp, Robert se prăbușea.

Talentul său era incontestabil, dar demonii lui interiori erau mai puternici. Întârzia la filmări, se pierdea în propria lume și era complet incapabil să ofere relația de care Sarah avea nevoie.

Mai târziu, a recunoscut că comportamentul său arunca o umbră asupra relației lor. „Eram foarte egoist”, a mărturisit el la ani după despărțirea lor.

„Îmi plăcea să beau și aveam o problemă cu drogurile, iar asta nu se potrivea cu Sarah Jessica, pentru că este exact opusul a ceea ce este. Mi-a oferit un cămin și înțelegere. A încercat să mă ajute.”

Știa că ea era ancora lui, dar dependența lui îi trăgea pe amândoi în jos.

În 1991, Sarah Jessica Parker a ajuns la punctul de rupere.

Și-a dat seama că, oricât de mult îl iubea, nu putea rezolva situația.

Trebuia să-și aleagă propria supraviețuire. Despărțirea a fost devastatoare pentru amândoi, dar necesară. Sarah a mers mai departe și a găsit o dragoste stabilă și de durată cu Matthew Broderick. Robert, pe de altă parte, a trebuit să atingă fundul prăpastiei înainte de a putea reveni.

În anii următori, a fost arestat și a ajuns la închisoare înainte de a reuși să se absoarbă în 2003 și de a deveni ulterior vedeta mondială pe care o cunoaște toată lumea.

Decenii mai târziu, în 2015, Robert a reluat legătura cu Sarah. Voia să o vadă, nu pentru a reaprinde romantismul, ci pentru a încheia acel capitol și a-i arăta că devenise în sfârșit bărbatul pe care ea încercase să-l ajute să devină. Au cinat împreună la New York și totul s-a rezolvat. Robert a spus după întâlnire:

„Am avut ocazia să-i cunosc pe copiii ei și să văd cum trăiesc ea și Matthew și am un respect imens pentru amândoi.”

A fost capitolul final al unei povești lungi și complexe: una care a început cu o încercare disperată de a salva pe cineva și s-a încheiat cu două persoane care au găsit pacea separat.

Poți iubi pe cineva din toată inima, dar nu poți fi leacul lui. Uneori, cel mai iubitor lucru pe care îl poți face este să renunți, astfel încât cealaltă persoană să-și poată găsi propria cale și astfel tu să poți găsi viața care ți-a fost menită.

Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat. Fiecare ființă umană are dreptul și responsabilitatea de a-și guverna propria viață și de a lua propriile decizii.

Indiferent cât de mult iubești pe cineva, nu poți intra în mintea lui și să-l forțezi să aleagă sănătatea, sobrietatea sau fericirea. Poți oferi instrumente, dar trebuie ca acea persoană să fie cea care decide să le folosească.

Când încerci să „salvezi” pe cineva care nu este pregătit, mergi adesea împotriva propriului său timp intern și a propriilor sale lecții. Adevărata creștere vine doar atunci când o persoană decide să se schimbe de bunăvoie.

Plecând , Sarah a încetat să-l mai protejeze pe Robert de consecințele alegerilor sale, iar acest lucru l-a forțat să se salveze singur.

În cele din urmă, doar tu îți poți decide propria cale. Plecarea Sarei nu l-a distrus pe Robert; i-a oferit spațiul de a-și alege recuperarea și i-a permis să găsească o viață în care să fie parteneră, nu mamă.

Sursa: The Independent („«Am încercat să creez o bătaie constantă a inimii»: Sarah Jessica Parker spune că a fost «furioasă» din cauza reacție i la relația cu Robert Downey Jr.”, 20 iunie 2023)

&&&

 Pe 5 SEPTEMBRIE 2021,în urma cu cinci ani s-a stins din viață actorul de teatru si film, regizorul si politicianul român ION CARAMITRU. A murit în Spitalul Elias din București, la vârsta de 76 de ani. 

Era internat de aproximativ o lună. Aici medicii i-au descoperit o infectie în sânge. A murit în urma unei infecții cu stafilococ. Tratamentul aplicat nu a dat nici un rezultat și actorul  a murit. Este înmormântat în cimitirul Bellu din București, pe Aleea artiștilor..La slujba de la Biserica Visarion,

alături de familie au participat Custodele coroanei MARGARETA, ANA BLANDIANA, ANDREI PLEȘU, regizorul STERE GULEA, Rregizoarea SANDA MANU, actorii VICTOR REBENGIYC, MARIANA MIHUȚ, CATRINEL DUMITRESCU, ȘTEFAN BĂNICĂ Jr.,EMILIA POPESCU, RODICA MANDACHE, GEORGE MIHĂIȚĂ, FLORIN ZAMFIRESCU, MITICĂ POPESCU, HORAȚIU MĂLĂELE ș.a..A fost condus pe ultimul drum spre cimitirul Bellu de fostul președinte EMIL CONSTANTINESCU, ministrul culturii BOGDAN GHEORGHIU, vicepremierul  KELEMAN HURUR si altii. Un detașament al Regimentulyi 30 Gardă "Mihai Viteazul" a prezentat onorul si a executat trei salve de armă. ION CARAMITRU, pe numele real ION HORIA - LEONIDA

CARAMITRU s-a născut pe 9 Martie 1942 la București  S-a născut într-o familie de aromâni, mama sa fiind de lângă Salonic, iar tatal din partea albaneză a orașului Korcea. A absolvit Universitatea Natională de Artă Teatrală si Cinematografica "I.LCaragiale" din Bucuresti.

A debutat în filmul "Pădurea spânzuraților", în regia lui Liviu Ciulei,. A jucat în peste 50 de filme, dintre care : "Liceeni", "Ștefan Luchian", "Între oglinzi paralele", "Dincolo de pod", "Porțile albastre ale orașului", "Ecaterina Teodoroiu" s.a. A fost ministru al culturii între 1996-2000 in cabinetul lui Victor Ciorbea. A fost președinte al UNITER din 1990, iar incepând cu anul 2005 a fost directorul Teatrului National din București. A primit mai multe distinctii, dintre care : In 1995 a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a cu Ordinul Imperiului Britanic., Crucea Casei Regale a României, Ordinul 

"Pentru Merit" în grad de " Mard Cruce" si Ordinul National "Steaua României" in grad de Cavaler.

ION CARAMITRU a fost căsătorit mai bine de 40 de ani cu actrita MICAELA CARACAȘ si care i-a dăruit trei băieti, ȘTEFAN, ANDREI si  MATEI.