$&&

 „Momeala” vrăjmașului – când ajungem să pierdem dragostea crezând că apărăm adevărul

Uneori ne imaginăm că ispita trebuie să vină întotdeauna zgomotos, sub forma unui păcat mare, evident, pe care îl putem recunoaște imediat și de care știm că trebuie să ne ferim, însă cele mai primejdioase încercări pot veni tocmai prin lucrurile mărunte, printr-un cuvânt care ne-a deranjat, printr-o observație pe care nu am putut să o trecem cu vederea, prin dorința de a demonstra că noi avem dreptate sau prin judecarea celui de lângă noi.

Vrăjmașul nu trebuie întotdeauna să-l convingă pe omul credincios să renunțe la Dumnezeu. Uneori îi este suficient să-l facă să se certe cu fratele său în numele lui Dumnezeu.

Aici se ascunde una dintre cele mai subtile capcane ale vieții duhovnicești.

Omul poate continua să meargă la biserică, să postească, să se roage, să citească, să vorbească despre credință și chiar să creadă cu sinceritate că apără adevărul, dar, încetul cu încetul, în inima lui să se strecoare mânia, orgoliul și dorința de a-l pune pe celălalt la punct. Și atunci apare întrebarea pe care fiecare dintre noi ar trebui să avem curajul să ne-o punem: dacă pentru a apăra adevărul am pierdut dragostea, ce anume am apărat de fapt?

De aici pot începe certurile pentru lucruri care, privite de la distanță, par aproape neînsemnate: cine a făcut un anumit gest în timpul rugăciunii, cine a cântat într-un anumit fel la strană, cum s-a îmbrăcat cineva când a venit la biserică, ce a spus un preot, cum s-a organizat o slujbă sau o procesiune, cine respectă „mai corect” o anumită rânduială.

Lucrul mic devine mare pentru că în spatele lui se așază mândria.

Și atunci nu mai discutăm pentru a înțelege, ci pentru a învinge. Nu mai ascultăm, ci așteptăm momentul în care putem răspunde. Nu mai încercăm să-l câștigăm pe fratele nostru prin dragoste, ci încercăm să demonstrăm că el greșește și noi avem dreptate.

Aceasta este „momeala”.

Vrăjmașul aruncă un lucru neînsemnat între doi oameni și așteaptă. Unul răspunde. Celălalt se simte atacat. Primul ridică tonul. Al doilea răspunde și mai apăsat. Se spun cuvinte care nu mai pot fi luate înapoi, iar după puțin timp nimeni nu-și mai amintește de la ce a început totul.

Rămâne doar rana.

Iar lucrul acesta se poate întâmpla oriunde: între soți, între părinți și copii, între prieteni, între vecini și, poate cel mai dureros, chiar între oameni care mărturisesc aceeași credință și se roagă aceluiași Dumnezeu.

Există însă un semn simplu după care ne putem cerceta sufletul. Dacă presupusa noastră „râvnă pentru adevăr” ne lasă plini de ură, tulburare, dispreț și dorință de răzbunare, atunci trebuie să ne întrebăm cu seriozitate ce se întâmplă în inima noastră.

Adevărul nu are nevoie de ura noastră pentru a rămâne adevăr.

Uneori cea mai grea biruință nu este să-i răspunzi celui care te-a provocat, ci să taci.

Să închizi telefonul fără să scrii acel comentariu.

Să nu răspunzi imediat cuvântului care te-a rănit.

Să spui în taină:

„Doamne, luminează-mă să nu mușc momeala.”

Nu orice luptă trebuie purtată și nu orice provocare merită un răspuns. Uneori omul care tace nu este cel care a pierdut disputa, ci singurul care a înțeles ce era cu adevărat în joc.

Pentru că poți câștiga o ceartă și pierde un om.

Poți demonstra că ai dreptate și pierde pacea.

Poți avea ultimul cuvânt și, totuși, să rămâi cu sufletul tulburat.

Într-o lume în care oamenii sunt împinși atât de ușor unii împotriva altora, poate că una dintre cele mai mari forme de rezistență creștină rămâne tocmai aceasta: să nu permitem nimănui să ne învețe să urâm.

Să păstrăm adevărul fără cruzime, credința fără mândrie, râvna fără mânie și, mai presus de toate, dragostea.

Pentru că porunca lui Hristos nu a fost: „Dovediți tuturor că aveți dreptate”, ci:

„Să vă iubiți unii pe alții.”

Iar uneori cea mai mare victorie asupra vrăjmașului se petrece fără ca nimeni să o vadă: în clipa în care ai fi putut răni și ai ales să ierți, ai fi putut judeca și ai ales să te rogi, ai fi putut răspunde și ai ales pacea.

Câte dintre certurile noastre ar mai exista astăzi dacă, înainte de a răspunde, ne-am întreba: „Apăr adevărul sau îmi apăr orgoliul?”

#Credință #Ortodoxie #ViațăDuhovnicească #IubireaAproapelui #Smerenie #Rugăciune #Pace #Iertare #LuptaD uhovnicească #GândPentruSuflet