£££

 Bonnie și Clyde – ultimul drum al celor mai celebri fugari ai Americii

În dimineața zilei de 23 mai 1934, pe un drum izolat din Louisiana, o mașină înainta prin liniștea unei Americi încă rănite de Marea Depresiune, iar în interiorul ei se aflau doi dintre cei mai căutați oameni ai țării, fără să știe că drumul pe care îl parcurseseră împreună prin jafuri, fugă, iubire și moarte mai avea doar câteva clipe.

Erau Bonnie Parker și Clyde Barrow.

Aveau numai 23 și 25 de ani.

Până atunci, America îi cunoscuse din afișele „Wanted”, din titlurile spectaculoase ale ziarelor și mai ales din fotografiile descoperite de poliție, în care Bonnie apărea uneori zâmbind, pozând teatral cu un pistol sau cu un trabuc, iar Clyde părea tânărul rebel care sfida o lume întreagă.

Presa contribuise enorm la transformarea lor într-o legendă.

Dar dincolo de imaginea romantică a celor doi îndrăgostiți fugari exista o realitate mult mai întunecată.

America Marii Depresiuni și nașterea unei legende

Bonnie Parker și Clyde Barrow au devenit celebri într-o Americă devastată de sărăcie, șomaj și nesiguranță, într-o perioadă în care băncile erau privite de mulți oameni cu resentiment, iar poveștile despre infractori care le jefuiau puteau căpăta aproape instantaneu aura unor acte de rebeliune.

Clyde Barrow intrase în lumea infracțională înainte ca povestea lui cu Bonnie să devină celebră.

Bonnie Parker avea să-l întâlnească în Texas, la începutul anului 1930.

Între ei s-a format o legătură care avea să reziste până la moarte.

Au fugit împreună, au dormit în mașini, au traversat state întregi, au fost urmăriți de poliție și au trăit permanent cu sentimentul că următoarea zi putea fi ultima.

În jurul lor s-a format ceea ce presa avea să numească Barrow Gang, implicată în jafuri, furturi de automobile, spargeri și confruntări armate.

Iar aici legenda trebuie despărțită de realitate.

Bonnie și Clyde nu au fost doar doi îndrăgostiți care furau de la bănci și fugeau romantic de autorități.

Banda lor a fost asociată cu moartea mai multor oameni, inclusiv polițiști, iar violența care îi însoțea era cât se poate de reală.

Cu toate acestea, publicul era fascinat.

Fotografiile lor circulau.

Afișele de urmărire apăreau în tot mai multe locuri.

Ziarele transformau fiecare apariție într-o poveste.

Și astfel, aproape fără să-și dea seama, doi fugari deveniseră personaje într-un spectacol național.

Ultima dimineață

După ani de urmărire, oamenii legii începuseră să înțeleagă un lucru esențial: pentru a-i prinde, nu trebuiau doar să urmărească mașina lui Clyde, ci să înțeleagă oamenii la care cei doi se întorceau.

Fostul Texas Ranger Frank Hamer a participat la organizarea urmăririi lor, iar împreună cu alți cinci oameni ai legii a ajuns în Bienville Parish, Louisiana, unde autoritățile anticipaseră că Bonnie și Clyde aveau să treacă.

În dimineața de 23 mai, cei șase au ocupat poziții în apropierea unui drum rural.

Apoi au așteptat.

Ore întregi.

În jur nu se auzeau decât sunetele dimineții.

Până când, în depărtare, a apărut automobilul.

Un Ford V8.

Clyde era la volan.

Bonnie se afla lângă el.

Mașina se apropia de locul în care oamenii legii stăteau ascunși.

Pentru Bonnie și Clyde era încă un drum dintre sutele pe care le parcurseseră fugind.

Pentru cei care îi așteptau era sfârșitul unei urmăriri care durase luni.

În câteva clipe, liniștea s-a rupt.

Oamenii legii au deschis focul.

Rafalele au lovit automobilul din mai multe direcții, iar Fordul a fost străpuns de un număr uriaș de proiectile.

Totul s-a terminat extrem de repede.

Clyde Barrow și Bonnie Parker au murit în mașină.

Nu a existat ultima fugă spectaculoasă.

Nu a existat un discurs.

Nu a existat finalul romantic pe care Hollywoodul avea să-l imagineze mai târziu.

A existat numai un automobil oprit pe marginea unui drum din Louisiana și doi oameni foarte tineri care nu aveau să mai fugă niciodată.

Fotografiile care au distrus romantismul poveștii

Ceea ce s-a întâmplat după ambuscadă avea să contribuie aproape la fel de mult la legendă precum viața lor.

Automobilul ciuruit a devenit imediat un obiect al fascinației publice.

Au fost realizate fotografii ale mașinii și ale celor doi după moarte, iar imaginile au circulat și au oferit publicului o perspectivă complet diferită de fotografiile în care Bonnie și Clyde pozaseră cândva zâmbitori și aparent invincibili.

Acum nu mai exista aventura.

Nu mai exista jocul cu aparatul de fotografiat.

Nu mai exista fuga.

Rămăsese numai consecința.

Mașina care fusese pentru ei instrumentul libertății și al evadării devenise locul în care muriseră.

Și poate tocmai contrastul dintre fotografiile lor din timpul vieții și imaginile de după ambuscadă explică o parte din fascinația care continuă până astăzi.

Într-o fotografie vezi doi tineri care par convinși că lumea nu-i poate prinde.

În următoarea vezi unde i-a dus acel drum.

Mulțimile au venit să-i vadă

Vestea morții lor s-a răspândit cu o viteză extraordinară.

Oamenii au venit în număr mare, unii din curiozitate, alții pentru că urmăreau povestea celor doi de ani întregi, iar funeraliile au atras mulțimi impresionante.

Bonnie și Clyde își doriseră, potrivit celebrului poem atribuit lui Bonnie, să fie îngropați împreună.

Nu s-a întâmplat.

Familiile i-au înmormântat separat.

Moartea îi despărțise fizic, dar legenda avea să-i țină împreună pentru totdeauna.

Numele unuia aproape că nu mai poate fi rostit fără numele celuilalt.

Bonnie și Clyde.

Când criminalii devin legendă

În deceniile următoare, cărți, cântece și mai ales cinematografia au transformat povestea lor într-unul dintre marile mituri ale culturii populare americane.

Au devenit imaginea cuplului care sfidează lumea întreagă.

Doi îndrăgostiți împotriva tuturor.

Dar legenda este mai frumoasă decât realitatea.

În spatele fotografiilor elegante și al poveștii de dragoste au existat oameni uciși, familii îndoliate, frică și o viață petrecută aproape permanent fugind.

Bonnie și Clyde nu au fost eroi populari în sensul romantic pe care cultura de mai târziu avea să-l construiască în jurul lor.

Au fost doi oameni foarte tineri care au ales o viață criminală și au ajuns într-un cerc al violenței din care, în cele din urmă, nu au mai putut ieși.

Poate tocmai aceasta face povestea lor atât de tulburătoare.

Nu faptul că au trăit fără frică.

Probabil au trăit cu frica aproape în fiecare zi.

Nu faptul că au fost liberi.

Un om care trebuie să fugă permanent nu este cu adevărat liber.

Și nici faptul că au sfidat moartea.

În cele din urmă, au mers direct spre ea.

Pe 23 mai 1934, praful ridicat de Fordul lor s-a așezat din nou peste drumul din Louisiana.

Armele au tăcut.

Urmărirea se terminase.

Dar povestea abia începea să devină legendă.

Aproape un secol mai târziu, încă le privim fotografiile și ne întrebăm cum doi tineri din Texas au ajuns să devină unele dintre cele mai recognoscibile figuri ale istoriei criminalității americane.

Poate răspunsul se află tocmai în contradicția lor: iubire și violență, tinerețe și moarte, libertate și fugă, realitate și mit.

Uneori istoria transformă oamenii în personaje și estompează victimele lăsate în urma lor, iar povestea lui Bonnie și Clyde ne amintește cât de ușor poate fi romantizată o viață periculoasă atunci când îi privim doar fotografiile și uităm prețul real al alegerilor făcute, pentru că dincolo de legenda celor doi îndrăgostiți fugari a existat o realitate în care violența a avut consecințe ireversibile.

De ce credeți că, după aproape un secol, Bonnie și Clyde continuă să fascineze lumea: pentru povestea lor de dragoste, pentru sfidarea autorității sau pentru finalul tragic care i-a transformat în legendă?

#BonnieAndClyde #BonnieParker #ClydeBarrow #BarrowGang #FrankHamer #MareaDepresiune #IstorieAmericana #TrueCrime #PovestiDinIstorie #CrimaSiLegenda #23Mai1934 #Istorie #LegendeAmericane

£££

 Sub pământul care mirosea a aur negru – Los Angelesul ascuns sub orașul vedetelor

Los Angeles, începutul secolului al XX-lea.

Cu mult înainte ca numele orașului să însemne pentru întreaga lume Hollywood, covoare roșii, vile luxoase și studiouri cinematografice, exista un alt Los Angeles, unul care mirosea puternic a petrol, în care zgomotul utilajelor se auzea printre case, iar siluetele turnurilor de foraj se ridicau spre cer acolo unde, peste numai câteva decenii, aveau să apară bulevarde, magazine și clădiri elegante.

În anul 1901, Samuel avea șaptesprezece ani și nu găsea nimic neobișnuit în toate acestea.

Pentru el, pădurile de schelete din lemn făceau parte din oraș la fel cum făceau parte tramvaiele, praful drumurilor și mirosul oceanului, iar dimineața îi vedea pe muncitorii cu hainele pătate și mâinile înnegrite apropiindu-se de puțurile din care pământul Californiei oferea una dintre cele mai râvnite bogății ale noii lumi industriale.

Petrolul.

Cu numai câțiva ani înainte, în 1892, Edward L. Doheny și Charles A. Canfield foraseră cu succes un puț în zona Los Angelesului, contribuind la declanșarea unui adevărat boom petrolier, iar ceea ce urmase avea să schimbe profund orașul.

Terenuri care valoraseră puțin deveneau dintr-odată extrem de căutate, oamenii cumpărau parcele sperând că sub ele se ascunde petrol, iar turnurile de extracție ajungeau atât de aproape unele de altele încât fotografiile epocii par uneori să înfățișeze o uriașă pădure industrială.

Samuel putea vedea puțuri lângă locuințe.

Lângă magazine.

În cartiere în care oamenii continuau să-și ducă viața aproape firesc, în timp ce la câteva zeci de metri distanță pământul era perforat în căutarea aurului negru.

Anii au trecut însă, iar Los Angelesul a început să-și schimbe chipul.

Au venit studiourile.

Au venit actorii.

Au venit cinematografele, hotelurile, automobilele și milioanele de oameni atrași de imaginea unui oraș în care părea că orice vis poate deveni realitate.

Petrolul nu dispăruse.

Doar că devenise mai puțin fotogenic.

Turnurile uriașe din lemn nu se potriveau prea bine cu noua imagine a orașului, iar pe măsură ce zonele urbane deveneau tot mai dense și terenurile tot mai valoroase, unele instalații petroliere au început să fie integrate, mascate sau ascunse în structuri concepute să semene cu niște clădiri obișnuite.

Într-o după-amiază, Samuel, acum trecut bine de tinerețe, mergea alături de fiica lui pe una dintre străzile orașului.

În jurul lor erau vitrine, automobile și clădiri elegante.

Fata privea orașul pe care îl cunoștea.

Tatăl ei privea orașul care fusese.

La un moment dat, s-a oprit și i-a arătat o construcție aparent banală.

— Vezi clădirea aceea?

— Da. Ce-i cu ea?

Samuel a zâmbit.

— Uneori, în Los Angeles, o clădire nu este ceea ce pare.

În spatele unor asemenea fațade puteau funcționa instalații petroliere, ascunse privirii oamenilor și izolate pentru reducerea zgomotului, astfel încât orașul modern să poată continua să existe deasupra unei industrii mult mai vechi decât imaginea sa cinematografică.

Fiica lui îl privi neîncrezătoare.

Pentru generația ei, Los Angeles era orașul filmelor.

Pentru Samuel, rămânea și orașul petrolului.

Și, într-un fel, amândoi aveau dreptate.

Pentru că sub străzile pe care aveau să circule limuzinele vedetelor, sub cartierele luxoase și chiar în apropierea unor zone devenite ulterior simboluri ale prosperității californiene, se aflau câmpuri petroliere care contribuiseră enorm la dezvoltarea regiunii.

Los Angeles avea astfel două fețe.

Una era cea pe care o vedea lumea: luminată, elegantă și construită pentru camerele de filmat.

Cealaltă rămânea ascunsă după ziduri și sub pământ, acolo unde pompele continuau să aducă la suprafață petrolul care contribuise la transformarea unui oraș occidental într-o metropolă.

Iar dacă Samuel ar fi putut vedea Los Angelesul de astăzi, probabil ar fi zâmbit din nou, pentru că unele dintre instalațiile petroliere urbane au continuat să existe mult după dispariția spectaculoaselor păduri de sonde de la începutul secolului trecut.

Doar că orașul a devenit mult mai priceput în a le ascunde.

Orașele, asemenea oamenilor, își arată rareori întreaga poveste la suprafață, iar în spatele unei fațade elegante se pot ascunde urmele unei lumi pe care timpul aproape a șters-o din memorie; înainte ca Los Angelesul să vândă lumii vise prin intermediul cinematografiei, pământul său îi oferise deja o altă avere, mult mai întunecată la culoare și cu un miros imposibil de confundat: aurul negru.

#LosAngeles #Petrol #AurulNegru #California #Istorie #OldLosAngeles #EdwardDoheny #IstoriaAmericii #OraseCuSecrete #PovestiDinIstorie #CuriozitatiIstorice #SubOras

£££

 Trei frați – Povestea adevărată a tripleților despărțiți care s-au regăsit după 19 ani

În vara anului 1980, Robert Shafran avea numai 19 ani și credea că începe una dintre acele etape obișnuite ale tinereții atunci când a ajuns la Sullivan County Community College, în statul New York, fără să-și imagineze că, înainte măcar de a se obișnui cu noul loc, oameni pe care nu-i văzuse niciodată aveau să-l salute cu entuziasm, să-l îmbrățișeze și să-i vorbească de parcă îl cunoșteau de ani întregi, numindu-l însă cu un nume care nu era al lui: „Eddy”.

La început, Robert a crezut că este vorba despre o glumă sau despre o coincidență absurdă, însă lucrurile au devenit mult mai stranii atunci când un coleg l-a întrebat dacă fusese adoptat și dacă se născuse pe 12 iulie 1961, iar când Robert a răspuns afirmativ la ambele întrebări, tânărul din fața lui a înțeles că nu mai putea fi vorba despre o simplă asemănare și i-a povestit despre Edward „Eddy” Galland, un fost student al colegiului care arăta aproape identic cu el.

Cei doi au luat legătura, iar când Robert și Eddy s-au văzut pentru prima dată, realitatea a depășit orice scenariu pe care și l-ar fi putut imagina, pentru că aveau același chip, aceeași vârstă, aceeași zi de naștere și fuseseră amândoi adoptați, ceea ce însemna că doi tineri care își trăiseră primele nouăsprezece ani fără să știe unul de existența celuilalt descopereau, într-o singură zi, că erau frați biologici identici.

Povestea lor a ajuns repede în presă, fotografiile celor doi au început să circule, iar atunci s-a produs cea de-a doua întorsătură aproape incredibilă, deoarece un al treilea tânăr, David Kellman, a recunoscut în imaginile din ziare două chipuri care semănau izbitor cu propriul său chip și, după ce s-a aflat că și el fusese adoptat și că se născuse exact în aceeași zi, adevărul a devenit imposibil de contestat: Robert, Eddy și David nu erau doi gemeni care își găsiseră un frate necunoscut, ci tripleți identici care fuseseră despărțiți în copilărie și crescuți în familii diferite.

Reîntâlnirea lor a fascinat America, iar televiziunile îi prezentau aproape ca pe un miracol al destinului, deoarece cei trei nu împărțeau doar același chip, ci manifestau și asemănări surprinzătoare în gesturi, expresii, preferințe și comportamente, iar imaginile în care râdeau împreună și se mișcau aproape sincron îi făceau pe oameni să se întrebe cât din ceea ce suntem primim prin moștenirea genetică și cât este construit de familia, educația și mediul în care creștem.

Pentru o vreme, povestea părea să aibă finalul perfect, cei trei devenind foarte apropiați, bucurându-se de celebritatea neașteptată și ajungând chiar să deschidă împreună un restaurant în New York, însă, pe măsură ce entuziasmul primelor luni s-a risipit, în mintea lor a început să crească o întrebare mult mai incomodă decât toate cele adresate de reporteri: dacă erau frați identici și fuseseră adoptați prin aceeași agenție, de ce îi despărțise cineva și, mai ales, de ce familiilor lor nu li se spusese că fiecare copil avea doi frați?

Răspunsurile aveau să-i conducă spre Louise Wise Services, agenția de adopții prin intermediul căreia fuseseră plasați în familii diferite, și spre un controversat studiu asupra gemenilor și tripleților crescuți separat, asociat cu psihiatrul și psihanalistul Peter B. Neubauer, cercetare care urmărea problema influenței eredității și mediului asupra dezvoltării umane, dar care avea să ridice ulterior întrebări etice extrem de grave tocmai pentru că persoanele aflate în centrul ei nu cunoscuseră adevărul fundamental despre propriile lor familii.

În copilărie, cercetătorii îi vizitaseră periodic, îi observaseră, îi testaseră și îi filmaseră, în timp ce părinților adoptivi li se prezentase cercetarea ca un studiu privind dezvoltarea copiilor adoptați, fără ca familiile să cunoască întreaga realitate a legăturii dintre copii, astfel încât, în vreme ce trei băieți creșteau fiecare crezând că viața lui este una obișnuită, adulți implicați în cercetare știau că undeva existau încă doi copii cu același chip și aceeași origine.

Aceasta este poate partea cea mai tulburătoare a întregii povești, pentru că Robert, David și Eddy au descoperit că oameni străini cunoscuseră despre ei un adevăr pe care ei înșiși nu avuseseră voie să-l cunoască și că, în timp ce fiecare își trăia copilăria separat, existența lor oferea cercetătorilor posibilitatea de a observa cum trei frați identici se dezvoltau în medii familiale diferite.

Anii care au urmat au arătat însă că asemănarea fizică și entuziasmul extraordinar al regăsirii nu puteau șterge nouăsprezece ani de vieți separate, pentru că fiecare dintre ei fusese crescut într-o altă familie, își formase propriile răni și propriul mod de a privi lumea, iar relația dintre cei trei a devenit mult mai complicată decât imaginea fericită pe care publicul o văzuse la televizor.

În 1995, tragedia a lovit familia atunci când Eddy Galland și-a luat viața, lăsându-i pe Robert și David nu numai cu durerea pierderii fratelui pe care îl găsiseră atât de târziu, ci și cu una dintre acele întrebări la care nimeni nu poate răspunde vreodată cu certitudine: cum ar fi arătat viețile lor dacă nu ar fi fost despărțiți?

Povestea lor a revenit puternic în atenția lumii în 2018, odată cu documentarul „Three Identical Strangers”, care a transformat ceea ce părea inițial extraordinara poveste a trei frați regăsiți într-o meditație mult mai profundă și mai incomodă despre adopție, identitate, ereditate, mediu, consimțământ și limitele pe care cercetarea științifică nu ar trebui să le depășească atunci când în centrul ei se află viețile unor oameni.

Poate că adevărata întrebare lăsată în urmă de Robert, David și Eddy nu este dacă genele sunt mai puternice decât mediul sau dacă trei frați identici crescuți separat ajung să devină oameni asemănători, ci dacă avem vreodată dreptul să luăm unui copil o parte din propria sa viață pentru a obține un răspuns științific, pentru că știința poate încerca să înțeleagă omul, însă în clipa în care îi ascunde adevărul despre propria familie și îl transformă într-un mijloc pentru atingerea unui scop, curiozitatea științifică riscă să uite tocmai lucrul pe care ar trebui să-l respecte înainte de toate: demnitatea ființei umane.

Întrebare: 

Dacă ai descoperi, după aproape douăzeci de ani, că ai fost despărțit intenționat de frații tăi pentru a fi observat într-un studiu, ai putea vreodată să-i ierți pe cei care au știut adevărul și au ales să ți-l ascundă?

#ThreeIdenticalStrangers #RobertShafran #DavidKellman #EddyGalland #Tripleti #PovesteAdevarata #Psihologie #Adoptie #Etica #Identitate #Destine #Istorie #PovestiCareTePunPeGanduri

£££

 Bubble Wrap – invenția care a eșuat ca tapet și a ajuns să protejeze lumea

Uneori, cele mai folositoare invenții nu apar atunci când cineva găsește exact ceea ce caută, ci atunci când un experiment eșuează atât de interesant, încât rezultatul lui refuză parcă să fie aruncat, iar povestea materialului pe care astăzi îl cunoaștem drept Bubble Wrap, sau folie cu bule, este unul dintre cele mai frumoase exemple despre felul în care un aparent eșec poate deveni începutul unui succes uriaș.

Era anul 1957, iar inginerii Alfred Fielding și Marc Chavannes încercau să realizeze un produs care nu avea aproape nicio legătură cu ambalajele, pentru că ideea lor era să creeze un tapet tridimensional din plastic, modern și neobișnuit, potrivit unei epoci în care materialele sintetice începeau să intre tot mai mult în casele oamenilor.

Cei doi au sigilat împreună două foi din material plastic astfel încât între ele să rămână numeroase mici buzunare de aer, iar rezultatul a fost acea suprafață plină de bule pe care aproape oricine ar recunoaște-o astăzi dintr-o singură privire, numai că oamenii anilor '50 nu păreau deloc convinși că ar dori să-și acopere pereții locuințelor cu ea.

Ideea tapetului nu a cucerit piața, iar încercarea de a găsi materialului o întrebuințare ca izolație nu avea nici ea să producă succesul sperat, astfel încât ceea ce fusese creat cu multă ingeniozitate risca să rămână doar una dintre nenumăratele invenții care apar pentru o vreme și apoi sunt uitate.

Dar Fielding și Chavannes nu au renunțat.

Au fondat compania Sealed Air, iar adevărata schimbare avea să vină la începutul anilor 1960, când s-a înțeles că acele mici buzunare de aer aveau o calitate mult mai valoroasă decât aspectul lor decorativ: puteau amortiza loviturile și proteja obiectele fragile în timpul transportului.

Momentul decisiv este legat de apariția computerului IBM 1401, un echipament valoros și sensibil care trebuia transportat în siguranță, iar noul material s-a dovedit foarte potrivit pentru protejarea unor asemenea produse, transformând o invenție care nu reușise să-și găsească locul pe pereții caselor într-un material cu un viitor extraordinar în industria ambalajelor.

De acolo, povestea s-a schimbat complet, pentru că folia cu bule era ușoară, flexibilă, curată și putea înconjura obiecte cu forme foarte diferite, iar pe măsură ce transportul de produse fragile s-a dezvoltat, materialul a început să călătorească prin lume împreună cu obiectele pe care le proteja.

Și mai există ceva ce inventatorii probabil nu anticipaseră niciodată: oamenilor avea să le placă enorm să spargă bulele.

Pentru mulți, sunetul acela scurt și satisfăcător a transformat un banal material de ambalare într-o mică distracție și chiar într-un gest asociat cu relaxarea, iar Bubble Wrap a ajuns atât de prezent în cultura populară, încât există inclusiv o zi dedicată lui, celebrată în ultima zi de luni a lunii ianuarie.

Astăzi există numeroase forme de ambalaje cu aer și soluții realizate cu preocupări mai mari pentru reciclare și reducerea consumului de material, însă ideea născută în urmă cu aproape șapte decenii continuă să fie recunoscută în întreaga lume.

Povestea Bubble Wrap ne amintește că un eșec nu înseamnă întotdeauna că ai creat ceva inutil, ci uneori doar că încă nu ai descoperit problema pentru care ceea ce ai creat reprezintă soluția, iar Alfred Fielding și Marc Chavannes nu au obținut tapetul de succes pe care îl căutau, însă tocmai continuând să privească dincolo de scopul inițial au transformat o idee respinsă într-un produs cunoscut pretutindeni.

Întrebare: Câte lucruri pe care le considerăm astăzi eșecuri s-ar putea transforma în reușite dacă am avea răbdarea să le privim dintr-o perspectivă diferită?

#BubbleWrap #Pluriball #Inventii #IstoriaInventiilor #Curiozitati #Descoperiri #Inovatie #SealedAir #DinGreseala #PovestiAdevarate #Istorie #StiatiCa

£££

 Diane Sheehan – Mama care și-a plâns fiul timp de peste 40 de ani, până când un e-mail i-a spus că era viu

Timp de mai bine de patruzeci de ani, Diane Sheehan a purtat în suflet durerea pe care nicio mamă nu ar trebui să fie nevoită să o poarte, fiind convinsă că băiețelul pe care îl adusese pe lume în 1976 murise la scurt timp după naștere, iar odată cu trecerea anilor învățase, atât cât poate un om să învețe vreodată, să trăiască alături de această absență.

Apoi, în 2018, un e-mail venit de la un necunoscut avea să schimbe tot ceea ce crezuse despre propria viață.

Povestea începuse cu 42 de ani înainte, într-un spital din Australia.

Diane era o mamă tânără și tocmai născuse un băiețel când, potrivit relatării sale ulterioare, personalul spitalului i-a transmis vestea devastatoare că pruncul murise.

Pentru o femeie aflată imediat după naștere, vulnerabilă, obosită și confruntată brusc cu ceea ce credea că este moartea propriului copil, lumea trebuie să fi devenit într-o clipă un loc complet diferit.

I-au fost puse în față documente pe care trebuia să le semneze.

Diane avea să povestească mai târziu că a crezut că erau simple acte administrative necesare pentru externarea din spital.

Numai că acele documente aveau legătură cu adopția copilului.

Ea a plecat din spital fără băiețelul pe care îl născuse și, mai grav decât atât, a plecat convinsă că acesta nu mai exista.

Nu știa că undeva, departe de ea, copilul trăia.

Anii au început să treacă.

Un an.

Zece.

Douăzeci.

Treizeci.

Patruzeci.

În tot acest timp, Diane a trăit cu certitudinea că fiul ei murise în 1976, iar durerea unei asemenea pierderi devenise inevitabil o parte din propria ei poveste.

Numai că, în altă parte, acel copil creștea.

Numele lui era Simon.

Fusese crescut de o familie adoptivă, devenise adult și ajunsese la vârsta de 42 de ani fără ca mama sa biologică să știe că el traversase toate aceste decenii sub același cer.

Apoi tehnologia modernă a făcut ceea ce timpul nu reușise să facă.

Un test ADN, urmat de cercetări genealogice, l-a condus pe Simon către femeia despre care exista posibilitatea să fie mama lui biologică.

În decembrie 2018, Diane a primit un e-mail.

La celălalt capăt al acelui mesaj se afla un bărbat de 42 de ani care încerca să afle dacă femeia căreia îi scria era mama lui.

Probabil că există mesaje pe care le citești și le uiți câteva minute mai târziu.

Și există mesaje care împart viața în două.

Înainte și după.

Pentru Diane, acel e-mail aparținea celei de-a doua categorii.

Băiatul pe care îl plânsese mai bine de patru decenii nu murise.

Trăise.

Crescuse.

Avusese copilărie, adolescență și apoi o viață de adult.

Numai că toate acestea se petrecuseră fără ea.

Descoperirea nu putea însemna numai bucurie.

Într-un mod aproape imposibil de descris, Diane trebuia acum să jelească din nou, numai că de data aceasta nu mai jelea moartea unui copil, ci timpul care le fusese luat.

Nu fusese acolo la primii lui pași.

Nu îi auzise primele cuvinte.

Nu îi pregătise tortul de ziua lui.

Nu îl văzuse mergând pentru prima dată la școală.

Nu îl ținuse în brațe când fusese bolnav.

Nu îl văzuse devenind adolescent și apoi bărbat.

Patruzeci și doi de ani nu puteau fi recuperați printr-o îmbrățișare, oricât de mult ar fi fost așteptată.

Dar mama și fiul puteau primi măcar ceea ce le fusese refuzat atât de mult timp:

adevărul și posibilitatea de a se cunoaște.

Iar povestea lor devine și mai tulburătoare atunci când este așezată în contextul unui capitol dureros al istoriei Australiei.

Timp de decenii, numeroase femei, în special mame necăsătorite, au relatat că au fost supuse unor presiuni sociale și instituționale enorme pentru a renunța la copiii lor, existând mărturii despre constrângere, lipsa unei informări reale și consimțăminte obținute în circumstanțe profund problematice.

Fenomenul avea să devină cunoscut drept cel al adopțiilor forțate.

Dimensiunea suferinței provocate a fost recunoscută oficial în Australia, iar în 2013 guvernul federal a prezentat scuze naționale persoanelor afectate de asemenea practici.

În acest context, povestea lui Diane nu mai este doar istoria extraordinară a unei mame găsite prin intermediul unui test ADN.

Este și povestea unei femei care afirmă că a ieșit dintr-un spital convinsă că își îngropase, în suflet, copilul, în timp ce acesta fusese dat spre adopție și continua să trăiască undeva fără ea.

Este povestea unui fiu care a trebuit să ajungă la 42 de ani pentru a găsi drumul înapoi către femeia care îl născuse.

Și este povestea unui adevăr care a avut nevoie de mai bine de patru decenii pentru a ajunge acasă.

Diane și Simon s-au putut întâlni.

S-au putut privi.

Au putut vorbi.

Au putut încerca să așeze într-o singură conversație întrebări adunate vreme de o viață.

Dar exista un singur lucru pe care nimeni nu li-l mai putea restitui.

Timpul.

Poate că aceasta este partea cea mai dureroasă dintre toate, pentru că Diane a descoperit că ceea ce jelise vreme de peste patruzeci de ani nu fusese moartea fiului său, ci o absență, iar undeva, în paralel cu viața ei, copilul despre care credea că nu mai există crescuse, îmbătrânise și, în cele din urmă, pornise singur în căutarea ei.

Adevărul poate întârzia ani sau chiar decenii, dar atunci când iese la lumină poate schimba sensul unei vieți întregi, iar povestea lui Diane și Simon ne amintește că dincolo de documente, instituții și decizii administrative există destine omenești, mame, copii și ani care, odată pierduți, nu mai pot fi dați înapoi.

Uneori, cea mai grea pierdere nu este să afli că cineva a murit.

Este să descoperi, după o viață în care l-ai plâns, că a fost viu tot timpul.

Vă puteți imagina ce a simțit această mamă în clipa în care a aflat că fiul pe care îl credea mort de 42 de ani era, de fapt, cel care tocmai îi scrisese?

#DianeSheehan #Simon #PovesteAdevărată #MamăȘiFiu #AdopțiiForțate #Australia #TestADN #Reîntâlnire #Adevăr #Destine #Istorie #PoveștiDeViață #TimpPierdut #Memorie

£££

 Bacha bazi – copilăria furată băieților transformați în divertisment pentru adulți

Există forme de violență despre care lumea vorbește mult și există altele care supraviețuiesc tocmai pentru că se petrec în spatele ușilor închise, într-un amestec de sărăcie, teamă, putere și tăcere, iar bacha bazi, expresie din limba dari tradusă aproximativ prin „jocul cu băieții”, aparține acestei a doua categorii, fiind o practică de exploatare și abuz asupra minorilor de sex masculin asociată în special cu Afganistanul.

În spatele unei denumiri care poate părea aproape inofensive se ascunde însă o realitate profund dureroasă, pentru că băieți, adesea adolescenți proveniți din familii foarte sărace sau vulnerabile, sunt puși să danseze și să distreze grupuri de bărbați adulți, fiind îmbrăcați uneori în haine viu colorate și machiați, iar pentru unii dintre acești copii spectacolul nu reprezintă decât începutul unei situații în care pot urma constrângerea, exploatarea sexuală și imposibilitatea de a scăpa de cel care îi controlează.

Victimele provin frecvent dintre copiii aflați deja la marginea societății, acolo unde sărăcia extremă, pierderea părinților, strămutarea provocată de război sau datoriile familiei pot transforma un copil într-o pradă ușoară pentru un adult bogat și influent, iar atunci când familia însăși depinde economic de persoana care îl ia pe băiat sub „protecția” sa, posibilitatea copilului de a refuza devine aproape inexistentă.

În numeroase relatări despre această practică apar adolescenți cu vârste cuprinse aproximativ între 10 și 18 ani, în special băieți aflați în primii ani ai adolescenței, iar vulnerabilitatea lor nu vine numai din vârstă, ci și din faptul că mulți sunt orfani, refugiați, persoane strămutate în interiorul țării sau copii ai unor familii care nu dispun nici măcar de resursele necesare supraviețuirii.

Practica a fost documentată în diferite regiuni ale Afganistanului, inclusiv în provincii nordice și nord-estice precum Kunduz, Balkh, Samangan și Takhar, dar fenomenul nu poate fi redus la o singură zonă, mai ales într-o țară în care decenii de război au distrus instituții, au împins milioane de oameni în sărăcie și au creat medii în care cei care dețin arme, bani sau influență pot exercita o putere enormă asupra celor vulnerabili.

Rădăcinile istorice ale fenomenului sunt complexe, existând mărturii despre băieți tineri care dansau sau ofereau divertisment în anumite medii masculine din Asia Centrală și Afganistan cu mult înaintea conflictelor contemporane, însă existența unor precedente istorice nu trebuie confundată cu o justificare a abuzurilor moderne, deoarece atunci când un minor este constrâns, cumpărat, traficat sau exploatat sexual nu mai vorbim despre tradiție ori spectacol, ci despre violență asupra unui copil.

Deceniile de conflicte armate din Afganistan au făcut situația și mai dificilă, pentru că războiul nu distruge numai clădiri și drumuri, ci slăbește poliția, justiția și mecanismele prin care cei vulnerabili ar trebui protejați, iar atunci când autorul abuzului este un comandant, un om înarmat sau o persoană influentă, copilul și familia sa pot avea foarte puține posibilități reale de a cere ajutor.

În perioada fostei Republici Islamice Afganistan, legislația a ajuns să incrimineze explicit bacha bazi, inclusiv prin noul Cod penal adoptat înainte de revenirea talibanilor la putere, însă existența unei legi nu a însemnat automat dispariția fenomenului, organizațiile internaționale și rapoartele privind traficul de persoane continuând să documenteze probleme legate de exploatarea copiilor și de impunitatea celor responsabili.

După revenirea talibanilor la putere, în august 2021, posibilitatea organizațiilor independente de a monitoriza asemenea abuzuri a devenit și mai limitată, ceea ce înseamnă că amploarea actuală a fenomenului este dificil de stabilit cu precizie, iar atunci când accesul jurnaliștilor, cercetătorilor și organizațiilor pentru drepturile omului este restrâns, absența statisticilor complete nu trebuie confundată cu absența victimelor.

Din perspectiva drepturilor copilului, lucrurile sunt însă mult mai simple decât disputele istorice sau politice care înconjoară Afganistanul: un copil nu poate fi tratat drept proprietatea sau divertismentul sexual al unui adult, iar exploatarea minorilor poate intra în sfera traficului de persoane, a exploatării sexuale și a formelor contemporane de sclavie, încălcând principiile fundamentale ale protecției copilului consacrate de instrumentele internaționale.

Poate cea mai dureroasă parte a acestei povești este ceea ce rămâne după ce muzica încetează, pentru că în spatele imaginilor cu haine colorate și dansuri există copii care ar fi trebuit să se afle la școală, să se joace, să fie protejați de adulți și să-și construiască viitorul, nu să învețe de mici că sărăcia lor le permite celor puternici să le cumpere tăcerea și să le transforme vulnerabilitatea într-o formă de dominație.

Iar tocmai de aceea, atunci când vorbim despre bacha bazi, este important să nu transformăm tragedia acestor copii într-o condamnare colectivă a afganilor, a musulmanilor sau a unei întregi culturi, pentru că victimele și oamenii care încearcă să combată asemenea abuzuri provin chiar din societatea în care fenomenul există, iar responsabilitatea aparține celor care exploatează copiii și sistemelor care le permit să o facă fără consecințe.

O societate poate fi judecată și după felul în care îi protejează pe cei care nu au puterea de a se apăra singuri, iar atunci când sărăcia, războiul, frica sau tradiția sunt folosite pentru a ascunde exploatarea unui copil, primul lucru care trebuie apărat nu este reputația unei comunități și nici puterea unui adult, ci copilăria celui căruia i-a fost luat dreptul de a spune „nu”.

Câtă suferință poate rămâne nevăzută atunci când victimele sunt copii prea speriați sau prea lipsiți de putere pentru a putea vorbi?

#BachaBazi #Afganistan #DrepturileCopilului #ProtejațiCopiii #StopAbuzului #ExploatareaMinorilor #TraficDePersoane #DrepturileOmului #CopilărieFurată #Istorie #NuÎnchideOchii

£££

 S-a întâmplat în 10 august…

- 955: Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare, suveran peste marile ducate germane (mai puţin Saxonia) îi înfrânge definitiv pe unguri, care de la această dată nu mai intreprind nici un atac în Germania.

- 1500: Ştefan cel Mare dăruieşte Mănăstirii Putna „marea dveră a Răstignirii", broderie de o valoare deosebită, ornată la colţuri cu portretele votive ale domnitorului şi soţiei sale, Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos.

- 1519: Magellan a pornit, cu cinci corăbii, în călătoria sa în jurul lumii. Ferdinand Magellan (n. primăvara lui 1480, d. 27 aprilie 1521, Mactan, Filipine; portugheză Fernão de Magalhães, spaniolă Fernando/Hernando de Magallanes) a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia, primul european care a navigat în Oceanul Pacific şi primul care a condus o expediţie în jurul lumii. La 10 august 1519, cele cinci corăbii care au compus flota expediţiei: Trinidad (110 tone, 55 marinari), San Antonio (120 tone, 60 marinari), Concepción (90 tone, 45 marinari), Victoria (85 tone, 42 marinari), Santiago (75 tone, 32 marinari) au părăsit oraşul Sevillanavigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staţionat mai mult de 5 săptămâni, timp în care s-a făcut ultima revizie şi aprovizionarea completă. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de ţărm şi a început călătoria. În timpul trecerii peste ocean, Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit, deşi erau total diferite. Neînţelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp.Pretenţiilor lui Cartagena cu privire la schimbarea itinerarului, Magellan a răspuns: „Datoria domniei voastre este să urmaţi ziua steagul meu, iar noaptea felinarul din pupa corăbiei mele”.Pe 27 aprilie 1521, Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băştinaşii. Expediţia se întoarce în Europa cu o singură navă, Victoria, având la bord 18 oameni şi fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano şi i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). Relatarea expediţiei a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expediţiile organizate de Magellan.

- 1534: A început înălţarea bisericii „Sf. Dumitru" din Suceava, ctitorie a domnitorului Petru Rareş. Biserica „Sf. Dumitru" a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareş, fiind construită între anii 1534-1535 în plan triconc, asemănător cu cel de la Biserica „Sf. Gheorghe" din Hârlău. Pisania aflată deasupra uşii de intrare de pe zidul de sud al bisericii conţine următorul text în limba slavonă: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh a binevoit binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan Voievod cel bătrân, să zidească biserica în mijlocul târgului Suceava, unde este hramul Sfântului slăvitului, marelui mucenic şi purtător e biruinţă, Dimitrie, izvorâtorul de mir. Şi a început a zidi în anul 7042 (=1534) august 10 şi s-a isprăvit în anul 7043 (=1535) august 30 şi s-a sfinţit cu mâna Preasfinţitului Mitropolit Teofan".În anul 1809, a avut loc un incendiu care a afectat Biserica „Sf. Dumitru" şi turnul-clopotniţă.Biserica a fost reparată în anul 1822 şi turnul în 1845.

- 1628: Scufundarea în portul Stockholm a navei Vasa, cea mai mare navă de război suedeză la vremea aceea.

 -1675: A fost înfiinţat Observatorul astronomic de la Greenwich, în estul Londrei, de către regele Carol al II-lea al Angliei (în cadrul Conferinţei internaţionale de astronomie de la Washington, din 1884, s-a stabilit ca Observatorul de la Greenwich să fie şi sediul „meridianului zero") 

- 1709: S-a născut Johann Georg Gmelin, explorator german, În 1735, într-o călătorie în Siberia, a descoperit permafrostul, subsolul îngheţat permanent. (d. 20 mai 1755)

- 1740: S-a născut John Frere, arheolog englez; în 1790 a descoperit unelte de silex pe care le-a considerat făcute de oameni preistorici. (d. 12 iulie 1807) 

- 1793: Inaugurarea oficială a Muzeului Luvru.Muzeul Luvru (Musée du Louvre) este cel mai mare muzeu de istorie şi artă din Franţa (după suprafaţă, 210.000 m2 dintre care 60.600 mp destinaţi expoziţiilor) şi unul dintre cele mai importante muzee din lume.

- 1802: A murit Franz Aepinus, fizician şi matematician german; cercetări în domeniul electricităţii şi magnetismului. Franz Ulrich Maria Theodor Aepinus (n. 13 decembrie 1724) a fost un astronom, matematician, fizician şi filozof german.Este cunoscut mai ales pentru cercetările sale teoretice şi experimentale în domeniul electricităţii şi magnetismului. Lucrarea sa cea mai valoroasă, intitulată Tentamen Theoriae Electricitatis et Magnetismi, publicată la Sankt Petersburg în 1759, a fost prima încercare reuşită de a trata acest subiect pe baze matematice.În 1755, este numit director al Observatorului Astronomic din Berlin, iar doi ani mai târziu devine membru al Academiei Ruse de Ştiinţe, iar în 1761 al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe.

- 1806: A murit compozitorul austriac Michael Haydn; fratele mai mic al lui Joseph Haydn (n. 1737) 

- 1856: Medicul Anastasie Fătu (1816-1886) înfiinţează, la Iaşi, prima grădină botanică din ţară 

- 1864: S-a născut Nicolae Filip, medic veterinar şi agronom; conducător al primului institut zootehnic din România (m. 1922)

- 1865: S-a născut Alexandr Glazunov, compozitor şi dirijor rus (m. 1936)

- 1875: S-a născut Axente Banciu, profesor şi publicist; membru activ al Secţiei literare a Societăţii ASTRA, a contribuit la înfiinţarea Muzeului ASTRA şi a Bibliotecii din Braşov; membru de onoare al Academiei Române din 1948 (m. 1959) 

- 1875: S-a născut istoricul Constantin Giurescu; a publicat numeroase ediţii critice ale unor cronici şi studii privind vechea istoriografie românească; membru titular al Academiei Române din 1914 (m. 1918) 

- 1875: Este pusă piatra de temelie a Castelului Peleş din Sinaia (10/22 august).

- 1877, 10/22: Unităţi ale armatei române (din Divizia a 4-a), ajunse în zona Plevnei, participă la operaţiunile militare, primind „botezul focului"; sunt declanşate astfel ostilităţile împotriva Imperiului Otoman 

 - 1878: S-a născut Alfred Döblin, scriitor şi medic german. Alfred Döblin (n. Stettin — d. 28 iunie 1957, Emmendingen, lângă Freiburg) a fost un scriitor german, considerat a fi unul din principalii reprezentanţi ai expresionismului în literatură. Lucrarea ce i-a adus notorietate mondială este romanul Berlin Alexanderplatz (1929).Romanul „Berlin Alexanderplatz" (povestea lui Franz Biberkopf) a fost publicat şi în România, (ediţia 1, Editura Romanul secolului XX, 1987; ediţia a 2-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005), traducere şi note de Ion Roman.

- 1884, 10/22: S-a născut Panait Istrati (numele la naştere: Gherasim Istrate), scriitor român afirmat în Franţa; setea de a călători l-a dus în Egipt, în Elveţia şi apoi la Paris; a purtat cu scriitorul francez Romain Rolland o corespondenţă asiduă, la instistenţele acestuia redactând primele sale povestiri, în limba franceză, limbă în care şi-a scris întreaga operă (tradusă ulterior în limba română, parţial chiar de scriitor) (m. 1935)

Opera sa cuprinde:

Cicluri autobiografice

Povestirile lui Adrian Zografi

Ciclul Viaţa lui Adrian Zografi

Chira Chiralina (1924)

Moş Anghel (1924)

Codin (1925)

Prezentarea haiducilor (1925)

Domniţa din Snagov (1926)

Mihail (1927)

Ciulinii Bărăganului (1928)

Casa Thüringer (1933)

Biroul de plasare (1933)

Răsarit de soare (1934)

Spovedania unui învins (1929)

- 1895: A murit Ernst Felix Imman Hoppe-Seyler, biochimist german; în 1862 a preparat o formă cristalină de hemoglobină. În 1871 a descoperit invertaza, o enzimă care grăbeşte conversia zahărului în glucoză şi fructoză (n. 1825) 

- 1896: A murit Otto Lilienthal, inginer german. În 1877 a conceput primul planor cu aripi arcuite ca ale păsărilor. În 1895 a realizat şi a zburat împreună cu fratele său Gustav, cu primul planor care se poate ridica mai sus decât înălţimea de la care şi-a luat avânt. A murit un an mai târziu ca urmare a prăbuşirii planorului cu care zbura (n. 1848) 

- 1902: S-a născut Arne Wilhelm Kaurin Tiselius, chimist suedez, laureat al Premiului Nobel în 1948 (d. 29 octombrie 1971), în 1930 a introdus electroforeza, o metodă de separare a proteinelor aflate în suspensie cu ajutorul curentului electric. 

- 1910: S-a născut (la Bolgrad/jud. Ismail, azi în Ucraina) poetul Vladimir Carnavali, membru fondator al Societăţii Scriitorilor din Basarabia (1939) (m. 1966) 

- 1912: S-a născut scriitorul brazilian Jorge Amado (m. 2001) 

-1912: A murit arhitectul german Paul Wallot; îşi datorează faima proiectării clădirii Reichstag-ului din Berlin (1882) (n. 1841) 

- 913: Pacea de la Bucureşti, care consfinţeşte sfârşitul războiului şi înfrângerea Bulgariei. Grecia si Serbia îşi împart Macedonia, iar România anexeaza Cadrilaterul

- 1913: S-a născut Wolfgang Paul, fizician german, laureat al Premiului Nobel. Wolfgang Paul (n. Lorenzkirch, Saxonia, Germania — 7 decembrie 1993, Bonn, Renania de Nord-Westfalia,Germania) a fost un fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1989, împreună cu Hans Georg Dehmelt, pentru descoperirea metodei capcanei de ioni. Dehmelt şi Paul au împărţit jumătate din premiul Nobel, cealaltă fiind acordată lui Norman Foster Ramsey.

- 1914: S-a născut pianistul polonez Witold Malcuzýnski (m. 1977)

- 1915: A murit Henry Moseley, fizician englez. În 1913 a dedus locurile ocupate de elementele chimice în tabelul periodic cu ajutorul spectrelor acestora. A formulat legea numărului de electroni: numărul de electroni al unui element chimic corespunde cu numărul său atomic. (n. 1887)

- 1919: În cadrul adunării de la Timişoara a şvabilor din Banat, aceştia îşi dau acordul pentru unirea proclamată la Alba Iulia.

- 1920: S-a semnat, la Sèvres (Franţa), un tratat special între Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de o parte, şi Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, de cealaltă parte, prin care se reglementau în mod formal graniţele acestora din urmă 

- 1921: S-a născut Ion Negoiţescu, poet, eseist, critic şi istoric literar român din diaspora (m. 1993, la München) 

- 1927: S-a născut Barbu Cioculescu, poet, memorialist şi publicist; fiul istoricului şi criticului literar Şerban Cioculescu 

- 1929: S-a născut (la Tighina, azi în R. Moldova) actriţa Tamara Buciuceanu.. 

- 1932: S-a născut regizorul de film şi scenaristul Alexandru Boiangiu (m. 2008) 

- 1937: S-a născut poetul şi eseistul Dan Laurenţiu (pseudonimul lui Laurenţiu Ciobanu) (m. 1998) 

- 1939: A murit pictorul canadian John Hammond (n. 11 aprilie 1843)

- 1942: S-a născut Nicolae Prelipceanu, poet, prozator şi publicist; membru fondator al Alianţei Civice 

- 1945: Japonia cere pace, punând astfel capăt celui de–al Doilea Război Mondial.

- 1952: S-a născut muzicianul Dan Mihai Goia, dirijorul Corului Academic Radio 

- 1960: S-a născut compozitorul şi cântăreţul folk Mircea Rusu 

- 1960: Antarctica devine teritoriu international si rezervatie stiintifica.

- 1960: S-a născut actorul şi cântăreţul spaniol Antonio Banderas, supranumit „ latin lover” sau „ noul Rudolph Valentino” („Evita”, „Masca lui Zorro”, „Desperado”)

- 1962: S-a născut Horia Gârbea, poet, prozator, dramaturg, traducător şi publicist 

- 1963: A murit Corneliu Micloşi, inginer român, membru al Academiei Române (n. 05.03.1887, Covăsânţ, Arad)

- 1970: A murit compozitorul german Bernd Alois Zimmerman (n. 1918) 

- 1974:  Este inaugurată Sala Polivalentă din Bucureşti

- 1977: Semnarea unui acord de restituire a suveranităţii asupra Canalului Panama in anul 2000 între Statele Unite şi Panama 

- 1980: A murit Isac Peltz, scriitor şi jurnalist român, de religie evreiască („Calea Văcăreşti”, „Foc în hanul cu tei”, „Moartea tinereţilor”)(d. 10.09.1980) 

- 1984, 10/11: A murit Virgil Mazilescu, poet şi traducător (n. 1942

- 1990: Sonda spaţială americană Magellan ajunge pe Venus 

- 1999: A murit Vasile Dobrian, grafician şi poet (n. 1912) 

- 2003: A murit părintele profesor Constantin Galeriu; unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei române; vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor din 1990, preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru în ultimii ani ai vieţii; din cauza convingerilor sale religioase şi umanitare, a fost întemniţat de mai multe ori în anii 1950 şi 1952-1953 ( n. 21.11.1918, Răcătau-Răzeşi, Bacau ) 

- 2008: A murit interpretul afro-american Isaac Hayes, legendă a muzicii soul; primul compozitor american de culoare care a primit Premiul Oscar (în 1971, pentru coloana sonoră a filmului „Shaft") (n. 1942)