$$$

 - Când scrii un nume pe pomelnic... știi ce se întâmplă mai departe?

  Când scrii un nume pe pomelnic, pare că nu faci mare lucru. O bucățică de hârtie, un pix, câteva nume scrise în grabă înainte să înceapă slujba. Dar, în clipa aceea, tu iei pe cineva din grija ta și îl pui, fără să-ți dai seama, în grija directă a lui Hristos.

  La Proscomidie, preotul nu vede doar litere. Vede oameni. Pentru fiecare nume – Maria, Ion, Andrei, „soția”, „copiii”, „cei din neamul meu” – el ia cu o suliță liturgică, numită copia, o fărâmă mică de pâine, mirida, și o așază pe disc, lângă Agneț, pâinea care va deveni Trupul lui Hristos. Acolo, pe acel disc mic, se adună încet-încet o lume întreagă: vii și adormiți, sănătoși și bolnavi, apropiați și oameni cu care poate nu mai vorbești, dar pe care ai avut curajul să-i treci pe foaie.

  E o imagine pe care nu o vedem, dar care, dacă ne-am gândi o clipă la ea, ne-ar rupe inima: toată familia ta, toți prietenii tăi, toți cei pentru care plângi noaptea sunt „strânși” în jurul lui Hristos sub forma acelor firimituri de pâine. Numele lor nu plutesc undeva în aer, nu se pierd într-o listă; sunt puse, în chip tainic, lângă Trupul Domnului.

  Adevărata cutremurare vine însă la sfârșitul Liturghiei. După ce credincioșii s-au împărtășit, preotul se apropie din nou de disc. Ia toate aceste părticele, una câte una, și le lasă să cadă în Potir, în Sfântul Sânge. În timp ce le varsă, spune încet: „Spală, Doamne, păcatele tuturor celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinților Tăi.” Gândește-te: numele pe care tu le-ai scris în câteva secunde sunt, acum, cufundate în baia Sângelui lui Hristos, pentru iertarea păcatelor lor.

  Unii dintre cei trecuți acolo nu mai pot rosti nicio rugăciune. Poate sunt departe de Biserică, poate sunt bolnavi, poate sunt deja adormiți de mulți ani. Dar, duminică de duminică, Liturghie după Liturghie, numele lor ajunge din nou și din nou în Sfântul Potir, pentru că tu ți-ai luat câteva clipe să le scrii. Ei poate L-au uitat pe Dumnezeu. Dumnezeu însă nu uită de ei, câtă vreme cineva îi mai aduce pe altar.

  De aceea Părinții îndeamnă mereu să nu lăsăm Liturghie fără pomelnic, mai ales pentru cei adormiți. Pentru vii, pomelnicul e o ploaie lină peste suflet, un ajutor în necazuri, o mângâiere nevăzută. Pentru cei răposați, este poate singura rugăciune concretă care îi mai ține „legați” de iubirea Bisericii. Un acatist, un parastas, un sărindar – toate încep cu același gest mic: un nume așezat pe hârtie.

  Poate simți uneori că nu știi să te rogi frumos, că nu te pricepi la cuvinte. Poate te pierzi la Liturghie, mintea îți zboară, nu prinzi toate rugăciunile. Dar când mâna ta tremură puțin și scrie, pe un colț de hârtie: „pentru mama”, „pentru copilul meu”, „pentru cei ce m-au rănit”, în clipa aceea ai făcut o rugăciune mai adâncă decât crezi. Ai spus, fără teologie și fără explicații: „Doamne, ai grijă Tu de ei.”

  Și poate că acesta este cel mai delicat miracol al unui pomelnic: te învață să iubești cu inima lui Dumnezeu. Nu te oprește doar la „ai mei”, ci te împinge, încet-încet, să adaugi și: „pentru cei ce ne urăsc și ne nedreptățesc”, „pentru cei singuri”, „pentru toți cei bolnavi”, chiar dacă nu-i cunoști pe nume. Hârtia rămâne mică, dar brațele inimii se lărgesc.

  Data viitoare când ții în mână un pomelnic și ți se pare un gest mărunt, amintește-ți drumul lui: din palma ta, pe Sfânta Masă, pe disc, în jurul Agnețului, apoi în Potir, în Sfântul Sânge al lui Hristos. În doar câteva secunde, numele pe care le scrii ajung mai aproape de Dumnezeu decât le-ai putea duce vreodată prin puterile tale.

$$$

 România adăpostește trei lacuri remarcabile în formă de inimă, fiecare cu caracteristici unice și o frumusețe aparte:

1. Lacul Sfânta Ana

Situat la o altitudine de aproximativ 950 de metri în Masivul Ciomatu, județul Harghita, Lacul Sfânta Ana este singurul lac vulcanic din România. Acesta s-a format într-un crater al unui vulcan stins și nu are izvoare proprii, fiind alimentat exclusiv de precipitații. Cu o suprafață de aproape 20 de hectare și o adâncime de până la 7 metri, apa sa are o mineralizare extrem de scăzută, apropiindu-se de puritatea apei distilate. Lacul este înconjurat de o pădure de conifere și este un loc popular pentru pelerinaje și drumeții.

2. Tăul Țapului

Situat la o altitudine de 2.130 de metri în Munții Retezat, Tăul Țapului este un lac glaciar deosebit de pitoresc. Acesta are o suprafață de aproximativ 2 hectare și o adâncime de până la 6 metri. Un element distinctiv al lacului este insulița verde apărută în urma unei avalanșe de pe Vârful Țapului, care îi conferă un farmec aparte. Apa lacului are o culoare smarald și este înconjurată de un peisaj montan impresionant, fiind un loc ideal pentru iubitorii de natură și drumeții.

3. Lacul Iacobdeal

Situat în Munții Măcinului, pe teritoriul comunei Turcoaia, județul Tulcea, Lacul Iacobdeal este un lac antropic format într-o fostă carieră de piatră. Acesta este alimentat doar de izvoare subterane și precipitații. Apa lacului are o culoare intensă și o radioactivitate redusă, ceea ce face ca fauna piscicolă să fie deosebit de sensibilă. Lacul este înconjurat de o vegetație specifică zonei și reprezintă un loc de interes pentru cei pasionați de geologie și ecologie.

Aceste lacuri nu doar că impresionează prin forma lor unică, dar și prin caracteristicile ecologice și geologice deosebite, fiind destinații ideale pentru iubitorii de natură și aventură.

Care dintre aceste lacuri ai vrea să îl vezi cu ochii tăi? 💙

#RomaniaFrumoasa

#LaculSfantaAna

#TaulTapului

#LaculIacobdeal

#DescoperaRomania

#NaturaRomaneasca

#CalatoriiInRomania

$$$

 Castelul Bran, cunoscut și sub numele de "Castelul lui Dracula", este o fortăreață medievală situată în județul Brașov, România. Construcția sa a început în 1377, iar astăzi reprezintă una dintre cele mai vizitate atracții turistice din țară.

Detalii despre Castelul Bran:

Istoric: Inițial, castelul a fost construit pentru a apăra granițele Transilvaniei și pentru a controla trecerea în Țara Românească. De-a lungul secolelor, a servit drept reședință regală și a fost asociat cu legenda lui Dracula, personajul fictiv din romanul lui Bram Stoker.

Arhitectură: Castelul combină elemente gotice și renascentiste, având o structură impunătoare cu turnuri și bastioane. Interiorul este decorat cu mobilier și obiecte de artizanat care reflectă istoria sa diversă.

Evenimente: Castelul Bran găzduiește diverse evenimente culturale și artistice, inclusiv festivaluri de muzică, târguri și expoziții. De exemplu, în luna octombrie 2024, a avut loc evenimentul "Halloween la Castelul Bran", oferind o experiență unică vizitatorilor.

Vizite: Pentru a vizita Castelul Bran, este recomandat să rezervați biletele online, având în vedere numărul mare de turiști. Programul de vizitare este de luni până duminică, între orele 09:00 și 18:00.

Vizitarea Castelului Bran oferă o oportunitate unică de a explora istoria și mitologia Transilvaniei, fiind o destinație de neratat pentru iubitorii de cultură și aventură.

#CastelulBran #DraculaCastle #Transilvania #BranCastle #Romania #Istorie #TravelRomania

Tu îl vezi mai mult ca pe o fortăreață istorică sau ca pe un simbol al legendei lui Dracula?

$$$

 Casa Crooked din Windsor este un exemplu fascinant de arhitectură inedită și o piesă de istorie care îmbină diverse evenimente din trecutul Angliei. Clădirea a fost construită inițial în 1592, sub denumirea de Market Cross House, fiind amplasată la marginea pieței orașului Windsor. Designul său original nu a fost cu siguranță neobișnuit la acea vreme, dar ceea ce o face cu adevărat remarcabilă astăzi este istoria sa plină de evenimente interesante și reconstrucția haotică care a dus la aspectul său actual.

În 1687, autoritățile locale din Windsor au decis demolarea clădirii pentru a face loc unei noi construcții - Guildhall-ul, o clădire destinată administrării orașului. Cu toate acestea, demolarea a fost contestată, iar instanța a ordonat reconstrucția casei la același loc. Din păcate, reconstrucția nu a fost făcută cu mare atenție, iar casa a fost construită în grabă, folosindu-se lemn de stejar verde nesezonat. Lemnul folosit nu a fost suficient de uscat și a suferit o transformare în timpul procesului de uscare, ceea ce a făcut ca structura să cedeze pe măsură ce s-a contractat. Acest proces a dus la apariția unicității arhitecturale a casei, care acum este vizibilă prin unghiurile și înclinările sale ciudate.

În ciuda structurii instabile, casa a rămas pe locul său inițial și, de-a lungul decadelor, a devenit o atracție turistică importantă datorită aspectului său distinctiv. Până astăzi, casa este cunoscută sub numele de „Casa Crooked din Windsor”, un nume care reflectă perfect caracteristicile sale unice.

Un alt detaliu fascinant al acestei clădiri este pasajul secret care o leagă de Castelul Windsor. Acest pasaj a fost folosit în mod secret de regele Charles al II-lea și amanta sa, Nell Gwyn, pentru întâlniri secrete. Istoricul acestui pasaj este învăluit într-un mister care adaugă o aură de romantism și intrigă în jurul casei. De asemenea, pasajul a fost folosit pentru livrarea produselor de pe piață direct în bucătăriile Castelului Windsor, facilitând schimburile comerciale și sprijinind curtea regală.

Casa Crooked a fost declarată clădire listată de gradul II, ceea ce înseamnă că este protejată de legislația privind patrimoniul, având un statut de valoare istorică și arhitecturală semnificativă. Astăzi, vizitatorii pot admira nu doar arhitectura stranie, dar și legăturile sale cu istoria regală și poveștile din spatele acestei clădiri remarcabile.

#CasaCrooked #Windsor #IstorieEngleză #ArhitecturaStramba #CharlesII #CastelulWindsor #Patrimoniu #TurismInAnglia #CladiriIstorice 

Ți-ar plăcea să vezi o astfel de clădire în realitate sau ai avea impresia că se va prăbuși în orice clipă?

$$$

 APARENȚELE ÎNŞALĂ..

"Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte – a spus omul încet.

Îmi pare rău, este foarte ocupat – a răspuns secretara.

Aşteptăm – a replicat femeia.

Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.

În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita.

Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca - i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.

Femeia îi spuse:

Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. Preşedintele nu a părut interesat.

Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.

Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gândit că am fi bucuroși să donăm o clădire Universității Harvard.

Președintele a întors către ei privirea.

Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi:

O clădire!! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!

Pentru o clipă femeia a tăcut.

Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.

Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:

Atât de puțin costă o Universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră?

Soțul său acceptă.

Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.

Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele Universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era ‘memorialul‘ său.

În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume, mai sus decât Harvard.

CE UȘOR TE POȚI ÎNȘELA ATUNCI CÂND JUDECI DUPĂ APARENȚE!!!"

„Nu judeca oamenii după aparențe, căci s-ar putea să pierzi oportunități uriașe.

Tu ai fost vreodată judecat greșit doar pentru că cineva s-a oprit la aparențe?

#AparențeleÎnșală #LecțieDeViață #Stanford #Harvard #NuJudeca #PovesteAdevărată #Motivație

$$$

 Stephen Colbert și întâlnirea care i-a schimbat destinul

În 1990, Stephen Colbert se afla în fața unei decizii dificile. Prietena lui îi dăduse un ultimatum: căsătorie sau despărțire. Nu era o cerere exagerată. Erau împreună de ceva vreme, iar ea voia să știe încotro se îndreaptă relația lor.

Problema era că Stephen nu știa nici el.

Așa că a făcut ceea ce făcea mereu când viața devenea complicată: s-a întors acasă, la Charleston, Carolina de Sud. Înapoi la râurile liniștite unde putea pluti și gândi. Înapoi la mama lui, femeia care îl ajutase să supraviețuiască celei mai mari tragedii din viața sa – accidentul aviatic în care își pierduse tatăl și cei doi frați când avea doar zece ani.

Lorna Colbert l-a luat de la aeroport și a simțit imediat că ceva îl apasă. După ce i-a explicat situația, mama lui i-a pus o întrebare simplă:

— Vrei să te căsătorești cu ea?

Stephen a ezitat.

— Nu știu.

— „Nu știu” nu este suficient, i-a răspuns mama.

În acel moment, a înțeles. Dacă nu putea spune „da” cu certitudine, atunci răspunsul era „nu”. Se hotărâse ca, la întoarcere, să încheie relația. Între timp însă, avea o săptămână liberă în Charleston.

Mama lui era implicată în organizarea festivalului Spoleto USA. În acea perioadă avea loc premiera mondială a operei „Hydrogen Jukebox” de Philip Glass, pe versuri de Allen Ginsberg. Sora lui trebuia să o însoțească, dar nu mai putea. Așa că Stephen a acceptat să meargă el.

Și-a îmbrăcat cel mai bun costum și a mers cu mama lui la teatru. În foaier, viața lui s-a schimbat pentru totdeauna.

O femeie stătea în fața lui, într-o rochie neagră din in. Era atât de frumoasă încât a rămas nemișcat.

Și atunci a auzit o voce în mintea lui, clară și hotărâtă:

„Aceasta este soția ta. Te vei căsători cu ea.”

Avea să spună mai târziu că a fost cel mai sincer moment din viața lui. Nu îi știa numele. Nu îi auzise vocea. Dar ceva în el o recunoscuse cu o certitudine absolută.

S-a strecurat prin mulțime ca să ajungă aproape de ea. În cele din urmă au ajuns unul lângă altul la coada pentru mâncare. Când privirile li s-au întâlnit, a realizat ceva ciudat: o cunoștea. Sau, mai bine spus, știa despre ea.

Crescuseră la doar două străzi distanță unul de celălalt. Familiile lor se cunoșteau. El mersese la o școală catolică de băieți, ea la cea de fete. Aveau prieteni comuni. Drumurile lor se intersectaseră de zeci de ori, fără să se întâlnească vreodată.

Femeia se numea Evelyn McGee, dar toți îi spuneau Evie. Era fiica unui avocat respectat din Charleston. Absolvise Universitatea din Virginia cu dublă specializare în literatură engleză și teatru. Era inteligentă, sigură pe sine și plină de umor.

Și ea îl remarcase.

— A intrat ținând-o pe mama lui de braț, avea să spună mai târziu. Am gândit: „Omul acesta își iubește mama.”

Au început să vorbească. Și au continuat. Două ore la rând au descoperit interese comune, același tip de umor, aceeași viziune asupra vieții. La un moment dat, cineva le-a întrerupt conversația. Stephen s-a întors intenționat, temându-se că Evie va profita de ocazie să plece.

A descris acel minut ca fiind cel mai înspăimântător din viața lui.

Când s-a întors, ea era încă acolo. Încă lângă el. Încă zâmbind.

Primul lor „date” oficial a avut loc în decembrie, a doua zi după Crăciun. Stephen a venit cu un bariton pentru a-i cânta o serenadă. Evie a găsit gestul deopotrivă ciudat și fermecător — și l-a iubit pentru asta.

S-au căsătorit pe 9 octombrie 1993.

Au trecut peste treizeci de ani de la acea întâlnire din foaier. Au trei copii: Madeleine, Peter și John. Locuiesc în Montclair, New Jersey. Evie a fondat un festival de film, iar Stephen face naveta pentru emisiunea „Late Show”. În pandemie au scris împreună o carte de bucate, s-au certat pe rețete și au râs de propriile neînțelegeri.

Evie spune și astăzi despre soțul ei că este „atât de sexy” și că a învățat-o cât de important este să rămâi jucăuș. Iar Stephen, chiar și după atâția ani, devine emoționat când vorbește despre ea.

Ceea ce face povestea lor cu adevărat specială nu este doar dragostea la prima vedere. Este faptul că erau atât de aproape unul de celălalt încă din copilărie și totuși nu s-au întâlnit până în momentul potrivit.

Uneori, persoana destinată ție a fost mereu acolo. Doar că trebuie să ajungi la punctul din viață în care ești pregătit să o vezi.

Stephen Colbert a fost pregătit în acea seară. Și nu a regretat niciodată.

#StephenColbert

#LoveStory

#Destin

#DragosteLaPrimaVedere

#PovesteAdevarata

Crezi că există cu adevărat momente în viață în care „știi” fără nicio îndoială că ai întâlnit persoana potrivită?

&&&

 Limba care a renăscut dintr-un caiet

La începutul anilor 1930, o tânără doctorandă din Indiana a pornit spre Louisiana cu un caiet și o misiune. Mary Haas avea doar 23 de ani când l-a întâlnit pe Sesostrie Youchigant, ultimul om care își mai amintea limba tunica. Era anul 1933, iar Haas își pregătea doctoratul la Universitatea Yale, sub îndrumarea celebrului lingvist Edward Sapir. Tema lucrării sale viza o limbă pe care majoritatea colegilor o considerau deja dispărută.

Tunica, numită de vorbitorii săi Luhchi Yoroni, era o limbă izolată, fără rude cunoscute printre limbile lumii – un element unic al patrimoniului umanității. Fusese cândva vorbită în întreaga vale centrală și inferioară a fluviului Mississippi, dar în momentul în care Haas a ajuns acolo, doar Youchigant mai avea cunoștințe semnificative despre ea.

Chiar și legătura lui cu limba era fragilă. În viața de zi cu zi vorbea mai ales franceză și engleză. După moartea mamei sale, în 1915 – cea care stăpânea fluent tunica – folosirea limbii scăzuse drastic. Era ceea ce lingviștii aveau să numească mai târziu „un păstrător de amintiri”, cineva care reține fragmente dintr-o limbă, fără a o mai folosi activ.

Dar fragmentele, în mâinile potrivite, puteau deveni temelie.

Între 1933 și 1938, Haas s-a întors de mai multe ori pentru a lucra cu Youchigant. Spre deosebire de cercetătorii anteriori, care documentaseră tunica folosind convenții ortografice franceze inexacte, ea a aplicat metodele lingvisticii moderne. A transcris fiecare sunet folosind Alfabetul Fonetic Internațional, surprinzând nuanțe pe care alții le pierduseră.

Nu a notat doar cuvinte izolate, ci și povești întregi – relatările tradiționale pe care Youchigant și le amintea din copilărie. A documentat gramatica, structura frazelor și tiparele profunde care făceau din tunica un sistem viu, nu doar o listă de vocabular. A realizat chiar și înregistrări pe cilindri de ceară, însă acestea s-au deteriorat ulterior și nu au mai putut fi folosite.

În paralel, Haas a documentat și alte limbi amenințate din sud-estul Statelor Unite. A lucrat în Oklahoma cu Watt Sam și Nancy Raven, ultimii doi vorbitori ai limbii natchez. A studiat creek, koasati, choctaw, alabama și hichiti. În peste un deceniu de cercetare de teren, a creat o arhivă de cunoștințe lingvistice care altfel s-ar fi pierdut.

Și-a susținut doctoratul în 1935 cu lucrarea „A Grammar of the Tunica Language”. Ulterior a devenit profesoară la UC Berkeley, unde a fondat Survey of California Indian Languages și a format peste o sută de doctoranzi în cercetare lingvistică. A fost președinta Linguistic Society of America și a fost aleasă în National Academy of Sciences.

Totuși, timp de decenii, materialele sale despre tunica au rămas aproape nefolosite în arhive.

Sesostrie Youchigant a murit la 6 decembrie 1948. Odată cu el s-a stins ultima memorie vie a limbii tunica vorbite. Limba a fost declarată dispărută – încă o victimă a declinului limbilor indigene din America de Nord.

Șaizeci de ani a fost tăcere.

Dar în anii 1990 și 2000 ceva s-a schimbat. Donna Pierite, membră a Națiunii Tunica, crescută într-o familie multilingvă din New Orleans, a moștenit un exemplar din gramatica și dicționarul realizate de Haas. Încă din anii 1980 lucra la revitalizarea tradițiilor tunica. Acum avea un punct de plecare solid.

În 2010, tribul Tunica-Biloxi a încheiat un parteneriat oficial cu Institutul de Lingvistică al Universității Tulane pentru a lansa Proiectul Limbii Tunica. Pe baza documentației meticuloase a lui Haas, echipa a creat un nou sistem practic de scriere. Au adaptat poveștile notate în anii 1930 în cărți pentru copii. Au organizat tabere lingvistice de vară și webinare pentru membrii tribului din diferite regiuni. În 2023 a apărut un manual, rodul a peste un deceniu de muncă comună.

În 2017, Ethnologue a reclasificat oficial tunica. Limba nu mai era considerată dispărută, ci „o limbă în curs de revitalizare”.

În 2023 existau aproximativ șaizeci de vorbitori secundari ai limbii tunica. Niciunul nu era vorbitor nativ în sens tradițional. Toți învățau din materiale care, în cele din urmă, își aveau originea în caietele unei tinere care, în anii 1930, stătea pe prispele din Louisiana și nota cu răbdare tot ce auzea.

Mary Haas a murit în 1996, înainte de a vedea roadele depline ale muncii sale. Nu putea ști că notițele ei vor ajuta cândva copii să numere, să numească culorile și să spună poveștile strămoșilor într-o limbă pe care bunicii lor o vorbiseră natural.

Dar ea a notat totul.

Aceasta este ceea ce lingviștii numesc „documentare de salvare”. Nu lucrezi pentru că succesul este garantat, ci pentru că înțelegi ce se pierde dacă nimeni nu încearcă. Păstrezi cunoașterea pentru un viitor incert.

Limba tunica nu a supraviețuit datorită unei singure persoane. A supraviețuit datorită multora: lui Youchigant, care și-a amintit și a împărtășit; lui Pierite, care a inițiat renașterea; studenților și membrilor tribului care au creat programe și cursuri; copiilor care învață astăzi să o vorbească.

Dar nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără primul act de ascultare atentă. Fără cineva care să creadă că o limbă ignorată de ceilalți merita consemnată. Fără caiete pline de transcrieri fonetice, al căror scop a devenit clar abia după șaizeci de ani.

Uneori, cea mai importantă misiune nu este să rezolvi problema pe loc, ci să te asiguri că generațiile viitoare vor avea instrumentele pentru a o rezolva.

Când un copil vorbește astăzi tunica, rostește cuvinte care au călătorit prin timp pe hârtie. Cuvinte care au supraviețuit pentru că cineva le-a scris.

#LimbiIndigene #RenaștereCulturală #MaryHaas #Tunica

Câte alte limbi ar putea renaște, dacă cineva ar avea răbdarea să le asculte și să le noteze la timp?