$$$

 La mulţi ani, ŞTEFAN BĂNICĂ JR!

Actor, cântăreţ, compozitor, regizor şi moderator TV, unul dintre cei mai apreciaţi artişti români, Ştefan Bănică Jr. s-a născut la Bucureşti, la 18 octombrie 1967.

A urmat cursurile Liceului Teoretic „I. L. Caragiale” şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică – secţia Actorie, în 1990, la clasa prof. Ion Cojar.

Primul rol pe care l-a interpretat a fost în serialul „Eroii nu au vârstă”, în 1984.

Între 1990 – 2002 a jucat pe scena Teatrului „Bulandra”, iar de atunci până în prezent, este actor la Teatrul de Comedie.

A mai colaborat cu Teatrul Studenţilor „Casandra”, Teatrul Mic, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Teatrul „Odeon” şi „Metropolis”. 

A jucat în piesele: „Drum spre adevăr” (1987), „D’ale carnavalului”, „Bună seara, d-le Wilde”, „Maidanul cu dragoste”, „Merlin”, „Deşteptarea primăverii, „Visul unei nopţi de vară”, „Poveste de iarnă”, „Domnişoara Nastasia”, „Black & White”, „Hamlet”, „A douăsprezecea noapte”, „Chicago”, „Revizorul”, „Desculţ în parc” (în 2009 a semnat şi regia), „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Pescăruşul”, „La Pulce”, „Jake şi femeile lui”, precum şi în producţiile de teatru TV: „Cadrilul”, „Invitaţie la castel”, „Negustorii ambulanţi” sau teatru radiofonic: „Boemii”.

În filme, unul dintre cele mai cunoscute roluri ale sale rămâne cel din seria „Liceenii” – 1986, „Extemporal la dirigenţie” – 1987, „Liceenii rock’n roll” – 1990, dar a mai fost distribuit în: „Templul tăcerii”, „Triunghiul morţii”, „Sexi harem Ada-Kaleh”, „Proprietari de stele”, „A Beautiful Life”, „Ho, ho, ho”, şi în serialele TV: „O călătorie de neuitat”, „Băieţi buni”, „Liber ca pasărea cerului”.

A dublat în versiunea în limba română a filmului „Cars” („Maşini”).

În televiziune, a fost gazda emisiunii „Dansez pentru tine”, pentru care a compus şi melodia cu acelaşi nume (Pro TV, 2006 - 2013), a apărut în diverse show-uri de divertisment, precum şi în 10 show-uri „Popeasca & Bănică”, a moderat emisiunea – concurs „21” (TVR), a apărut în spoturi publicitare pentru diferite companii, a fost jurat la emisiunea „X Factor România” (Antena 1 – 2014 – 2018), este jurat „Next Star” (Antena 1 – 2020).

La radio, a moderat şi a produs emisiunile: „Ness Caffe Brasero” (Radio 21, 1996 - 1998) şi „Bonsoir” (Radio Romantic, 2000 – 2002).

Pe plan muzical, este compozitor, textier, orchestrator şi solist al Trupei „Rock’n’roll Band” şi „The 50’s” (înfiinţate din iniţiativa lui, în 1994), alături de care apare în concerte.

Până în prezent a lansat 16 discuri de autor: „Un actor / un rock’n’roll”, „Te rock... frumos”, „Cel de acum”, „Doar un Crăciun cu tine”, „De dragoste... în toate felurile”, „Ştefan Bănică jr. În concert”, „Zori de zi”, „Concert extraordinar Ştefan Bănică jr. Live la Sala Palatului” (DVD, 2004), „Numele tău”, „Duete”, „Împreună / Together”, „Toată lumea dansează” (ediţie de colecţie „Jurnalul Naţional”), „Un Crăciun cu Ştefan Bănică”, „Super-love”, „Ştefan Bănică / 10 ani – Live la Sala Palatului” (DVD), „Altceva”, „Love Songs”, „Picat din Lună”.

A scos şi numeroase videoclipuri, pentru piesele: „Te iubesc ca un bleg”, „Rodica”, „Poveste”, „Doar un Crăciun cu tine”, „Mi-e dor de ochii tăi”, „Găseşte-mi loc în inima ta”, „Te iubesc, femeie!”, „Ăsta-s eu”, „Încă o zi, „Poveste Rock’n’ Roll”, „Vorbe-n vânt”, „Am s-o aştept mereu”, „Iubeşte-o sincer”, „Veta”, „Doar o dată-i Crăciunul”, „Numele tău”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „S-o facem lată”, „Tu şi eu”, „Dansează baba”, „Epilog”, „Super-love”, „Gustul dragostei”, „Nu e prea târziu”, „Ce e dragostea?”, „Alerg printre stele”, „Gură, taci!”, „La masa mea”, „Acasă de Crăciun”, Să zbor”, „Până la cer”, „E beton Coana Mare”.

A susţinut zeci de turnee şi mii de concerte în întreaga ţară, peste 75 dintre acestea – de Crăciun, la Sala Palatului, în fiecare an începând cu 2002.

Impresionantă este şi lista premiilor pe care le-a primit:

- 1987 – Premiul ACIN pentru interpretare („Liceenii”);

- 1995 – Cea mai bună emisiune de divertisment: „Ceaiul de la ora 5”;

- 1998 – Cel mai bun cuplu satiric TV – acordat de „Moftul român” („Popeasca & Bănică”);

- 1999 – Premiul „Mari cupluri ale micului ecran” („Popeasca & Bănică”);

- 1999 – Cel mai bun interpret rock;

- 2000 şi 2002 – Premiul „Şlagărul anului” – Festivalul de la Mamaia;

- 2001 – Cel mai bun album pop-rock” („De dragoste... în toate felurile”) – Premiile Industriei Muzicale Româneşti;

- 2002 – Cel mai bun cântăreţ, Artistul anului – Radio România;

- 2002 – Cel mai iubit interpret – Radio Bucharest;

- 2002 şi 2004 – Cel mai iubit cântăreţ – TVR;

- 2002 – Dublu disc de aur şi platină pentru „De dragoste... în toate felurile”;

- 2003 – Premiul TV K Lumea;

- 2003 – Cel mai bun interpret – Radio România;

- 2003 – Vedeta anului – „Actualitatea Muzicală”;

- 2004 – The Best Solo Music Performer – „MTV Romania Musical Awards”;

- 2004 – Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler – Categoria D – „Arta Spectacolului” – Preşedinţia României;

- 2004 – Discul de aur pentru „Zori de zi”;

- 2005 – „Cea mai iubită trupă pop, rock, dance”, „Cea mai iubită melodie a anului” („Veta”) – TVR;

- 2006 – Cel mai bun interpret solo – Premiile „MTV Romania”;

- 2006 şi 2007 – „Cea mai bună emisiune pentru oameni obişnuiţi” („Dansez pentru tine”) – Premiile „TV Mania”;

- 2007 – „Cel mai bun cântec” („Cum am ajuns să te iubesc”), „Cel mai bun artist solo”, „Cea mai bună prestaţie live” – Premiile MTV;

- 2008 şi 2011 – „Cel mai bun interpret”, „Cel mai bun album pop” („Împreună” şi „Super-love”) – Radio România Actualităţi;

- 2008 – „Cea mai bună emisiune de divertisment” („Dansez pentru tine”), „Cel mai sexy star TV” – Premiile „TV Mania”;

- 2008 – Gala Superlativelor VIP: Muzică pop-rock – Ştefan Bănică;

- 2008 şi 2009 – Gala „Celebrităţile anului”: Solistul anului;

- 2009 – „Premiul VIP” la Secţiunea Teatru („Desculţ în parc”) şi „Premiul pentru cel mai bun show muzical din România”;

- 2011 – Best Romanian Artist & Boy top hit – „Romanian Top Hits” – Bacău;

- 2011 – Premiul de Excelenţă „Eva.ro” pentru „10 ani neîntrerupţi de spectacole de Crăciun şi pentru întreaga carieră”;

- 2013 – „Cel mai bun interpret”, „Cel mai bun album pop” („Altceva”), „Artistul anului” – Premiile Muzicale Radio România;

- 2013 – Premiul Special pentru profesionalism şi complexitate în întreaga carieră, iar în 2014 – „Cel mai complex artist” şi „Cea mai charismatică vedetă masculină” – „Story Celebrity Awards”;

- 2013 – „Premiul VIP” la Secţiunea Teatru („Pescăruşul”);

- 2014 – „Rock Star-ul anului” – „Stars Awards”;

- 2015 – Premiul special „Eva.ro” pentru 14 ani de concerte de Crăciun;

- 2017 – Premiul de Excelenţă – „Media Music Awards”;

- 2018 – Discul de aur pentru albumul „Picat din Lună”.

A fost căsătorit cu Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin (au o fată – Ana Violeta), a avut o relaţie cu Camelia Constantinescu (au un băiat – Radu Ştefan), iar în prezent, este într-o relaţie cu Lavinia Pârva (au un băiat).

#ŞtefanBănicăJr - #lamulţiani

$$$

 HIERONYMUS BOSCH

Copilărie

Hieronymus Anthonissen van Aken s-a născut cândva între 1450-56 (data nașterii sale rămâne o chestiune de speculație, dar a fost estimată dintr-un autoportret datat în jurul anului 1508) cu Antonius van Aken și, soția sa, Aleid van der Mynnem. S-a născut în gospodăria prosperă a bunicului său din orașul bogat și recunoscut din punct de vedere cultural și intelectual s-Hertogenbosch, din Ducatul Brabant, situat în regiunile joase ale Țărilor de Jos. Bunicul său, Johannes Thomaszoon van Aken, a fost printre cei mai importanți pictori la începutul secolului al XV-lea și, în cuvintele istoricului de artă Stefan Fischer, a creat o „dinastie de pictori a cinci copii”, dintre care patru au devenit pictori (inclusiv Antonius).

Se știe puțin despre primii ani ai lui Bosch în afară de faptul că, în 1463, aproximativ 4.000 de case din s-Hertogenbosch au fost distruse de un incendiu catastrofal. După cum a spus istoricul de artă Claire Selvin, „Se crede că artistul a fost martor la acest dezastru, care a fost poate unul dintre cele mai devastatoare evenimente din viața sa timpurie. Este posibil ca incidentul catastrofal să fi influențat lucrările ulterioare ale lui Bosch, dintre care unele includ incendii care apar pe fundal”.

Educație 

Tânărul Hieronymus a adoptat mai târziu numele Bosch („Șeful” în olandeză) ca tribut adus orașului său natal, care era cunoscut local ca Den Bosch (pădurea). Nu se știe aproape nimic despre pregătirea sa, din moment ce nu a lăsat în urmă caiete, scrisori, cărți sau orice alt astfel de artefact. Cu toate acestea, în înregistrările orașului s-Hertogenbosch din 1475, Hieronymus este menționat ca membru al atelierului tatălui său și se presupune (în mod destul de rezonabil) că tatăl său, și posibil unul dintre unchii săi, l-au învățat să picteze. Această cunoaștere nu ne apropie, totuși, de înțelegerea surselor imaginației remarcabile a lui Bosch.

Între 1480-81, Bosch s-a căsătorit cu fiica unui negustor pe nume Aleid van der Mervenne. Cu câțiva ani mai în vârstă decât el, Aleid era moștenitoarea unei averi generoase, inclusiv o proprietate a familiei în orașul adiacent Oirschot, unde cuplul s-a stabilit. Se crede că Bosch nu a călătorit sau s-a îndepărtat niciodată de zona imediată a orașului natal. Potrivit lui Salvin (prin Fischer), „Bosch a beneficiat de fondurile, pământul și statutul care au venit odată cu căsătoria și și-a înființat propriul atelier la scurt timp după ce perechea s-a căsătorit. În acest moment al vieții sale, Bosch a devenit un artist de sine stătător și era gata să facă legături semnificative cu patroni regali influenți”. Într-adevăr, o citare a numelui și a profesiei sale apare în evidențele orașului s-Hertogenbosch în 1486, care îl menționează ca Insignis Pictor (Pictor distins).

Se poate specula că, deoarece s-Hertogenbosch a căzut sub conducerea Sântului Imperiului Roman, este probabil că Bosch era pe deplin familiarizat cu arta Renașterii care îi influența pe pictorii flamanzi. Într-adevăr, în 1488, în jur de 40 de ani, Bosch s-a alăturat Frăției Maicii Domnului, o asociație religioasă extrem de conservatoare, formată din aproximativ 40 dintre cei mai influenți cetățeni ai orașului s-Hertogenbosch și alți 7.000 de „membri din exterior”, împrăștiați în toată Europa. Frăția (pentru care tatăl lui Bosch a acționat cândva ca consilier artistic) a fost devotată Fecioarei și a fost larg respectată în toată Europa catolică. Se crede că unele dintre primele comenzi devoționale ale artistului au venit prin Frăție, deși nu se știe sigur dacă vreuna dintre aceste lucrări a supraviețuit.

Comentând una dintre primele sale lucrări cunoscute, „Răstignirea cu sfinții și donatorul” (c. 1485-90), Fischer scrie că, „deși rămâne necunoscut unde a fost expus inițial, pictura, la fel ca multe alte imagini devoționale ale perioadei, a fost creată pentru a asigura mântuirea sufletului donatorului, reprezentat îngenuncheat la piciorul crucificatului, lucrări care favorizează compozițiile excentrice, amețitoare și deconcertante, iar Bosch își va proiecta ulterior stilul idiosincratic asupra diferitelor subiecte religioase”. Dar, după cum contează criticul de artă Tim Smith-Laing, „Cu toată singularitatea operei sale, nu există nicio dovadă care să sugereze că Bosch a fost, în vreun sens, un înstrăinat. În timp ce unele cercetări generoase speculative din anii 1940 au încercat să-l lege de un cult sexual eretic numit Adamiți, iar în timp ce zeitgeist-ul anilor 1960 nu-l făcea nimic halucinant cu o opinie generală sugerează că Bosch a fost altceva decât un cetățean proeminent și prosper, un catolic ortodox și un pictor devoțional foarte căutat în rândul patronilor".

Perioada de maturitate

În timp ce alți artiști nord-europeni s-au concentrat și pe producerea narațiunilor biblice, Bosch a interpretat același subiect într-un mod atât de original, încât s-a detașat pe deplin de stilul flamand armonios și dominant. El a filtrat aceste povești prin imaginația sa, transformând pildele religioase în noi lumi fantastice extraordinare, pline de absurditate și simbolism ecleziastic. În „perioada de mijloc” definită foarte vag, stilul iconic al lui Bosch - prezentând forme corporale contorsionate și distorsionate, culori vii, frunziș supradimensionat și amenințător și diavoli și reptile diverse - începe să se dezvăluie printr-o serie de imagini cu sfinți. Piese precum „Sf. Ieronim la rugăciune” (c. 1485-90), „Sf. Ioan Botezătorul în meditație” (1490) și un altar, „Sf. Ioan pe Patmos” (1490-95), care a fost posibil comandat de Frăția Sfintei Fecioare.

Dar „Tripticul său al adorației magilor” (1494) este adesea citat ca prima sa capodopera adevărată. Comandată de Peeter Scheyfve și Agneese de Gramme din Anvers, lucrarea, care prezintă Liturghia Sfântului Grigorie, i-a asigurat efectiv reputația artistului, chiar dacă în anii următori nu se potrivea bine cu „recunoașterea mărcii” lui Bosch. După cum a remarcat Smith-Laing, „Când Bosch a murit în 1516, el era deja unul dintre cei mai cunoscuți pictori ai timpului său; în curând a devenit unul dintre cei mai copiați și imitați. Prin anii 1530 [...] a apărut o întreagă școală de pictori în Anvers dedicată exact acestui lucru - tocmai cu ei a început să se transforme imaginea vizionară a lui Bosch”. Ideea pe care o face Smith-Laing este că, atunci când „profesioniştii moderni de marketing” s-au interesat de munca sa, ei vorbeau despre Bosch exclusiv în termeni de „furnizor de articole infernale” şi că lucrările „încă [sic] contemplative”, precum „Adorarea Magilor”, au fost în mare măsură ignorate.

Pe măsură ce sfârșitul secolului al XV-lea se apropia, un influent astrolog german avertizase că „sfârșitul lumii”, care va fi provocat de inundații catastrofale, va avea loc tocmai la 25 februarie 1524. Ideea Judecății de Apoi s-a răspândit în societate, Albrecht Dürer producând o faimoasă înregistrare a evenimentului și pictura lui Bosch „Judecata de Apoi” , care acoperă același subiect, dar cu o imagine a Iadului populată de diavoli fantastici, spirite rele, creaturi metamorfizate și simbolism erotic.

Deoarece niciuna dintre lucrările sale nu poartă date, nu poate fi sigur când Bosch a terminat „Judecata de Apoi” (deși se estimează că a fost finalizată între 1482-1505). Dar Selvin scrie: „Bosch a început să angajeze cel puțin un asistent până în 1499 [și că] a putut să angajeze un asistent a fost un semn că a obținut succes”. Într-adevăr, cu ”Cele șapte păcate capitale” și „Cele patru ultime lucruri” (c. 1500) - o altă piesă pe tema Judecății de Apoi și pictată pe o masă la care era menită să reflecteze un păcătos înainte de a intra în cabina confesională - a fost atribuită, cel puțin parțial, mâinii unui asistent. În această perioadă, Bosch a produs capodopera, „Ispitirea Sfântului Antonie” (C. 1500), un triptic care celebrează puterea credinței Sfântului Antonie sub o intensă constrângere din partea forțelor răului (el va reveni la povestea Sfântul Antonie pe parcursul carierei sale ulterioare). Până acum, viziunea lui Bosch devenea din ce în ce mai magnifică. Siluetele lui au devenit mai slefuite, culorile sale mai subestimate, în timp ce lumile fantastice pe care le prezenta ofereau scene apocaliptice juxtapuse cu peisaje biblice de o inocență aproape idilică.

Lucrări târzii

„Grădina deliciilor pământești” (1490-1510) este, fără îndoială, cea mai mare capodoperă a lui Bosch și cea mai emblematică lucrare a sa (într-adevăr, mulți îi cunosc numele doar prin această lucrare). Stilul său ajunsese acum la maturitate deplină odată cu paradisul său pământesc, prezentând creația și ispita femeii perfect juxtapuse cu imagini profund tulburătoare ale lumii desfrânării și căutării plăcerii.

Calitatea de vis/coșmar a picturii a devenit obiectul mitologiei și prezintă o mulțime de figuri umane minuscule goale, animale deformate și creaturi de rău augur despre care se crede că au fost evocate direct din imaginația nemărginită a artistului. Cu toate acestea, The Oxford Dictionary of Art and Artists afirmă că, în timp ce lucrări precum „Grădina deliciilor pământești” au „o putere imaginativă extraordinar de vie, iar subiectele sunt puternic brodate cu narațiuni și simboluri subsidiare [...] temele de bază sunt uneori destul de simple și o mare parte a imaginilor poate fi explicată în termeni de cultura populară a epocii lui Bosch, în special proverbe și devotații”. Acesta adaugă că „În termeni pur vizuali, monștrii pe care i-a pictat au analogii cu creaturile ciudate văzute adesea în marginile manuscriselor medievale și în garguiile arhitecturii gotice [și că chiar] catedrala din 's-Hertogenbosch are câteva exemple frumoase [de aceste gargui]".

În afară de fixarea lui Bosch pentru răul și frumusețea universului lui Dumnezeu, el demonstrează o mare abilitate pentru armonia compozițională și un ochi pretențios pentru detalii, care se potrivea cu cel al pictorilor renascentiști. Într-adevăr, citând „Grădina deliciilor pământești”, celebrul istoric de artă EH Gombrich a scris: „Pentru prima și poate singura dată, un artist a reușit să dea formă concretă și tangibilă temerilor care bântuiseră mintea omului în Evul Mediu. A fost o realizare care a fost posibilă doar în acest moment în care artistul vechi și totuși renașterea aveau spiritul viguros și modernde a reprezenta ceea ce a văzut”.

„Corbia nebunilor” (crezut inițial a fi un panou dintr-un triptic) este considerat de majoritatea cercetătorilor un răspuns la publicarea în 1494 a cărții satirice extrem de populare a lui Sebastian Brant cu același nume. Asemenea lui Brant, Bosch a folosit nava (care este de fapt o barcă mică) și pasagerii și agățații săi ca o metaforă pentru o societate desfrânată în ansamblu. Adunarea de petrecăreți supraexcitați dezvăluie din nou asocierea lui Bosch între păcat și muzică, deși din motive neclare, divertismentul muzical este oferit aici de un călugăr și o călugăriță. Catargul prea lung al navei este în vârf de o creangă mare pe care este cocoțată o bufniță, un alt motiv boschician care semnifică prezența păcatului.

Istoricii au speculat că figura „Omului copac” din panoul Iad din „Grădina deliciilor pământești” a fost de fapt creată după imaginea artistului, dar desenul autoportret din 1508 este singurul autoportret confirmat al artistului. Se credea că a fost desenat cu opt ani înainte de moartea sa și este posibil ca Bosch să-și „exagereze” în mod deliberat vârsta. În orice caz, desenul ar părea să prevestească nevoia lui Bosch de a da o față moștenirii sale, eventual știind că se afla în ultimele etape ale vieții sale. A fost consemnat de Frăția Maicii Domnului că Bosch a murit în 1516 și că pe 9 august a avut loc o slujbă funerară în Biserica Sfântul Ioan din s-Hertogenbosch.

Deși locul său în istoria artei este incontestabil, opera lui Bosch este reprezentată de doar aproximativ 25 de picturi și opt desene. Un motiv pentru această prezentare slabă provine dintr-o perioadă din secolul al XVI-lea în care membrii Reformei protestante au distrus multe lucrări considerate imorale. Șase dintre lucrările sale au fost cumpărate sau confiscate de Filip al II-lea al Spaniei la sfârșitul secolului al XVI-lea (acum deținute de Museo del Prado din Madrid), iar altele au apărut în toată Europa, ceea ce a lăsat o istorie destul de fragmentară și în a unuia dintre cei mai unici artiști din panteon.

Moștenirea lui Hieronymus Bosch

În timpul vieții sale, opera lui Bosch a fost adunată în mai multe țări din întreaga Europă și a fost venerată și imitată pe scară largă de studenți și adepți, nu în ultimul rând Pieter Bruegel cel Bătrân – „Al Doilea Hieronymus”, așa cum era poreclit – care a fost influențat semnificativ de abordarea lui Bosch de a picta peisaje. Deși interesul pentru opera sa a scăzut (cu excepția Spaniei), el a apărut din nou ca o forță în epoca modernă, unde a exercitat influență asupra mișcării suprarealiste și a unor artiști precum Max Ernst, René Magritte și în special Salvador Dalí, care susținea de fapt că Bosch a fost primul artist modern. Formațiunea neobișnuită de stâncă care seamănă cu chipul lui Dalí din faimoasa sa pictură, „Marele Masturbator” (1929), a fost inspirată de o formațiune similară din panoul din stânga al „Grădinii Deliciilor Pământului”. Leonora Carrington, de asemenea, care a văzut lucrările lui Bosch în Museo del Prado în 1939, s-a inspirat din cea mai faimoasă compoziție a lui Bosch. În „The Giantess” (1947), de exemplu, Carrington plasează vânătorii într-un peisaj neobișnuit, cu pești înaripați și navigatori care plutesc pe un cer asemănător oceanului, care formează peisajul pe care stă gigantul ei îmbrăcat.

Criticul de artă Alastair Sooke afirmă: „Este ușor de înțeles de ce Bosch continuă să ne fascineze astăzi: tonul apocaliptic al lucrării sale rezonează în timpul erei noastre de conflict global și terorism internațional”, iar referințe directe pot fi găsite în exemple din filme, televiziune, jocuri video, cărți și chiar colecții de modă. Criticul de artă Tim Smith-Laing adaugă că „puțini, dacă vreunul, dintre contemporanii lui Hieronymus Bosch, pot pretinde un nivel similar de faimă continuă. El este o atracție majoră la muzee, dar extinderea sa se extinde cu mult dincolo: pe lângă cărțile standard, tricourile și cărțile poștale, a fost tratat cu accesorii, de la genți până la huse de mouse-uri chiar și huse imprimate pe telefonul lui Dr. Marten”.

$$$

 ION AGÂRBICEANU

,,…oricâte modificari au rascolit istoria, societatea si literatura româneasca, Ion Agârbiceanu ne apare neasteptat de actual”

Mircea Zaciu

La 12 septembrie se împlinesc 130 de ani de la nasterea Parintelui si scriitorului Ion Agârbiceanu. Desi evocarea Parintelui Ion Agârbiceanu se impune, este chiar o datorie, fiind unul din oamenii mari ai Bisericii Române Unite cu Roma, ai culturii si literaturii române, cunoscând mersul lucrurilor, stim ca prea putini vor fi aceia care o vor face…

In adevar, scriitorul Ion Agârbiceanu a fost preot greco-catolic, la început într-un sat din Muntii Apuseni, Bucium-Sasa, apoi paroh al Clujului si Canonic al Diecezei de Cluj-Gherla.

S-a format în ,,citadela culturii”din Transilvania, la scolile Blajului, unde a avut profesori-apostoli, spirite luminate, creatori de cultura, eruditi, modesti si de înalta tinuta morala, intransigenti pâna la jertfa vietii pentru apararea credintei si a adevarului. Blajul i-a cunoscut primele scrieri si tot Blajul i-a conturat personalitatea si opera. S-a format în spiritul Scolii Ardelene, s-a identificat cu înaintasii, îsi simtea inima lui lânga inima lor,,de care, spunea, ma leaga porunca tuturor stramosilor, simt puternica lor bataie vie s-ascult soapta calda ce porneste din adâncul sufletului… Imi descopar capul si ascult ca în biserica”(,, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”—Marturii—Comentarii—Arhiva, O carte gândita si alcatuita de Mircea Zaciu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p.366). Facultatea de Teologie a urmat-o la Universitatea Regala din Budapesta. Au fost anii în care si-a desavârsit cultura, dar si anii în care a continuat sa scrie.

Parintele Agârbiceanu a preluat crezul Scolii Ardelene si i-a dat viata, fapt ce se regaseste în omul, preotul si scriitorul care a fost.

,,Putini sunt cei care ar putea afirma ca au stat în intimitatea acestui mare timid; majoritatea l-au vazut fugar, în ultimii ani; au ramas marcati totusi de forta iradianta a unei prezente blânde, tacute, tragându-si energia dintr-o candoare niciodata tradata”, ne marturiseste istoricul si criticul literar Mircea Zaciu.

In ,,Amintirile’’ sale din volumul,,Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”, Ovidiu Papadima evoca una din serile de ,,Marturisiri literare”, organizate de prof. D. Caracostea, în 1932, pe lânga Seminarul catedrei de Istoria literaturii române si moderne a Facultatii de Litere din Bucuresti, seara care l-a avut invitat pe Preotul si scriitorul Ion Agârbiceanu. Portretul schitat este opus , chiar socant, cu al unui alt invitat, tot scriitor si preot, dar ortodox, Gala Galaction. Pe acesta din urma Papadima nu si-l putea închipui decât ,,alergând prin Bucuresti, în vesnica agitatie a facerii de bine oricui, cu barba si sutana fluturând în vânt[…] cu gesturile sale largi , ca de îmbratisare si binecuvântare…”(Op. cit.p.34).

Contrar lui Gala Galaction, Parintele Ion Agârbiceanu ,, fusese în seara aceea de o sinceritate deloc spectaculoasa, dezvaluindu-se întreg asa cum era, ca si cum ar fi vorbit doar unui prieten”(Op. cit.p34).

Toti marii oameni ai culturii noastre, care l-au cunoscut, au ramas tulburati de prezenta Parintelui Ion Agârbiceanu, nu aceasta era imaginea preotului cu care erau obisnuiti. Eugen Lovinescu îsi aminteste:,,Zarisem deodata pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiurea, strain în port si în chip. Un barbat bine închegat, cu trasaturi totusi delicate, ca si cum n-ar fi fost batute de soarele si vântul Abruzilor, blond si, de sub bolta fruntei caruia straluceau doi ochi unde puteai ceti deodata întreg sufletul,–un suflet nu aprig, nu aprins, ci blând, visator, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintâi atingere cu asprimile vietii loveste din aripi pentru a se ridica la înaltimile albastre. Era Parintele Ion Agârbiceanu, descalicat din muntii lui în cetatea grijelor , trufiilor si nazuintelor noastre. Il vedeai stângaci în vorba necunoscând oamenii ce-l înconjurau , dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-si seninii lui ochi peste maririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totusi în suflet. Si l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume draga, atât de aproape de sufletul nostru…”(Op. cit. p. 111).

Oricâte evocari am cauta la contemporanii sai, le-am gasi apropiate, aceleasi. Oct. C. Taslauanu le sintetizeaza în cuvintele:,, …semana cu un fluviu cu ape limpezi, în care Cerul îsi oglindeste frumusetea si tainele”. Un preot atât de aproape de sfintenie!

Volumul,, Fata de lumina a crestinismului—Meditatii”—1943–, dezvaluie chipul interior al preotului –scriitor, definit de taria credintei în Dumnezeu si trairea Evangheliei, care aduce în sufletul nostru fericirea cea mai înalta. Evanghelia vietii ar schimba fata lumii, ne asigura I. Agârbiceanu, ,, ar putea coborî Imparatia lui Dumnezeu daca toti oamenii ar trai dupa Evanghelie, daca ar merge pe urmele lui Isus”. Il defineste de asemenea credinta în Biserica Catolica si bucuria de a fi si românii greco-catolici în Biserica cea adevarata a lui Cristos condusa de Papa de la Roma.

Suprimarea atât de violenta a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica în 1948, Biserica sa, îl face Parintele Ion Agârbiceanu sa se simta îngenuncheat pe pamântul tarii sale. Mircea Zaciu marturiseste ca îi era imposibil sa intuiasca adâncimea stratului de durere care îl stapânea. Intr-o calatorie facuta împreuna la Bucuresti, cu trenul, îsi aminteste profesorul Zaciu, ,,îl simteam undeva adânc miscat, de o agitatie interioara, greu stapânita. Trecusem printr-o mica statie în mijlocul unui câmp multicolor: Valea Florilor. <Aici veneam uneori, când eram parohul Clujului> . Lunga tacere. La Blaj, se ridica sa vada vechea stampa a oraselului atipit.<Scolile>, zise doar. In atitudinea lui mi se paru ca era un omagiu”( Op. cit., p.107). Undeva , în scrierile sale, Agârbiceanu vorbeste despre eroismul crestin. Este un erou crestin cel care slujeste si apara,, Adevarul, Dreptatea si Binele etic,al sau , al altora, al lumii întregi”, spune Parintele. Fiind fidel Bisericii Greco-Catolice, aparând-o în timpul persecutiei, marturisindu-se greco-catolic în anii în care o astfel de marturisire însemna închisoare, Parintele Agârbiceanu este un erou crestin.Trecând peste pericolul care îl ameninta, în toti anii persecutiei, oriunde s-a gasit, Parintele era întotdeauna în reverenda greco-catolica, neagra, lunga,cu sir de nasturi urcând pâna la baza gâtului…Reverenda Parintelui era mai mult decât un simbol.

In conditiile statului comunist, refuzul de a-si trada credinta catolica i-a adus continue suferinte, care se adagau la cele existente deja: statutul de preot greco-catolic si opera sa moral-crestina. Toate acestea au dus la tacerea nemeritata, la izolarea completa din partea societatii si la o neîncredere a scriitorului în oameni. ,, … Fara nici o slujba si discret cum era, Ion Agârbiceanu aparea tot mai rar prin oras[…] Ca sa-l vezi, trebuia sa te strecori, mai ales dimineata, când prozatorul aparea în piata din apropierea strazii Andrei Muresan[…]Cara o straita grea, bine îndesata, cu mâinile acele mari, de plugar, nu de scriitor”, (Ion Brad în,, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”, p.55). In acelasi volum, , Ana Blandiana are o alta evocare dureroasa a Parintelui, întâlnit într-un autobuz supraaglomerat: ,,…am descifrat în masa de oameni strivindu-se unul pe altul în înghesuiala dintre scaune, spatele aplecat al unui batrân caruia am vrut sa-i cedez locul. Dar batrânul nu era singur, ci cu o batrânica, înca si mai fragila, si mai pâlpâitoare decat el, pe care a chemat-o , multumindu-mi, în numele ei, sa se aseze. El a ramas în picioare[…]Atunci l-am recunoscut. Nu-mi venea sa cred; îmi venea sa lovesc si sa-i resping pe cei ce îl împingeau din spate, facându-l sa se clatine pe picioare; îmi venea sa-i smulg pe toti de pe scaune si sa le strig: Nu-l recunoasteti? Este Ion Agârbiceanu!”(Ana Blandiana, Op. cit., p78).

Crezul literar si uman al Parintelui: ,, O opera literara care nu adauga nimic la gândul nostru, la vointa si simtirea noastra, la bucuria noastra de viata, cred ca e zadarnic scrisa, zadarnic citita”, expus ,,cu simplitate si blândete”, cât si dorinta de a face tot ce este bun pentru oameni, pentru ,, a-i feri de rataciri si umilinte”, se identifica ,,marilor dascali tutelari ai Ardealului, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior”, afirma Augustin Buzura(Op.cit.p.100).

De prin 1956, la Cluj, în unele,, cercuri literare”, printre care si cel al Universitatii, începe sa se contureze interes pentru opera si personalitatea lui Ion Agârbiceanu din partea fostilor elevi ai Blajului, Dumitru Mircea, Aurel Martin si Aurel Gurghianu, dar si al cadrelor universitare Mircea Zaciu, greco-catolic, Romul Munteanu si Ion Vlad. De asemene, Ion Breazu(1901-1958), si el fost elev al Blajului, profesor la Facultatea de Litere a Universitatii din Cluj.

La propunerea lui M. Zaciu, de a i se reedita povestirile, Parintele Ion Agârbiceanu îl deruteaza:,,…tace. Nu-mi pot da seama daca ideea îl intereseaza sau nu; daca faptul ca un tânar din lumea de azi si-a adus aminte de el îl misca sau îl lasa indiferent. Când începe sa raspunda propunerii mele, nu e nici o urma de efuziune sau sentimentalitate în vocea lui. O simpla constatare , detasata , despre uitarea în care traieste”( Op. cit. p. 105).

In 1962, profesorul Mircea Zaciu se îngrijeste de aparitia primului volum din ,,Opere”, pe care îl prefateaza; volumul este continuat de seria de ,,Opere”, pâna la saisprezece. Desigur, scrierile teologice nu au fost acceptate, dar apar dupa 1989, prin straduinta domnului profesor Ion Buzasi, sunt volumele:,,Fata de lumina a crestinismului”, ,, Caile fericirii” si ,, Ion Agârbiceanu si ASTRA”, antologie si prefata de Ion Buzasi si Radu Gavrila; cartea pune în lumina activitatea Parintelui Agârbiceanu, în spiritul Scolii Ardelene, în cadul Asociatiei ASTRA, pentru emanciparea culturala a românilor.

Volumele editate de Mircea Zaciu sunt frumoase, se impun prin stil si eleganta: copertele din material textil gri-deschis, sus, în coltul din dreapta, un mic medalion negru, pe care este imprimat, în auriu, monograma autorului.

Cuprinsa în întregul ei, opera Parintelui Agârbiceanu este,, o cronica transilvana si ea a ramas pâna acum si singura în literatura noastra”, sustine, întemeiat, D.Vatmaniuc.

Cititorul de azi are în fata opera unui preot care cunoaste satul transilvanean, oamenii si suferintele lor, cunoaste sufletul omului, întunericul si lumina în toata profunzimea lor, durerea si zbuciumul, constiinta greselii si a pacatului, zguduitoarea parere de rau. Ion Agârbiceanu este singurul scriitor din literatura noastra care le aduce, din viziunea celui ce slujeste la altar, în pagina scrisa, în arta. In atentia prozatorului este morala crestina spre care, cu deosebit tact, îndreapta sufletul omului, ca sa fie salvat, pentru ca ,,în crestinism esentialul nu e de câte ori cazi înfrânt în drumul idealului, ci de câte ori te ridici, nici daca ai ajuns la piscul suprem, ci daca ai voit sa ajungi si ai asudat sudori de sânge sa ajungi’’.

Nu putem enumera toate titlurile prozei lui Agârbiceanu, articole, schite, povestiri, nuvele si romane, scrise timp de 60 de ani, amintim doar câteva: ,,Doua iubiri”, ,,In întuneric”, ,,Vâlva bailor”, ,, Fefeleaga”, ,,Luminita”, ,,Vârvoara”, ,,Ceasul rau”, ,,Iarna grea”, ,, Baba Ilina se gateste de drum”, ,, Moartea clopotarului”, proze care cuprind intensa suferinta omeneasca cunoscuta ca preot în Muntii Apuseni ; volumele de nuvele ,, Popa Man”, ,,Chipuri de ceara”, ,,Spaima”, ,, Prapastia”, ,, Singuratate”,, Primavara”, ,, volumul de proze scurte cu observatii asupra corespondentei om-natura, ,,File din cartea naturii” si romanele ,, Arhanghelii”, ,,Licean…odinioara”, ,, Domnisoara Ana’’, ,, Legea trupului”, ,, Legea mintii” etc.

Tot fostii elevi ai Blajului amintiti , la care metionam si numele poetului Ion Brad, si el fost elev al Blajului, si al profesorului Mircea Zaciu, au dorit sa-l onoreze pe Ion Agârbiceanu la o reuniune a scriitorilor. Parintelui nu-i venea sa creada, de atât de mult timp era,,batrân uitat de lume”, si a acceptat punând o singura conditie:,,sa nu-l declaram cumva comunist”, el fiind preot. A venit la întrunirea literara în stiuta reverenda …

Azi si oricând, opera Parintelui Agârbiceanu trebuie citita si recitita, caci legile moralei crestine pe care le sustine sunt valori eterne, nu sunt legate de un anumit timp.Parintele Ion Agârbiceanu are un loc distinct în literatura româna, este unul dintre cei mai mari prozatori. Ion Breazu sustine ca ,,Opera lui Ion Agârbiceanu ramâne printre cele mai bogate si mai autentice…” din literatura noastra, iar Emil Gârleanu afirma ca vorbind despre Parintele Agârbiceanu, vorbim despre ,,un mare si adânc scriitor, poate despre cel mai adânc scriitor de astazi al nostru”.

La 130 de ani de la nastere, gândul, rugaciunea si scrisul nostru vor sa fie un pios omagiu adus ,,Sfântului Parinte al literaturii române”, Ion Agârbiceanu.

Surse:

Ion Agârbiceanu, ,,Opere”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1962.

Mircea Zaciu, ,,Agârbiceanu”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1964.

* * * ,,Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”—Marturii—

$$$

 ION AGÂRBICEANU

,,…oricâte modificari au rascolit istoria, societatea si literatura româneasca, Ion Agârbiceanu ne apare neasteptat de actual”

Mircea Zaciu

La 12 septembrie se împlinesc 130 de ani de la nasterea Parintelui si scriitorului Ion Agârbiceanu. Desi evocarea Parintelui Ion Agârbiceanu se impune, este chiar o datorie, fiind unul din oamenii mari ai Bisericii Române Unite cu Roma, ai culturii si literaturii române, cunoscând mersul lucrurilor, stim ca prea putini vor fi aceia care o vor face…

In adevar, scriitorul Ion Agârbiceanu a fost preot greco-catolic, la început într-un sat din Muntii Apuseni, Bucium-Sasa, apoi paroh al Clujului si Canonic al Diecezei de Cluj-Gherla.

S-a format în ,,citadela culturii”din Transilvania, la scolile Blajului, unde a avut profesori-apostoli, spirite luminate, creatori de cultura, eruditi, modesti si de înalta tinuta morala, intransigenti pâna la jertfa vietii pentru apararea credintei si a adevarului. Blajul i-a cunoscut primele scrieri si tot Blajul i-a conturat personalitatea si opera. S-a format în spiritul Scolii Ardelene, s-a identificat cu înaintasii, îsi simtea inima lui lânga inima lor,,de care, spunea, ma leaga porunca tuturor stramosilor, simt puternica lor bataie vie s-ascult soapta calda ce porneste din adâncul sufletului… Imi descopar capul si ascult ca în biserica”(,, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”—Marturii—Comentarii—Arhiva, O carte gândita si alcatuita de Mircea Zaciu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p.366). Facultatea de Teologie a urmat-o la Universitatea Regala din Budapesta. Au fost anii în care si-a desavârsit cultura, dar si anii în care a continuat sa scrie.

Parintele Agârbiceanu a preluat crezul Scolii Ardelene si i-a dat viata, fapt ce se regaseste în omul, preotul si scriitorul care a fost.

,,Putini sunt cei care ar putea afirma ca au stat în intimitatea acestui mare timid; majoritatea l-au vazut fugar, în ultimii ani; au ramas marcati totusi de forta iradianta a unei prezente blânde, tacute, tragându-si energia dintr-o candoare niciodata tradata”, ne marturiseste istoricul si criticul literar Mircea Zaciu.

In ,,Amintirile’’ sale din volumul,,Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”, Ovidiu Papadima evoca una din serile de ,,Marturisiri literare”, organizate de prof. D. Caracostea, în 1932, pe lânga Seminarul catedrei de Istoria literaturii române si moderne a Facultatii de Litere din Bucuresti, seara care l-a avut invitat pe Preotul si scriitorul Ion Agârbiceanu. Portretul schitat este opus , chiar socant, cu al unui alt invitat, tot scriitor si preot, dar ortodox, Gala Galaction. Pe acesta din urma Papadima nu si-l putea închipui decât ,,alergând prin Bucuresti, în vesnica agitatie a facerii de bine oricui, cu barba si sutana fluturând în vânt[…] cu gesturile sale largi , ca de îmbratisare si binecuvântare…”(Op. cit.p.34).

Contrar lui Gala Galaction, Parintele Ion Agârbiceanu ,, fusese în seara aceea de o sinceritate deloc spectaculoasa, dezvaluindu-se întreg asa cum era, ca si cum ar fi vorbit doar unui prieten”(Op. cit.p34).

Toti marii oameni ai culturii noastre, care l-au cunoscut, au ramas tulburati de prezenta Parintelui Ion Agârbiceanu, nu aceasta era imaginea preotului cu care erau obisnuiti. Eugen Lovinescu îsi aminteste:,,Zarisem deodata pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiurea, strain în port si în chip. Un barbat bine închegat, cu trasaturi totusi delicate, ca si cum n-ar fi fost batute de soarele si vântul Abruzilor, blond si, de sub bolta fruntei caruia straluceau doi ochi unde puteai ceti deodata întreg sufletul,–un suflet nu aprig, nu aprins, ci blând, visator, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintâi atingere cu asprimile vietii loveste din aripi pentru a se ridica la înaltimile albastre. Era Parintele Ion Agârbiceanu, descalicat din muntii lui în cetatea grijelor , trufiilor si nazuintelor noastre. Il vedeai stângaci în vorba necunoscând oamenii ce-l înconjurau , dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-si seninii lui ochi peste maririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totusi în suflet. Si l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume draga, atât de aproape de sufletul nostru…”(Op. cit. p. 111).

Oricâte evocari am cauta la contemporanii sai, le-am gasi apropiate, aceleasi. Oct. C. Taslauanu le sintetizeaza în cuvintele:,, …semana cu un fluviu cu ape limpezi, în care Cerul îsi oglindeste frumusetea si tainele”. Un preot atât de aproape de sfintenie!

Volumul,, Fata de lumina a crestinismului—Meditatii”—1943–, dezvaluie chipul interior al preotului –scriitor, definit de taria credintei în Dumnezeu si trairea Evangheliei, care aduce în sufletul nostru fericirea cea mai înalta. Evanghelia vietii ar schimba fata lumii, ne asigura I. Agârbiceanu, ,, ar putea coborî Imparatia lui Dumnezeu daca toti oamenii ar trai dupa Evanghelie, daca ar merge pe urmele lui Isus”. Il defineste de asemenea credinta în Biserica Catolica si bucuria de a fi si românii greco-catolici în Biserica cea adevarata a lui Cristos condusa de Papa de la Roma.

Suprimarea atât de violenta a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica în 1948, Biserica sa, îl face Parintele Ion Agârbiceanu sa se simta îngenuncheat pe pamântul tarii sale. Mircea Zaciu marturiseste ca îi era imposibil sa intuiasca adâncimea stratului de durere care îl stapânea. Intr-o calatorie facuta împreuna la Bucuresti, cu trenul, îsi aminteste profesorul Zaciu, ,,îl simteam undeva adânc miscat, de o agitatie interioara, greu stapânita. Trecusem printr-o mica statie în mijlocul unui câmp multicolor: Valea Florilor. <Aici veneam uneori, când eram parohul Clujului> . Lunga tacere. La Blaj, se ridica sa vada vechea stampa a oraselului atipit.<Scolile>, zise doar. In atitudinea lui mi se paru ca era un omagiu”( Op. cit., p.107). Undeva , în scrierile sale, Agârbiceanu vorbeste despre eroismul crestin. Este un erou crestin cel care slujeste si apara,, Adevarul, Dreptatea si Binele etic,al sau , al altora, al lumii întregi”, spune Parintele. Fiind fidel Bisericii Greco-Catolice, aparând-o în timpul persecutiei, marturisindu-se greco-catolic în anii în care o astfel de marturisire însemna închisoare, Parintele Agârbiceanu este un erou crestin.Trecând peste pericolul care îl ameninta, în toti anii persecutiei, oriunde s-a gasit, Parintele era întotdeauna în reverenda greco-catolica, neagra, lunga,cu sir de nasturi urcând pâna la baza gâtului…Reverenda Parintelui era mai mult decât un simbol.

In conditiile statului comunist, refuzul de a-si trada credinta catolica i-a adus continue suferinte, care se adagau la cele existente deja: statutul de preot greco-catolic si opera sa moral-crestina. Toate acestea au dus la tacerea nemeritata, la izolarea completa din partea societatii si la o neîncredere a scriitorului în oameni. ,, … Fara nici o slujba si discret cum era, Ion Agârbiceanu aparea tot mai rar prin oras[…] Ca sa-l vezi, trebuia sa te strecori, mai ales dimineata, când prozatorul aparea în piata din apropierea strazii Andrei Muresan[…]Cara o straita grea, bine îndesata, cu mâinile acele mari, de plugar, nu de scriitor”, (Ion Brad în,, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”, p.55). In acelasi volum, , Ana Blandiana are o alta evocare dureroasa a Parintelui, întâlnit într-un autobuz supraaglomerat: ,,…am descifrat în masa de oameni strivindu-se unul pe altul în înghesuiala dintre scaune, spatele aplecat al unui batrân caruia am vrut sa-i cedez locul. Dar batrânul nu era singur, ci cu o batrânica, înca si mai fragila, si mai pâlpâitoare decat el, pe care a chemat-o , multumindu-mi, în numele ei, sa se aseze. El a ramas în picioare[…]Atunci l-am recunoscut. Nu-mi venea sa cred; îmi venea sa lovesc si sa-i resping pe cei ce îl împingeau din spate, facându-l sa se clatine pe picioare; îmi venea sa-i smulg pe toti de pe scaune si sa le strig: Nu-l recunoasteti? Este Ion Agârbiceanu!”(Ana Blandiana, Op. cit., p78).

Crezul literar si uman al Parintelui: ,, O opera literara care nu adauga nimic la gândul nostru, la vointa si simtirea noastra, la bucuria noastra de viata, cred ca e zadarnic scrisa, zadarnic citita”, expus ,,cu simplitate si blândete”, cât si dorinta de a face tot ce este bun pentru oameni, pentru ,, a-i feri de rataciri si umilinte”, se identifica ,,marilor dascali tutelari ai Ardealului, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior”, afirma Augustin Buzura(Op.cit.p.100).

De prin 1956, la Cluj, în unele,, cercuri literare”, printre care si cel al Universitatii, începe sa se contureze interes pentru opera si personalitatea lui Ion Agârbiceanu din partea fostilor elevi ai Blajului, Dumitru Mircea, Aurel Martin si Aurel Gurghianu, dar si al cadrelor universitare Mircea Zaciu, greco-catolic, Romul Munteanu si Ion Vlad. De asemene, Ion Breazu(1901-1958), si el fost elev al Blajului, profesor la Facultatea de Litere a Universitatii din Cluj.

La propunerea lui M. Zaciu, de a i se reedita povestirile, Parintele Ion Agârbiceanu îl deruteaza:,,…tace. Nu-mi pot da seama daca ideea îl intereseaza sau nu; daca faptul ca un tânar din lumea de azi si-a adus aminte de el îl misca sau îl lasa indiferent. Când începe sa raspunda propunerii mele, nu e nici o urma de efuziune sau sentimentalitate în vocea lui. O simpla constatare , detasata , despre uitarea în care traieste”( Op. cit. p. 105).

In 1962, profesorul Mircea Zaciu se îngrijeste de aparitia primului volum din ,,Opere”, pe care îl prefateaza; volumul este continuat de seria de ,,Opere”, pâna la saisprezece. Desigur, scrierile teologice nu au fost acceptate, dar apar dupa 1989, prin straduinta domnului profesor Ion Buzasi, sunt volumele:,,Fata de lumina a crestinismului”, ,, Caile fericirii” si ,, Ion Agârbiceanu si ASTRA”, antologie si prefata de Ion Buzasi si Radu Gavrila; cartea pune în lumina activitatea Parintelui Agârbiceanu, în spiritul Scolii Ardelene, în cadul Asociatiei ASTRA, pentru emanciparea culturala a românilor.

Volumele editate de Mircea Zaciu sunt frumoase, se impun prin stil si eleganta: copertele din material textil gri-deschis, sus, în coltul din dreapta, un mic medalion negru, pe care este imprimat, în auriu, monograma autorului.

Cuprinsa în întregul ei, opera Parintelui Agârbiceanu este,, o cronica transilvana si ea a ramas pâna acum si singura în literatura noastra”, sustine, întemeiat, D.Vatmaniuc.

Cititorul de azi are în fata opera unui preot care cunoaste satul transilvanean, oamenii si suferintele lor, cunoaste sufletul omului, întunericul si lumina în toata profunzimea lor, durerea si zbuciumul, constiinta greselii si a pacatului, zguduitoarea parere de rau. Ion Agârbiceanu este singurul scriitor din literatura noastra care le aduce, din viziunea celui ce slujeste la altar, în pagina scrisa, în arta. In atentia prozatorului este morala crestina spre care, cu deosebit tact, îndreapta sufletul omului, ca sa fie salvat, pentru ca ,,în crestinism esentialul nu e de câte ori cazi înfrânt în drumul idealului, ci de câte ori te ridici, nici daca ai ajuns la piscul suprem, ci daca ai voit sa ajungi si ai asudat sudori de sânge sa ajungi’’.

Nu putem enumera toate titlurile prozei lui Agârbiceanu, articole, schite, povestiri, nuvele si romane, scrise timp de 60 de ani, amintim doar câteva: ,,Doua iubiri”, ,,In întuneric”, ,,Vâlva bailor”, ,, Fefeleaga”, ,,Luminita”, ,,Vârvoara”, ,,Ceasul rau”, ,,Iarna grea”, ,, Baba Ilina se gateste de drum”, ,, Moartea clopotarului”, proze care cuprind intensa suferinta omeneasca cunoscuta ca preot în Muntii Apuseni ; volumele de nuvele ,, Popa Man”, ,,Chipuri de ceara”, ,,Spaima”, ,, Prapastia”, ,, Singuratate”,, Primavara”, ,, volumul de proze scurte cu observatii asupra corespondentei om-natura, ,,File din cartea naturii” si romanele ,, Arhanghelii”, ,,Licean…odinioara”, ,, Domnisoara Ana’’, ,, Legea trupului”, ,, Legea mintii” etc.

Tot fostii elevi ai Blajului amintiti , la care metionam si numele poetului Ion Brad, si el fost elev al Blajului, si al profesorului Mircea Zaciu, au dorit sa-l onoreze pe Ion Agârbiceanu la o reuniune a scriitorilor. Parintelui nu-i venea sa creada, de atât de mult timp era,,batrân uitat de lume”, si a acceptat punând o singura conditie:,,sa nu-l declaram cumva comunist”, el fiind preot. A venit la întrunirea literara în stiuta reverenda …

Azi si oricând, opera Parintelui Agârbiceanu trebuie citita si recitita, caci legile moralei crestine pe care le sustine sunt valori eterne, nu sunt legate de un anumit timp.Parintele Ion Agârbiceanu are un loc distinct în literatura româna, este unul dintre cei mai mari prozatori. Ion Breazu sustine ca ,,Opera lui Ion Agârbiceanu ramâne printre cele mai bogate si mai autentice…” din literatura noastra, iar Emil Gârleanu afirma ca vorbind despre Parintele Agârbiceanu, vorbim despre ,,un mare si adânc scriitor, poate despre cel mai adânc scriitor de astazi al nostru”.

La 130 de ani de la nastere, gândul, rugaciunea si scrisul nostru vor sa fie un pios omagiu adus ,,Sfântului Parinte al literaturii române”, Ion Agârbiceanu.

Surse:

Ion Agârbiceanu, ,,Opere”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1962.

Mircea Zaciu, ,,Agârbiceanu”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1964.

* * * ,,Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”—Marturii—

$$$

 ION BARBU

Despre Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian, n. 19 martie 1895 – d. 11 august 1961), cunoscut de români drept „cel mai mare poet dintre matematicieni și cel mai bun matematician dintre poeți”, s-au scris numeroase studii, care îi analizează viața și opera, punînd în evidență rolul său de artist cu o viziune unică, a cărui creație îl plasează printre cei mai de seamă reprezentanți ai modernismului literar românesc. De pildă, monografia pe care i-o consacră criticul și prietenul său Tudor Vianu este considerată a fi cea mai completă pînă în ziua de azi.

Dar se întîmplă ca, la un moment dat, să apară noi amănunte biografice despre poet, cu atît mai prețioase cu cît provin din interiorul familiei Barbilian. Este vorba de cîteva scrisori adresate de tatăl lui Ion Barbu unei rude, în care se referă și la fiul său. Articolul pe care îl prezentăm în continuare, aparținînd scriitorului și publicistului Romulus Dianu – cel care a avut prilejul să descopere aceste epistole –, a fost publicat în ,,Almanahul literar’79”, la rubrica ,,Pagini inedite.

Homer?... și mai cum?

Cei trei mari poeți interbelici Blaga, Vinea și Barbu – s-au născut în anul 1895, iar dintre ei, ultimii doi, la Giurgiu. Arghezi a fost cu cincisprezece ani mai vîrstnic decît aceștia. Biografismul, atît de scump lui Sainte-Beuve, încarcă memoria posterității cu o mulțime de superfluități, și într-adevăr, aproximațiile biografice cu privire la Homer, sau la Shakespeare, nu ne încurcă deloc la critica operei lor. (...)

Istoria literaturii nu se poate dispensa de biografia scriitorilor, cu toate că nu le explică totdeauna opera, dar vedem bine că se poate scrie o istorie a picturii, a sculpturii, sau a componisticii, fără atît lux de folosință a mausoleelor de familie! Profesionismul artistului constituie un abuz lexical. Cum am putea compara echitabil munca de fiecare zi a unui profesor, cu munca unui artist? Marelui pictor flamand Pottar i-au trebuit aproape doi ani, pentru a picta celebrul său ,,Cal”, iar lui J. Dupré, ilustra sa ,,Vacă dezlănțuită” i-a cheltuit mai mult de cinci sute de zile, de migală și de concentrație artistică. Profesionismul pictorului a apărut atunci cînd rutina a zugrăvit douăzeci și cinci de vaci, pe oră!... Însă, în cazul acesta, nu se mai poate vorbi de artă, ci de instruire, sau de artizanat.

Întîmplarea m-a pus, deunăzi, în fața a nouă scrisori, despre poetul Ion Barbu, de o incontestabilă valoare biografică, fiindcă au fost scrise chiar de tatăl său, de austerul magistrat C. Barbilian, și adresate rudei sale, doamnei Zoe G. Tutoveanu / poeta Zoe Frasin /, de la Bîrlad, între anii 1925 și 1937. Citindu-le, gîndeam că ne naștem ceva, și neîncetat devenim altceva, ca orice materie vie, în natura aceasta care nu cunoaște punctul, ci virgula. Astfel, în anii cînd Ion Barbu scria ,,La Périodicité des opérations commutatives” (1927), ,,Les cas d’exceptions de certaines propriétés quadratiques” (1929), ,,Ein Rekursionstheorem über die Vielecke” (Cluj, 1929), sau în același an ,,Reprezentarea canonică a adunării ipereliptice”, în jurul lui, în familie, la Giurgiu, se vorbea și se scria, despre el, ca despre un personaj meritoriu, dar complet străin de fizionomia lui spirituală, în cultură.

Tatăl său, plin de bunătate și de stimă pentru Dan (numele de botez al lui Ion Barbu), îl descrie atît de exterior, încît istoria literară nu-i reține portretul decît ca pe un detaliu de pitoresc.

În 1925, trecuseră șapte ani de la Pacea de la Versailles, dar mizeria economică a țării noastre nimicise tot ce agonisise demnul magistrat C. Barbilian. (...) Referindu-se la fiul său, bătrînul Barbilian scrie, la 16.XI.1925: ,,Dan, băiețelul meu despre care mă întrebi, nu este un băiețel, ci este profesor de matematici, la liceul din Giurgiu, însurat cu o nemțoaică – se numește Gerda – cu care a venit din Germania, și este cunoscut în literatură cu pseudonimul de Ion Barbu”. (...)

Scrisoarea următoare, din martie 1928, pe șapte pagini, magistratul evocă mai substanțial pe Ion Barbu, în atmosfera locală și de familie: (...) „Cînd mă-ntorsei la Giurgiu, n-am mai găsit nimic. Fusesem luat de tunuri, pe-nepusă-masă. Și unde mai pui grija dureroasă cu moartea în suflet, că aveam băiatul pe front. (...) Apoi, veni plecarea lui Dan în Germania. N-a stat decît trei luni, pe socoteala statului. Se schimbase regimul, și un pricopsit de ministru, care voia să fie cel mai înflăcărat naționalist, i-a tăiat subvenția, neîngăduind tinerilor o cultură nemțească, așa că a trebuit o altă serie de privațiuni, ca să-l țin cu cheltuiala mea, acolo, încă vreo doi ani și jumătate. Necazurile însă culminează în nenorocirea cînd îl văzui venind în țară, într-un hal de nervi, ce să-ți mai spun – era nebun. Ți-o fi vorbit poate d. Valerian, cu care sînteți în prietenie. Mulțumesc lui Dumnezeu că astăzi este sănătos. Apoi și acea boală complicată și însoțită de o încurcătură sentimentală. Norocul lui a fost că este o fată cum alta – la firea lui – nu s-ar găsi, atît este de bună, îngăduitoare, răbdătoare și iubitoare. Este dintr-o bună familie; tatăl ei, care a murit în timpul logodnei (lor), a fost un distins medic din Kothus”.

Despre poeziile scrise Ion Barbu, în perioada aceea (1928-1930, cînd el a publicat volumul ,,Joc Secund”), părerea bunului său tată nu coincide cu a istoriei literaturii! Iat-o formulată, cu cea mai pedagogică îngustime: ,,Uite, spusei mai sus că n-am primit nici o încurajare de la voi. Aș fi voit să felicit pe Conu Gheorghiță (poetul G. Tutoveanu), la timp, și o fac acum, deși tardiv, pentru un articol scris, nu știu în care revistă, prin care le-a tras o sfîntă de săpuneală zăpăciților noștri poeți moderniști, din școala cărora făcea parte și alde fiu-meu. Bine le-a făcut! Cînd l-am citit, am strigat: «Să trăiască!»... (...) Invidiez Bîrladul, unde văd că au putut trăi atîtea reviste. Nu multe orașe se pot cinsti cu această cinste”. Despre Ion Barbu, doar un mic amănunt: ,,Biblioteca mea e cam sărăcăcioasă. Tot ce aveam mai bun ca cărți mi le-a luat Dan, la București, unde stă cu nevastă-sa, de mai bine de un an”.

În luna mai 1929, în România de atunci, vlăguită de împrumuturi externe și de ,,șomaj intelectual”, scrisoarea fostului magistrat Barbilian schițează un portret politic al vremii și își exprimă nemulțumirea că nu-și putea realiza dorința de a-și vizita neamurile (vara Filofteia și toți nepoții – aluzie la Virgilia Maiorescu, frații acesteia, Theodor și Octav, în fine, la copiii lor ): ,,O familie de oameni necăjiți, intrați încă de la cei dintîi ani, cînd au putut să-și ia zborul, în lupta cu vitregia necazurilor. Așa se întîmplă, în general, în afară de mici excepții, cu toți aceia care n-au avut rezistență, nici rude la Ierusalim! (...) Mi-aduc aminte de un negustor de țară, de un gherlan chiabur, care fiind sfătuit de mine să-și să-și dea pe unul dintre băieții lui, care era foarte bun la învățătură, să-l dea la să învețe carte mai departe, mi-a retezat-o: «Domnule judecător, doi bani ocaua!...». Și m-a judecat zevzecul, ca pe dracu, spunîndu-mi că ce procopseală este de mine și de alții ca mine, cu cartea!... Avea dreptate, și am înghițit-o. (...) Uită-te la Dan! Ce folos, săracu, că este un bun cărturar? De-abia își duce viața, la București. Dacă l-aș fi dat la stăpîn, ar fi învîrtit și el milioane, și ar fi fost un om fericit. Nu vezi cum guvernanții noștri sînt croiți? (...) Tu mai zici că trebuie să fim fericiți, că băiatul nostru este atît de prieten cu cartea! Mersi! (...) În politică n-am intrat, deși am fost solicitat de toate partidele din localitate. (...) Mi-e scîrbă de politica învîrtelilor, care se face în această țară, atît de blajină și de tolerantă”. (...)

Amănunte mai apropiate, sub raportul biografic, se află în scrisoarea de la 28 aprilie 1932: ,,Nu ți-am scris, iubită Zoe, pentru că am luat parte la o serie de necazuri prin care a trecut băiatul meu Dan, de la ianuarie, pînă acum, cînd Dumnezeu și dreptatea au triumfat. Știi poate că, prin moartea lui Pangrati, devenise vacantă, la Universitatea din București, catedra de Geometrie Descriptivă. Se hotărîse să fie chemat la această catedră, de-a dreptul, Dan, pe baza lucrărilor și reputației lui. S-a ridicat însă, din partea politicienilor – tot politica și aici, arză-o focul și n-ar mai fi! – o furtună de proteste, cerînd scoaterea catedrei la concurs, crezînd că, pe această cale, care le-a reușit prin alte părți, vor putea și aici să impună pe nechemații lor. Valoarea științifică a băiatului însă a fost atît de mare, încît nu s-a putut trece peste ea. Din 9 concurenți, Dan a ieșit întîiul proclamat, fiind votat în unanimitate de întreg Consiliul Profesoral, în număr de vreo 30 de persoane. Cu toate astea, cei interesați nu s-au dat bătuți, ci dimpotrivă, profitînd că la ordinea zilei era, în parlament, discuția modificării Legii Învățămîntului Superior, au căutat ca, pe cale de amendament, să împuternicească pe ministru cu puteri suverane, de a trece peste concurs, de a călca în picioare avizul Consiliului Profesoral, și să numească el pe cine o vrea, din lista celor 9 candidați, călcînd astfel peste autonomia Universității. A trebuit o mișcare bine susținută din partea universitarilor, ca d. ministru să cedeze, să ceară singur respingerea amendamentului, și numai astfel Dan a reușit să pună solid piciorul în Universitatea din București (...) Este triumful neamului unor oameni modești și muncitori; de aceea ți-am scris, că trebuie să te fi plictisit!”.

Biografic vorbind, toate aceste epistole pot sluji istoria, eventual, dar opera poetului nu mi se pare întru nimic explicată și orice critică serioasă, ne-didactică și ne-divagantă se dispensează de ele. Anacronic, după Sainte-Beuve, biografismul balastează spiritul critic, și mai întîlnim și astăzi străluciți savanți ai arhivelor de stare civilă, care întreabă:

– Homer? Și mai cum?...

ROMULUS DIANU

* * *

Cîteva date din biografia autorului Romulus Dianu (1905-1975), scriitor, gazetar și traducător, pe care poetul și criticul literar Emil Manu îl considera ,,un intelectual fin și discret”. A debutat în revista Rampa, în 1926, cu cronici literare, apoi a lucrat ca redactor la ziarele ,,Dreptatea” și ,,Curentul”, a colaborat la numeroase alte publicații și gazete literare și a scris cîteva romane. În 1931 a intrat în serviciul diplomatic, lucrînd, timp de un deceniu, ca secretar al lui Nicolae Titulescu. După război, odată cu instaurarea noului guvern condus de PCR, a fost arestat și judecat în procesul așa-zișilor „ziariști fasciști”, alături de Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu ș.a. Condamnat, în 4 iulie 1945, la 20 de ani detenție grea, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii „pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război”, a fost eliberat la 10 octombrie 1955, după ce pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani. A lucrat apoi ca salahor, tăietor de lemne și vînzător ambulant de cărți. Întîlnindu-l întîmplător în această ultimă ipostază, Ion Caraion l-a ajutat să primească o pensie din partea Uniunii Scriitorilor, prezentându-i-l lui Zaharia Stancu. În ultimii cinci ani de viață a mai scris trei cărți de proză și a tradus din opera literară a lui Dostoievski, Bertolt Brecht și Georges Duhamel. (R.M.)

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

IONEL TEODOREANU ȘI ȘTEFANA MARIA LUPAȘCU

Povestea căsniciei lui Ionel Teodoreanu începe prin 1918, în Ajun de Crăciun. Era în plin război mondial, iar Ștefana Maria Lupașcu, alintată Lily, viitoarea doamnă Teodoreanu se pregătea cu tatăl ei să plece la Paris. Își propuseseră să poposească două zile la Iași, ca să-și ia rămas bun de la verișoarele refugiate acolo. După divorțul părinților, mama ei franțuzoaică rămăsese în țara de origine, iar fata, aflată în grija tatălui ei și crescută de rudele acestuia, vibra de nerăbdare și bucurie să călătorească cu el în străinătate. Când Ștefana a ajuns la Iași, ningea ca-n povești, iar verișoara Cella, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, insistă să meargă cu ea și sora ei Beb, în casa Teodorenilor, o casă în care plutea acel duh de ospitalitate moldovenească, ca să sărbătorească Crăciunul. 

„Cu multe zâmbete bune, mâini calde, la un păhărel de vin, am povestit în voie. Cella era în vervă și îi fermeca pe toți, lumea bine dispusă. Mă retrăsesem cu Beb într-un salonș, ca să-i pot citi în taină, unele lucruri scrise de mine. Din când în când venea Cella, mă mângâia pe cap și îmi lua câte un carnețel”, își amintește peste ani scriitoarea. Tot atunci, Ionel îi citise pe furiș însemnările din carnețel, iar când și-au întâlnit privirile într-un moment când erau doar ei doi, băiatul explodă: „Noi suntem frați! Avem același suflet! Aceleași mirări, aceleași încântări! Ne ating aceleași lucruri! Noi scriem la fel. Și mata scrii despre pomi, flori, apusuri, răsărituri…”. 

O rugă să nu plece din țară, dar nu se putea pune cu tatăl ei. Erau liceeni și din acea noapte cu zăpadă bogată și ger, prietenia lor a crescut ca-ntr-o poveste. „Parcă băusem amândoi o băutură vrăjită, care ne furase mințile și lucra fără știrea noastră. Mă ceruse de nevastă, fără să-și consulte părinții, fără să aibă cu ce mă ține, ci numai cu fabuloasa speranță de a deveni un scriitor celebru de a mă acoperi de glorie și de a mă face fericită”, își amintea peste ani soția sa Ștefana. Tatăl fetei își dă acordul în privința logodnei autoritar: „Fata va sta cu mine trei ani. În acest timp, dumneata îți vei face studiile în drept și te vei înscrie în barou, ca să poți lucra pe lângă tatăl dumitale ca avocat. Scrisul este un lux. Întâi trebuie să-ți câștigi existența”.

Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu, de asemenea cunoscută ca Ștefana Velisar sau Lily Teodoreanu; 17 octombrie 1897 – 30 mai 1995) a fost o romancieră, poetă și traducătoare română, soția scriitorului Ionel Teodoreanu. Încurajată de soțul ei să scrie, ea a fost o reprezentantă târzie a poporanismului tradițional, pe care l-a insuflat cu teme morale din ortodoxia română și cu ecouri ale literaturii moderniste. Lucrările sale de tinerețe coincid din punct de vedere tematic cu Primul Război Mondial și cuprind în principal romane centrate pe conflictele interne și triumfurile morale ale femeilor provinciale.

Născută în localitatea Saint-Maurice, în Franța, părinții ei erau diplomatul Ștefan Lupașcu (1872-1946) și soția sa, franțuzoaica Marie Mazurier. Tatăl ei, un francmason de rang înalt, descindea din nobilimea boierească a Moldovei. El a fost unchiul patern al filosofului francez Stéphane Lupasco. Mama ei, o fostă profesoară a copiilor de boieri, a fugit de Lupașcu și în mare parte a fost absentă din viața Ștefanei; cum tatăl ei era adesea pe drumuri diplomatice și de afaceri, ea a fost crescută de rudele române. Potrivit povestirilor pe care mai târziu ea le-a spus prietenilor, Ștefana a frecventat școala primară în Franța. A absolvit școala centrală de fete din București, condusă de mătușa ei Maria, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

În timpul campaniilor Primului Război Mondial, ea trăia împreună cu verișoarele sale Delavrancea, Cella și Henrieta, la Iași; prin ele s-a întâlnit în decembrie 1918 cu aspirantul scriitor, Ionel Teodoreanu, fiul politicianului-avocat Osvald Teodoreanu. Acest episod a fost descris de Ștefana Velisar în lucrarea autobiografică Ursitul și de Ionel Teodoreanu în romanul Bal mascat. În opinia ei, el a fost imediat atras de tenul ei întunecat și de "ochii negri strălucitori", dar a și admirat încercările ei literare și a încurajat-o să continue. Până în mai 1919, versetele care atestă dragostea pentru ea au apărut în revista Însemnări Literare sub titlul Jucării pentru Lily.

Ea s-a căsătorit cu Ionel la 15 februarie 1920, într-o ceremonie restrânsă la care au participat doar membrii apropiați ai familiilor celor doi, familia mirelui purtând nu cu mult timp în urmă doliu după cel mai mic dintre frații Teodoreanu, decedat în Primul război mondial.Astfel, ea a devenit cumnata umoristului Păstorel, pe care ea l-a admirat foarte mult, deși, potrivit poetului Ștefan I. Nenițescu, ea însăși era de acum cea mai talentată dintre Teodoreni. La data de 3 februarie 1921 s-au născut gemenii Ștefan "Cefone" (sau "Afane") și Osvald "Gogo". Noua familie a locuit într-o casă pe strada Kogălniceanu din Iași și erau vecini cu Petru Poni și Alexandru Philippide. Ani mai târziu s-au mutat întro casă de pe strada Buzdugan, invecinată cu cea a lui Garabet Ibrăileanu, ambele case dispărute astăzi. Ei au fost prieteni apropiați și cu scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care au călătorit în Turcia în 1934.

Împreună cu frații Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Ștefana a fost un oaspete frecvent al salonului Viața Românească. Prima ei lucrare publicată a apărut în 1929, găzduită de Tudor Arghezi în revista Bilete de Papagal; ea a contribuit, de asemenea, la Revista Fundațiilor Regale și Familia.. Numele ei "Velisar" a fost folosit în lucrarea majoră a soțului său, romanul La Medeleni (1925), pentru un personaj inspirat direct de Lupașcu. Ștefana însăși apare într-un alt roman al soțului ei, Bal mascat, publicat în timpul debutului ei

Ajunși la Bucureștiul în 1938, familia deținea acum un conac pe Strada Romulus, la vest de Dudești. De asemenea, au deținut o casă pe strada Mihai Eminescu, Dorobanți, pe care Ionel a primit-o de la Federația Comunităților Evreiești pentru serviciile sale ca avocat. Ștefana însăși a devenit un romancier publicat cu puțin timp înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu Calendar vechi (1939), care a câștigat un premiu de la Asociația Intelectualilor din România. A fost urmată în 1940 de Viața cea de toate zilele și, în 1943, de volumul cu nuvele Cloșca cu pui.

În 6 martie 1919 erau logodiți, c-așa era moda atunci după război, a căsătoriei surpriză. Ștefana și tatăl ei se aflau în București, la hotel, așteptau pașapoartele pentru plecarea în Franța, când domnul Vulturescu se prezintă în fața domnului Lupașcu: „Rupe logodna. Băiatul ăsta e un chefliu nemaipomenit. Chefuiește noapte de noapte, până la ziuă. Nici nu știu cum de are tată-su atâția bani. Rupe logodna la timp, să nu-ți plângă fata în pumni”. Înnegrit de supărare a doua zi s-a dus cu Vulturescu la Gambrinus să constate dacă logodnicul era acolo. Și era Păstorel, adică fratele lui Ionel.

Fotografii, iconițe, șuvițe, au schimbat între ei, înainte de plecarea Ștefanei spre Paris. Scrisorile pline de doruri și chemări circulau între Iași și Paris. Ionel Teodoreanu își dă examenele celor trei ani de la Drept, în trei sferturi de an, iar mama sa îi trimite o scrisoare frumoasă tatălui Ștefanei, referitoare la căsătorie. În 15 februarie 1920, în salonul familiei Teodoreanu, preotul le-a schimbat inelele, au băut din același pahar vin și au mușcat același pișcot. În mătăsuri albe, emoționată, în capul mesei, Ștefana adoarme. Băuse șampanie și nu mâncase nimic, iar soțul ei a rămas cu musafirii până dimineață. Păstorel a povestit toată viața despre cum s-a însurat fratele lui cu o „găină care adoarme după niște picături de vin”. La un an, în 3 februarie 1921, s-au născut gemenii, Ștefan și Osvald, alintați Afane și Gogo.

IOAN GHERGHINA - POVEȘTI DE IUBIRE, VOL. 1, ED. PIM, IAȘI

$$$

 IZVOARE DESPRE ROMÂNI

De la retragerea aureliană la apariția vlahilor în izvoare

Retragerea aureliană (271–275 d.Hr.)

Împăratul Aurelian a decis evacuarea Daciei Traiane (provincia de la nord de Dunăre) în urma presiunii crescânde a triburilor migratoare (carpi, goți) și a dificultățîi de a apăra teritoriul dincolo de limesul natural al fluviului. Administrația a fost mutată în sudul Dunării, în Dacia Aureliană, iar populația locală daco-romană se presupune că nu a dispărut, ci a rămas în mare parte pe loc, amestecându-se cu migratorii.

Dar a fost oare așa de simplu?

Valurile migratoare pe teritoriul României de astăzi menționate în istorie

• Goții (sec. III–IV): documentați arheologic în zona Moldovei și Munteniei. Sunt implicați în conflicte cu Imperiul Roman (ex. bătălia de la Abrittus, 251).

• Hunicii (sec. IV–V): după 375 pătrund în Panonia și exercită control și asupra spațiului carpato-danubian. Attila este menționat cu reședința lângă Tisa.

• Gepizii (sec. V–VI): stabiliți în Transilvania, cu centrul la Apahida (necropole bogate atestă prezența lor). Sunt înfrânți în 567 de către avari și longobarzi.

• Avarii (sec. VI–VIII): creează un kaganat întins în Câmpia Panonică, influența lor resimțindu-se și în Transilvania și Banat.

• Slavii (sec. VI–VII): se stabilesc masiv în Balcani și pe teritoriul actual al României, lăsând o puternică amprentă lingvistică și toponimică.

• Maghiarii (sec. IX–X): trec Carpații și se stabilesc în Câmpia Panonică (aprox. 895), influențând apoi Transilvania.

• Bulgarii (sec. VII–X): inițial turanici, apoi slavizați, își extind autoritatea și asupra Dobrogei.

Primele mențiuni ale vlahilor

• Termenul „vlah” (sau „blach”, „valach”) apare în izvoare bizantine și occidentale în legătură cu populațiile romanizate din Balcani și nordul Dunării.

• sec. X: Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbește despre „vlahii balcanici” în De Administrando Imperio.

• sec. XI (cca. 976–1020): izvoare bizantine amintesc de „vlahii” din Tesalia și Macedonia.

• 1095: Gesta Hungarorum îi menționează pe vlahi în Transilvania.

• sec. XII: cronica lui Ioan Kinnamos menționează vlahii la nord de Dunăre.

Astfel, primele mențiuni clare ale vlahilor apar abia între secolele XI–XII, adică la câteva secole după încheierea marilor migrațîi, întăi la sud de Dunăre, iar mai tărziu și în nordul Dunării, pe teritoriul României de astăzi.

Deci ce concluzii putem trage de aici, în fața evidenței, a izvoarelor scrise și arheologice?

Vă amintesc în acest context de fragmentul din Cartea a II-a a Miracolelor Sfântului Dumitru (redactată la începutul secolului al IX-lea), care descrie exact etnogeneza poporului astăzi român sau aromân din romanii latini ai fostului imperiu, amestecați cu bulgari, avari și "ceilalți".

"Slovenii şi Avarii devastând aproape tot Iliricul şi Tracia, până la zidurile Bizanţului, duseră toată populațiunea de aici dincolo de Dunăre, în partea spre Panonia ce avea de capitală Syrmium. Aici haganul Avarilor aşeză tot poporul captiv ca şi supus, care amestecându-se cu Bulgarii şi Avarii şi cu ceilalți păgâni şi înmulţindu-se prin copii, crescu în popor foarte estins şi mare. Iar fiii păstrară de la părinți firea neamului lor şi datinele romane, precum şi credinţa ortodoxă şi sfântul botez...."