$$$

 Au dispărut în Antarctica vreme de aproape doi ani. Toți cei 28 s-au întors vii.

În 1914, exploratorul Ernest Shackleton a pornit într-o expediție menită să traverseze Antarctica de la un capăt la altul — o premieră absolută în istorie. La bordul vasului *Endurance* se aflau 28 de oameni, o corabie din lemn și o ambiție grandioasă, pe care aveau curând să fie nevoiți să o abandoneze.

În ianuarie 1915, nava a rămas captivă în ghețurile compacte ale banchizei și a încetat să mai înainteze. O lună. Două. Jumătate de an. *Endurance* plutea în derivă printre sloiuri, incapabilă să se miște nici înainte, nici înapoi.

În octombrie 1915, presiunea gheții a început să strivească coca vasului. Oricât de solidă ar fi fost construcția sa din lemn, nu putea rezista milioanelor de tone de gheață. Echipajul auzea trosnetul scândurilor care cedau una câte una. Pe 27 octombrie, Shackleton a dat ordinul inevitabil: abandonarea navei. La 21 noiembrie, *Endurance* s-a scufundat în apele înghețate.

Cei 28 de oameni au rămas pe un sloi, în mijlocul Mării Weddell. Până la cea mai apropiată așezare omenească erau aproape două mii de kilometri. Nu aveau radiotransmițător. Între timp izbucnise Primul Război Mondial, iar în haosul războiului, vestea expediției lor abia dacă mai ajungea la lume.

Shackleton a înțeles rapid adevăratul pericol: nu frigul și nici foamea, ci prăbușirea moralului. I-a repartizat intenționat în corturi astfel încât oamenii compatibili psihologic să stea împreună. În fiecare seară — hrană caldă. În fiecare dimineață — disciplină și rutină clară. Despre întoarcerea acasă se vorbea nu ca despre o posibilitate, ci ca despre o certitudine.

Timp de luni întregi au supraviețuit pe ghețuri, vânând pinguini și foci. Câinii au fost împușcați — nu mai exista hrană pentru ei. Apoi banchiza a început să se topească, iar sloiul pe care trăiau devenea tot mai mic.

În aprilie 1916, Shackleton a ordonat lansarea celor trei bărci de salvare și înaintarea spre Insula Elephant. Cinci zile pe mare deschisă, printre valuri înghețate, în haine ude și fără apă potabilă suficientă. La 15 aprilie au atins uscatul — pentru prima dată după aproape cinci sute de zile.

Dar insula era nelocuită și nu le putea oferi salvare. Shackleton a ales cinci oameni, a luat cea mai rezistentă dintre bărci și a pornit pe apele cumplite ale Pasajului Drake — unul dintre cele mai violente locuri de pe planetă. Ținta: o stație de vânătoare de balene de pe Georgia de Sud, aflată la peste 1300 de kilometri distanță.

Șaisprezece zile pe mare deschisă. Au reușit să ajungă. Au debarcat însă pe partea greșită a insulei și au fost nevoiți să traverseze munții pe jos — fără echipament, îmbrăcați în zdrențe.

Pe 10 mai 1916, administratorul stației a zărit trei siluete jerpelite coborând dintre munți. Știa de expediția lui Shackleton și era convins că toți muriseră.

Fără să piardă timp, Shackleton a organizat o misiune de salvare pentru oamenii rămași pe Insula Elephant. Primele trei încercări au eșuat din cauza ghețurilor. A patra, în august 1916, a izbândit.

Toți cei 22 de oameni rămași pe insulă erau încă în viață. Așteptaseră patru luni și douăzeci și două de zile. În fiecare dimineață, adjunctul lui Shackleton, Frank Wild, le spunea: „Pregătiți-vă lucrurile. Stăpânul poate veni astăzi.”

28 de oameni. Aproape doi ani. Nicio pierdere.

În Regatul Unit, povestea lor a trecut aproape neobservată — lu mea era absorbită de război.