miercuri, 28 ianuarie 2026

$$$

 România este o colonie. Nu își decide singură direcția. Execută. Planurile sunt făcute în altă parte, iar aici sunt puse în aplicare fără discuție.

 Bolojan nu decide nimic. Bolojan execută.

 Nu vine cu idei proprii, nu propune un proiect național, nu apără interesul românilor. Creează contextul pentru capitalul străin, împovărează populația cu taxe absurde și continuă sărăcirea acestei țări. Totul este ambalat frumos sub cuvântul „reformă”, dar în realitate înseamnă pierderea controlului, pierderea resurselor, pierderea suveranității.

 Susține Ucraina deși nu este războiul nostru, fără mandat, fără consultare, fără să-i pese ce urmează pentru România.

 Nu există opoziție. Nu există limită. Dacă ordinul este sacrificarea interesului public, se face. Dacă ordinul este ca România să intre într-un conflict, se execută. Nu contează consecințele. Contează doar obediența.

 Bolojan nu conduce pentru români. Bolojan execută indiferent de cât rău face acestei țări.

 A umilit persoanele cu dizabilități. A înghețat pensiile care trebuiau indexate cu inflația, deși era un drept constituțional. A tăiat bursele studenților și sporurile profesorilor. A redus sprijinul pentru cei vulnerabili. A tăiat și de la mămici, lovind direct în indemnizațiile și siguranța familiilor tinere.

 În sănătate, mesajul a devenit cinic. Au existat scandaluri legate de lipsa medicamentelor pentru bolnavii de cancer și de accesul întârziat la tratamente. În paralel, Partidul POT a propus un proiect legislativ care introduce ideea de coplată în oncologie. Chiar și faptul că o astfel de propunere există arată cât de puțin mai contează omul.

 Bolnavii au devenit o cheltuială. Prima zi de concediu medical a devenit neplătită. Boala a devenit suspectă.

 Nici antreprenorii nu au fost cruțați. Aproape 100.000 de firme s-au închis. Nu erau doar cifre. Fiecare firmă avea angajați. Iar angajații aveau familii. Oameni care au rămas fără venit, fără siguranță, fără perspectivă. Nu mai zic de impozitele absurde și ilegale..

 Iar România plătește. Cu sărăcie. Cu frică. Cu viitorul.

Angelica Alexe

$$$

 Tocmai am văzut la televizor că a murit unul de 44 de ani. Infarct, pe loc, scurt, eficient, ca o ștampilă pusă greșit. Reporterul zicea că n-avea probleme de sănătate. Traducere liberă, n-a stat prin spitale, n-a ros clanțe de cabinete, n-a consumat statul. Deci, în limbaj contabil, a fost un cetățean model. 

 Și atunci mi-a venit gândul ăla care nu te lasă. Omul ăsta, dacă s-a angajat pe la 25 de ani, a muncit vreo 19 ani. Nouăsprezece ani în care, lună de lună, a lăsat jumătate din salariu obligatoriu statului. Nu din generozitate, ci din fișa postului. CAS, CASS, impozit, șomaj, tot meniul. O masă bogată, plătită în avans, la care el n-a apucat să mănânce. Cam ca la o casă de pariuri: unde tu plătești biletul, dar dacă pierzi, casa păstrează tot.

 Hai să facem un calcul simplu, să zicem un salariu brut mediu, nimic obscen, 5.000 de lei. Din ăștia, 25 la sută CAS pentru pensie, 10 la sută CASS pentru sănătate, 10 la sută impozit. Aproape jumătate se evaporă înainte să ajungă la tine. Doar CAS plus CASS înseamnă 1.750 de lei pe lună. Fără să punem impozitul, că ăla e pentru decor, pentru sentimentul că participi.

 1.750 de lei pe lună, timp de 12 luni, vreo 21.000 de lei pe an. Înmulțim cu 19 ani. Ies cam 400.000 de lei. Patru sute de mii. Doar pentru pensie și sănătate. Un contract unilateral, semnat pe 25 de ani, reziliat de moarte fără penalități pentru stat

Pensia n-a apucat-o. Sistemul medical l-a folosit fix o dată, la final, probabil pe o targă rece, cu un formular completat în grabă. Șomaj, concedii medicale, recuperări, nimic. Omul a plătit ca la abonament premium și a primit varianta demo. Solidaritatea, în forma ei pură, a funcționat perfect într-un singur sens.

 Și atunci întrebarea e simplă, aproape proastă. Ce face statul cu banii lui? Unde se duc banii unui om care moare la 44 de ani, după ce a muncit corect, a cotizat conștiincios și n-a deranjat pe nimeni? Rămân acolo, la ei. Și-atunci te întrebi de ce familia rămâne doar cu amintirile, iar statul rămâne cu banii. De ce, când omul dispare, dispare și dreptul lui asupra propriei munci. De ce contribuțiile nu sunt moștenibile, dar datoriile sunt. De ce statul devine automat moștenitor, deși n-a fost nici tată, nici mamă, nici frate.

 Ironia e că omul ăsta a trăit cu ideea că mai târziu o să aibă o pensie și poate o să aibă nevoie de servicii medicale la bătrânețe. Nu mai bine folosea el toți banii ăștia pentru el ca să-și trăiască viața și să-și îndeplinească visurile? A plătit din tinerețe, din energie, din ani în care putea să trăiască mai mult și mai bine, dar pentru el. A investit într-un viitor care n-a ajuns la scadență.

 Eu aș face o lege simplă și indecent de logică. Dacă mori înainte să apuci pensia, banii pe care i-ai cotizat să se întoarcă la familie. Nu ca ajutor, nu ca pomană, ci ca rest de plată.

 De ce să rămână statul singurul moștenitor? Fără să fie rudă, fără să fi fost aproape, fără să fi pus o mână pe umărul omului. Doar prezent la final, să închidă conturile.

Angelica Alexe

$$$

 Când un copil îndrăznește să vorbească cu Dumnezeu


Există un moment în acel film în care tăcerea apasă mai greu decât orice cuvânt, un moment în care un copil vorbește cu Hristos cu o naturalețe dezarmantă, ca și cum acest dialog ar fi cel mai firesc lucru din lume, iar tocmai această simplitate face ca scena să rămână adânc întipărită în sufletul celui care o privește.


În anul 1955, Spania era o țară rănită, săracă, încă în căutarea unei voci capabile să aline fără să mintă, iar din acest context se naște filmul Marcellino pane e vino, regizat de Ladislao Vajda, un cineast care cunoștea prea bine durerea Europei postbelice și care a ales să o spună printr-o poveste simplă, aproape dezarmantă prin lipsa artificiilor.


Marcellino este un copil crescut într-o mănăstire franciscană, curios, singur, flămând de afecțiune înainte de a fi flămând de pâine, iar lupta lui nu este una eroică, ci profund umană, aceea de a da un nume absenței, de a umple golul lăsat de o mamă pe care nu a cunoscut-o niciodată; într-un pod interzis, în fața unui crucifix, el începe un dialog care nu are nimic solemn și totul autentic.


Pe Marcellino îl întruchipează Pablito Calvo, un copil de doar șase ani, care nu joacă precum un mic prodigiu construit artificial, ci ascultă, privește și răspunde cu naturalețea celui care nu a învățat încă să prefacă emoția, iar tocmai acest lucru face filmul atât de credibil, pentru că pâinea și vinul oferite lui Isus nu sunt simboluri complicate, ci limbajul sincer al unui copil care împarte ceea ce are.


Momentul decisiv nu vine cu efecte speciale și nici cu miracole spectaculoase, ci cu o alegere narativă curajoasă, aceea de a trata credința ca pe o relație intimă, fragilă, expusă durerii, iar această sobrietate este cea care face filmul să lovească direct în inimă, cucerind publicul și critica și ajungând până la Festivalul de la Cannes, unde este prezentat în competiție.


Succesul filmului traversează granițe, vorbește deopotrivă credincioșilor și celor care nu cred, și rămâne viu tocmai pentru că nu predică, ci arată, arată un copil care nu cere explicații cerului, ci companie, prezență, o voce care să nu-l lase singur.


Poate de aceea, după atâtea decenii, Marcellino continuă să emoționeze, pentru că ne amintește că, în cele mai întunecate momente ale vieții, nevoia cea mai profundă nu este să înțelegem totul, ci să știm că cineva ne ascultă.

Uneori, credința nu începe cu răspunsuri, ci cu un dialog simplu și sincer, rostit din singurătate.


#MarcellinoPaneEVino #FilmClasic #Copilărie #Credință #CinemaCuSuflet


Crezi că, în momentele cele mai grele, ceea ce căutăm cu adevărat nu sunt explicațiile, ci sentimentul că nu suntem singuri?

$$$

 Constantin Brâncuși – sculptorul care a dat formă infinitului


Constantin Brâncuși (19 februarie 1876 – 16 martie 1957) este una dintre figurile fundamentale ale artei moderne și, fără îndoială, cel mai important sculptor român al tuturor timpurilor, un artist care a schimbat definitiv modul în care lumea înțelege forma, materia și sensul sculpturii.


Născut în satul Hobița, județul Gorj, într-o familie modestă de țărani, Brâncuși a crescut într-un univers al lemnului, al uneltelor simple și al simbolurilor populare, un univers care avea să-i modeleze întreaga viziune artistică. Copilăria lui a fost marcată de muncă grea, de perioade petrecute ca cioban și de primele încercări de a sculpta obiecte simple, dar încărcate de sens.


Drumul său artistic începe la Școala de Arte și Meserii din Craiova, continuă la Școala Națională de Arte Frumoase din București și capătă dimensiune legendară în 1904, când pornește aproape pe jos spre Paris, capitala artei europene, într-o călătorie care a devenit simbolul hotărârii sale de a-și urma destinul.


La Paris, Brâncuși intră în cercurile avangardiste și lucrează pentru scurt timp în atelierul lui Auguste Rodin, pe care îl părăsește rapid, rostind una dintre cele mai celebre fraze din istoria artei: „La umbra marilor copaci nu crește nimic.” Din acel moment, își urmează propriul drum, radical diferit de tradiția academică.


Opera sa se bazează pe esențializarea formelor, pe renunțarea la detaliu în favoarea spiritului, inspirându-se din arta populară românească, mitologie, natură și ideea de sacru. Sculpturile sale nu reprezintă lucruri, ci stări, idei și adevăruri universale.

Ansamblul monumental de la Târgu Jiu – Coloana fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului – este una dintre cele mai profunde creații artistice ale secolului XX, o meditație despre viață, moarte, iubire și eternitate, dedicată eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Lucrări precum Pasărea măiastră, Domnișoara Pogany sau Sărutul au redefinit sculptura modernă la nivel mondial.


Brâncuși a crezut că arta nu trebuie să copieze realitatea, ci să dezvăluie esența ei, afirmând că nu forma contează, ci spiritul, iar pentru el sculptura era un mod de a înțelege universul și de a atinge absolutul.


În ultimii ani ai vieții, devenit cetățean francez, și-a donat atelierul și opera statului francez, care le-a păstrat ca patrimoniu național, iar astăzi creațiile sale se regăsesc în marile muzee ale lumii, de la MoMA din New York la Centre Pompidou din Paris.

Constantin Brâncuși rămâne o punte între tradiție și modernitate, între pământ și cer, între rădăcinile românești și universalitatea spiritului uman, un artist care a demonstrat că simplitatea poate conține infinitul.


#ConstantinBrâncuși #ArtăModernă #Sculptură #IdentitateRomânească #PatrimoniuCultural #Infinit


Care dintre lucrările lui Brâncuși simți că te apropie cel mai mult de ideea de eternitate și de ce?

$__$$$

 Radarul uman – când urechea omului apăra cerul


Meseria de „radar uman” s-a născut dintr-o nevoie disperată de supraviețuire, într-o epocă în care tehnologia nu putea încă vedea ceea ce urma să vină din cer, iar între liniștea unei nopți și distrugerea unui oraș stătea uneori un singur om, cu urechile lipite de niște trompete uriașe, încercând să deslușească sunetul morții înainte ca aceasta să devină vizibilă.


În perioada interbelică și mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, detectarea avioanelor inamice era vitală, iar acolo unde radarul electronic nu exista sau era insuficient dezvoltat, oamenii au devenit ei înșiși instrumente de avertizare timpurie, folosind dispozitive acustice formate din trompete gigantice sau oglinzi sonore din beton, menite să capteze și să amplifice zgomotul motoarelor cu elice.


Radarul uman nu funcționa pe baza unor ecrane sau semnale luminoase, ci pe baza unui auz excepțional și a unei concentrări aproape supraomenești, pentru că operatorul trebuia să distingă, dintr-un amestec de vânt, păsări și sunete naturale, vibrația specifică a unui avion, să-i estimeze direcția, distanța și uneori chiar tipul, doar după ritm și intensitate, într-un timp foarte scurt, de care depindeau vieți omenești.


Această meserie presupunea ore întregi de nemișcare, adesea pe timp de noapte, în frig sau umezeală, cu stresul constant al unui posibil atac iminent, iar rezistența psihică era la fel de importantă ca auzul, pentru că o eroare putea însemna alarmă falsă sau, mai grav, lipsa unei reacții atunci când era cu adevărat nevoie.


În Primul Război Mondial, ascultătorii acustici reprezentau una dintre puținele soluții pentru detectarea timpurie a avioanelor, iar în Al Doilea Război Mondial, deși radarul începea să se dezvolte, multe armate încă se bazau pe aceste metode, britanicii construind inclusiv oglinzi sonore parabolice pe coastă, structuri masive din beton care reflectau sunetul spre un punct focal unde un om asculta cu atenție, încercând să ghicească ce se apropie din întuneric.


Deși ingenios, radarul uman avea limite serioase, fiind extrem de dependent de condițiile meteorologice, de teren și de oboseala operatorului, iar precizia era redusă comparativ cu tehnologia care avea să apară ulterior, motiv pentru care, odată cu perfecționarea radarului electronic în anii ’40, această meserie a dispărut rapid, fiind înlocuită de aparate capabile să vadă dincolo de noapte, ceață și tăcere.


Astăzi, radarul uman rămâne o pagină fascinantă de istorie, o dovadă a ingeniozității și adaptabilității umane, dar și a faptului că, înainte ca mașinile să vegheze cerul, au existat oameni care ascultau în tăcere, folosindu-și propriile simțuri ca ultimă linie de apărare, iar ideea de a antrena din nou percepția umană revine timid în domenii precum forțele speciale sau intervențiile de urgență, acolo unde tehnologia nu este întotdeauna disponibilă.


#IstorieMilitară #RadarUman #AlDoileaRăzboiMondial #TehnologieUitată #Ingeniozitate #ApărareaCerului


Crezi că, într-o lume dominată de senzori și algoritmi, am subestimat capacitățile naturale ale omului sau radarul uman era doar o soluție disperată a unei epoci fără alternativă?

$$$

 Avea 18 ani. Arma lui era o sticlă cu acid. Și a salvat 14.000 de vieți.


Paris, 1943. Adolfo Kaminsky era doar un tânăr ucenic vopsitor într-un atelier de textile când Franța a fost ocupată de naziști, iar ceea ce învățase despre culori, pigmenți, cerneluri și reacții chimice, aparent banal și lipsit de glorie, avea să se transforme într-o linie subțire dintre viață și moarte pentru mii de oameni.


El știa cum anumite acizi acționează asupra anumitor cerneluri, ce solvenți dizolvă pigmenții fără să distrugă hârtia, cum poate fi manipulată culoarea la nivel microscopic, însă nu bănuia că această știință tăcută va deveni o armă împotriva uneia dintre cele mai eficiente mașinării ale răului: birocrația.


Când Gestapo-ul a început identificarea și deportarea sistematică a evreilor francezi, condamnarea nu venea dintr-un glonț, ci dintr-un cuvânt ștampilat pe acte, „JUIF”, un cuvânt care transforma o foaie de hârtie într-o sentință la moarte. Rezistența franceză l-a găsit și i-a pus o întrebare simplă și imposibilă: poate fi șters acel cuvânt fără a distruge documentul?


Kaminsky a privit hârtia sub lumina slabă a unei lămpi și și-a amintit de acidul lactic, care dizolva exact acea cerneală albastră folosită de autorități, fără să afecteze fibrele hârtiei. A funcționat. Dar ștergerea cuvântului era doar începutul. Fiecare act trebuia refăcut, cu nume noi, date noi, identități perfecte, pentru că o singură greșeală însemna tortură și moarte nu doar pentru purtător, ci și pentru toți cei care îl ajutaseră.


A fost ascuns într-un pod de pe malul stâng al Senei, unde comenzile curgeau neîncetat: certificate de naștere pentru copii scoși clandestin din țară, cartele de hrană pentru familii ascunse în poduri și pivnițe, permise de tranzit pentru rute de evadare prin Spania. Lucra sub un singur bec, inhalând vapori de acid și clor, cu ochii arși și degetele permanent pătate de cerneală.


La un moment dat a făcut un calcul care avea să-l bântuie: două minute pentru un document, treizeci de documente pe oră, treizeci de vieți. Și atunci a rostit fraza care i-a schimbat existența: dacă dorm o oră, mor treizeci de oameni. Așa că a încetat să mai doarmă.


Într-o săptămână cumplită, a aflat că un orfelinat cu trei sute de copii evrei urma să fie percheziționat. S-a încuiat în pod și a lucrat două zile și două nopți fără oprire, până când vederea i s-a încețoșat, mâna i s-a blocat de epuizare și a căzut cu fața pe masă. S-a trezit o oră mai târziu, cuprins de vinovăție, convins că acea oră de somn a costat vieți. Nu a mâncat. S-a întors imediat la lucru. Copiii au scăpat.


Lună după lună, naziștii își perfecționau sistemele, iar el își perfecționa tehnica. A fost un război tăcut, purtat cu reacții chimice și precizie, în care victoria nu se măsura în teritorii, ci în oameni care continuau să trăiască.


Când Parisul a fost eliberat în 1944, Adolfo Kaminsky salvase aproximativ 14.000 de vieți. Nu a acceptat niciodată bani. Ideea de a cere plată pentru salvarea unui om i se părea de neconceput. După război a devenit fotograf, a trăit discret și a păstrat tăcerea decenii întregi, chiar și față de propriii copii.


Abia spre sfârșitul vieții și-a spus povestea, iar lumea a înțeles că eroismul nu poartă întotdeauna uniformă și nu trage cu arma, că uneori stă într-un pod, cu o sticlă de acid și o voință care refuză să doarmă. Adolfo Kaminsky a murit în 2023, la 97 de ani, iar moștenirea lui nu se măsoară în monumente, ci în generații întregi care există pentru că un adolescent a ales să pună viața altora mai presus de propria oboseală.


Câți dintre eroii adevărați ai lumii trec pe lângă noi fără să le cunoaștem vreodată numele?

#eroiuitati

#umanitate

#curaj

#istorie

#rezistenta

#memorie

$$$

 Istoria muzicii este marcată de numeroși compozitori geniali, care au lăsat în urmă capodopere ce încă influențează lumea culturală. Iată câțiva dintre cei mai mari compozitori și detalii despre realizările lor:


1. Johann Sebastian Bach (1685–1750)


Epocă: Baroc


Origine: Germania


Contribuții: A revoluționat muzica instrumentală și vocală prin lucrări complexe și armonioase. Printre capodoperele sale se numără "Toccata și Fugă în Re minor", "Concertul Brandenburgic" și "Misa în Si minor". A influențat majoritatea compozitorilor ulteriori.


2. Wolfgang Amadeus Mozart (1756–1791)


Epocă: Clasicism


Origine: Austria


Contribuții: Un copil minune, Mozart a compus peste 600 de lucrări, de la opere precum "Nunta lui Figaro" și "Don Giovanni", la simfonii și concerte. Muzica sa este apreciată pentru frumusețea și perfecțiunea formelor.


3. Ludwig van Beethoven (1770–1827)


Epocă: Tranziția de la Clasicism la Romantism


Origine: Germania


Contribuții: Deși a surzit în timpul vieții, Beethoven a compus unele dintre cele mai faimoase simfonii, precum "Simfonia a 9-a" (Oda Bucuriei). Muzica sa a fost revoluționară, plină de emoție și profunzime.


4. Franz Schubert (1797–1828)


Epocă: Romantism


Origine: Austria


Contribuții: Renumit pentru lieduri (piese vocale scurte), Schubert a adus sensibilitate și poezie în muzică. Printre lucrările sale se numără "Die Schöne Müllerin" și "Simfonia neterminată".


5. Frédéric Chopin (1810–1849)


Epocă: Romantism


Origine: Polonia


Contribuții: A fost un maestru al pianului, compunând nocturne, poloneze și mazurci, ce reflectă pasiunea și melancolia sufletului polonez.


6. Richard Wagner (1813–1883)


Epocă: Romantism târziu


Origine: Germania


Contribuții: Creatorul operelor grandioase și dramatice, precum "Inelul Nibelungilor" și "Tristan și Isolda". Wagner a revoluționat genul operei, introducând "leitmotivul" (temă muzicală asociată unui personaj sau concept).


7. Pyotr Ilyich Tchaikovsky (1840–1893)


Epocă: Romantism


Origine: Rusia


Contribuții: Cunoscut pentru baletele "Lacul lebedelor", "Spărgătorul de nuci" și "Frumoasa din pădurea adormită", precum și pentru simfoniile sale emoționante.


8. Giuseppe Verdi (1813–1901)


Epocă: Romantism târziu


Origine: Italia


Contribuții: A compus opere monumentale, precum "Aida", "Rigoletto" și "Traviata". Muzica sa pune accent pe dramatism și pe expresia umană.


9. Claude Debussy (1862–1918)


Epocă: Impresionism


Origine: Franța


Contribuții: Stilul său inovator a dus muzica spre impresionism. Lucrări precum "Clair de Lune" și "Preludiu la după-amiaza unui faun" sunt pline de armonii delicate și culori sonore.


10. Igor Stravinsky (1882–1971)


Epocă: Secolul XX


Origine: Rusia


Contribuții: A revoluționat muzica modernă cu lucrări precum "Ritualul primăverii" și "Pasărea de foc". Stravinsky este cunoscut pentru inovațiile sale ritmice și orchestrale.


Acești compozitori au influențat profund muzica occidentală și continuă să inspire generațiile moderne..


#IstoriaMuzicii #CompozitoriCelebri #MuzicăClasică #GeniiCulturale #ArtăFărăTimp

Care dintre acești compozitori simți că vorbește cel mai direct sufletului tău și de ce?

$$$

 Anturajul șterge pe jos cu cei 7 ani de acasă.

Ai stat și l-ai îngrijit nopți întregi când era mic. I-ai șters lacrimile atunci când plângea. Ai vrut să-i dezvolți valori. 


Și uite că a venit adolescența și intrarea în ANTURAJ.

Anturajul nu cere voie. Se instalează și îți rescrie copilul. 

Bunul-simț devine ironie, iar compasiunea înseamnă:

- Mi se rupe.


Atât de nedrept.

Tu ai construit în ani, iar ei dărâmă totul într-un weekend.


Anturajul e panta pe care alunecă: chiulul de la școală, alcoolul pentru curaj, droguri ”doar o data”, bani luați din portofel, umilințe făcute „de distracție”, mașini conduse fără permis și decizii ce pot ruina o viață într-o clipă.


Da, scriu pentru tine, cel care ai un copil de 5, 10, 12, 14 ani.

Ți-ai pus centura de siguranță? Ești pregătit de impact?


În adolescență, copilul tău are nevoie de tine.

Anturajul îi dă pe loc apartenență și validare.

Ca să nu fie exclus, își calcă educația în picioare. Ăsta e prețul plătit.


Știi ce e cel mai dureros?

Deși, ca părinte, ești omul care îl iubește cel mai mult, pentru el ajungi ”părintele ciudat” care ”nu-l înțelege”.


Ești pe margine și îl vezi cum începe să mintă și să devină defensiv. 

Îți aruncă în față vorbe pe care înainte nu le-ar fi spus. Peste noapte, ai devenit obstacolul din viața lui.


Începi să simți frica și panica.

Ajungi să te întrebi:

– Și dacă-l pierd?

– Ce mă fac?


Știi care e culmea?

Anturajul toxic nici nu știe că exiști. Nici că ți se strânge stomacul.

Nu-i pasă de tine. Pentru ei ești doar ”ăla de acasă”.

Cel mult râde de tine. 

-A venit mă-sa.


Sunt adolescenți care se întorc, pentru că tu ai rămas calm și constant. Dacă intervii la timp, poți rupe vraja grupului.

Nimic nu e pierdut.


Știm amândoi: anturajul nu îl salvează, doar îl folosește.

Și când nu mai e „amuzant”, îl aruncă și îl înlocuiește.


Îți las 5 lucruri care pot salva relația voastră:

1. Nu-i spune: Ești prost?, Ne faci de râs.

În secunda în care îl umilești, îl împingi acolo. 

Ei îl acceptă așa ”greșit” cum îi spui tu.


2. Nu-i spune că prietenii din anturaj sunt „niște nimeni”.

Pentru el sunt totul. Dacă îi ataci, îl ataci pe el.


3. Nu abandona lupta. Ține-te tare.

Să nu îndrăznești să spui: 

-M-am săturat, să facă ce vrea.

În secunda aia, l-ai dat pe mâna lor.


4. Nu aștepta să „treacă de la sine”.

Anturajele toxice cresc ca buruienile netăiate.


5. Rămâi. Nu fugi.

Îi spui simplu: 

-Poți să mă urăști azi. 

-Eu tot te iubesc. Și tot rămân.


Dă-l mai departe unui părinte care are nevoie să citească asta.


Dacă tu, ca părinte, te dai la o parte, în fața lui se deschide prăpastia.

Ești singura plasă de siguranță atunci când va cădea. 

Rămâi acolo, lângă adolescentul tău, chiar dacă țipă și înjură.


Când toți îl trag în jos, tu nu ai dreptul să întorci capul.

Rămâi. Ești cea mai mare

Cristina Gemanaru

$$$

 Cărțile ascunse în sacii de porumb


Se spune că, într-o iarnă aspră, cu munții acoperiți de zăpadă și drumurile aproape pierdute sub viscol, Badea Cârțan se pregătea să pornească din nou la drum, hotărât să ducă peste munți, din România spre Transilvania, un nou lot de cărți românești, acele cărți pe care le considera mai prețioase decât orice avere, pentru că în ele se afla limba, istoria și sufletul unui neam întreg.


Cărțile erau ascunse cu grijă în saci mari de pânză, amestecate cu porumb, astfel încât nimic să nu trădeze adevărata lor încărcătură, iar Badea Cârțan știa prea bine că, dacă ar fi fost prins de autoritățile austro-ungare, risca nu doar confiscarea cărților, ci și arestarea, poate chiar ani de suferință, însă gândul acesta nu-l oprea, pentru că frica nu avea loc acolo unde credința în rostul drumului era mai puternică.


Pe cale, când frigul mușca din obraji și liniștea munților părea nefirească, a fost oprit de o patrulă de jandarmi, care l-au privit cu suspiciune și i-au cerut să arate ce transporta, iar Badea Cârțan, fără grabă și fără să-și piardă cumpătul, le-a răspuns simplu, cu voce calmă, că nu are nimic altceva decât hrană pentru iarnă, porumb pentru vitele sale, vorbele lui fiind la fel de simple ca înfățișarea sa.


Jandarmii au desfăcut sacii, au scos câțiva pumni de porumb de la suprafață și, văzând că într-adevăr boabele aurii umpleau sacii, nu au bănuit nimic, lăsându-l să-și continue drumul, fără să știe că, sub acel strat de porumb, se aflau ascunse sute de cărți românești, pregătite să ajungă în sate, școli și case unde limba română era amenințată cu dispariția.


Această întâmplare, aparent măruntă, spune mai mult decât o simplă poveste de drum, pentru că ea arată inteligența, curajul și sacrificiul unui om care a înțeles că fiecare carte dusă peste graniță era o scânteie de speranță, o formă de rezistență tăcută și o promisiune că identitatea românească nu va fi înfrântă, indiferent de opresiune.


Morala poveștii este că prin curaj, ingeniozitate și determinare, chiar și cel mai simplu om poate face lucruri mărețe, iar Badea Cârțan ne arată că sacrificiul pentru un ideal nobil, precum păstrarea limbii și a identității naționale, poate da sens unei vieți întregi.

Povestea ne mai învață că perseverența și soluțiile ingenioase pot învinge frica și piedicile, iar acolo unde alții s-ar fi oprit, el a mers mai departe, demonstrând că iubirea de neam și de cultură este mai puternică decât orice autoritate.


În cele din urmă, rămâne și lecția tăcută că o carte, oricât de mică sau de simplă ar părea, poate deveni o armă puternică în lupta pentru libertate, educație și demnitate.


#BadeaCârțan #PovesteRomânească #Curaj #IdentitateNațională #Cărți #Istorie

$$$

 Omul care a dus o națiune în desagă


Badea Cârțan, pe numele său adevărat Gheorghe Cârțan, rămâne una dintre cele mai impresionante și tulburătoare figuri ale istoriei românești, nu prin funcții sau ranguri, ci prin forța unei convingeri simple, trăite până la capăt, aceea că un popor poate fi ținut viu prin limbă, carte și memorie, chiar și atunci când istoria pare hotărâtă să-l reducă la tăcere.


Născut într-o familie de țărani români din Cârțișoara, în Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, Badea Cârțan a crescut într-o lume a muncii grele, a oilor și a munților, unde copilăria se împletea firesc cu responsabilitatea, iar meseria de cioban, pe care avea să o practice toată viața, i-a oferit nu doar mijloacele de trai, ci și libertatea drumului, a mersului, a cărărilor neumblate, care aveau să devină mai târziu adevărate artere culturale clandestine.


Deși nu a avut parte de școală în sensul clasic, el a fost atras de poveștile despre trecutul românilor, despre origini, limbă și suferință, iar setea de a înțelege cine sunt românii și de ce trebuie să rămână români l-a împins spre cărți, pe care le-a privit nu ca pe simple obiecte, ci ca pe niște făclii ce puteau aprinde conștiințe într-o vreme în care maghiarizarea forțată încerca să șteargă identitatea românească din Transilvania.


În acest context dur, Badea Cârțan a ales o formă de luptă tăcută, dar extrem de periculoasă, aceea de a transporta și răspândi cărți românești peste graniță, adesea pe jos, ascunzând volumele în cojoace, în desagii oilor sau în saci de grâu, ocolind drumurile principale, mergând prin păduri și poteci izolate, riscând arestarea, bătăile sau închisoarea, doar pentru ca limba română să ajungă în școli, biserici și case de oameni simpli.


Se spune că, de-a lungul vieții, a distribuit peste două sute de mii de cărți, un număr care, dincolo de cifre, înseamnă mii de copii care au învățat să citească românește, mii de familii care au păstrat legătura cu rădăcinile lor și generații întregi care au crescut cu sentimentul că aparțin unui neam ce nu trebuie să dispară.


Unul dintre cele mai simbolice episoade ale vieții sale rămâne călătoria din 1896, când Badea Cârțan a pornit pe jos spre Roma, străbătând aproape o mie patru sute de kilometri, mânat de dorința profundă de a vedea Columna lui Traian, acel simbol al continuității dintre daci și romani, dintre trecut și prezent, dintre istorie și identitate, iar legenda spune că, ajuns acolo, s-a așezat la baza coloanei și a adormit, iar dimineața italienii l-au privit uimiți, spunând că pare un dac coborât direct din piatră, o imagine care avea să rămână pentru totdeauna în memoria culturală a românilor.


Ultimii ani ai vieții l-au găsit obosit, dar neînfrânt, iar moartea sa, survenită în 1911, la Sinaia, nu a însemnat sfârșitul drumului, pentru că a fost îngropat acasă, la Cârțișoara, sub o inscripție care spune totul despre visul său neîmplinit atunci, dar devenit realitate mai târziu: „Aici doarme Badea Cârțan, visând la întregirea neamului său”.


Astăzi, casa sa memorială păstrează obiectele simple ale unui om care a schimbat istoria nu prin putere, ci prin încăpățânarea de a crede, iar figura lui rămâne un simbol al curajului tăcut, al sacrificiului anonim și al ideii că uneori o singură persoană, cu desagii plini de cărți și cu credință în suflet, poate ține vie o națiune.


#BadeaCârțan #IdentitateNațională #IstorieRomânească #Cultură #Memorie


Dacă ai fi trăit în vremea lui Badea Cârțan, ce ai fi fost dispus să riști pentru a-ți păstra limba, cultura și identitatea?

###

 Steaua care a ales liniștea


În anul 1957, Dolores Hart avea doar nouăsprezece ani când și-a făcut debutul cinematografic alături de Elvis Presley în filmul Loving You, fiind tânără, frumoasă, talentată și perfect pregătită pentru o carieră strălucitoare, iar Hollywoodul a primit-o cu brațele deschise, criticii au lăudat-o, studiourile au văzut în ea o viitoare mare vedetă, iar tot ceea ce industria promitea — faimă, succes, roluri principale și covoare roșii — părea deja să îi aparțină.


În următorii șase ani, a jucat în zece filme și a lucrat alături de unele dintre cele mai mari nume ale epocii, construindu-și o carieră solidă și rapidă, până când, în 1961, cursul vieții sale s-a schimbat într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi putut anticipa.

Distribuită în filmul Francis of Assisi, o poveste despre sfântul care a renunțat la bogăție pentru a-și dedica viața lui Dumnezeu și celor săraci, Dolores a ajuns la Roma, unde a avut parte de o audiență privată cu Papa Ioan al XXIII-lea, o întâlnire care, potrivit celor apropiați, a trezit în ea o chemare profundă, imposibil de ignorat, ca și cum o ușă interioară s-ar fi deschis definitiv.


În aceeași perioadă, ea vizita Abația Benedictină Regina Laudis din Connecticut, unde căuta liniște și claritate, dar a descoperit ceva ce nu cunoscuse niciodată în Hollywood: pacea, o pace profundă, tăcută și stabilă, care contrasta puternic cu lumea filmului, unde totul era imagine, competiție și aparență, în timp ce la mănăstire viața era simplă, contemplativă și dedicată rugăciunii.


În 1963, la doar douăzeci și patru de ani, Dolores Hart a luat o decizie care a șocat întreaga industrie cinematografică, renunțând la carieră, contracte și celebritate pentru a intra ca postulantă în Abația Regina Laudis, devenind astfel sora Dolores, într-un gest pe care mulți nu l-au putut înțelege și l-au considerat de neconceput.


Pentru ea, însă, nu era o renunțare, ci o alegere, nu o pierdere, ci o câștigare, iar în 1970 și-a depus jurămintele finale, legându-se definitiv de viața monahală, unde timp de peste șase decenii s-a trezit înainte de răsărit pentru rugăciune, a muncit pământul și a trăit în comunitate, fără să se mai întoarcă vreodată la Hollywood.


Cu toate acestea, Hollywoodul nu a uitat-o, iar în 2012 sora Dolores a devenit prima călugăriță care a fost membru votant al Academiei Americane de Film, instituția care acordă premiile Oscar, continuând până astăzi să urmărească filmele și să voteze din interiorul zidurilor mănăstirii.


Întrebată dacă regretă alegerea făcută, ea a răspuns mereu cu aceeași claritate: nu are niciun regret, pentru că a găsit ceva mult mai împlinitor decât orice i-ar fi putut oferi faima, neplecând din Hollywood pentru că ar fi fost un loc rău, ci pentru că a descoperit ceva ce iubea mai mult.


Dolores Hart a avut lumea la picioare — frumusețe, succes, recunoaștere — și a ales să se îndepărteze de toate acestea pentru a petrece șaizeci și unu de ani într-o mănăstire, nu fugind de ceva, ci alergând spre ceva mai mare, demonstrând că uneori cel mai mare act de curaj nu este să cauți lumina reflectoarelor, ci să pleci atunci când ai descoperit ce contează cu adevărat.

Astăzi, la optzeci și șase de ani, sora Dolores trăiește în aceeași mănăstire și nu a privit niciodată înapoi.


#PovesteAdevărată #AlegereDeViață #DoloresHart #Credință #Curaj


Dacă ai avea tot ce lumea consideră succes, ai avea puterea să renunți la toate pentru ceea ce îți aduce pace?

###

 Copilul care a ales Cerul


Sara Matteucci s-a născut la Urbino, la 6 mai 1978, într-o familie profund creștină, fiind pentru mama sa, Anìce, un dar dublu, deoarece venirea ei pe lume a coincis cu aniversarea de douăzeci și cinci de ani a acesteia, o zi pe care Sara avea să o considere mereu specială, spunând că este cea mai frumoasă perioadă, fiind luna Maicii Domnului.


Copilăria și-a petrecut-o la Padiglione di Tavullia, lângă Pesaro, iar încă de la grădiniță se făcea iubită de toți prin firea ei blândă, ascultătoare și senină, fiind un copil care, la doar trei ani, își spunea rugăciunile în fiecare seară și mergea duminica la Sfânta Liturghie cu părinții ei, iar dacă vreodată se întâmpla să lipsească, își mustra familia cu o seriozitate dezarmantă, spunând că nu se pot aștepta la ajutorul lui Iisus dacă nu au fost la biserică.


În 1981, familia se bucură de nașterea fratelui ei mai mic, Omar, însă în mai 1983 viața lor se schimbă brusc, când Sara se îmbolnăvește grav și medicii pun diagnosticul de tumoare Wilms, o veste care cade ca un trăsnet, dar pe care părinții o încredințează rugăciunii și comunității Don Orione din Villa San Biagio, înaintea primei intervenții chirurgicale de la spitalul Sant’Orsola din Bologna.


Deși medicii sunt optimiști, Sara începe să vorbească tot mai des despre Cer, spunând că ar vrea să ajungă acolo acum, cât este încă frumoasă, iar pe 7 iulie 1983 trece prin prima operație, urmată de un lung spital, pe care îl acceptă cu un curaj care îi uimește pe toți, glumind chiar și atunci când știe că vor urma alte intervenții.


După luni grele de chimioterapie, în aprilie 1984, analizele sunt bune și se întoarce acasă, iar ca dar al speranței, pe 10 aprilie, la Roma, primește îmbrățișarea papei Ioan Paul al II-lea, un moment care îi rămâne adânc în suflet.

Bucuria durează puțin, pentru că în iunie 1984 Sara revine în spital, iar tratamentele se reiau pentru încă un an, timp în care începe școala cu un batic mic pe cap, pentru a-și ascunde lipsa părului, suportând cu o blândețe tulburătoare batjocura unor copii mai mari și cerând mamei să nu spună nimic părinților acestora, convinsă că bunătatea va învinge.


Pentru Sara, orice cruce, medalie sau imagine a Maicii Domnului era sacră, iar dorul ei de Cer creștea pe zi ce trecea, spunându-i mamei că o iubește mult, dar că o iubește puțin mai mult pe Maica Domnului, fără să vrea să o rănească.

În toamna lui 1985, deși era foarte slăbită, merge la Medjugorie împreună cu părinții, unde atinge sufletul unui șofer ateu, care, după ce o ține în brațe la una dintre apariții, pleacă schimbat pentru totdeauna, iar bucuria Sarei este deplină când își vede părinții primind Sfânta Împărtășanie.


Întoarsă acasă, boala se agravează ireversibil, iar dorința ei cea mai mare devine primirea Sfintei Împărtășanii, pe care o numea cu tandrețe „Panino di Gesù”, refuzând orice ceremonie și cerând doar să-L primească pe Isus în inimă, chiar și într-o cameră de spital, unde, înconjurată de preoți și de familie, face Prima Împărtășanie.

Din acel moment, primește Euharistia zilnic, suportând dureri cumplite, hemoragii și slăbiciune extremă, dar revenind mereu la seninătate după fiecare criză, uimindu-i pe medici și asistente prin zâmbetul și pacea ei.


În ultimele săptămâni, petrecute acasă, refuză să primească Sfânta Împărtășanie culcată, dorind să se ridice chiar și atunci când nu mai putea vorbi, iar în dimineața zilei de 27 ianuarie 1986, întrebată cum se simte, răspunde simplu și pentru ultima oară: „Bine”, cuvânt care devine testamentul întregii ei suferințe.

La ora 16.30, cu rozariul în mâini și după primirea ungerii bolnavilor, Sara pleacă spre Cer, în timp ce afară cade o ninsoare mare, iar după moartea ei, oameni din toate categoriile vin să-și ia rămas-bun, martori ai unei vieți mici ca durată, dar uriașe ca lumină.


Astăzi, numele Sarei continuă să trăiască prin faptele de caritate inspirate de ea, prin mărturii de vindecare și prin inimile celor care îi cunosc povestea, o dovadă că uneori cele mai puternice vieți nu sunt cele mai lungi, ci cele trăite cu o iubire fără măsură.

Uneori, Dumnezeu nu cere ani mulți, ci o inimă întreagă; iar sfințenia nu ține de vârstă, ci de felul în care suferința este transformată în iubire.


#SaraMatteucci #Credință #CopilărieSfântă #Speranță #Mărturie

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie 814: În această zi, a decedat Carol cel Mare, rege al francilor (768-814); la 25 decembrie 800, el a fost încoronat, la Roma, ca împărat de către Papa Leon al III-lea, într-o încercare de refacere a Imperiului Roman.

Carol cel Mare era fiul regelui franc Pepin cel Scurt, fiul majordomului Carol Martel, cel care, în bătălia de la Poitiers, a pus capăt extinderii spre nord a califatului arab. Carol cel Mare a devenit rege al francilor în anul 768, împreună cu fratele său, Carloman. După doar trei ani, Carloman a murit, iar Carol cel Mare a rămas singurul rege al francilor.Francii erau un popor germanic stabilit în Gallia, care se convertise de puțină vreme la creștinism, în cadrul Bisericii Catolice. Zelul religios l-a determinat pe Carol cel Mare să înceapă, în 772, războaiele cu saxonii, care rămăseseră păgâni. Aceste războaie au durat 32 de ani și s-au încheiat cu victoria lui Carol cel Mare.

În anul 773, Carol cel Mare a fost rugat de un legat papal să intervină în Italia de Nord, pentru a limita puterea regelui longobard Desiderius, care îl amenința pe papă. Desiderius era socrul lui Carloman și îi adăpostea pe nepoții de frate ai lui Carol cel Mare, care doreau și ei coroana regatului franc. Carol cel Mare i-a înfrânt pe longobarzi în 774 și s-a proclamat și rege al longobarzilor. Centrul Italiei i-a fost cedat Papei, căruia Carol cel Mare i-a recunoscut suzeranitatea. Aceste teritorii vor forma Statele Papale, care vor rămâne independente până în secolul al XIX-lea. Ultimul teritoriu asupra căruia Papa domnește în calitate de monarh este statul Vatican de azi.

În anul 795, Papa Leon al III-lea l-a proclamat pe Carol I drept protector al Romei, iar în ziua de Crăciun a anului 800 l-a proclamat pe regele francilor drept împărat al Occidentului. Un an mai târziu, califul Bagdadului, Harun al Rașid, i-a oferit lui Carol cel Mare mai mulți elefanți, între care unul alb, pentru a pune capăt războiului. Însă împăratul bizantin Nicefor I a refuzat să recunoască titlul imperial, iar Carol cel Mare a anexat Dalmația și Veneția. Împăratul franc și-a extins imperiul spre Est. În anul 814, la moartea sa, Imperiul francilor era cel mai puternic stat din Europa.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/carol-cel-mare-asasin-crestin-invingator

https://www.history.com/topics/middle-ages/charlemagne

https://www.academia.edu/32559840/DOMENIUL_ISTORIA_MEDIEVAL%C4%82_UNIVERSAL%C4%82_CATEGORIA_REFERAT_TEMA_CAROL_CEL_MARE-PERSONALITATE_COMPLEX%C4%82_A_EVULUI_MEDIU_EUROPEAN

https://www.rfi.ro/cultura-108741-pagina-de-istorie-carol-cel-mare-parinte-europa-moderna

###

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1834. 17/28: La această dată, a venit pe lume generalul Alexandru Cernat, comandant al Armatei române de Operaţii în timpul Războiului pentru independenţă de la 1877/1878 (n. Galaţi - d. 8 decembrie 1893, Nisa, Franţa). Alexandru Cernat a fost și şef al Statului General Major, om politic, deputat şi senator, ministru de război.

Gradele militare deţinute de el de-a lungul timpului: cadet-1851, sublocotenent -1852, locotenent-1855, căpitan-1857, maior-1858, locotenent-colonel-1863, colonel-1866, general de brigadă-1873, general de divizie-1877 (1 decembrie 1877, avansat pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă ).

Funcţii militare deţinute:

-funcţii în Regimentul 4 Infanterie (1851-1863), Regimentul 6 Infanterie (1863-1866)

- comandant al Regimentului 5 Infanterie, Iaşi (1866-1871)

- ofiţer în statul major al Diviziei 3 Teritoriale, Iaşi (1871-1873)

- comandant al Diviziei 3 Teritoriale, Iaşi (1873-1877)

- ministru de război (2 aprilie-19 august 1877, 17 martie-24 noiembrie 1878)

- comandantul Armatei Române de Operaţii (20 august 1877-17 martie 1878)

- şeful Marelui Cartier General (5 decembrie 1877-17 martie 1878)

- comandant al Diviziei 3 Infanterie (1878-1881)

- şef al Statului Major General (1881-1882)

- comandant al Corpului 2 Armată, Bucureşti (1883-1891)

În perioada 1864-1888 a fost ales deputat şi senator, din partea partidului liberal (radical) al cărui membru a fost, în unele sesiuni fiind ales vicepreşedinte al Senatului. A fost trecut în retragere la 1 decembrie 1891.Ca şef al Statului Major General şi ministru de război, a contribuit substanţial la opera de reorganizare a oştirii şi a sistemului naţional de apărare a ţării între anii 1879-1890, care a inclus, printre altele, trecerea armatei la cadrul de pace (1879), elaborarea şi aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), a Legii asupra administraţiei militare, adoptarea Legii asupra serviciului de stat major (1883) şi a Regulamentului asupra serviciului de stat major. A lăsat posterităţii lucrarea „Memorii. Campania 1877-1878”.

În preajma declanşării Războiului de Independenţă, generalul Cernat este numit, la 2 aprilie 1877, ministru de război. În Ordinul de zi dat cu ocazia numirii sale generalul Cernat arată: „Activitatea şi energia sunt mai necesare astăzi decât oricând, spre a se putea da o mai mare impulsie şi mai repede dezvoltare instrucţiei şi formării soldatului nostru, insuflându-i acea disciplină adevărat militată, care face pe om a merge cu abnegaţie până la sacrificiul vieţii sale ”. La 6 aprilie, pe baza propunerilor generalului Cernat, este decretată mobilizarea armatei, se trece la pregătirea armatei pentru război, concomitent cu acoperirea frontierei de sud a ţării şi respingerea atacurilor otomane la nord de Dunăre, acţiuni începute la 26 aprilie când „tunul românesc a bubuit la Calafat, nu însă cum bubuie de peste 200 de ani, numai la parade, ci şi ca să arate străinilor care ne încalcă drepturile, (…), că nu permitem aceasta fără a protesta şi în scris şi cu tunul”, „ ... bateriile noastre, sub ordinele maiorului Popescu (comandant de divizion din Regimentul 1 Artilerie, viitor general, inspector general al artileriei, comandant al Corpului 1 Armată din Craiova), ridică drapelul în semn de alarmă şi după ce lasă pe turci să tragă şase lovituri, (...), la a şaptea lovitură răspund bateriile locotenetului Dănescu şi bateria a 2-a a căpitanului Grămăticescu”, artileriştii devenind astfel primii vestitori ai independenţei.

La 19 august este numit comandant al Armatei Române de Operaţii, ocazie cu care, prin Ordinul de zi, cere: „Luând această comandă fac apel la devotamentul şi curajul vostru, şi în acest fel, cu toţii să ne îndeplinim măreaţa datorie ce ne impune iubirea de ţară şi drapel”. După ce la 23 august raportează domnitorului Carol I, comandantul armatei ruso-române de la Plevna (de Vest), la cartierul său de la Poradim, despre trecerea Dunării de către armata română, generalul Cernat ia măsurile necesare pentru pregătirea şi angajarea acţiunilor de luptă de la Plevna. La 29 august la punctul său de comandă de la Verbiţa va da Ordinul de zi nr. 54: „Mâine 30 august, Corpul de armată va da asaltul redutei mari...”, stabilind coloanele de atac ale Diviziei 3 (colonel Gheorghe Angelescu) şi 4 Infanterie (colonel Alexandru Angelescu), componenţa acestora şi obiectivele de atac, modul de acţiune al infanteriei şi artileriei, misiunile Diviziei de rezervă (colonel Mihail Cristodulo Cerchez), misiunile cavaleriei, modul de comportare pe câmpul de luptă. Cea de a treia bătălie a Plevnei, deşi a constituit un semieşec, a reprezentat un succes incontestabil pentru armata română, singurul succes militar fiind cucerirea redutei Griviţa 1 de către români şi luarea ca trofee a trei tunuri turceşti, care n-au fost împărţite cu nimeni, fiind aduse în ţară şi dispuse, conform ordinului domnitorului Carol I, la statuia lui Mihai-Bravul şi la garda Palatului domnesc. 

În raportul său către prim-ministrul I. C. Btătianu, generalul Cernat arată: „Subsemnatul m-am aflat la ora 12.30 la observatorul ales înaintea poziţiunii rezervelor, de unde puteam îmbrăţişa toate operaţiile ... Trupele, în tot timpul acţiei, au dat probe de cel mai mare devotament şi abnegaţiune, s-au luptat ca nişte eroi. Moralul lor este excelent ... Cu drept cuvânt ne putem mândri că am început a ne afirma în faţa Europei şi se pot convinge că românii sunt o naţie eroică.” Apoi va conduce asaltul trupelor române împotriva redutei Griviţa 2, în ordinul nr. 57 din 5 septembrie precizând: „... toate bateriile de artilerie instalate în tranşeile deschise în apropiere de redută vor deschide focul asupra redutei. Bateriile de pe coamă ale Diviziei a 3-a vor combate bateriile inamice...La ora 11 dimineaţa focul bateriilor din jurul redutei vor înceta deodată şi se va da asaltul imediat de către trupele adunate în acest scop...”. Din nefericire, asaltul se va încheia printr-un rezultat negativ, ceea ce-l va determina pe generalul Cernat să susţină operaţia de învestire şi blocadă a Plevnei, care se va încheia cu cea de a patra bătălie a Plevnei, din 28 noiembrie, care va duce la capitularea armatei otomane comandată de Osman-paşa. Totodată detaşamentul colonel Slăniceanu va ocupa cetatea Rahova la 9 noiembrie, după ce mai întâi va fi curăţată de turci zona dintre râurile Vid şi Isker. 

Pentru aceste merite, generalul Cernat va fi avansat în grad, iar Marele duce Nicolae, comandantul trupelor ruse, într-un ordin de zi, aprecia: „Exprim sincera mea recunoştinţă comandantului trupelor române ale corpului de împesurare, generalului Cernat, care a ştiut a face să pătrundă spiritul militar în trupe, ce prima oară luau parte la luptă, care a ştiut a le război la toate ostenelile vieţii militare, în împrejurările cele mai grele, care a ştiut a îndeplini până la capăt întreaga sarcină ce i se încredinţase”.La 10 decembrie 1877, Consiliul de război de la Poradim, desfăşurat cu participarea domnitorului Carol I, a împăratului Alexandru al II-lea, a marelui duce Nicolae, a generalului Cernat etc., a hotărât o nouă misiune pentru Armata română: blocarea şi cucerirea Cetăţii Vidin. Devenit, din 5 decembrie, şef al Marelui Cartier General, generalul Cernat a condus nemijlocit această operaţie cu sprijinul colonelului Ştefan Fălcoianu.

Decoraţii şi medalii:

„ Semnul onorific” de argint

„ Semnul onorific” de aur (1876)

“Virtutea militară” de aur (1877)

„ Steaua României” în grad de mare ofiţer

Medalia „Trecerea Dunării”

Medalia „Apărătorilor Independenţei”

Ordinul„Sf. Gheorghe” clasa a IV-a (Rusia, 1877)

Ordinul „Sf. Ana”, clasa a II-a (Rusia) şi altele

A decedat la 8 decembrie 1893, la Nisa, fiind înmormântat în cimitirul Bellu-Bucureşti.

Surse:

Lucian Predescu, Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti, 1999 

Tucă, F., col. dr., Cociu, M., Chirea, F., dr. - Bărbaţi ai datoriei–1877-1878. Mic dicţionar – Ed. Militară, Bucureşti, 1979

Oroianu, T., Nicolescu, G., Dobrinescu, V.-F., Oşca, A., Nicolescu, A.,– Şefii Statului Major General Român (1859 - 2000) -, Editor Fundaţia General Ştefan Guşă , Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001

Ionela Nicolae – Despre generalul de divizie Alexandru Cernat, şef al Statului Major General (1881-1882) – în (colectiv) – Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc. 1859-2009, Ed. CTEA, Bucureşti, 2009

Ion Mamina, Ion Bulei – Guverne şi guvernanţi (1866-1916) – Silex-Casă de Editură şi Impresariat S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 180-181;

*** - România în războiul de independenţă. 1877-1878 – Ed. Militară, Bucureşti, 1977

https://www.facebook.com/mapn.ro/photos/generalul-alexandru-cernat-comandant-al-armatei-rom%C3%A2ne-de-opera%C5%A3ii-%C3%AEn-timpul-r%C4%83z/347383302067593/

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1871:La această dată, Parisul capitula în faţa armatelor prusace, în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, după patru luni de rezistenţă înverşunată. Prusia devenea principala forţă militară a Europei, în vreme ce Franţa pierdea Alsacia şi Lorena. În momentul declanşării Războiului franco-prusac, Franţa era măcinată de disensiunile interne dintre republicani şi monarhişti, având o situaţie economică precară. Armata franceză se afla sub comanda directă a împăratului Napoleon al III-lea, a mareşalilor François Achille Bazaine, Patrice MacMahon şi a multor alţi generali.

Războiul franco-prusac, de multe ori numit în Franța Războiul din 1870 (19 iulie 1870-10 mai 1871) a fost un conflict dintre Franța și Prusia, care a fost sprijinită de Confederația Germană de Nord și statele sud-germane Baden, Württemberg și Bavaria. Impunătoarea victorie germană a dus la actul final de unificare a Germaniei și la formarea Imperiului German sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia. A reprezentat de asemenea sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea și a celui de Al doilea Imperiu Francez, care a fost înlocuit de cea de a Treia Republică Franceză. În cadrul reparațiilor de război, Franța a cedat Alsacia-Lorena, provincii cu o populație autohtonă germană, pe care Imperiul German le va deține până la sfârșitul primului război mondial.

Telegrama de la Ems a constituit pretextul declanșării războiului franco-prusac din anii 1870-1871. Din cauza nereușitei politicii lui Napoleon al II-lea din ultimii ani, o parte din clasa conducătoare franceză era nemulțumită de politica împăratului. Curentul republican se întărește și în fruntea lui stă strălucitul orator Léon Gambetta. În rândul muncitorimii franceze se răspândiseră tot mai mult ideile socialiste, cele mai multe sub influența lui Proudhon și Blanqui. În ianuarie 1870, prințul Pierre Bonaparte a fost ucis de gazetarul republican Victor Noir. Ca expresie a creșterii curentului republican, peste 200.000 oameni iau parte la înmormântarea acestuia sub lozinca „Trăiască Republica”. Napoleon al III-lea a luat o serie de măsuri represive, dar văzând ca acestea nu stăpânesc curentul republican, a găsit soluția nefericită de a se angaja într-un război împotriva Prusiei, cu convingerea că, împiedicând unirea Germaniei sub conducerea Prusiei, pătura conducătoare din Franța se va strânge în jurul lui.

În prima fază, Prusia s-a asigurat de neutralitatea Italiei, Rusiei și Marii Britanii în eventualitatea unui război cu Franța. Escaladarea tensiunilor a culminat cu refuzul Franței de a accepta ca și succesor la tronul vacant al Spaniei a prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen. Franța a trimis un ultimatum lui Wilhelm I al Prusiei, aflat în vacanță, cerând retragerea candidaturii la tronul Spaniei și scuze publice. Aici intervine geniul machiavelic al cancelarului Otto von Bismarck. Întâlnirea a fost descrisă în două moduri diferite pentru publicul francez și german. Pentru francezi în comunicat se dădea de înțeles că ambasadorul francez a fost jignit de Wilhelm I, iar pentru germani era exact contrariul. În ziua de 19 iulie 1870, Franța declară război Prusiei. Napoleon al III-lea a început războiul deși Franța nu era pregătită. Armata nu avea nici o conducere pricepută și nici cele necesare ducerii unui război. Lipseau până și hărțile. Prusia era mult mai bine pregătită și numărul soldaților prusaci era aproape dublu. Cu toată bărbăția soldatului francez, armata franceză a suferit de la început înfrângeri una după alta. La Metz și Sedan armatele franceze au fost înconjurate de prusaci. Deși un general francez i-a propus lui Napoleon să-și croiască drum prin luptă spre liniile franceze sau să piară pe câmpul de onoare, împăratul s-a predat împreună cu întreaga armată.Când populaţia Parisului a aflat de capitularea de la Sedan s-a răsculat sub lozinca: „Vrem Republică și apărarea patriei”. Sub presiunea populară, Gambetta și alți câțiva deputați republicani proclamă republica. Se instaurează un guvern provizoriu care a luat numele de Guvern de Apărare Națională. În acest guvern au intrat republicani, printre care și Gambetta, dar și mulți monarhiști reacționari, printre care generalul Trochu, care a preluat ministerul de război.

Pentru muncitorime și pentru întregul popor francez amenințarea lui Bismarck devenise o primejdie națională. După dezastrul de la Sedan trupele germane își deschiseseră drumul spre capitala Franței. Poporul trebuia deci să-și asigure un guvern care să apere și nu să trădeze interesele naționale ale țării. Poporul francez era hotărât să apere Franța și Parisul. Se formează batalioane compuse din muncitori, meseriași, funcționari și țărani.La 19 septembrie 1870, când Germania a trecut la asediul Parisului, populația Franței era încă în febra înarmării. Gambetta la rândul lui cerea organizarea apărării. Plecând în provincie, el organizează o nouă armată pentru acțiuni ofensive, recucerind orașul Orleans. O parte din această armată, numită Armata Loarei, se unește cu armata din răsărit și sprijină orașul Belfort, care rezistă astfel până la sfârșitul războiului.

În 31 octombrie 1870, mulțimea manifestează împotriva uneltirilor guvernului și a trădării generalilor armatelor franceze. Grupări conduse de blanquiști încearcă răsturnarea guvernului și formarea unui nou guvern revoluționar. Dar Trochu, ministrul de război, reușește să aresteze 60 dintre conducătorii răscoalei, iar pe Auguste Blanqui care reușise să fugă îl condamnă în lipsă la moarte. Situația economică a Parisului era grea. Se simțea mai ales lipsa alimentelor și a combustibililor. Prețurile urcau vertiginos.În această situație se afla Parisul la 16 decembrie 1870, când artileria prusacă a început bombardarea orașului. La 28 ianuarie 1871 guvernul francez ajunge la un compromis cu armata prusacă în privința încheierii armistițiului.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Franco-German-War

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_2_3/19.pdf

https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Franco-Prussian_War

https://www.scribd.com/doc/80094351/razboiul-franco-prusac

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alsacia-lorena-sursa-disputei-franco-germane

http://www.gazetademaramures.ro/1871-capitularea-parisului-6913

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1889: În această zi, s-a născut Martha Bibescu, scriitoare de limbă franceză de origine română; memoriile, însemnările de călătorie şi eseurile sale reprezintă o frescă a societăţii europene pe durata a şase decenii. 

Martha Bibescu (Martha Bibesco; n. București - d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol al XX-lea.

Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat, descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va împlini educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin căsătoria în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte.

Erudiția sa a ajutat-o să devină romancieră, poetă, memorialistă română și franceză și om politic. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. Conștientă de toate calitățile sale, Martha Bibescu afirma:„Geniul este o lungă adolescenţă“. După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.

Din 1955, ea devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles.„Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane“,spunea despre ea marele poet Rainer Maria Rilke. Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul La bal cu M. Proust în anul 1928.Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta editură politică sub titlul Jurnal politic.

„Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care estei Ana, contesa de Noailles «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară“, e spunea despre ea Șerban Cioculescu. A plecat la cele veşnice pe 28 noiembrie 1973, la Paris. Este înmormântată la Castelul Menars de pe Valea Loarei.

Surse:

http://www.edituracorint.ro/media/attachment/file/m/a/marta_bibescu_si_vocile_europei.pdf

https://teatru.trecator.ro/pentru-el/biografii/biografii-memorii-martha-bibescu-jurnal-politic/

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=296

http://www.radioresita.ro/323237/foto-martha-bibescupersonalitate-marcanta-a-secolului-xx-45-de-ani-de-vesnicie

https://radioromaniacultural.ro/documentar-martha-bibescu-printesa-de-la-palatul-mogosoaia/

###

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1898: În această zi, a trecut la cele veșnice Alexandru Flechtenmacher, compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România. Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823, Iași – d. București) a fost compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru „Hora Unirii”.

Alexandru Flechtenmacher a fost fiul juristului Christian Flechtenmacher, un jurist sas stabilit în Principatul Moldovei. În perioada 1 noiembrie 1864-1869, Alexandru Flechtenmacher a fost director la Conservatorul de Muzică și Declamațiune din București, instituție care a devenit ulterior Universitatea Națională de Muzică din București. Este autorul primei operete românești, „Baba Hârca“, pe text de Matei Millo. Premiera a avut loc pe 26 decembrie 1848 la Teatrul Național din Iași, ca operată-vrăjitorie în două acte și trei tablouri. Matei Millo a interpretat rolul principal fiind și primul actor român care a jucat în travesti. Costumul este păstrat și astăzi la Muzeul Mihai Eminescu.

A compus, de asemenea, muzica pentru „Hora Unirii”, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui Vasile Alecsandri și cântece patriotice. În perioada 1853-1858, Alexandru Flechtenmacher s-a stabilit la Craiova, unde a dirijat cu prioritate muzica compusă de el însuși. Dintre compozițiile sale se pot enumera: „opereta-vrăjitorie” „Baba Hârca”, melodrama națională cu cântece „Cetatea Neamțului”, operetele „Crai Nou” (alta decât cea a lui Porumbescu) și „Sacagiu”, vodevilurile „Fermecătorița” (după George Sand), „Cimpoiul dracului” și „Banii, gloria și amorul”, drama cu muzică „Zavera lui Tudor”, opera în trei acte „Fata de la Cozia”, spectacolele cu muzică „Banul Mărăcine” și „Iancu Jianu, căpitan de haiduci”, feeria muzicală „Fata aerului”, compusă în colaborare cu Eduard Wachmann.

Compoziții:

Baba Hârca, operetă-vodevil în două acte (1848, Iași)

Doi țărani și cinci cârlani, vodevil, după Constantin Negruzzi, (1848, Iași)

Barbu Lăutarul, după Vasile Alecsandri, (1850, Iași)

Scara mâței, vodevil, (1850, Iași)

Coana Chirița sau două fete și-o neneacă, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850)

Întoarcerea Coanei Chirița sau Coana Chirița în provincie, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850, Iași)

Banii, Gloria și Amorul, vodevil, (1861, București)

Răzvan și Vidra, dramă istorică în cinci acte, după Bogdan Petriceicu Hasdeu, (1867, București)

Fata de la Cozia, operă în trei acte după Dimitrie Bolintineanu (1870, neterminată)

Surse:

http://www.bestmusic.ro/alexandru-flechtenmacher/biografie-alexandru-flechtenmacher/

https://www.bzi.ro/viata-si-opera-lui-alexandru-flechtenmacher-785904

https://www.scribd.com/doc/63981483/Alexandru-Flechtenmacher

https://culturainiasi.ro/alexandru-flechtenmacher/

https://www.allmusic.com/artist/alexandru-flechtenmacher-mn0001432089/biography

_$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1931: La această dată, a plecat la cele veșnice generalul francez Henri Mathias Berthelot; ca şef al misiunii militare franceze în România, a contribuit la reorganizarea Armatei române în primăvara anului 1917; membru de onoare străin al Academiei Române (1926). Henri Mathias Berthelot s-a născut la 7 decembrie 1861 la Feurs, în Franţa. După ce a absolvit prestigioasa Academie Militară Saint-Cyr, în 1883, Berthelot a fost repartizat în Algeria, la Tonkin şi la Annam. Începând cu anul 1907 şi-a început activitatea pe lângă Statul Major General şi, după izbucnirea primului război mondial, a devenit şeful statului major al mareşalului Joseph Joffre, comandant suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest. S-a numărat printre cei mai buni comandanţi militari din timpul primei bătălii de pe Marna.

În anul 1916, Henri Berthelot a fost numit la comanda Misiunii Militare Franceze, trimisă în România pentru a ajuta la refacerea armatei regale române, decimată şi dezorganizată ca urmare a înfrângerilor de pe frontul de Est. Cei 1.500 de membri ai misiunii militare franceze au ajuns în România în octombrie.Armata română intrase în război în august 1916 şi se retrăgea, suferind înfrângeri grele pe toate fronturile, la sud şi la nord.Curtea regală şi Guvernul s-au retras la Iaşi în decembrie. Aici s-a instalat şi generalul Berthelot, de unde a început reorganizarea armatei. A devenit un apropiat şi consilier militar al regelui Ferdinand şi al reginei Maria. Timp de şase luni, în perioada ianuarie-iunie 1917, Henri Berthelot a reuşit să ridice moralul soldaţilor români şi să transforme armata într-o forţă militară redutabilă, capabilă să oprească armatele germană, austro-ungară şi bulgară, conduse de unul dintre cei mai pricepuţi strategi germani, feldmareşalul von Mackensen. Generalul Berthelot s-a ocupat personal de demersul instalării legăturilor telefonice între punctele de comandă şi unităţile de pe front, reţea de comunicaţii care lipsea la intrarea ţării în război. Au fost organizate două armate române, având aproximativ 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa. Generalul Berthelot a cunoscut tot mai profund armata şi politica românească, pe de-o parte, iar pe de alta a devenit conştient că este vital ca România să supravieţuiască. A respins, în consecinţă, orice plan de retragere a armatei şi conducerii ţării în Rusia şi i-a mobilizat pe toţi – politicieni, generali – în apărarea liniei frontului, în sudul şi în nordul Moldovei.Pe front, soldaţii noştri îi spuneau cu simpatie „Burtălău”, pentru că nu puteau să-i pronunţe numele, deşi îl respectau. 

Publicaţia „Realitatea ilustrată” din 12 februarie 1931 consemna: „Oameni cari au făcut frontul în luptele aprige din Moldova […] spun că ţăranii noştri, cu bunul lor simţ şi cu bună voia înnăscută, îl botezaseră «gheneralul Burtălău» ). Rezonanţa numelui ducea însă cu gândul la altceva, mai ales că asocierea nu era deloc întâmplătoare. Deşi a fost unul din cei mai capabili generali din primul război mondial, el avea şi un „cusur”: îi plăcea mâncarea bună, motiv pentru care era deosebit de corpolent. Se ştie că, într-o anumită ocazie, a fost nevoie de trei oameni pentru a-l putea sui în şaua unui cal bine dresat. Militar cu o bună cultură, Henri Berthelot s-a lăsat, încetul cu încetul, sedus de România şi de oamenii ei. Au contribuit la aceasta deopotrivă atât spiritul bătăios, curajul şi sacrificiul armatei române refăcute, cât şi bucătăria locală, ca şi mănăstirile şi locurile pe care, în momentele de răgaz, Berthelot le vizita. Efectul măsurilor luate de general s-au simţit în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Autorităţile române au apreciat în mod deosebit activitatea generalului H.M. Berthelot, iar drept dovadă, la 21 mai 1917 a fost votată de Parlament acordarea cetăţeniei de onoare a României, semnată de regele Ferdinand I la 18 iulie 1917. Satisfăcut de această decizie, generalul francez scria familiei sale în Franţa şi o informa că: „Am fost înştiinţat că Senatul şi Camera Deputaţilor m-au proclamat cetăţean de onoare al României cu aclamaţii şi cu o unanimitate de voturi ce mă flatează în mod deosebit.” România nu a putut profita însă de victorii, pentru că armata rusă s-a retras de pe front în urma abdicării Ţarului şi a haosului generat de bolşevici în Rusia.Generalul Berthelot a fost obligat să părăsească Iaşiul în martie 1918, în urma încheierii păcii cu Puterile Centrale la Buftea. În seara dinaintea plecării, regina i-a oferit o serată de adio la care a cântat George Enescu. A doua zi l-a condus la gară, în lacrimi. România era înfrântă şi cel mai preţios aliat al ei pleca. A fost, din fericire, o situaţie provizorie. În octombrie 1918, de la Salonic, Berthelot l-a anunţat pe regele Ferdinand că forţele Antantei reiau ofensiva în Balcani şi că ar fi bine ca România să intre, din nou, în război. Armata română a fost mobilizată.Când regele Ferdinand, regina Maria şi principele moştenitor Carol al II-lea au intrat în Bucureştiul eliberat, în ziua de 1 decembrie 1918, alături de ei la paradă se afla un singur militar: generalul Berthelot. 

Generalul a rămas un apărător al cauzei româneşti, după cum s-a văzut şi în timpul tratativelor de la Versailles din 1919.De asemenea, în cursul trecerii unui detaşament român cu ocazia paradei militare de la Paris, din 11 noiembrie 1919, generalul Berthelot s-a adresat generalului Ferdinand Foch cu următoarele cuvinte: „Foch, saluez ! C’est la famille.” (Salutaţi-i, Foch! Fac parte din familie.). Generalul francez a fost invitat şi la serbările încoronării regelui Ferdinand şi reginei Maria de la Alba Iulia din octombrie 1922. Localitatea General Berthelot din Hunedoara (mai demult Fărcădinul de Jos) îşi trage denumirea de la numele generalului francez, care a primit de de la regele Ferdinand I şi de la Regina Maria a României, drept recunoştinţă adusă contribuţiei armatei franceze la eliberarea României, o reşedinţă şi un teren agricol. Prin actul normativ din 22 octombrie 1922: „Corpurile legiuitoare au votat o lege prin care se acordă generalului Berthelot, în mod gratuit, un lot de pământ împreună cu clădiri, în semn de recunoaştere a meritelor sale faţă de poporul român.”(„Banatul românesc”, 5 noiembrie 1922). Din 1923, încă în timpul vieţii generalului, consiliul local a botezat localitatea General Berthelot.Generalul a folosit doar o scurtă perioadă moşia de la Fărcădin (1922-1926), iar la întoarcerea sa în patria natală, Franţa, a donat totul Academiei Române, al cărui membru de onoare devenise între timp.În anul 2001, în urma unui referendum, comuna Unirea (denumire în vigoare din perioada comunistă, din 1965), redevine General Berthelot; Academia Română a reintrat în posesia averii lăsată de Berthelot în anul 2004. În 2010, vila generalului Berthelot, în întregime renovată, a devenit sediul Centrului de Dezvoltare Durabilă a Ţării Haţegului. La festivităţile prilejuite de 140 de ani de la naşterea generalului a participat şi Christian Vigné (bunicul său a fost vărul lui Berthelot). Generalul Henri Berthelot a decedat pe 28 ianuarie 1931, iar pe 6 februarie a fost citit testamentul său. 

Spre a mulţumi naţiei româneşti pentru toate mărturiile de recunoştinţă şi de dragoste ce i-au fost aratate, a lăsat Academiei Române domeniul din comuna Fărcădinu de Jos (în prezent General Berthelot, judeţul Hunedoara), sumele de la banca „Marmorosch-Blank” sau în sucursalele ei din România, pentru a fi folosite la întreţinerea unor tineri spre a-şi completa studiile într-o şcoală franceză, civilă sau militară.

Surse:

Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, Volumul II, Ploieşti, 2014

Gheorghe Platon, „Istoria Românilor, vol.II, Tom II De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)”, Bucureşti, 2003

http://www.acum100.ro/node/536

https://www.revistasinteza.ro/generalul-si-lumea-excelent-dezorganizata

http://www.histmuseumph.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3933:2020-09-21-11-26-41&catid=39:stiri

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/generalul-berthelot-un-francez-cu-suflet-de-roman 

https://www.rfi.ro/politica-107611-pagina-de-istorie-iubesc-romanii-generalul-berthelot

https://matricea.ro/generalul-berthelot-sau-taica-burtalau-din-franta-cum-a-cucerit-un-francez-romania-in-primul-razboi-mondial-ii/

https://romanialibera.ro/social/ioan-aurel-pop-despre-generalul-berthelot-putina-lume-se-mai-gandeste-la-el-735267

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1936: În această zi, s-a născut, la New York, Alan Alda, actor de film, scenarist şi regizor american. Alda și-a început cariera în 1950 ca membru al Compass Players în comedie. În 1966 a jucat în musicalul The Apple Tree pe Broadway; el a fost nominalizat pentru premiul Tony pentru „Cel mai bun actor". Alda și-a făcut debutul ca actor pe Hollywood cu un rol secundar în Gone are the Days! - versiune cinematografică a unei piese de succes de pe Broadway și anume Purlie Victorious. Au urmat alte roluri în filme ca autorul, umoristul și actorul George Plimpton în filmul Paper Lion, de asemenea în The Extraordinary Seaman (1969) și thriller-ul The Mephisto Waltz, alături de actrița Jacqueline Bisset. În același timp, Alda a apărut ca un panelist în filmul din 1968- What's My Line? și în filmul I've Got a Secret (1972). La începutul anului 1972 Alda a fost audiat şi selecţionat pentru rolul căpitanului „Hawkeye Pierce" din adaptarea pentru televiziune a filmului MASH din 1970.A fost nominalizat pentru 21 de premii Emmy şi a câştigat cinci. A luat parte la scrierea a nouăsprezece episoade, dintre care şi cel final, şi a regizat 32 de episoade. De asemenea a fost prima persoană care a obţinut premiul Emmy pentru interpretare, scris şi regizare pentru aceleaşi serii.

Alan Alda a scris o autobiografie tradusă şi în limba română la Humanitas, „Să nu-ţi împăiezi niciodată câinele şi alte lucruri pe care le-am învăţat în viaţă.”Alan Alda a interpretat, de asemenea, rolul unui laureat al premiului Nobel - fizicianul Richard Feynman în piesa QED.Cu toate că Peter Parnell a scris piesa, Alda a co-regizat, fiind o adevărată sursă de inspirație. Alda a apărut deseori în filmele lui Woody Allen și a fost „guest star" de cinci ori în ER, în rolul mentorului Dr-ului Kerry Weaver, Gabriel Lawrence. Alda a interpretat și rolul Dr. Robert Gallo în filmul pentru TV- And the Band Played On (1993).În 1995, a jucat ca un rol de președinte în filmul lui Michael Moore-Canadian Bacon.În 1996, Alda a fost Henry Ford în Camping With Henry and Tom, bazat pe o carte scrisă de Mark St. Germain. Începând cu anul 2004, Alda a avut un rol permanent în emisiunea BBC-ului, The West Wing, jucând rolul unui senator republican american și candidatul la președinție Arnold Vinick, până când show-ul s-a încheiat în mai 2006. În august 2006, Alda a câștigat premiul Emmy pentru rolul Arnold Vinick în sezonul final al The West Wing. În 2004, Alda a interpretat rolul unui senator conservator al Maine-Owen Brewster în filmul lui Martin Scorsese, The Aviator, în care a jucat alături de DiCaprio.

În decursul carierei sale, Alda a primit 31 nominalizări la premiile Emmy și două la premiile Tony și a câștigat șapte premii People's Choice, șase premii Golden Globe și trei Directors Guild of America. Alda a scris de asemenea câteva dintre poveștile și poemele care au apărut în show-ul de televiziune Free to Be...You and Me a lui Marlo Thomas.

Surse:

https://humanitas.ro/autori/alan-alda

https://www.imdb.com/name/nm0000257/

https://www.alanalda.com/

https://www.britannica.com/biography/Alan-Alda

https://www.emmys.com/bios/alan-alda

https://hbr.org/2017/07/alan-alda

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1990: În zilele de 28 şi 29 ianuarie, a avut loc un miting în Piaţa Victoriei din Bucureşti, organizat de PNŢCD, PNL, PSDR şi diferite asociaţii (însoţit de busculade între adversarii şi adepţii FSN), în cadrul căruia s-a cerut ca FSN şi Guvernul provizoriu condus de Petre Roman să se retragă, locul lor urmând a fi luat de un Guvern alcătuit din reprezentanţi ai partidelor politice active. S-a contestat dreptul FSN de a participa la alegerile generale din 20 mai. A doua zi (la 29 ianuarie) a avut loc (tot în Bucureşti) o demonstraţie favorabilă FSN, însoţită de blocarea, de către manifestanţi, inclusiv mineri din Valea Jiului, a sediului PNŢCD. Premierul Petre Roman a intervenit pentru potolirea demonstranţilor.

În 28-29 ianuarie 1990, Bucureştiul a fost scena unor teribile întâmplări. Nebăgat în seamă până la 22 decembrie, televizorul devenise între timp un fel de membru cu drepturi depline în fiecare familie. Dar „poporul” nu s-a mai mulţumit să fie doar spectator la facerea deciziei politice prezentată ceasuri întregi pe micul ecran. Hotărârea liderilor FSN de a participa la alegeri şi reacţia Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidului Naţional Liberal şi Partidului Social Democrat a încins spiritele şi a coborât mulţimile în stradă.Manifestaţia fusese declanşată de anunţul, făcut câteva zile mai devreme, privind transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic şi intrarea acestuia în prima cursă electorală de după căderea regimului comunist.Din punctul de vedere al opoziţiei, dar şi al şanselor reale pentru democratizare într-o ţară abia ieşită din comunism, situaţia atinsese un punct critic. FSN, care fusese înfiinţat în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, era practic organul de conducere care controla totul: armata, forţele de ordine, economia, mass-media, justiţia, pârghiile politice existente. Or, transformarea acestuia în partid, deşi Ion Iliescu promisese anterior că aşa ceva nu avea să se întâmple, făcea tot mai actual riscul ca România să plonjeze în zona gri. O zonă a statelor cu un partid mare şi dominant şi cu o opoziţie de faţadă.

Pe acest fond, ţărăniştii, liberalii, social-democraţii (vorbim aici de cele trei partide istorice reînfiinţate în zilele Revoluţiei) au tras un semnal de alarmă, alertând publicul şi declanşând proteste de stradă. În 28 ianuarie 1990 a avut loc o mare manifestaţie anti-FSN, în Piaţa Victoriei, la care au participat membri ai acestor partide, dar şi studenţi sau alte categorii sociale. Cu toate că liderii opoziţiei au fost deschişi la discuţii şi negocieri cu puterea, reprezentată de Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi lideri ai FSN, aceştia din urmă au indus opiniei publice senzaţia că se pregăteşte o lovitură de stat, că forţe oculte pun în pericol stabilitatea socială şi politică a ţării, că dezordinea în România e iminentă.Acest tip de comunicare a fost amplificat de modul în care televiziunea publică, auto-declarată liberă în timpul Revoluţiei, a reflectat evenimentele. De exemplu, în 28 şi 29 ianuarie 1990, TVR a refuzat să transmită imagini de la manifestaţia anti-FSN din Piaţa Victoriei, pretextând că este ceaţă. Era o dovadă în plus că principalul canal media al României intrase definitiv sub controlul politic al puterii de la acea vreme şi că era folosit, din nou, nu pentru a informa opinia publică, ci pentru a distorsiona realitatea. E drept, TVR a transmis, în 28 ianuarie, o dezbatere la care, printre alţii, au participat Ion Iliescu şi Corneliu Coposu. Tonul liderilor FSN a fost însă unul agresiv, ideile vehiculate şi cu ocazia acelei transmisiuni fiind cele binecunoscute şi încadrându-se în linia generală a unei tentative de lovitură de stat.

În 29 ianuarie, manifestaţia anti-FSN a fost deturnată de conducerea politică de la acea vreme prin manevre subterane specifice epocii pe care România părea că o va lăsa în urmă odată cu dărâmarea regimului ceauşist.Au existat voci din cercurile puterii care au cerut condamnarea la moarte a celor care „subminau” ordinea politică instalată după decembrie 1989. Mai mult, au fost mobilizaţi muncitori, din Valea Jiului au fost aduşi la Bucureşti circa 5.000 de mineri, cu scopul de a „restabili ordinea”, iar sediile unor partide precum PNŢCD au fost înconjurate de manifestanţi pro-FSN şi bande muncitoreşti cu comportament violent.De altfel, în acele zile, sediile partidelor istorice au făcut inclusiv obiectul unor razii de amploare, conduse de forţe care nu aveau nicio autoritate în acest sens.România trecea practic prin prima mineriadă, următoarea având loc câteva luni mai târziu, în 13-15 iunie 1990.

Corneliu Coposu, care trecuse prin aproape două decenii de detenţie cumplită în anii comunismului, s-a mai văzut umilit o dată şi ameninţat cu moartea: A trebuit să fie scos din sediul partidului chiar de prim-ministrul de la acea vreme, Petre Roman, şi transportat cu o tanchetă pentru a fi salvat din ghearele susţinătorilor FSN, veniţi să facă ordine la PNŢCD şi, în general, în toată Capitala.În acele zile au curs pe străzile Capitalei sloganuri care au transmis unde de şoc în toată Europa: „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Ceea ce a rezultat pe fondul situaţiei tensionate din acele zile a fost o nouă structură, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul de înfiinţare arată, însă, cât de disproporţionată avea să fie de aici încolo viaţa politică din România: jumătate din locuri au revenit FSN, cealaltă jumătate s-a împărţit între nici mai mult nici mai puţin de 30 de partide, iar Guvernul a rămas tot sub controlul Frontului Salvării Naţionale. Nu a mai fost, aşasar, o surpriză faptul că FSN a putut câştiga alegerile din luna mai a aceluiaşi an la un scor mai mult decât categoric, circa 85%.

Surse:

http://www.istorie-pe-scurt.ro/mineriada-din-28-29-ianuarie-1990/

https://romanialibera.ro/special/documentare/mineriadele-au-aratat-lumii-o-romanie-salbatica-si-neguvernabila-397117

http://stiri.tvr.ro/editie-speciala-24-de-ani-de-la-momentul-28-29-ianuarie-1990-manifestatia-opozitiei-si-mineriada_39728.html#view

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/cum-au-fost-inabusite-protestele-din-ianuarie-1990-impotriva-fsn-670364

###

 S-a întâmplat în 28 ianuarie…

– „Ziua Europeană a protecţiei datelor”, stabilită de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în 2006; la această dată a fost semnată Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, încheiată la Strasbourg în 1981 (primul instrument legal adoptat în domeniul protecţiei datelor). Cu prilejul acestei zile populaţia are posibilitatea de a înţelege ce date cu caracter personal sunt culese şi prelucrate şi de ce, precum şi care sunt drepturile persoanelor cu privire la această prelucrare

– „Ziua Mondială de luptă împotriva leprei”, marcată în fiecare an, din 1954, în ultima duminică din luna ianuarie, la iniţiativa filantropului şi scriitorului francez Raoul Follereau. Deşi, în prezent, există tratament pentru această boală gravă, este nevoie în continuare de marcarea unei zile, pentru a lupta împotriva prejudiciilor cauzate de discriminare, dar şi pentru a oferi informaţii în sensul accederii mult mai rapide a celor afectaţi la diagnoză şi tratament, împiedicându-se în acest sens ajungerea la dizabilităţi

– „Ziua internaţională de mobilizare împotriva războiului nuclear”; în 1985 a fost adoptată Declaraţia de la Delhi (India), care cheamă la încetarea goanei înarmării, stoparea şi lichidarea armamentului nuclear

– 814: A murit Carol cel Mare, rege al francilor (768-814); la 25 decembrie 800, el a fost încoronat, la Roma, ca împărat de către Papa Leon al III-lea, într-o încercare de refacere a Imperiului Roman (n. 742)

– 1547: A murit Henric al VIII-lea, rege al Angliei (1509-1547); a continuat politica de întărire a absolutismului promovată de predecesorii săi; s-a aflat în conflict cu Papalitatea şi s-a separat de Biserica Catolică, provocând schisma în urma căreia s-a născut Biserica Anglicană, al cărei şef a devenit, în anul 1535 (n. 1491)

– 1606: A murit compozitorul francez Guillaume Costeley (n. ~1530)

– 1687: A murit astronomul polonez Johannes Hevelius; fondator al topografiei selenare (a întocmit primul atlas al suprafeţei Lunii, publicat în anul 1647) (n. 1611)

– 1725, 28.I./8.II: A murit Petru I (Petru cel Mare), ţar (1682-1721) şi împărat al Rusiei (1721-1725), remarcabil militar şi om politic; reformele sale interne, realizate cu autoritate despotică (în domeniul administraţiei, economiei – a susţinut dezvoltarea comerţului şi a industriei, al armatei – a creat o flotă puternică) au pregătit terenul pentru o Rusie modernă; a acordat o mare atenţie culturii şi învăţământului (a înfiinţat Academia de Ştiinţe, în 1724); pe plan extern a purtat campanii militare împotriva Imperiului Otoman şi a luptat împotriva Suediei, obţinând ieşirea la Marea Baltică (1721) (n. 1672)

– 1754: A murit Ludvig Holberg, dramaturg, istoric şi filozof danez de origine norvegiană; adept al iluminismului şi umanismului, a influenţat considerabil literaturile norvegiană şi daneză (n. 1684)

– 1813: Jane Austen publică pentru prima dată în Regatul Unit romanul Mândrie și prejudecată.

– 1834: S-a născut generalul Alexandru Cernat, comandant al Armatei române de operaţii în timpul Războiului pentru independenţă de la 1877/1878 (m. 1893)

– 1841: S-a născut Sir Henry Morton Stanley, ziarist şi explorator britanic; expediţii în Africa (1871; 1874-1877); din 1879 s-a ocupat de organizarea viitoarei colonii belgiene Congo (m. 1904)

– 1853: S-a născut José Marti, scriitor şi om politic cubanez; unul dintre organizatorii şi conducătorii răscoalei antispaniole (m. 1895)

– 1865: S-a înfiinţat, la Bucureşti, din iniţiativa lui Constantin Esarcu, a dr. Nicolae Kretzulescu şi a lui Vasile Alexandrescu Urechia, societatea culturală „Ateneul Român”, cu filiale în numeroase oraşe din ţară. Societatea a desfăşurat o susţinută activitate culturală (conferinţe, expoziţii, concerte), continuată de universităţile populare (28.I/9.II)

– 1868: A murit Adalbert Stifter, scriitor, poet, pictor şi pedagog austriac (n. 1805) 

– 1871:Parisul capitula în faţa armatelor prusace, în timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871, după patru luni de rezistenţă înverşunată. Prusia devenea principala forţă militară a Europei, în vreme ce Franţa pierdea Alsacia şi Lorena. În momentul declanşării Războiului franco-prusac, Franţa era măcinată de disensiunile interne dintre republicani şi monarhişti, având o situaţie economică precară. Armata franceză se afla sub comanda directă a împăratului Napoleon al III-lea, a mareşalilor François Achille Bazaine, Patrice MacMahon şi a multor alţi generali

– 1873: S-a născut Gabrielle-Sidonie Colette, memorialistă, eseistă şi romancieră franceză (m. 1954)

– 1874: S-a născut George G. Moronescu, jurist şi om politic, membru de onoare al Academiei Române din 1939 (m. 1949)

– 1880: S-a născut pictorul Camil Ressu; membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1962)

– 1885: S-a născut baritonul Jean Athanasiu; rolurile cele mai reprezentative sunt Rigoletto (Rigoletto de Verdi), Scarpia (Tosca de Puccini), Cneazul Igor (Cneazul Igor de Borodin); a contribuit la întemeirea Operei Române din Bucureşti (m. 1938)

– 1887: S-a născut Romulus Vuia, etnolog, etnograf, antropolog, folclorist şi profesor; unul din făuritorii entografiei moderne naţionale; organizator şi director al Muzeului etnografic din Cluj (m. 1963)

– 1889: S-a născut Martha Bibescu, scriitoare de limbă franceză de origine română; memoriile, însemnările de călătorie şi eseurile sale reprezintă o frescă a societăţii europene pe durata a şase decenii (m. 1973)

– 1898: S-a născut Gheorghe I. Brătianu (fiul lui Ionel Brătianu), istoric (creator de şcoală în istoriografia românească), om politic liberal şi profesor; membru al Academiei Române; arestat de autorităţile comuniste în 1948 (m. 1953, în închisoarea de la Sighet). Unele surse dau moartea la 23/24.IV.1953, altele la 24/25.IV.1953 

– 1898: A murit Alexandru Flechtenmacher, compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora Unirii.

– 1912: S-a născut inginerul chimist Mihail Florescu (nume real: Iancu Iacobi); a contribuit la punerea bazelor industriei chimice româneşti în industria petrolului; membru corespondent al Academiei Române din 1974 (m. 2000)

– 1918:România a acceptat începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale, întrucât nu exista nicio altă soluţie viabilă (28.I./10.II)

–1921: S-a născut (în Grecia) editorul francez de origine macedo-română Constantin Tacou, stabilit la Paris din 1948; a fost director al prestigioaselor „Cahiers de l’Herne”; editor constant al lui Emil Cioran şi Mircea Eliade; în 1995 a primit un premiu pentru activitate editorială excepţională din partea Fundaţiei Culturale Române (m. 2001)

– 1927: S-a născut regizorul japonez de film Hiroshi Teshigahara (m. 2001)

– 1928: A murit Vicente Blasco Ibáñez, scriitor, jurnalist şi politician spaniol (n. 1867) 

– 1928: A murit Adolf Schullerus, profesor şi preot sas din Transilvania; încercări de elucidare a începuturilor saşilor din această provincie, bazându-se pe documente istorice şi elemente de lingvistică; a iniţiat alcătuirea unui dicţionar al graiului săsesc (n. 1864) 

– 1929: S-a născut clarinetistul britanic de jazz Acker (Bernard Stanley) Bilk (m. 2014).

– 1931: S-a născut compozitoarea Felicia Donceanu; a scris şi cronici muzicale; a realizat şi ilustraţii de cărţi pentru copii

– 1931: A murit generalul francez Henri Mathias Berthelot; ca şef al misiunii militare franceze în România, a contribuit la reorganizarea Armatei române în primăvara anului 1917; membru de onoare străin al Academiei Române din 1926 (n. 1861)

– 1933: După o întâlnire cu președintele Paul von Hindenburg, cancelarul german Kurt von Schleicher demisionează și recomandă numirea lui Adolf Hitler în calitate de cancelar.

– 1935: S-a născut David Lodge, romancier, teoretician, critic literar, profesor, dramaturg şi scenarist britanic; se numără printre clasicii în viaţă ai literaturii britanice

– 1936: S-a născut Alan Alda, actor de film, scenarist şi regizor american

– 1936: S-a născut poetul şi romancierul albanez Ismail Kadaré, stabilit, din 1990, în Franţa

– 1937: S-a născut istoricul de film şi omul de televiziune ceh Karel Čáslavský (m. 2013)

– 1937: S-a născut pictorul şi graficianul Corneliu Brudaşcu

– 1938: S-a născut halterofilul ucrainean Leonid Ivanovici Zhabotinski, care a stabilit 19 recorduri mondiale şi a câştigat două medalii de aur la Jocurile Olimpice (1964, 1968) (m. 2016) 

– 1938: S-a născut Tomas Lindahl, biochimist suedez, specializat în cercetări asupra cancerului; Premiul Nobel pentru Chimie în anul 2015 (împreună cu Paul Modrich şi Aziz Sancar), „pentru studii ale mecanismului de reparare ADN”

– 1939: A murit William Butler Yeats, dramaturg irlandez, una dintre cele mai importante figuri al literaturii secolului al XX-lea, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1923 (n. 1865)

– 1940: S-a născut Miguel Barnet, scriitor şi etnograf cubanez

– 1941: După rebeliunea legionară din 21 ianuarie – 23 ianuarie 1941, se constituie un nou guvern, prezidat de generalul Ion Antonescu, format exclusiv din militari și tehnicieni.

– 1942: 19 din cele 21 de state participante la Conferința panamericană de la Rio de Janeiro semnează „Actul Final”, care recomandă ruperea relațiilor diplomatice cu țările Axei.

– 1942: S-a născut Petru Mihai Gorcea, critic şi istoric literar, eminescolog şi profesor (m. 2005)

– 1943: S-a născut actriţa Florina Cercel

– 1943: S-a născut Dumitru Moroşanu, producător şi realizator de emisiuni muzicale şi de divertisment 

– 1945: S-a născut Sică (Vasile) Rusescu, pictor şi scenograf (m. 2004)

– 1947: A murit publicistul Iuliu Moisil; importante contribuţii în modernizarea învăţământului românesc; din 1910, odată cu înfiinţarea Muzeului Pedagogic din Bucureşti, a fost numit director al acestuia, calitate în care a desfăşurat o bogată activitate de organizare şi colecţionare de materiale didactice; membru de onoare al Academiei Române din 1943 (n. 1859)

– 1950: A murit Constantin Lacea, filolog şi lingvist; în 1916 s-a refugiat în străinătate, mai întâi la Stockholm, apoi la Paris, unde, în vederea Conferinţei de Pace, a strâns un bogat material documentar referitor la istoria românilor; revenit în ţară (în 1920), a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică la Cluj; se numără printre realizatorii „Dicţionarului limbii române”, la care a redactat în întregime primele trei litere; membru de onoare al Academiei Române din 1939 (n. 1875)

– 1952: A murit (în lagărul de la Ghencea) Nicolae Batzaria, scriitor şi ziarist aromân, creator de literatură pentru copii, cunoscut şi sub pseudonimul „Moş Nae” (n. 1874)

– 1986:A avut loc catastrofa navetei spaţiale americane „Challenger”, considerat, în epocă, drept cel mai grav accident din istoria spaţială a SUA. La 75 de secunde de la decolarea de la Cape Canaveral, naveta a explodat, accidentul soldându-se cu moartea celor şapte astronauţi aflaţi la bord

– 1990: În zilele de 28 şi 29 ianuarie, a avut loc un miting în Piaţa Victoriei din Bucureşti, organizat de PNŢCD, PNL, PSDR şi diferite asociaţii (însoţit de busculade între adversarii şi adepţii FSN), în cadrul căruia s-a cerut ca FSN şi Guvernul provizoriu condus de Petre Roman să se retragă, locul lor urmând a fi luat de un Guvern alcătuit din reprezentanţi ai partidelor politice active. S-a contestat dreptul FSN de a participa la alegerile generale din 20 mai. A doua zi (la 29 ianuarie) a avut loc (tot în Bucureşti) o demonstraţie favorabilă FSN, însoţită de blocarea, de către manifestanţi, inclusiv mineri din Valea Jiului, a sediului PNŢCD. Premierul Petre Roman a intervenit pentru potolirea demonstranţilor

– 2013: A murit scriitorul, jurnalistul şi traducătorul finlandez Benedict Zilliacus (n. 1921) 

– 2014: A murit Tom (Thomas Mitchell) Sherak, producător american de film, fost preşedinte (2009-2012) al Academiei americane de Arte şi Ştiinţe ale Filmului (care organizează ceremonia anuală a Premiilor Oscar); totodată, el s-a aflat la conducerea Studiourilor 20th Century Fox timp de 17 ani (n. 1945)

– 2015: A murit chimistul francez Yves Chauvin; Premiul Nobel pentru Chimie în anul 2005, împreună cu americanii Robert Grubbs şi Richard Schrock, pentru elaborarea unei tehnici prin care industriile de resort pot produce medicamente şi materiale plastice având drept rezultat un număr mai redus de poluanţi (n. 1930)

– 2017: A murit Lennart Nilsson, fotograf, fotoreporter de război, documentarist şi portretist suedez; pionierul fotografiei medicale, primul care a documentat „universul interior” al fiinţei umane, până la nivelul celulei; a devenit celebru pentru fotografiile sale cu fetuşi umani (n. 1922) 

– 2017: A murit inginerul american de sunet Richard Portman; a realizat sunetul a peste 200 de filme şi a mixat sunetul seriei „Star Wars” a lui George Lucas (n. 1934) 

– 2017: A murit Ion Ungureanu, regizor, actor de teatru şi film, om politic, luptător pentru identitate naţională în Republica Moldova (n. 1935)

$$$

 CARTEA JUBILEELOR


Cartea Jubileelor este un text apocrif evreiesc antic , format din 50 de capitole (1.341 de versete), considerat canonic de Biserica Ortodoxă Tewahedo din Etiopia , Biserica Ortodoxă Tewahedo din Eritreea , precum și de iudaismul Haymanot, o denominațiune religioasă respectată de membrii comunității evreiești etiopiene . Jubileele sunt considerate una dintre pseudoepigrafele bisericilor ortodoxe orientale , catolice și protestante . În afară de Haymanot, cartea nu este considerată canonică în niciuna dintre denominațiunile iudaismului .


Era bine cunoscută creștinilor timpurii , după cum o demonstrează scrierile lui Epifanie , Iustin Martirul , Origen , Diodor din Tars , Isidor din Alexandria , Isidor din Sevilla , Eutihie din Alexandria , Ioan Malalas , George Syncellus și George Kedrenos . Textul a fost utilizat și de comunitatea care a colectat Manuscrisele de la Marea Moartă . Nu se cunoaște nicio versiune completă ebraică, greacă sau latină care să fi supraviețuit, dar versiunea geʽez este considerată a fi o traducere exactă a fragmentelor în ebraică biblică găsite în Manuscrisele de la Marea Moartă .


Cartea Jubileelor prezintă o „istorie a împărțirii zilelor legii și a mărturiei, a evenimentelor anilor, a săptămânilor lor (an), a jubileelor lor de-a lungul tuturor anilor lumii, așa cum i-a vorbit Domnul lui Moise pe Muntele Sinai când s-a suit să primească tablele legii și ale poruncii”, așa cum i-au fost revelate lui Moise (pe lângă Tora sau „Instrucțiune”) de către îngeri în timp ce se afla pe Muntele Sinai timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Cronologia dată în Jubilee se bazează pe multipli de șapte. Anul jubileu este anul care urmează trecerii a șapte „săptămâni de ani” (șapte cicluri de ani sabatici sau 49 de ani în total), în care a fost împărțit tot timpul.


Manuscrise


Până la descoperirea unor fragmente extinse printre manuscrisele de la Marea Moartă , cele mai vechi manuscrise ale Jubileelor care au supraviețuit erau patru texte complete în limba geez, datând din secolele al XV-lea și al XVI-lea, și mai multe citate ale primilor Părinți ai Bisericii, precum Epifanie , Iustin Martirul , Origen , Diodor din Tars , Isidor din Alexandria , Augustin de Hipona , Isidor din Sevilla , Eutihie din Alexandria , Ioan Malalas , George Syncellus și George Kedrenos . Există, de asemenea, un fragment păstrat al unei traduceri latine a limbii grecești, care conține aproximativ un sfert din întreaga lucrare. 


Textele biblice Geʽez , care numără acum douăzeci și șapte, reprezintă baza principală pentru traducerile în limba engleză. Pasajele din textele Jubileelor care sunt direct paralele cu versetele din Geneză nu reproduc direct niciuna dintre cele două tradiții manuscrise care au supraviețuit. Prin urmare, chiar înainte de descoperirile de la Qumran , RH Charles dedusese că originalul ebraic folosise un text altfel neînregistrat pentru Geneză și pentru primele capitole ale Exodului, unul independent fie de Textul Masoretic (𝕸), fie de textul ebraic care a stat la baza Septuaginta . Potrivit unui istoric, variația dintre tradițiile manuscrise paralele, prezentată de Septuaginta în comparație cu 𝕸 și care este întruchipată în variantele ulterioare dintre sulurile de la Marea Moartă, demonstrează că nici măcar textele ebraice canonice nu posedau nicio tradiție manuscrisă „autorizată” înainte de Era Comună . Alții scriu despre existența a trei tradiții manuscrise principale (și anume tradițiile textuale „proto” babiloniană, palestiniană și pre-𝕸). Deși textul pre-𝕸 ar fi putut fi într-adevăr autoritar la acea vreme, se pot aduce argumente pro și contra acestui concept. 


Între 1947 și 1956, aproximativ cincisprezece suluri cu Jubilee au fost găsite în cinci peșteri din Qumran , toate scrise în ebraică biblică . Numărul mare de manuscrise (mai multe decât pentru orice carte biblică, cu excepția Psalmilor, Deuteronomului, Isaia, Exodului și Genezei, în ordine descrescătoare) indică faptul că Jubileele au fost utilizate pe scară largă la Qumran. O comparație a textelor din Qumran cu versiunea Geʽez, efectuată de James VanderKam, a constatat că Geʽez era în majoritatea aspectelor o traducere exactă și literală. 


Origini și dată


RH Charles (1855–1931) a devenit primul biblic care a propus o origine pentru Jubilee. Charles a sugerat că autorul cărții Jubilee ar fi putut fi un fariseu și că Jubilee a fost produsul midrașim -urilor care fuseseră deja elaborate în Cărțile Cronicilor . Odată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă la Qumran în 1947, ipoteza fariseică a lui Charles despre originea Jubileelor a fost aproape complet abandonată.


Datarea Jubileelor a fost problematică pentru cercetătorii biblici. Deși cele mai vechi copii existente ale Jubileelor pot fi atribuite, pe baza scrisului de mână , în jurul anului 100 î.Hr. , există numeroase dovezi care sugerează că Jubileele au fost scrise înainte de această dată. Jubileele nu ar fi putut fi scrise cu mult timp înainte. Jubileele la 4:17–25 consemnează că Enoh „a văzut într-o viziune ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla”, iar cartea conține multe informații care altfel s-ar găsi mai devreme în Apocalipsa Animalelor din 1 Enoh , cum ar fi soția lui Enoh fiind Edna. Apocalipsa Animalelor pretinde că prezice Revolta Macabeilor , care a avut loc între 167–160 î.Hr., și este în mod obișnuit datată în acea perioadă. Direcția dependenței a fost controversată, dar consensul din 2008 a fost că Apocalipsa Animalelor a venit prima și Jubileele după ea. Prin urmare, lucrări de referință generale, cum ar fi Biblia adnotată Oxford și Dicționarul Biblic Mercer, concluzionează că lucrarea poate fi datată în anii 160–150 î.Hr. 


J. Amanda Guire susține că Jubilees a fost scris în c. 170–150 î.Hr. de un evreu palestinian de „fond preotesc și convingere hassidică sau eseniană ”, pe baza cunoștințelor sale despre geografia canaanită, festivalurile biblice și legile. 


Conţinut


Jubileele acoperă o mare parte din același domeniu ca și Geneza, dar adesea cu detalii suplimentare, iar adresarea lui Moise la persoana a doua ca întreaga istorie a creației și a Israelului până în acel moment este relatată în diviziuni de câte 49 de ani fiecare, sau „Jubilee”. Timpul scurs de la creație, până la primirea de către Moise a scripturilor pe Sinai în timpul Exodului, este calculat ca cincizeci de Jubilee, minus cei 40 de ani care mai trebuie petrecuți rătăcind în deșert înainte de a intra în Canaan - sau 2.410 ani.


Sunt menționate patru clase de îngeri: îngeri ai prezenței , îngeri ai sfințirilor, îngeri păzitori asupra indivizilor și îngeri care prezidează fenomenele naturii. Enoh a fost primul om inițiat de îngeri în arta scrisului și a scris, în consecință, toate secretele astronomiei, ale cronologiei și ale epocilor lumii. În ceea ce privește demonologia, poziția scriitorului este în mare măsură cea a scrierilor deuterocanonice atât din Noul, cât și din Vechiul Testament.


Cartea Jubileelor narează geneza îngerilor în prima zi a Creației și povestea despre cum un grup de îngeri căzuți s-au împerecheat cu femei muritoare, dând naștere unei rase de giganți cunoscuți sub numele de Nefilimi , și apoi descendenților lor, Elioud . Versiunea etiopiană afirmă că „îngerii” erau de fapt urmașii neascultători ai lui Set ( Deqiqa Set ), în timp ce „femelele muritoare” erau fiicele lui Cain . Aceasta este și opinia susținută de literatura clementină , Sextus Julius Africanus , Efrem Sirianul , Augustin de Hipona și Ioan Gură de Aur , printre multe autorități creștine timpurii. Copiii lor hibrizi, Nefilimii existenți în timpul lui Noe , au fost șterși de marele potop . Jubileele afirmă, de asemenea, că Dumnezeu a acordat zece procente din spiritele fără trup ale Nefilimilor pentru a încerca să conducă omenirea pe căi greșite după potop.


Jubilees face o referire incestuoasă la fiul lui Adam și al Evei, Cain, și la soția sa. În capitolul iv (1-12) (Cain și Abel), se menționează că Cain a luat-o de soție pe sora sa, Awan , iar Enoh a fost copilul lor. De asemenea, se menționează că Set (al treilea fiu al lui Adam și al Evei) s-a căsătorit cu sora sa, Azura . 


Conform acestei cărți, ebraica este limba Raiului și era vorbită inițial de toate creaturile din Grădină, animale și oameni; cu toate acestea, animalele și-au pierdut puterea de a vorbi când Adam și Eva au fost expulzați. După Potop, pământul a fost împărțit în trei părți pentru cei trei fii ai lui Noe și cei șaisprezece nepoți ai săi. După distrugerea Turnului Babel , familiile lor au fost împrăștiate în țarile lor respective, iar ebraica a fost uitată, până când Avraam a fost învățată de îngeri.


„Jubilees” conține și câteva aluzii dispersate la regatul mesianic. Robert Henry Charles a scris în 1913:


Acest regat urma să fie condus de un Mesia născut nu din Levi – adică din familia macabeilor – așa cum se așteptau unii dintre contemporanii săi – ci din Iuda . Acest regat avea să se realizeze treptat pe pământ, iar transformarea naturii fizice avea să meargă mână în mână cu transformarea etică a omului, până când exista un cer nou și un pământ nou. Astfel, în cele din urmă, tot păcatul și durerea aveau să dispară, iar oamenii aveau să trăiască până la vârsta de 1.000 de ani în fericire și pace, iar după moarte se bucurau de o nemurire binecuvântată în lumea spiritelor. 


Jubileele insistă (în capitolul 6) asupra unui calendar anual de 364 de zile, alcătuit din patru trimestre a câte 13 săptămâni fiecare, în loc de un an de 12 luni lunare, despre care spune că are o diferență de 10 zile pe an (numărul real fiind de aproximativ 11¼ zile). De asemenea, insistă asupra unui „Sabat dublu” în fiecare an, socotit ca o singură zi pentru a ajunge la acest calcul.


Jubilee 7:20–29 este posibil o referință timpurie la legile noahede . 


Conform lui Kugel, un editor care a lucrat în perioada hasmoneană a folosit Jubileele ca una dintre cele două surse pentru crearea Documentului aramaic Levi . Jubileele au rămas un punct de referință pentru cercurile preoțești (deși acestea au contestat propunerea calendaristică), iar Sulul Templului și „ Epistola lui Enoh ” se bazează pe Jubilee. Este sursa anumitor Testamente ale celor Doisprezece Patriarhi , de exemplu cel al lui Ruben . 


În tradiția evreiască


Nu a fost canonizată în canonul evreiesc și nu există nicio înregistrare oficială a acesteia în surse fariseice sau rabinice . Potrivit lui Zvi Ron (2013), Cartea Jubileelor poate fi clasificată „ca o formă timpurie de literatură midrașică”; de asemenea, unele dintre interpretările sale sunt păstrate în texte midrașice ulterioare. De exemplu, Jubileele, în lunga sa secțiune despre Enoh , menționează ideea că Enoh a fost dus de îngeri în Grădina Edenului și a învățat astronomia de la ei. Această idee poate fi găsită și în Midrash Aggadah . Acolo se menționează, de asemenea, că Enoh a fost transformat în îngerul Metatron . În Jubilee, o figură similară este cunoscută sub numele de „Îngerul Prezenței”. Ideea că Enoh a fost învățat de îngeri, deși considerată controversată, se găsește și în alte părți ale literaturii rabinice.


Midrash Tadshe a fost compilat la începutul secolului al XI-lea, dar s-a bazat pe o lucrare și mai veche a lui R. Pinchas b. Jair (sfârșitul secolului al II-lea d.Hr.). Are multe paralele cu Jubileele. Mai multe secțiuni din Midrash Tadshe sunt în deplină concordanță cu Jubileele.


Alte dovezi clare și timpurii ale Jubileelor în tradiția evreiască se găsesc în Bereshit Rabba (secolul al V-lea) și Pirkei de-Rabbi Eliezer (secolul al IX-lea). 


De exemplu, în Bereshit Rabba 55:4, interpretarea Genezei 22:1 („Jertfa lui Isaac”) este similară într-o oarecare măsură cu cea din Jubilee 17:16. Ambele texte „remodelează povestea lui Avraam prin mutarea originii testului de la Dumnezeu la alte personaje”. [Potrivit lui J. van Ruiten, o „interpretare comparabilă apare și în [textul de la Qumran] 4Q225, Philo Antichități biblice 32:1–4; b. Sinedriul 89b”. 


Alte midrașuri care prezintă paralele sunt Cronicile lui Ierahmeel și în special Midrașul Vayisau .


Vechea Carte a lui Noe nu a supraviețuit până în zilele noastre. Totuși, două secțiuni considerabile din ea au fost încorporate în Jubilee. A fost, de asemenea, utilizată pe scară largă de Cartea lui Enoh . 


Zece încercări ale lui Avraam


Cartea Jubileelor prezintă cea mai veche referință pentru povestea rabinică a „Celor Zece Încercări ale lui Avraam”. Conform Jubileelor 19:8, Avraam a îndurat zece încercări ale credinței și a fost găsit credincios și răbdător în duh. Cu toate acestea, Jubileele nu enumeră toate cele zece încercări, omițând unele în Jubileele 17:17. 


„Și Domnul știa că Avraam era credincios în toate necazurile lui; căci îl ispitise în țara lui și cu foamete, îl ispitise cu bogățiile împăraților și îl ispitise din nou prin nevasta lui, când ea a fost smulsă (de la el), și cu tăierea împrejur; și îl ispitise prin Ismael și Agar, roaba lui, când i-a trimis afară.” - Jubilee 17:17


Mișna rabinică conține mai multe versiuni ale celor zece încercări. De exemplu, Mișna Avot învăța că Avraam a suferit zece încercări și le-a rezistat tuturor, demonstrând cât de mare era dragostea lui Avraam pentru Dumnezeu. Pirke De-Rabbi Eliezer a detaliat, de asemenea, cele zece încercări. 


Comentatorii medievali Rași și Maimonide au avut opinii diferite cu privire la cele 10 încercări cu care s-a confruntat Avraam. Interpretările lor pot fi comparate. 


Interpretarea creștină timpurie


Se pare că primii scriitori creștini au ținut Cartea Jubileelor la mare preț, deoarece mulți dintre ei au citat și au făcut aluzie la Jubilee în scrierile lor. În raport cu Noul Testament, Cartea Jubileelor conține una dintre cele mai vechi referințe la ideea că Dumnezeu i-a dat Legea lui Moise printr-un mediator îngerestic. Această idee este reflectată și în Epistola către Galateni . 


Creștinii vorbitori de etiopia au tradus Jubileele în geez înainte de secolul al VI-lea, când a devenit parte a Bibliei etiopiene . 


În tradiția creștină a limbii siriace , termenul Jubilee este menționat pentru prima dată în surse existente de la mijlocul secolului al VI-lea până la începutul secolului al VII-lea în „ Peștera Comorilor” , apoi în Scrisoarea 13 către Ioan de Litarba și în Școliul 10, ambele scrise de Iacob de Edessa (d. 708). Și mai târziu este „ Catena Severi” (compilată în 861), recepția siriacă a unei cronici arabe a lui Agapius de Mabbug și scrierile lui Mihail Sirul (d. 1199), Barhebraeus (d. 1286) și Cronica Anonimă din 1234. 


Jan van Reeth susține că Cartea Jubileelor a avut o mare influență asupra formării Islamului timpuriu . Etsuko Katsumata, comparând Cartea Jubileelor cu Coranul, observă diferențe semnificative, în special în ceea ce privește rolul lui Avraam în narațiunea coranică . El spune că „Coranul are multe pasaje în care Avraam expune erorile idolatriei. În aceste pasaje, Avraam se adresează întotdeauna oamenilor din zonă și nu părăsește pământul lor. Acest lucru reflectă probabil poziția Islamului care vizează convertirea închinătorilor la idoli la religia monoteistă și stabilirea în locul lor de reședință.” 


Donald Akenson descrie cartea ca având „un ton calm și constant... o scriere religioasă discretă și normală, produsă de un adept al lui Iahve bine informat, preocupat, dar nu agitat, care locuiește în țara natală. Totuși, observați ce este dispus să facă... Nu face nimic mai puțin decât să corecteze Cărțile lui Moise”.

$$$

 România este o colonie. Nu își decide singură direcția. Execută. Planurile sunt făcute în altă parte, iar aici sunt puse în aplicare fără d...