$$$

 S-a întâmplat în 30 martie 2004: În această zi, a murit actorul Aurel Giurumia. Aurel Giurumia s-a născut în Cernăuţi, la data de 14 martie 1931. El a absolvit, în anul1954, Institutul de Teatru din Cluj şi a jucat pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca din 1954 până în 1968. A jucat în zeci de spectacole ca: Lacuna de Eugen Ionesco, Mirele furat de Ştefan Haralamb, Stela Neagu, Nota zero la purtare de Octavian Sava, Virgil Stoenescu, Clubul împuşcaţilor de Jean - Paul Sartre, Nopţile tăcerii de Teofil Busecan, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Vacanţa fratelui mai mic de Gunars Priede, Maria Stuart de Friedrich Schiller, Conştiinţa furată de Teofil Busecan, Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Măsură pentru măsură de William Shakespeare, Ultimul tren de Gyorgy Kovacs, Eugen Mirea, Romeo şi Julieta la Mizil de George Ranetti, Mirandolina de Carlo Goldoni, Scrisori de dragoste de Virgil Stoenescu, etc.

Din 1968, el devenea actor al Teatrului de Comedie din Bucuresti şi a jucat pe această scenă până în 1989. Ultimul rol a fost Chenneviette din Scaiul de Feydeau. A mai jucat în Cher Antoine de Jean Anouilh, Mutter Courage de Bertolt Brecht, Jocul dragostei şi al întâmplării de Marivaux, Livada de vişini de A. P. Cehov, Concurs de Frumuseţe de Tudor Popescu etc. Debutul în film a avut loc în 1958, cu serialul de televiziune Alo?...aţi greşit numărul!. A mai jucat în ecranizarea pentru televiziune a piesei Viforul de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, rolul lui Moghilă, Doi băieţi ca pâinea caldă (1962), Vacanţă la mare (1962), Aşteptarea (1970), Căpitanul Val-Vârtej (1971), Drum în penumbră (1972), Pistruiatul (1973), Capcana (1974), Piraţii din Pacific (1975), Oraşul văzut de sus (1975), Amiciţie (1976), Un text cu bucluc (1976), Zile fierbinţi (1976), Toate pânzele sus (1976), Gloria nu cântă (1976), Premiera (1976), Roşcovanul (1976), Eu, tu şi Ovidiu (1977), Acţiunea Autobuzul (1977), Totul pentru fotbal (1978), Cianura şi picătura de ploaie (1978), Melodii, melodii (1978), Expresul de Buftea (1978), Audienţa (1979), Fiul munţilor (1980), Ana şi hoţul (1981), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Grăbeşte-te încet (1981), Saltimbancii (1981), Un saltimbanc la Polul Nord (1982), Fram (1983), Eroii n-au vârstă (1984), Căsătorie cu repetiţie (1985), Vară sentimentală (1985), Promisiuni (1985), Liceenii (1986), Duminica în familie (1987), pînă la Campioana (1990).

Actorul Aurel Giurumia a murit în 2004, la 30 martie. El a fost unul dintre maeștrii comediei româneşti, a jucat in zeci de spectacole de teatru şi în filme. A slujit scena Teatrului de Comedie din capitală peste 20 de ani, a încântat publicul cu roluri de film ca Moghilă din Viforul lui Delavrancea, Agop din Toate pânzele sus, Gruia din Pistruiatul, Năsălie din Acţiunea Autobuzul ş.a.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/aurel-giurumia-3668/

http://aarc.ro/personalitate/view/aurel-giurumia

https://adevarul.ro/cultura/istorie/aurel-giurumia-incetat-viata-1_50ba00fd7c42d5a663af31e9/index.html

http://biografii.famouswhy.ro/aurel_giurumia/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie…

- 239 î. Hr.: Prima menţionare a trecerii cometei Halley într-o cronică de Wen Hsien Thung Khao, un astronom antic japonez 

– 1135: S-a născut Moise Maimonide, filosof, medic și teolog din Evul Mediu, născut în Spania și stabilit în Egipt (d. 1204).

- 1392: Prima atestare documentară a oraşului Roman în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei. Roman, domn al Moldovei (1392-1394), se intitula „marele şi singurul stăpânitor” al Moldovei – „cu mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare” (Marea Neagră)

– 1559: A murit matematicianul german Adam Ries; a scris o serie de cărţi şi manuale în care sunt descrise diferite metode de calcul (n. 1492)

- 1633:S-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691) 

- 1746: S-a născut pictorul spaniol Francisco de Goya (m. 1828) .

– 1764: A murit Pietro Locatelli, violonist şi compozitor italian; reprezentant de seamă al barocului târziu (n. 1695)

- 1820: S-a născut scriitoarea britanică Anna Sewell, cunoscută la noi prin romanul pentru copii („Black Beauty" ((„Negruţ") (m. 1878)

- 1821: Întâlnirea dintre Tudor Vladimirescu, conducător al revoluţiei din Țara Românească, şi Alexandru Ipsilanti, liderul Eteriei. În ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia judeţele dinspre munte trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor.

- 1830, 30.III / 11.IV: S-au încheiat lucrările de elaborare a Regulamentelor Organice, considerate a fi primele acte constituţionale pe teritoriul ţării noastre; acestea au pus bazele unei noi organizări interne în Moldova şi Ţara Românească, după terminarea regimului fanariot; pentru redactarea Regulamentelor au fost numite două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, sub preşedinţia consulului general rus Matvei Minciaki; Regulamentele Organice au însemnat pentru Principatele Române modernizarea societăţii, pe de o parte, iar pe de alta, consolidarea puterii politice şi economice a marii boierimi şi a protectoratului Rusiei

- 1842: Medicul american Crawford Long (1815-1878) folosea pentru prima dată eterul ca anestezic pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale. El nu şi-a comunicat rezultatele, astfel încât, inventatorul anesteziei cu eter este considerat dentistul William T.G. Morton (1819 – 1868), care este autorul primei comunicări pe data de 16 octombrie 1846. Primul anestezist profilat este considerat englezul John Snow (1813 – 1858), care a funcţionat ca („anestezist şef” al Londrei. El este autorul unei lucrări (“Despre inhalarea eterului în intervenţiile chirurgicale”), în care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter la om. Ulterior a renunţat la eter, administrând peste 4000 de anestezii cu cloroform, fără niciun deces

- 1844: S-a născut poetul francez Paul Verlaine, unul dintre precursorii simbolismului. Paul Verlaine (d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparţine curentului simbolist şi este unul dintre cei mai citiţi dintre poeţii francezi. Este privit de simboliştii francezi ca şef al curentului. A dus o viaţă de boem, de („ poet blestemat”, ce contrastează în planul creaţiei cu aspiraţia spre puritate şi candoare. Versurile de început ((„Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscenţe din parnasieni şi din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinaţia către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, aşa cum o demonstrează volumele sale: („Romanţe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, („Înţelepciune” (1881), („Odinioară şi altădată” (1885), („Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuţi şi formulează, în versurile celebre din („Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: („Muzica înainte de toate”; („Suceşte gâtul elocinţei”; („Nuanţă, nicidecum culoare”.

-1853: S-a născut Vincent Van Gogh, pictor, desenator şi gravor olandez.Vincent Willem van Gogh (n. Groot Zundert, Țările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franţa) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influenţă profundă asupra artei secolului XIX pentru culorile vii şi impactul emoţional. El a suferit de boli mintale, boli care au cauzat sinuciderea lui cu un pistol la vâsta de 37 ani.El a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi şi 1100 de desene şi schiţe. Astăzi, multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje şi picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute şi cele mai scumpe din lume. Puţin apreciat în timpul vieţii sale, faima sa a crescut în anii de după moartea sa. Astăzi, el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi pictori din istorie

- 1856: Se semnează Tratatul de la Paris; sfârşitul Războiului din Crimeea 

- 1858: Americanul Hyman Lipman din Philadephia înregistrează patentul creionului cu gumă de şters, la 88 de ani după ce inginerul englez Edward Nairne l-a realizat pentru prima dată 

- 1866: Locotenenţa domnească publică Proclamaţia către popor, prin care recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu drept de moştenire şi sub numele de Carol I. Guvernul Ghica dă publicităţii un manifest, la 2 aprilie 1866, cu acelaşi sens. 

- 1867: SUA au cumpărat Alaska şi insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari  

- 1874: S-a născut Nicolae Rădescu, militar de carieră şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România (1944-1945)..

- 1894: S-a născut Serghei Iliuşin, cunoscut constructor rus de avioane; în 1931 a fondat firma care-i poartă numele, unde a proiectat şi construit peste 50 de modele de avioane militare şi civile (m. 1977)

- 1899: George Bacovia debutează în revista „Literatorul" din Bucureşti cu poezia „Şi toate", sub semnătura V. George 

- 1899: A murit Lascăr Catargiu, om politic, prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României.

–1901: S-a născut astronomul, seismologul şi profesorul Ioan Curea, considerat pionierul seismologiei moderne din România (m. 1977)

– 1901: S-a născut Grigore Scorpan, filolog şi istoric literar, reputat eminoscolog (m. 1953)

- 1912: A murit scriitorul german Karl May. Karl Friedrich May (sau mai corect Carl Friedrich May) (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi şi mai citiţi, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA şi a lMexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.

- 1913: S-a născut inginerul agronom Marcu Botzan, autor al unor importante cercetări care fundamentează dezvoltarea şi rolul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe teritoriul României; membru corespondent al Academiei Române

- 1923: S-a născut Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical şi lexicograf

– 1924: S-a născut George Guţiu, arhiepiscop emerit greco-catolic de Cluj-Gherla în perioada 1990-2002, primul episcop titular al acestei Eparhii după cardinalul Iuliu Hossu; în anul 1994 a primit, din partea Papei Ioan-Paul al II-lea, titlul de arhiepiscop ad-personam (m. 2011)

– 1924: S-a născut dirijorul George Vintilă; în perioada 1955-1959 a activat ca dirijor titular la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca şi ca lector la clasa de dirijat a Conservatorului Gh. Dima. Din 1959 s-a stabilit la Iaşi, desfăşurându-şi activitatea pe mai multe planuri: dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Moldova, până în anul 1986, când s-a pensionat; director al aceleiaşi instituţii până în 1968, profesor de muzică de cameră şi orchestră la Liceul de Arte Octav Băncilă, profesor la clasa de orchestră şi dirijat a Conservatorului George Enescu, colaborator la Opera de Stat (m. 2015)

– 1925: A murit Rudolf Steiner, filosof, artist, pedagog şi gânditor social austriac; fondator, printre altele, al antroposofiei şi pedagogiei Waldorf (n. 1861)

– 1928: A murit Ion Gorun (pseudonimul lui Alexandru I. Hodoş), prozator de factură sămănătoristă, poet şi traducător (n. 1863)

- 1929: S-a născut soprana Magda Ianculescu (m. 1995)

- 1929: Este dată în funcţiune linia telefonică directă Bucureşti - Budapesta 

-1937:S-a născut Warren Beatty, actor, regizor, scenarist şi producător american de film

- 1945: Al doilea război mondial: Forţele sovietice intră in Austria  

- 1945: S-a născut Eric Clapton, chitarist, cântăreţ şi compozitor de muzică rock britanic

- 1946: Apare Decretul-lege de înfiinţare a Operei Române din Timişoara 

- 1946: A murit Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile" teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit" (18.II.1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore (n. 1895). 

-1951: UNIVAC 1 (Universal Automatic Computer 1), primul computer comercial din lume, este livrat de firma Remington Rand (autori J. Eckert şi J. Mauchly) Oficiului de Recensămînt al SUA 

–1953: S-a născut interpreta de muzică uşoară Olimpia Panciu, soţia cantautorului Mircea Romcescu

- 1959: S-a născut clarinetista germană Sabine Meyer 

- 1959: Marea Adunare Naţională a adoptat Decretul prin care ţăranii înstăriţi erau forţaţi fie să se înscrie în gospodăriile colective, fie să cedeze pământul statului, ei urmând să nu mai fie socotiţi chiaburi de către regimul comunist

- 1960: Intră în funcţiune prima staţie meteorologică automată din România concepută şi realizată în cadrul Institutului Meteorologic al României. Instalată la Observatorul de Fizica Atmosferei de la Afumaţi, din 1961 a fost mutată pe vârful muntos Cozia

- 1964: S-a născut Carmen Poenaru, pictoriţă româncă 

- 1968: S-a născut cântăreaţa canadiană Céline Dion

- 1973: A murit matematicianul Mendel I. Haimovici; profesor (din 1945) la Catedra de Mecanică a Universităţii din Iaşi, unde a predat pentru prima oară cursuri de mecanică teoretică; în 1950 a organizat Institutul de Matematică din Iaşi al Academiei Române, pe care l-a condus până în 1973; membru titular al Academiei Române din 1963 (n. 1906).

- 1979: S-a născut Norah Jones (numele real: Geethali Norah Jones Shankar), cantautoare de jazz americană (cu rădăcini în Anglia şi Bengal)

- 1983: Preşedintele american Ronald Reagan face cunoscută propunerea adresată sovieticilor, potrivit căreia SUA şi-ar limita instalarea de rachete de croazieră Pershing dacă URSS ar face o mişcare asemănătoare. 

- 1987 - Tabloul „Floarea-soarelui " al lui Vincent Van Gogh s-a vândut cu 39,85 milione de lire sterline 

- 1989: A murit Nicolae Steinhardt (prenumele la naştere: Nicu-Aureliu), eseist, prozator, autor de eseuri şi predici de religie creştină ortodoxă; arestat în ianuarie 1960, alături de grupul de intelectuali („Noica-Pilat", pentru infracţiunea („de uneltire contra ordinii sociale", va fi eliberat în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici din România), după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla; de origine evreu, s-a creştinat în închisoare, la 15 martie 1960 fiind botezat ortodox, în celula de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu; după două decenii s-a călugărit, ultimii nouă ani din viaţă petrecându-i la Mănăstirea Rohia din Maramureş (n. 1912).      

- 1990: A murit chimistul american Joseph O. Hirschfelder, figură reprezentativă a chimiei teoretice mondiale; unul dintre („părinţii" bombei atomice (n. 1911)

- 1991: A murit inginerul chimist Emilian Bratu; de numele său se leagă fondarea şi dezvoltarea şcolii de inginerie chimică din România; membru al Academiei Române (n. 1904) 

– 1993: A murit Edgar Papu, eseist şi istoric al artelor şi culturii, comparatist (n. 1908)

- 1995: A murit chimistul Petru George Spacu; lucrări în domeniul chimiei anorganice, al combinaţiilor complexe şi al chimiei analitice; membru al Academiei Române (n. 1906)

- 1998: La reuniunea de la Bruxelles a miniştrilor de externe din ţările membre şi asociate (printre care şi România) la Uniunea Europeană, a avut loc lansarea oficială a procesului de lărgire a UE („Europa 26”). Bucureştiul înaintează Programul Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar, instrument bilateral principal al strategiei consolidate de preaderare, împreună cu examenul analitic al Acquis-ului Comunitar. România începea, la această dată, alături de celelalte ţări asociate, procesul efectiv de aderare la UE (a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007)

– 2002: A murit Lady Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon, mama reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, numită şi Regina-Mamă, devenită un adevărat simbol al Casei regale britanice (n. 1900) – 15 ani

- 2003: A murit (la Bucureşti) actriţa Vasilica Tastaman, stabilită în Suedia din anul 1982 (n. 1933)

- 2004: A murit actorul Aurel Giurumia (n. 1931)

– 2004: A murit Alistair Cooke, faimos crainic britanic de radio, stabilit (în 1941) în SUA; veteran al postului de radio BBC, o adevărată legendă vie, Cooke le-a vorbit, timp de 58 de ani, ascultătorilor postului în cadrul rubricii „Letter from America” (Scrisoare din America); rubrica sa a fost cea mai longevivă emisiune de radio cu prezentator, fiind ascultată de oameni din întreaga lume (n. 1908)

– 2011: A murit actriţa de film rusă Ludmila Gurcenko, populară interpretă a filmului sovietic din anii ’70-‘80 ai secolului XX (n. 1935)

– 2012: A murit sculptorul şi profesorul universitar Paul Vasilescu (n. 1936)

– 2014: A murit actriţa britanică Kate O’Mara, cunoscută pentru rolul Cassandra din serialul anilor 1980 „Dinastia” (n. 1939)

#$$

 VICTOR BRAUNER

Victor Brauner (n. 15 iunie 1903, Piatra-Neamț, România – d. 12 martie 1966, Paris, Franța) a fost un pictor, sculptor și poet suprarealist evreu, originar din România, care a „cochetat” inițial și cu curentul artistic Dada.

Biografie

Familie

Victor Brauner a fost al treilea din cei șase copii ai lui Deborah și Herman Brauner, un fabricant de cherestea din Piatra Neamț. A fost frate al etnomuzicologului Harry Brauner și al fotografului Théodore (Teddy) Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.

Studii

Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în această perioadă începe să-l pasioneze zoologia.

Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 - 1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu.

Cariera artistică

Vizitează orașele Fălticeni și Balcic, și începe să picteze peisaje "cezanniene". Apoi, după propria-i mărturisire, trece prin toate fazele: "dadaiste, abstracționiste, expresioniste". În 1924, la 26 septembrie, are loc prima sa expoziție personală, la București, la "Galeriile Mozart". În această perioadă îl întâlnește pe poetul Ilarie Voronca, cu care va înființa revista 75 HP, în care Victor Brauner publică manifestul "Pictopoezia" și un articol "Supra-raționalismul". Pictează și expune "Cristos la Cabaret" (în maniera pictorului Georg Grosz) și "Fata din fabrică" (în maniera lui Holder). Participă la expoziția "Contimporanul" (noiembrie 1924). În 1925 face primul voiaj la Paris, de unde se întoarce în țară, la București în 1927. În perioada 1928 - 1931 colaborează la revista "Unu", revistă de avangardă, cu concepții dadaiste și suprarealiste, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor sale: "desene limpezi și portrete făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeți și scriitori".

La Paris

În 1930 se instalează la Paris, unde îl întâlnește pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică. Tot în această perioadă se împrietenește cu poetul evreu Benjamin Fondane și îl întâlnește pe Yves Tanguy, care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiștilor. Locuiește pe strada Moulin Vert, în același imobil cu Giacometti și Tanguy. În acest an pictează "Autoportretul cu ochiul scos", temă premonitorie.

În 1933 are loc prima expoziție personală la Paris, la "Gallerie Pierre", prezentată de André Breton. Sunt expuse o serie de tablouri în care tema ochiului e mereu prezentă: "Puterea de concentrare a domnului K" și "Straniul caz al domnului K" sunt tablouri pe care André Breton le compară cu piesa "Ubu Roi" a lui Alfred Jarry, "o imensă satiră caricaturală a burgheziei."

Victor Brauner participă la toate expozițiile suprarealiste.

În România

În 1935 revine în țară, la București. Se încadrează aici în rândurile Partidului Comunist din România pentru scurtă vreme și fără o înregimentare expresă. La 7 aprilie 1935 are loc vernisajul unei expoziții personale, în sala Mozart. Despre aceasta, Sașa Pană, în romanul autobiografic "Născut în 02" scrie: "7 aprilie 1935... Expoziție de factură suprearealistă".

Catalogul prezintă 16 picturi cu un vers, cu o imagine suprararealistă, delicioase prin insolitul lor, poate creații ale unui dicteu automat și, precis, fără nici o referire la pânza respectivă. Sunt redactate în franceză. Savoarea lor se păstrează și în româneasca lor transpunere. Expoziția a prilejuit apariția în ziare și reviste a numeroase, interesante articole critice și luări de atitudine cu privire la suprarealismul în arte și literatură.

Alte aprecieri despre participările lui Brauner la expoziții suprarealiste: "Acest curent cu toată aparența sa de formulă absurdă... este un punct de tranziție spre arta care vine." (D. Trost, în "Rampa" din 14 aprilie 1935). În "Cuvântul Liber" din 20 aprilie 1935, în articolul "Expoziția lui Victor Brauner", Miron Radu Paraschivescu scria: "Față - de exemplu - de ceea ce putem vedea în sălile de expoziție vecină lui Victor Brauner, pictura acestuia însemnează integrare, atitudine care, în măsura artisticului, este socială, fiindcă V. Brauner ia atitudine prin însăși factura și ideologia plasticii lui."

În ziua de 27 aprilie, creează ilustrațiile pentru culegerea de poeme a poetului Gellu Naum "Drumețul incendiar" și "Libertatea de a dormi pe frunte".

Din nou în Franța

În 1938 se întoarce în Franța. La 28 august, își pierde ochiul stâng într-o dispută violentă care a avut loc între Dominquez și Esteban Frances. Victor Brauner, încercând să îl apere pe Esteban, a fost lovit cu un pahar aruncat la Dominquez: din păcate, premoniția s-a adeverit. Episodul îl inspiră pe scriitorul argentinian Ernesto Sabato, care îl folosește în romanul său "Despre eroi și morminte".

În același an o întâlnește pe Jaqueline Abraham care-i va deveni soție. Creează o serie de picturi numite "lycantrope" sau uneori "chimere". În 1940 părăsește Parisul însoțit de Pierre Malbille. Locuiește câtva timp la Perpignan, la Robert Rius, apoi la Cant-Blage (în Pirineii Orientali) și la Saint-Felin d'Amont, unde are domiciliu obligatoriu, dar păstrează legăturile cu suprarealiștii refugiați la Marsilia.

În 1941 obține permisiunea de a locui în Marsilia. Grav bolnav, este internat în clinica "Paradis".

Pictează "Preludiu la o civilizație" (aflată în colecția Gelman). După război, ia parte la bienala din Veneția; călătorește în Italia. În 1959 se instalează în atelierul din strada Lepic. În 1961 călătorește în Italia. Se instalează la Varangéville, unde lucrează în cea mai mare parte a timpului.

În 1965, creează un ansamblu de tablouri-obiecte pline de inventivitate și vioiciune, regrupate sub titlurile "Mythologie". și "Fêtes des mythes". Mitologia lumii moderne, unde omul este înfățișat cu umor, tandrețe și pesimism totodată, înstrăinat de noile sale "mame" care sunt "L'automoma" și "L'aeroplapa". Critica sau acceptarea acestei lumi, altădată "atât de înspăimântătoare" și în care "realitatea devenea un lucru teribil de vătămător", dar pe care viața a făcut-o mai acceptabilă. Nu se va nega că aceste tablouri, pictate la Varangéville, în 1964 la Athanor, unde Victor Brauner s-a retras, sunt viziunile pline de umor și de fantezie a lumii viitorului, pe care voia să ni le lase, ca un dar (sărbătoare) pe care ni-l oferă ea acum. În această Mitologie se află și ultimul tablou prevestitor "La fin et le debut" (realizat în 1965) care amintește că "dacă viața pictorului s-a sfârșit, opera lui însă începe să trăiască" (Dominique Bozo, în "La petit journal des grandes Expositions" - "Victor Brauner" - au Musée National de l'Art moderne - Paris du 2 juin au 28 septembre 1977").

În 1966 este ales pentru a reprezenta Franța la Bienala de la Veneția, unde o sală întreagă îi este consacrată.

Sfârșitul vieții

Victor Brauner a murit în data de 12 martie 1966 la Paris, în urma unei boli îndelungate. Mormântul său, aflat în cimitirul Montmartre, are ca epitaf o frază extrasă din Carnetele sale: „Peindre, c'est la vie, la vraie vie, ma vie”.

Carnetele pictorului cu însemnări personale, pe care acesta le-a dat lui Max Pol Fouchet, conțin în parte „cheia” creației sale: „Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele...”.

$$$

 VIAȚA ȘI MOARTEA LUI RASPUTIN

Grigori Rasputin (1869-1916) a fost un autoproclamat om sfânt și vindecător din Siberia, care s-a strecurat în grațiile familiei țarului Nicolae al II-lea (domnie 1894-1917). Rasputin a fost deosebit de apreciat de împărăteasa Alexandra Feodorovna (1872-1918), deoarece părea că îl poate ajuta pe fiul ei și moștenitorul tronului, Alexei, care suferea de hemofilie. Zvonurile despre viața liberă a lui Rasputin și îngrijorările legate de influența sa asupra puterii au dus în cele din urmă la asasinarea sa de către un grup care încerca să protejeze prestigiul deja în declin al dinastiei autocratice Romanov.

Viața timpurie și aspectul

Grigori Efimovici Rasputin s-a născut în Pokrovskoe, un sat din Siberia, în 1869. Numele Rasputin a fost ulterior identificat cu cuvântul rusesc pentru „libertin”, dar acesta făcea parte din mitologia care înconjura această figură controversată, deoarece Rasputin era numele tatălui său și nu ales de el, așa cum au relatat unii. Născut în clasa țărănească, Grigori a furat cai conform legendei (deși nu există înregistrări ale poliției în acest sens) înainte de a se căsători cu o fată țărăncă locală, Praskovia Dubrovina, cu care a avut mai mulți copii.

Rasputin a devenit un stareț , adică un fel de om sfânt rătăcitor, nehirotonisit și vindecător prin credință. A întreprins mai multe pelerinaje, dar nu a adoptat un stil de viață ascetic precum majoritatea stareților . După cum rezumă istoricul A. Wood: „Rasputin nu a fost, așa cum este adesea descris, un «călugăr nebun», ci un membru al unei secte religioase extreme de flagelanți promiscui sexual din Siberia, cunoscută sub numele de khlysty.” (37). Această apartenență este, de fapt, și contestată. După cum afirmă istoricul SS Montefiore, „nu a fost membru al sectei și a negat orice legătură” (535), o poziție repetată de D. Smith în biografia sa despre Rasputin. Mai sigur este că, în timpul călătoriilor sale, Rasputin a devenit foarte priceput în a citi oamenii din punct de vedere psihologic și a le oferi sfaturi potrivite, de obicei formulate într-un discurs vag, cvasi-religios, presărat din abundență cu citate biblice și proverbe populare.

Rasputin era o persoană atrăgătoare din punct de vedere fizic, înaltă, cu păr lung și barbă lungă, de obicei tunsă îngrijit și bine pieptănată. Avea ochi gri-verzui adânc în orbite și o privire pătrunzătoare, mistică. Unul dintre prietenii lui Rasputin (și mulți alții, atât bărbați, cât și femei ) au consemnat efectul izbitor al ochilor siberianului: „Farmecul acestui bărbat stă în ochii lui. Există ceva în ei care te atrage și te obligă să te supui voinței sale. Există ceva inexplicabil din punct de vedere psihologic în toate acestea” (Smith, 105). Unele femei au spus că privirea lui Rasputin părea atotcunoscătoare sau chiar le făcea să vrea să țipe.

Vocea lui Rasputin era destul de obișnuită, dar cuvintele sale ciudate erau de obicei însoțite de gesturi la fel de ciudate sau ezoterice și de o mișcare constantă a degetelor. Era extrem de tactil, atingând adesea mâinile oamenilor și sărutând femei. Spre deosebire de articolele de presă lipsite de caritate, Rasputin avea un aspect curat și elegant, aspecte remarcate de mulți dintre cei care l-au întâlnit efectiv.

Guru-ul din Sankt Petersburg

Rasputin a ajuns în capitala Rusiei, Sankt Petersburg, în 1903, unde a trăit din pomana celor înstăriți, pentru care a devenit un fel de guru. Prima dată s-a asociat cu Romanovii, casa domnitoare a țarilor din Rusia, în 1905. Moștenitorul tronului (țareviciul) și singurul fiu al țarului Nicolae al II-lea a fost Alexei (1904-1918), care suferea de hemofilie. Rasputin a fost încurajat să încerce să amelioreze starea lui Alexei. În mod remarcabil, se pare că Rasputin a avut un anumit efect pozitiv asupra pacientului său. Rasputin ar fi putut folosi hipnoza (deși el însuși a negat că ar avea o astfel de abilitate), dar indiferent de metoda folosită, rezultatul a fost un efect calmant asupra tânărului moștenitor și a mamei sale constant preocupate, împărăteasa (țarina) Alexandra Feodorovna. Reputația lui Rasputin a crescut cu adevărat după ce Alexei a suferit un accident și a părut pe moarte, atât de mult încât medicii regali au declarat că nu mai există nicio speranță, iar buletinul de deces al prințului a fost pregătit pentru a aduce vestea tristă poporului. Rasputin, însă, a trimis familiei regale o telegramă în care spunea: „ Dumnezeu v-a văzut lacrimile și v-a auzit rugăciunile. Nu vă întristați. Micuțul nu va muri. Nu permiteți doctorilor să-l deranjeze prea mult” (Hasegawa, 34). Prințul și-a revenit într-adevăr. Rasputin a repetat trucul într-un al doilea episod similar, deși de data aceasta l-a vizitat personal pe prinț și l-a asigurat: „Nu vă alarmați. Nu se va întâmpla nimic” ( ibid ). Din nou, băiatul și-a revenit complet. De atunci încolo, Rasputin a fost membru permanent al curții regale.

Problema era că Rasputin făcea și alte lucruri destul de ciudate, pe lângă faptul că scria telegrame la momentul potrivit și îl calma pe moștenitorul tronului, iar când s-a răspândit vestea, acest om ciudat a început să fie criticat pentru „artele sale întunecate” și pentru influența evidentă pe care o avea asupra soției țarului și, prin intermediul ei, asupra țarului însuși. Rivalitățile politice și o presă speculativă rampantă au făcut ca multe lucruri să fie spuse despre Rasputin, dar deslușirea mitologiei din evenimentele reale este departe de a fi ușoară.

Rasputin a predicat o formă ciudată de creștinism ortodox . Unul dintre principiile sale mai notorii (dar nu o idee originală) era că cineva primea răscumpărarea prin păcat și, prin urmare, cu cât cineva comitea mai multe păcate, cu atât mai bine. Se pare că Rasputin practica ceea ce predica. Istoricul H. Shukman notează:

Patronat chiar de împărăteasa însăși, oracolele sale mistice și prezența sa carismatică au stârnit multe femei de viță nobilă din Sankt Petersburg un răspuns exaltat care, atunci când a fost exploatat pentru apetitul său sexual - despre care se spunea că este insațiabil - a creat în jurul său o aură de desfrâu onctuos.

(374)

Prieten sau dușman al statului?

Inamicii țarului au emis pliante de propagandă, care includeau adesea caricaturi sinistre, pline de povești senzaționale, cum ar fi ideea că Rasputin se culca cu țarina și fiicele ei. Discuțiile scandaloase erau deja destul de proaste, dar, mai grav pentru viitorul lui Rasputin, acesta s-a implicat și în intrigi politice și financiare. Rasputin și-a folosit cu siguranță influența pentru ca prietenii să primească poziții în guvern. Între timp, țarul l-a apreciat pe Rasputin, deoarece îl considera o linie directă de comunicare cu rușii de rând. Țarul a spus odată: „Este doar un rus bun, religios și simplu. Când sunt în necaz sau sunt asaltat de îndoieli, îmi place să vorbesc cu el și, invariabil, mă simt împăcat cu mine însumi după aceea” (Hosking, 439). Țarul a interzis oricui de la curte să vorbească de rău despre Rasputin. În plus, membrii Bisericii Ortodoxe care au vorbit public împotriva lui Rasputin au suferit de obicei unele consecințe negative, cum ar fi exilarea într-o mănăstire îndepărtată. Exista o diferență clară între imaginea publică a lui Rasputin și modul în care era perceput de familia regală.

Suspiciunea cu privire la acreditările omului sfânt părea să fie dovedită de un episod infam din martie 1915, când Rasputin s-a îmbătat într-un restaurant-club de noapte din Moscova, a pipăit fetele de cor, a dansat frenetic, s-a lăudat în limbaj obscen de ce o ținea pe împărăteasă în buzunar și s-a expus indecent tuturor celor prezenți. Rasputin a fost arestat și a petrecut noaptea într-o celulă de poliție. Presa s-a distrat de minune cu povestea, dar poate că a fost doar asta, o poveste născocită în întregime de dușmanii lui Rasputin, deoarece dovezile din rapoartele poliției și de la personalul restaurantului nu confirmă nimic din ea. Ca de obicei la Rasputin, poveștile, chiar dacă erau doar fum și oglinzi, erau problema, nu faptele în sine. Oamenii - oameni puternici - erau din ce în ce mai hotărâți să elimine acest straniu siberian într-un fel sau altul.

Regaliștii îl urau pe Rasputin, dar dușmanii țarului și ai regimului său autoritar au văzut controversele din jurul Siberiei ca pe o modalitate de a contribui la producerea unei revoluții. Tulburările s-au agravat în urma dezastrelor militare din Primul Război Mondial (1914-18), apoi s-au adâncit și mai mult când, în august 1915, Nicolae a părăsit Sankt Petersburgul pentru a prelua personal comanda armatei ruse. Rasputin îl avertizase pe țar că războiul nu va însemna decât dezastru pentru Rusia, și așa s-a și întâmplat.

Întrucât țarul juca rolul de comandant-șef, practic a lăsat-o pe soția sa responsabilă de politicienii din capitală, iar ea era dornică să joace un rol activ în guvern. Alexandra Feodorovna a numit și demis o serie de miniștri, atât de mulți încât schimbările rapide au fost numite de critici „salt ministerial”. În plus, existau zvonuri că astfel de decizii se bazau pe judecăți făcute de Rasputin, el însuși influențat de mită. Au existat chiar și afirmații nefondate conform cărora Rasputin influența deciziile militare și că exista un fel de facțiune pro-germană în sferele puterii (țarina însăși era de origine germană). Alexandra a rămas convinsă de loialitatea și utilitatea lui Rasputin. I-a scris soțului ei:

O, draga mea, mă rog atât de pasional lui Dumnezeu să te convingă că în El [Rasputin] se află mântuirea noastră. Dacă El n-ar fi aici, nu știu ce s-ar întâmpla cu noi. El ne mântuiește cu rugăciunile Sale și cu sfaturile Sale înțelepte... El [Rasputin] trăiește pentru tine și pentru Rusia.

(Hasegawa, 113)

Nu toți membrii familiei regale au fost vrăjiți de Rasputin. Mama țarului, împărăteasa văduvă, i-a spus odată unui ministru:

Biata mea noră nu își dă seama că își distruge atât dinastia, cât și pe ea însăși. Ea crede cu sinceritate în sfințenia unui aventurier, iar noi suntem neputincioși să alungăm nenorocirea care sigur va veni.

(Hasegawa, 40)

O altă figură care l-a considerat pe Rasputin un șarlatan a fost prim-ministrul Piotr Stolîpin (1862-1911), omul responsabil pentru reformele agrare ale lui Stolîpin. Stolîpin a remarcat efectul deosebit al lui Rasputin asupra oamenilor, deși el însuși a fost descurajat:

Și-a plimbat ochii palizi peste mine, a mormăit cuvinte misterioase și nearticulate din Scriptură, a făcut mișcări ciudate cu mâinile și am început să simt o dezgust de nedescris față de această vierme care stătea vizavi de mine. Totuși, mi-am dat seama că omul poseda o mare putere hipnotică, care începea să-mi producă o impresie destul de puternică, deși cu siguranță una de repulsie.

(Smith, 151)

Tentative de asasinat

După cum notează istoricul T. Hasegawa, „Mai mult decât orice altceva, afacerea Rasputin a contribuit la erodarea catastrofală a prestigiului autocrației” (39). Mihail Rodzianko (1859-1924), președintele Dumei, parlamentul rus, l-a avertizat pe țar că Rasputin era profund nepopular în rândul unei mari părți a societății, dar fără rezultat. Un număr tot mai mare de membri ai elitei politice, ai claselor înstărite și ai ofițerilor din armată erau indignați de influența percepută a lui Rasputin asupra familiei regale și erau pregătiți să ia măsuri drastice. Cu toate acestea, aceștia fuseseră anticipați de un alt potențial asasin. În vara anului 1914, Rasputin se afla înapoi în Siberia, iar acolo, o țărancă l-a înjunghiat în stomac. Femeia era o adepta a unui preot influent pe nume Iliodor, care îl denunțase pe Rasputin ca fiind un impostor. Rasputin a fost internat în spital, dar și-a revenit după atac.

Țarul Nicolae a continuat să respingă orice critică la adresa relației lui Rasputin cu familia regală. Țarul considera acest lucru o afacere complet personală, care nu era nici de natură politică, nici treaba poporului. Elita politică, însă, nu a fost de acord. A existat cel puțin o încercare de a-l mitui pe Rasputin pentru a părăsi capitala.

În cele din urmă, Rasputin a fost ucis de monarhiști de dreapta pe 30 decembrie 1916. Printre conspiratori s-au numărat Marele Duce Dmitri Pavlovici (1891-1942), văr al țarului, Prințul Felix Iusupov (1887-1967), soțul uneia dintre nepoatele țarului, și Vladimir Purișkevici (1870-1920), liderul organizației monarhiste, reacționare și antisemite Sutele Negre. Grupul l-a invitat pe Rasputin la o petrecere la palatul lui Iusupov și apoi l-a atacat, otrăvindu-l mai întâi pe preot cu prăjituri cu cianură și vin de Madeira, apoi bătându-l și împușcându-l de mai multe ori. Apoi, s-a făcut o gaură într-un râu înghețat din apropiere, iar Rasputin, încă nu complet mort, a fost împins prin ea și în capcana mortală înghețată. Trupul neînsuflețit al lui Rasputin a fost găsit două zile mai târziu. Așa spune povestea. Realitatea ar fi putut fi mai banală, întrucât raportul autopsiei nu a găsit nicio urmă de otravă. Au fost trei răni provocate de gloanțe, dintre care una în frunte, provocată de un foc de armă tras de la mică distanță.

Rasputin a fost înmormântat în curtea bisericii din apropierea Palatului Alexandru din Țarskoie Selo, la sud de Sankt Petersburg. Niciun membru al familiei lui Rasputin nu a fost invitat la slujbă, dar familia regală a fost prezentă pentru a vedea cum sicriul său simplu este coborât în pământ. O anchetă oficială privind crima a fost curând abandonată când s-a dezvăluit cine se afla în spatele ei. Dezvăluirea numelor complotiștilor ar fi subminat serios autoritatea țarului și ar fi arătat publicului cât de fracturată era autocrația. Niciunul dintre criminali nu a fost adus în fața justiției.

Violenta Revoluție Rusă din 1917 (de fapt, două revoluții, una în martie și a doua, Revoluția Bolșevică , în noiembrie) l-a detronat pe țar în martie, iar Rusia Sovietică a fost instaurată cu Vladimir Lenin (1870-1924) ca lider. Rasputin avertizase familia regală că nu vor supraviețui la șase luni după moartea sa și îi scrisese țarului că Primul Război Mondial va distruge Rusia, „înecată în propriul ei sânge. Mare va fi ruina, durerea fără sfârșit” (Smith, 363). Când țarul și familia sa au fost executați în iulie 1918, cadavrele au fost deposedate de obiectele de valoare și s-a observat că cele patru fiice purtau fiecare la gât câte o amuletă care conținea o imagine a lui Rasputin și cuvintele uneia dintre rugăciunile sale.

În haosul anilor revoluționari, sicriul lui Rasputin a fost exhumat, iar trupul său a fost profanat de soldați. O legendă a răspândit cum că rămășițele lui Rasputin au fost apoi arse în pădure. Crematorii nu au reușit să pună suficient combustibil pe rug, așa că trupul nu a ars la început, eveniment pe care țăranii locali l-au considerat o dovadă că Rasputin fusese un sfânt. Din păcate, nimic din toate acestea nu este adevărat, deoarece rămășițele lui Rasputin au fost de fapt trimise la un crematoriu la ordinul prințului Lvov. Atât în moarte, cât și în viață, Rasputin a continuat să adune în jurul său o mantie aproape impenetrabilă de adevăr, zvonuri și invenții.

$$$

 VEDELE

Vedele sunt textele religioase care stau la baza religiei hinduismului (cunoscută și sub numele de Sanatan Dharma, care înseamnă „Ordine Eternă” sau „Calea Eternă”). Termenul veda înseamnă „cunoaștere”, în sensul că se consideră că acestea conțin cunoștințele fundamentale referitoare la cauza fundamentală, funcția și răspunsul personal la existență.

Sunt considerate printre cele mai vechi, dacă nu chiar cea mai veche, operă religioasă din lume. Sunt denumite în mod obișnuit „scriptură”, ceea ce este corect prin faptul că pot fi definite ca scrieri sfinte referitoare la natura Divinului. Spre deosebire de scripturile altor religii, însă, Vedele nu se crede că au fost revelate unei anumite persoane sau unor persoane într-un anumit moment istoric; se crede că au existat dintotdeauna și au fost înțelese de înțelepți aflați în stări meditative profunde la un moment dat înainte de anul 1500 î.Hr., dar data exactă nu se știe.

Vedele au existat în formă orală și au fost transmise de la maestru la student de generații întregi, până când au fost scrise între anii 1500 - 500 î.Hr. (așa-numita perioadă vedică) în India . Acestea au fost păstrate cu grijă pe cale orală, deoarece maeștrii le puneau pe studenți să le memoreze înainte și înapoi, punând accent pe pronunția exactă pentru a păstra intact ceea ce fusese auzit inițial.

Prin urmare, Vedele sunt considerate Shruti în hinduism, însemnând „ceea ce se aude”, spre deosebire de alte texte denumite Smritis („ceea ce este amintit”), relatări despre mari eroi și luptele lor în opere precum Mahabharata , Ramayana și Bhagavad Gita (deși unele secte ale hinduismului consideră Bhagavad Gita drept Shruti ). Textele care alcătuiesc cele patru Vede sunt:

Rig Veda

Sama Veda

Yajur Veda

Atharva Veda

Fiecare dintre acestea este împărțit în continuare în tipuri de text incluse în cadrul lor:

Aranyakas - ritualuri, observații

Brahmana - comentarii asupra ritualurilor menționate

Samhita - binecuvântări, rugăciuni, mantre

Upanișade – narațiuni și dialoguri filozofice

Upanișadele sunt cele mai cunoscute și mai des citite dintre Vede, deoarece discursul lor este prezentat sub formă de dialog/narațiune și au fost primele traduse în alte limbi. Cele patru Vede, dimpotrivă, sunt considerate sunetele literale ale Divinului care, atunci când sunt recitate sau cântate, recreează vibrațiile primordiale ale universului. Prin urmare, ele sunt de fapt imposibil de tradus, iar ceea ce se citește într-o traducere ar trebui înțeles, în cel mai bun caz, ca o parafrază.

Confesiunile hinduse ortodoxe recunosc Vedele ca o autoritate spirituală semnificativă, dar nu toate sectele hinduse le urmează exemplul. Mișcările de reformă din epoca modernă, începând cu secolul al XIX-lea d.Hr., acordă o valoare mai mare experienței religioase personale decât autorității și tradiției scripturale, astfel încât unele secte sau ramificații ale hinduismului (cum ar fi mișcarea Brahmos) resping complet Vedele ca fiind superstiții. Chiar și așa, lucrările continuă să fie recitate, studiate și venerate în prezent și rămân o parte importantă a practicilor, festivalurilor și ceremoniilor religioase hinduse.

Origine timpurie, datare și dezvoltare

Nimeni nu cunoaște originea Vedelor, deși mulți cercetători și teologi au avansat afirmații diferite pe această temă. Cel mai frecvent se crede (deși în niciun caz nu este universal acceptată) că viziunea vedică a ajuns în India prin intermediul triburilor ariene nomade care au migrat acolo din Asia Centrală cândva în jurul mileniului al III-lea î.Hr. „Arian” ar trebui înțeles așa cum era de către oamenii vremii, însemnând „liber” sau „nobil”, o clasă de oameni, nu o rasă și nu caucazian (așa cum susțineau cercetătorii occidentali din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea d.Hr.). Se crede că acești indo- arieni s-au desprins de un grup mai mare care îi includea și pe indo-iranienii care s-au stabilit în regiunea Iranului modern și au ajuns să fie cunoscuți în Occident (prin intermediul grecilor) sub numele de perși. Asemănările dintre religia iraniană timpurie (și mai târziu zoroastrismul ) și hinduismul timpuriu sugerează un sistem comun de credințe, care s-a dezvoltat apoi separat.

Teoria migrației indo-ariane susține că viziunea vedică a fost dezvoltată în Asia Centrală și adusă în India în timpul declinului civilizației indigene Harappa (cca. 7000-600 î.Hr.) între cca. 2000-1500 î.Hr., fuzionând credințele acelei culturi cu ale sale. O altă teorie, însă, cunoscută sub numele de Out of India (OIT), susține că civilizația Harappa dezvoltase deja această viziune și o exportase din India în Asia Centrală, de unde s-a întors apoi odată cu migrația indo-arienilor.

Există motive întemeiate pentru a recunoaște motivația, cel puțin, pentru oricare dintre afirmații (deși OIT este respinsă de mediul academic mainstream), iar cercetătorii par să susțină una sau alta mai mult din motive personale decât din motive bazate pe cercetări academice obiective. Cel mai rezonabil răspuns la întrebarea originii și datării Vedelor este pur și simplu că nu se știe. Nevoia umană de a rezolva ceea ce pare a fi misterios, însă, menține dezbaterea vie în prezent. Cercetătorii Hermann Kulke și Dietmar Rothermund comentează pe scurt dezvoltarea timpurie a problemei datare/origine:

„Datarea acestor texte și a culturilor care le-au produs a fost dezbătută mult timp de către indologi. Celebrul naționalist indian Bal Gangadhar Tilak a scris o carte despre patria arctică a Vedelor, în care susținea că Vedele ar putea fi datate în mileniul al șaselea sau al cincilea î.Hr. El și-a bazat concluziile pe interpretarea referințelor la pozițiile stelelor din text, care ar putea fi utilizate de astronomi pentru un calcul detaliat al datei respective. Indologul german Hermann Jacobi a ajuns independent la o concluzie foarte similară și a sugerat mijlocul mileniului al cincilea ca dată a Vedelor . Dar un alt indolog german, Max Muller, care preda la Oxford, a proiectat o dată mult mai târzie. El a luat nașterea lui Buddha în jurul anului 500 î.Hr. ca punct de plecare și a sugerat că Upanișadele , care sunt anterioare filosofiei budiste , trebuie să fi fost produse în jurul anilor 800-600 î.Hr. Textele Brahmana și Mantra anterioare ale Vedelor ar fi fost produse în jurul anilor 1000-800 și, respectiv, 1200-1000. Aceste date proiectate de Max Muller se potrivesc foarte bine cu cercetările arheologice moderne care arată cel puțin o jumătate de mileniu între declinul civilizației Indus și imigrarea unei noi populații nomade care ar putea fi identificată cu indo-arienii vedici.” (34)

Opera lui Muller continuă să influențeze dezbaterea și în prezent, iar afirmațiile sale sunt în general considerate cele mai probabile sau chiar certe. Oriunde a apărut viziunea vedică și oricât de mult a existat în formă orală, aceasta s-a dezvoltat în India în perioada vedică, după sosirea indo-arienilor.

Perioada vedică

Perioada vedică (cca. 1500 - cca. 500 î.Hr.) este epoca în care Vedele au fost scrise, dar acest lucru nu are nicio legătură cu vechimea conceptelor sau cu tradițiile orale în sine. Denumirea de „perioadă vedică” este o construcție modernă, care se bazează pe dovezi ale unei migrații indo-ariene, care, așa cum s-a menționat, nu este universal acceptată. Chiar și așa, aceasta este teoria cel mai frecvent acceptată ca fiind corectă din punct de vedere istoric, pe baza dovezilor disponibile. Dezvoltarea textelor este descrisă de savantul John M. Koller:

„Epoca vedică a început când popoarele vorbitoare de sanscrită au început să domine viața și gândirea în Valea Indusului , probabil între anii 2000 și 1500 î.Hr. Istoricii credeau că aceste popoare vorbitoare de sanscrită, care se autointitulau arieni, au venit în valea Indusului din nord-vestul Indiei ca și cuceritori, acum aproximativ treizeci și cinci sute de ani . Însă studiile recente au contestat această teză a cuceririi arienilor. Ceea ce știm este că cultura Indusului anterioară, care a înflorit între anii 2500 și 1500 î.Hr. și care, judecând după rămășițele sale arheologice, era destul de sofisticată, a decăzut în această perioadă. De asemenea, știm că gândirea și cultura vedică reflectate în Rig Veda au o istorie continuă de dominație în India în ultimii treizeci și cinci sute de ani. Este probabil ca tradițiile culturale ale popoarelor vedice să se fi amestecat cu tradițiile și obiceiurile popoarelor Indusului.” (5)

Credințele religioase ale oamenilor din civilizația Harappa sunt necunoscute, deoarece nu au lăsat în urmă lucrări scrise. Săpăturile de la Mohenjo-daro, Harappa și alte situri sugerează o structură de credințe extrem de dezvoltată, care implica îmbăierea rituală și o formă de serviciu religios. Singura dovadă clară a credinței și practicii religioase provine din statuile spiritelor naturii cunoscute sub numele de yaksha , care datează dinainte de anul 3000 î.Hr. într-o formă rudimentară și continuă, cu un rafinament mai mare, până în secolul I î.Hr.

Cultele Yaksha par să se fi concentrat pe nevoile zilnice (dacă se interpretează dovezile după modelul cultelor strămoșilor), deoarece spiritele puteau fi binevoitoare sau răuvoitoare, iar sacrificiile erau făcute fie pentru favoruri cerute, fie pentru a alunga răul. La fel ca în cultele strămoșilor asiatici, nu se punea accent pe „imaginea de ansamblu” a originii ființelor umane, a scopului lor sau a locului în care se duc după moarte . Acestea erau întrebările abordate de prima dintre Vede, Rig Veda (care înseamnă fie „Cunoașterea Înțelepciunii”, „Versete ale Înțelepciunii” sau, literalmente, „Lauda Cunoașterii”), care le influențează pe celelalte trei.

Vedele

După cum s-a menționat, adepții Sanatan Dharma (hinduism) cred că Vedele au existat dintotdeauna. Academicii Forrest E. Baird și Raeburne S. Heimbeck notează:

Dintre toate numeroasele lor texte sacre, hindușii acordă origine supranaturală doar Vedelor. Aceste patru cărți sunt încredințate exclusiv pentru a dezvălui cunoștințele esențiale ale vieții. O astfel de cunoaștere, susțin hindușii, a existat dintotdeauna sub formă de vibrații care răsună în întregul univers. Aceste vibrații evazive au rămas nedetectate până când anumiți înțelepți indieni înzestrați cu auz spiritual le-au auzit și le-au formulat în limba sanscrită, începând cu aproximativ 3.200 de ani în urmă. (3)

Așadar, se crede că Vedele reproduc sunetele exacte ale universului însuși din momentul creației și ulterior, luând astfel forma, în mare parte, a imnurilor și cântărilor. Recitând Vedele, se crede că cineva participă literalmente la cântecul creativ al universului care a dat naștere tuturor lucrurilor observabile și inobservabile de la începutul timpului. Rig Veda stabilește standardul și tonul, care sunt dezvoltate de Sama Veda și Yajur Veda, în timp ce ultima lucrare, Atharva Veda, își dezvoltă propria viziune, care este informată de lucrările anterioare, dar își urmează propriul curs original.

Rig Veda : Rig Veda este cea mai veche dintre lucrările alcătuite din 10 cărți (cunoscute sub numele de mandale) cu câte 1.028 de imnuri a câte 10.600 de versete. Aceste versete se ocupă de respectarea și practica religioasă corectă, bazate pe vibrațiile universale așa cum sunt înțelese de înțelepții care le-au auzit pentru prima dată, dar abordează și întrebări fundamentale privind existența. Koller comentează:

„Gânditorii vedici și-au pus întrebări despre ei înșiși, despre lumea din jurul lor și despre locul lor în ea. Ce este gândirea? Care este sursa ei? De ce bate vântul? Cine a pus soarele – dătător de căldură și lumină – pe cer? Cum se face că pământul aduce la viață aceste nenumărate forme de viață? Cum ne reînnoim existența și devenim întregi? Întrebările despre cum, ce și de ce sunt începutul reflecției filosofice.” (5)

Această reflecție filosofică caracterizează esența hinduismului prin faptul că scopul existenței personale este de a-l pune sub semnul întrebării, pe măsură ce cineva trece de la nevoile fundamentale ale vieții către autoactualizare și uniunea cu Divinul. Rig Veda încurajează acest tip de întrebări prin imnuri aduse diverșilor zei - Agni , Mitra, Varuna, Indra și Soma în special - care aveau să fie văzuți în cele din urmă ca avatare ale Sufletului Suprem, Cauzei Prime și sursei existenței, Brahman. Conform unor școli de gândire hindusă, Vedele au fost compuse de Brahman, al cărui cântec l-au auzit apoi înțelepții.

Sama Veda : Sama Veda („Cunoașterea Melodiei” sau „Cunoașterea Cântecului”) este o lucrare de cântece, incantații și texte liturgice menite să fie interpretate. Conținutul este aproape în întregime derivat din Rig Veda și, așa cum au observat unii cercetători, Rig Veda servește drept versuri pentru melodiile Sama Vedei. Este alcătuită din 1.549 de versete și împărțită în două secțiuni: gana (melodii) și arcika (versete). Se crede că melodiile încurajează dansul, care, combinat cu cuvintele, înalță sufletul.

Yajur Veda : Yajur Veda („Cunoașterea Cultului” sau „Cunoașterea Ritualului”) constă în recitări, formule rituale de închinare, mantre și cântări direct implicate în serviciile religioase. La fel ca Sama Veda, conținutul său derivă din Rig Veda, dar accentul celor 1.875 de versete ale sale se pune pe liturghia respectării religioase. În general, este considerată ca având două „secțiuni” care nu sunt părți distincte, ci caracteristici ale întregului. „Yajur Veda întunecată” se referă la acele părți neclare și prost aranjate, în timp ce „Yajur Veda luminoasă” se aplică versetelor mai clare și mai bine aranjate.

Atharva Veda : Atharva Veda („cunoașterea lui Atharvan”) diferă semnificativ de primele trei prin faptul că se ocupă de vrăji magice pentru a alunga spiritele rele sau pericolele, cântări, imnuri, rugăciuni, ritualuri de inițiere, ceremonii de căsătorie și înmormântare și observații despre viața de zi cu zi. Se crede că numele derivă de la preotul Atharvan, despre care se spune că era cunoscut ca vindecător și inovator religios. Se crede că lucrarea a fost compusă de o persoană (posibil Atharvan, dar nu probabil) sau de persoane cam în aceeași perioadă cu Sama Veda și Yajur Veda (cca. 1200-1000 î.Hr.). Este alcătuită din 20 de cărți cu câte 730 de imnuri, dintre care unele se bazează pe Rig Veda. Natura lucrării, limbajul folosit și forma pe care o ia i-au determinat pe unii teologi și savanți să o respingă ca fiind o Vedă autentică. În prezent, este acceptată de unele, dar nu de toate, secte hinduse, pe motiv că se ocupă de cunoștințe ulterioare care sunt amintite, nu de cunoștințele primordiale care au fost auzite.

În fiecare dintre aceste lucrări sunt încorporate celelalte tipuri menționate mai sus - Aranyakas, Brahmanas, Samhitas și Upanishads - care ar putea fi considerate glose, extensii sau comentarii la textul propriu-zis.

Upanișadele sunt considerate „sfârșitul Vedelor”, adică ultimul cuvânt din texte. Termenul Upanișade înseamnă „a te așeza aproape”, așa cum ar face un student cu un maestru, pentru a primi informații care nu sunt destinate restului clasei. Upanișadele din fiecare Vede comentează textul sau îl ilustrează prin dialog și narațiune, clarificând astfel pasaje sau concepte dificile sau obscure.

Concluzie

Vedele, în special Upanishadele, aveau să formeze în cele din urmă înțelegerea fundamentală a Sanatan Dharma și să ofere direcție și scop în viața adepților. S-a ajuns la înțelegerea existenței unei singure entități, Brahman, care nu numai că crea existența, ci era însăși existența. Deoarece această entitate era prea măreață pentru a fi înțeleasă de ființele umane, ea apărea sub formă de avatare precum Brahma (creatorul), Vishnu (păstrătorul) și Shiva (distrugătorul), precum și o mulțime de alte zeități, toate fiind de fapt Brahman. Scopul vieții umane era de a recunoaște sinele superior ( Atman ) și de a îndeplini dharma (datoria) care i se dăduse cu karma (acțiunea) corespunzătoare pentru a se elibera de ciclul renașterii și al morții ( samsara ), care era caracterizat de suferința și pierderea experimentate în lumea fizică. Odată ce un individ rupsese aceste legături, Atman-ul acelei persoane se întorcea la Brahman și la pacea eternă.

Acest sistem de credințe s-a dezvoltat neîntrerupt până la ascensiunea Islamului în nordul Indiei, începând cu secolul al VII-lea d.Hr., care s-a pronunțat până în secolul al XII-lea d.Hr. Conducerea islamică a ajuns să tolereze practicile hinduse abia treptat. O amenințare mult mai semnificativă la adresa viziunii vedice a venit mai târziu, sub forma colonialismului și imperialismului britanic în secolele XVIII-XX d.Hr. Britanicii au încercat să convertească poporul indian la creștinismul protestant și au depus eforturi considerabile pentru reeducarea populației și respingerea hinduismului ca o superstiție malefică.

Aceasta a dus în cele din urmă la o reacție adversă sub forma Mișcării Brahmos, condusă de Ram Mohan Roy (d. 1772-1833 d.Hr.) și continuată de alții, precum Debendranath Tagore (1817-1905 d.Hr., tatăl poetului Rabindranath Tagore), care a răspuns, în parte, prin reimaginarea credinței lor pentru a o distanța de forma tradițională, care părea să fi fost coruptă de influențe externe. Această reimaginare a inclus o respingere a autorității scripturale, iar statura Vedelor a scăzut. Mișcarea Brahmos, de fapt, a respins complet Vedele ca fiind superstiții absurde și s-a concentrat pe o experiență personală cu Divinul, care era de fapt destul de similară cu accentul teologic atât al creștinismului protestant, cât și al Mișcării Bhakti hinduse anterioare din Evul Mediu.

Orice sectă sau mișcare hindusă din zilele noastre care respinge Vedele își ia platforma de bază din eforturile din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cum ar fi Brahmos. Hindușii ortodocși continuă să prețuiască Vedele la fel de mult ca în trecut, iar lucrările continuă să fie intonate și cântate de cei care încă recunosc în ele misterul unui adevăr inexprimabil oferit fără o explicație ușoară, care poate fi experimentat fără a fi nevoie să fie înțeles.

$$$

 VECERNIILE SICILIENE

Vecerniile siciliene (în italiană Vespri siciliani, în siciliană Vespiri siciliani) au fost o revoltă care a izbucnit în Palermo la ora vecerniei, în Lunea Luminată a anului 1282. Ținta revoltei au fost conducătorii francezi ai Siciliei pe acea vreme, familia Anjou, simțiți de populație ca opresori străini. Din Palermo, revoltele s-au răspândit repede în întreaga Sicilie și s-au terminat cu expulzarea prezenței franceze.

Rebeliunea a început o serie de războaie, numite „războaiele vecerniilor siciliene”, pentru controlul Siciliei, care s-au încheiat definitiv cu tratatul de la Avignon din 1372.

Contextul istoric

După moartea împăratului Sfântului Imperiu Roman Conrad al IV-lea, înfrângerea lui Manfred al Siciliei la Benevento și decapitarea la Napoli, la 29 octombrie 1268, a lui Conradin, Regatul Siciliei a fost supus definitiv suveranului francez Carol I de Anjou. Papa Clement al IV-lea, care la 6 ianuarie 1266, îl încoronase pe Carol ca rege al Siciliei, în speranța de a-și putea extinde influența în sudul Italiei, fără a fi nevoie să se supună vetoților impuse anterior de către dinastia șvabă, avea să-și dea seama că familia Anjou aveau să urmeze o politică de expansionism agresiv: după ce a cucerit sudul Italiei, obiectivele lui Carol erau deja îndreptate către Orient și către Imperiul Bizantin.

În Sicilia, situația devenise deosebit de critică pentru reducerea generală a libertăților baronilor și, mai ales, pentru o politică fiscală opresivă. Insula, care a fost întotdeauna mai fidelă dinastiei șvabe, care după moartea lui Conradin a ținut-o încă câțiva ani, a fost acum ținta represaliilor familiei Angevine. Angevinii au arătat dezinteresul la oricare cerere de potolire și au aplicat un sistem fiscal exorbitant, practicând uzurpații, abuzuri și violență.

Nobilii sicilieni și, în special, diplomatul Ioan de Procida, și-au plasat speranțele în Mihail al VIII-lea Paleologul, un împărat bizantin care era deja în contrast cu Carol I de Anjou, în Papa Nicolae al III-lea, care se arătase disponibil pentru mediere și în Petru al III-lea de Aragon. Întrucât Mihail se afla într-o situație critică datorită invaziei Balcanilor de către Carol de Anjou, a ales calea diplomatică, în care bizantinii s-au distins întotdeauna, pentru a-l devia pe regele Angevin de la planurile sale de cucerire. În timpul pontificatului lui Nicolae al III-lea, Mihail al VIII-lea, cu medierea sa, a făcut o alianță cu Petru III de Aragon. Regele aragonez ar fi trebuit să-l atace pe Carol din spate și să-și ia regatul, la fel cum a făcut Carol însuși în 1266 cu Manfred. Împăratul bizantin i-a dat mijloacele pentru a construi o flotă.

Regele Aragonului, în special, a fost privit cu favoare, deoarece soția sa Constanța, fiica a lui Manfred și nepotul lui Frederic al II-lea, a fost singurul pretendent legitim al dinastiei șvabe; cu toate acestea, conducătorul aragonez era ocupat cu recucerirea acelei părți a peninsulei iberice încă în mâinile arabilor. La sfârșitul anului 1280, în concomitență cu moartea papei Nicolae al III-lea și cu războiul în care Mihail se confrunta cu o coaliție făcută de venețieni și angevini, baronii sicilieni au organizat o răscoală populară pentru a da un semn tangibil al determinației ce aveau, convingându-l pe singurul interlocutor rămas, Petru de Aragon, să vină în ajutorul lor. Totodată, a avut loc alegerea papei de origine franceză Martin al IV-lea, care, ales datorită sprijinului decisiv a lui Carol, s-a arătat insensibil de la început la protestul sicilienilor. Între timp, niște bizantini și aragonezi, în mare parte răsplătiți cu bani proveniți din Bizanț, au instigat sicilienii să se revolte.

În peisajul politic instabil de la sfârșitul secolului al XIII-lea, revolta siciliană, care împletea opoziția față de puterea temporală a papilor și conținerea ascensiunii imparabile a vasalilor lor din familia Anjou, a declanșat un adevărat conflict internațional în Marea Mediterană: pe de o parte, Carol I de Anjou, susținut de Filip al III-lea al Franței și de guelfii din Florența, precum și de Statul Papal; pe celălalt Petru al III-lea de Aragon, susținut de împăratul Mihail al VIII-lea Paleolog, de Rudolf de Habsburg, de Eduard I al Angliei, de facțiunea ghibelină genoveză, de contele Guido I da Montefeltro și de Alfonso al X-lea al Castiliei, precum și, mai mult călduros, de Republica Venețiană și Pisa.

Revolta din Lunea de Paște

Totul a început împreună cu slujba de seară a vecerniei din 30 martie 1282, Lunea de Paște, în curtea bisericii Sfântului Duh din Palermo. Conform reconstituirii istorice, episodul a fost generat de reacția la gestul unui soldat al armatei franceze, un anume Drouet, care se adresase cu dispreț la o tânără nobilă însoțită de soțul său, punându-și mâinile pe ea sub pretextul unei perchiziții. În apărarea soției sale, soțul a reușit să fure sabia soldatului francez și să-l omoare. Acest gest a constituit scânteia de la care a pornit revolta. În cursul serii și al nopții care au urmat locuitorii orașului Palermo - la strigătul „Mora, mora!” - au început o adevărată „vânătoare a francezilor” care s-a răspândit rapid pe întreaga insulă, devenind un măcel. Puținii francezi care au supraviețuit masacrului au făcut asta refugiindu-se în navele lor, andocate de-a lungul coastei.

Se spune că sicilienii, pentru a identifica francezii care se deghizau ca oameni obișnuiți, făceau recurs la un șibolet, arătând lor niște năuturi („cìciri”, în limba siciliană) și cerând să pronunțe numele; cei care veneau trădați de pronunția lor franceză (sciscirì), erau imediat uciși.

Prima fază a revoltei

După Palermo a fost rândul orașelor Corleone, Taormina, Siracuza, Augusta, Catania, Caltagirone și, treptat, a tuturor celorlalte orașe de pe insulă. În cele din urmă, și Messina s-a alăturat acestor orașe siciliene.

Ulterior, insurgenții au solicitat sprijinul Papei Martin al IV-lea, pentru susținerea independenței insulei și pentru suportul acesteia; cu toate acestea, pontiful a fost ales în tronul papal datorită sprijinului compatrioților săi francezi și, prin urmare, nu a acceptat cererile insulenilor, și a susținut acțiunea represivă al angevinilor.

Antudo și drapelul Siciliei

Celebrul slogan al acelei lupte a devenit termenul „Antudo!”, cuvânt folosit de exponenții revoltei. Antudo este acronimul pentru cuvintele latine „Animus Tuus Dominus” ce înseamnă „curajul tău este Domnul”. La 3 aprilie 1282 a fost adoptat steagul cu culorile galben și roșu, cu Triskelionul în centru, care este și acum în drapelul Siciliei. Steagul a fost format din galbenul ce reprezinta Corleone și roșul, ce reprezinta Palermo, în urma unui act de confederație prevăzut de 29 de reprezentanți ale celor două orașe.

Intervenția aragonezilor

După ce pontiful a refuzat cererile rebelilor de a permite statutul de comune libere, sicilienii l-au trimis pe Petru al III-lea de Aragon. Înainte de aceste revolte, regele aragonez a construit și echipat o flotă pentru război.

Când Papa a întrebat de ce avea nevoie de o flotă de război atât de mare, Petru a declarat că aceasta ar fi fost folosită împotriva musulmanilor de-a lungul coastei de nord a Africii, pentru că el avea interese comerciale legitime acolo și trebuia să le protejeze. Deci, când Petru a primit solicitarea de ajutor din partea sicilienilor, se găsea convenabil pe coasta de nord a Africii, în Tunis, nu prea distant de insulă. La început, Petru a ezitat, dar după câteva zile a decis să suporte revolta. Petru a ordonat flotei sale să plece spre Sicilia, a ajuns la Trapani la 30 august 1282. În timp ce se îndrepta spre Palermo, flota l-a urmat aproape de coastă. Implicarea lui Petru al III-lea din Aragon a schimbat caracterul răscoalei dintr-o revoltă locală într-un război european. Petru ajunsese la Palermo pe 2 septembrie și inițial a fost primit de populație cu indiferență, ca doar un rege străin ce venise să înlocuiască pe altul. Cu toate acestea, după ce Papa Martin a ordonat ca poporul să-l accepte pe Carol, Petru a promis insularilor că se vor bucura de privilegiile străvechi pe care le-au avut sub regele șvab Guillaume al II-lea al Siciliei. Prin urmare, el a fost acceptat și a fost încoronat prin aclamarea oamenilor la catedrala din Palermo pe 4 septembrie, luând astfel și numele de Petru I al Siciliei.

Consecințele vecerniilor

Vecerniile siciliene reprezintă o etapă fundamentală în istoria Siciliei: legătura lungă dintre Sicilia și Aragon, care a culminat ulterior cu includerea insulei în regatul unificat la sfârșitul secolului al XV-lea, s-a născut în acest context. Această legătură a dus la inserarea Siciliei în teatrul mediteranean, unde Coroana Aragonului a reprezentat adversarul Angevinilor și al Papei. Insula a devenit și centrul intereselor comerciale, disputate între puterile maritime din acea vreme (Barcelona, Genova, Florența, Pisa, Veneția). În cele din urmă, multe familii nobile s-au mutat în Sicilia din Peninsula Iberică, integrându-se cu nobilimea siciliană și ajungând să constituie o componentă importantă a nobilimii insulare în secolele următoare.

Aceste revolte au fost, de asemenea, decisive pentru Imperiul Bizantin, care după recucerirea Constantinopolului din 1261 și-a mărit mult influența în teatrul mediteranean, dar a riscat mult datorită scopurilor expansioniste ale puternicilor vecini Angevini. Datorită revoltei din Sicilia, Carol a fost nevoit să abandoneze campania de cucerire în Balcani după o catastrofă fără precedent. Numai având susținători, Filip de Courtenay, fiul ultimului împărat latin al Constantinopolului, nu a mai fost luat în serios de nimeni, în timp ce puternica Veneție s-a apropiat de Regatul Aragonei și Imperiului Bizantin.

$$$

 VASILE POGOR

Unul dintre cele mai valoroase exponate din patrimoniul Muzeului „Vasile Pogor” – Casa Junimii este primul volum în limba română din „Faust”, scris de Goethe, a cărui traducere a fost realizată de Vasile Pogor la mijlocul secolului al XIX-lea.

Vasile Pogor fiul (1833-1906) s-a bucurat, în vremea lui, de o mare faimă. S-a născut la Iași, tatăl său fiind vornicul Vasile Pogor, iar mama sa, fiica lui Iancu Cerchez, Zoe. Pe linie paternă, provenea dintr-o veche familie boierească a Țării Moldovei, iar pe linie maternă, descindea din familiile Cerchez și Racoviță-Cehan, reprezentanții celei din urmă fiind urmași colaterali ai ramurii domnitoare.

După studii juridice la Paris, a ocupat diferite funcții publice: membru al Tribunalului Iași și al Curții de Apel Iași, prefect de Iași, deputat în Adunarea Constituantă din 1866 (unde a îndeplinit și funcția de secretar), președinte al Curții de Apel Iași, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul conservator al lui Manolache Costache Epureanu, primar al Iașilor în trei rânduri (1880-1881, 1888-1890, 1892-1894), deputat și vicepreședinte al Camerei Deputaților.

Vasile Pogor și Junimea

Vasile Pogor, „tânărul, foarte bogat, care-și făcuse toate studiile în Franța, atât cele secundare cât și cele universitare, poseda gustul și măsura. (…) Ce zburdalnică îi era inteligența, și ce neînfrânte imaginația și ținuta! Ce pasionat era de istorie și de artă, ce disprețuitor de formule sociale, ce amestec de boem și de «grand seigneur»”1; „cugetător adânc și estet de rară finețe”2, rămâne cunoscut în istoria noastră ca unul dintre „părinții fondatori” ai Societății „Junimea”, alături de Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp și Theodor Rosetti3: „De fapt, din ziua când acești oameni s-au împrietenit, Junimea era fondată. Tres faciunt collegium4. Așa încât vorba ce merge că originile acestei societăți «se pierd în noaptea timpurilor» este îndreptățită. Junimea nu s-a născut în cutare zi în fața cutărui felinar, și nici nu s-a născut în cutare toamnă, când s-a înapoiat Negruzzi din Berlin. Ea a luat ființă în nesiguranța unor clipe din imponderabila împreunare a unor inteligențe… poate înainte, poate mai târziu de data când a fost fondată”5.

Vasile Pogor a debutat ca traducător în „Ateneul român”, fiind apreciat de B.P. Hasdeu. A tradus versuri ale unor diverși autori, de la literatura chineză clasică până la literatura franceză contemporană, „produsele sale literare făcând podoaba «Convorbirilor literare»”6. A fost, de asemenea, primul traducător român al lui Charles Baudelaire și al nuvelelor lui Edgar Allan Poe7. A scris poezii, a avut mai multe proiecte de teatru și nuvelistică, care însă nu au fost finalizate. Înclinația spre satiră, moștenită de la tatăl său, l-a ghidat în încercările sale literare, abordând și poemul de meditație. Cel mai probabil sub influența lui Arthur Schopenhauer și a lui Mihai Eminescu, a scris poemul Nirvana. Calea vieţii, pe când nuvela Cele cinci surori de la Târgul Neamţului aminteşte de Cezara eminesciană8.

Demnă de reținut în activitatea sa literară este, fără îndoială, traducerea primei părți din Faust de Goethe, la care a început să lucreze înainte de 1859, asociindu-se, apoi, cu Nicolae Skeletti (1837-1872), poet și traducător. Traducerea a apărut în 1862, la Tipografia lui Adolf Bermann din Iași, fiind prima tălmăcire a lui Goethe în literatura română9, iar un exemplar din acest volum poate fi admirat în biblioteca reconstituită a lui Vasile Pogor din Casa Junimii.

În inima Iașilor se află casa cu „ferestrele toate luminate”, în saloanele căreia își dădeau întâlnire multe dintre personalitățile care au marcat istoria României moderne: Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Alexandru D. Xenopol, Vasile Conta, I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă ș.a. Pe atunci această casă aparținea lui Vasile Pogor (1833-1906), unul dintre fondatorii celebrei societăți „Junimea”, și a găzduit nenumărate ședințe junimiste.

Clădirea a fost construită de vornicul Vasile Pogor (1792-1857), tatăl junimistului Vasile Pogor, în anul 1850. Vasile Pogor fiul a vândut casa, în anul 1901, principesei Maria Moruzzi (1863-1921), mama viitorului istoric, profesor și om politic Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), proprietar al casei între anii 1921 și 1945. După 1945 au fost găzduite aici sediile unor instituții de stat, până în august 1968, când a fost declarată monument istoric cu destinația unui muzeu de literatură.

Muzeul „Vasile Pogor” a fost inaugurat în data de 26 decembrie 1972 și a beneficiat de lucrări de restaurare în perioadele 1994 și 2006, 2018 și 2021. Începând cu ziua de 21 martie 2022, Muzeul „Vasile Pogor” a devenit Casa Junimii. A fost reamenajat muzeografic în jurul cunoscutei societăți „Junimea”, rezultând un spațiu prietenos și atractiv, care pune în valoare bogatul patrimoniu literar ieșean.

CIUDAT, NU ?

venim din materialismul lui marx

cu naivitatea lui platon

spre filozofii regi

si stii ca nu stim

si oare nietsche avea dreptate ?

cu siguranta ca nu

ca dreptatea lui ar fi fost o nedreptate

ca a unor copii ramasi orfani

iar noi nu suntem orfani,

poate A plecat

dar cu siguranta SE va intoarce

(a dat la stiri ca i-au gasit trupul fetitei)

sigur A plecat

sau poate nu

se fie acesta Purgatoriul ?

iar am avut senzatia aceea ciudata de deja-vu

probabil mi-e teama

ciudat, nu ?

$$_

 28 martie 1949: S-a stins din viață Grigoraș Dinicu, compozitor și violonist român, recunoscut ca unul dintre cei mai faimoși lăutari.

Grigoraș Dinicu (3 aprilie 1889, București – 28 martie 1949, București) a fost un violonist virtuoz și compozitor român de origine romă, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziția sa din 1906, Hora staccato. Alte compoziții cunoscute ale sale sunt: Hora mărțișorului, Ceasornicul, Căruța poștei și Hora spiccato (cunoscută mai bine cu titlul Hora „Furtuna”). Violonistul Jascha Heifetz afirma despre Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat vreodată.

BIOGRAFIE

Grigoraș Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889 în cartierul „Scaune” al lăutarilor bucureșteni, într-o modestă casă pe strada Sfinților, și a trăit de mic copil în atmosfera muzicii populare. Tatăl său, Ionică Dinu, originar din Ștefănești, județul Argeș, era un muzicant foarte cunoscut, care cântase în Franța și Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Pădureanu, fost lăutar al țarului Rusiei. Mama sa era fiica lui Angheluș Dinicu, celebru naist din acea vreme, și soră a lui Dimitrie Dinicu, care, după ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din București și profesor la Conservator. După câteva luni de la nașterea lui Grigoraș, tatăl său a plecat împreună cu Angheluș Dinicu, la Expoziția Universală de la Paris, cu ocazia inaugurării Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocârliei” pe vizitatorii expoziției.

PRIMELE LECȚII DE VIOARĂ

De mic, Grigoraș cânta în corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, iar mai târziu, alături de tânărul Trandafir, fiul cunoscutului lăutar Dobrică, a prins gustul muzicii. Primele lecții de vioară le-a luat de la Moș Zamfir, un lăutar bătrân, care l-a învățat să cânte „Doina haiducului”, „Lume, lume, soro lume”, „Arde foc la București” și chiar „Ciocârlia”. Muzică la gramofon a ascultat pentru prima oară, când avea 13 ani, în casa din București a muzicianului german Rudolf Malcher.

LA CONSERVATOR

La Conservatorul de muzică din București, unde a studiat vioara și compoziția în anii 1902-1906, a fost admis după ce s-a pregătit cu cunoscutul pedagog Carl Flesch. Pentru a-și câștiga existența, a început să cânte la diferite manifestări ocazionale, precum tradiționalul „târg al moșilor” și prin localurile de la „Șosea”. În 1906 și-a dat examenul de absolvent al Conservatoriului pe scena Ateneului Român, interpretând partea solistică a Concertului nr. 1 pentru vioară și orchestră de Niccolo Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Printre „bisurile” executate, a strecurat și compoziția proprie „Hora staccato”, care i-a adus nemurirea.

LA LOCALURILE DIN BUCUREȘTI

După doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, Grigoraș Dinicu a apărut ca solist al acestei formații. Deși dornic să-și continue studiile de muzică cultă, cu micul salariu primit nu-și putea asigura existența și astfel s-a angajat șef de taraf la restaurantul-grădină de la „Bufet”, unde cânta în fiecare seară, cucerind asistența: „Cine ascultă vioara lui Grigoraș aude și vede în același timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuță. Timp de șase luni a cântat în restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzică. Între timp, Dinicu își continuă studiile la Conservator, aprofundând repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. În 1913 încheie un contract cu restaurantul lui Ionică Enescu, unde va cânta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari soliști ai lumii în trecere prin București să-i asculte muzica și sunetul profund al viorii, după cum tot aici își vor da întâlnire la sfârșit de săptămână toți marii iubitori de muzică, printre care se numărau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, ca George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, I. Al. Brătescu-Voinești. Programele muzicale prezentate satisfăceau cele mai exigente pretenții, Dinicu interpreta deopotrivă atât piese din repertoriul clasic, cât și cel de café-concert sau popular. O dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Dinicu organizează concerte de binefacere și în spitalele pentru răniți sau bolnavi de tifus exantematic. După război își alcătuiește propriul ansamblu, împreună cu țambalagiul Vasile Budișteanu (tatăl lui Ionel Budișteanu), un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoraș Dinicu și epoca în care arta lui primește recunoaștere internațională. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentându-l lui Rácz Laci, cel mai renumit lăutar al Ungariei, supranumit „prințul lăutarilor”. Se spune că, după ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor.

CONSACRAREA MONDIALĂ

Anii de după primul război conduc la consacrarea mondială a lui Grigoraș Dinicu, când acesta primește un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firmă luminoasă pe care scria Grigoras Dinicu, king of the gypsy players and his band anunța melodiile ce urmau să fie prezentate publicului englez. De la Londra, Dinicu va pleca la Monte Carlo unde, în vestitul Empire, se va întâlni cu George Enescu, iar peste câteva zile cu Fritz Kreisler, ale cărui compoziții pentru vioară figurau în repertoriul său.

Urmează lunile petrecute la Paris cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocârlia” fascinează un public cosmopolit. Aici se întâlnește cu vestitul muzician și violonist Jascha Heifetz, care îi cere permisiunea să transcrie „Hora staccato” ca piesă de concert, pe care o va executa pentru prima dată în această formă cu mult succes într-un concert dat la Viena în 1932. De atunci, „Hora staccato” figurează în programe sub numele Dinicu-Heifetz.

Întors în țară, execută în 1932 împreună cu Orchestra Filarmonicii din București partea solistică din Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Continuă să cânte și în restaurantul „Continental” din București, având un repertoriu variat, alături de muzică populară, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvořák etc. La sărbătorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, în anul 1935, Dinicu urcă din nou pe podiumul Ateneului Român, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpretează ca solist Concertul în sol minor de Max Bruch și, împreună cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach. În februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Henry Wieniawski.

În anul 1937, Dinicu este invitat să cânte în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris unde, seară de seară, miile de vizitatori au ascultat taraful de lăutari din România. Întors la București, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansamblu de 80 de instrumentiști sub conducerea dirijorului George Cocea. În 1939, această formație îl sărbătorește pe Grigoraș Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani. Cu această ocazie, violonistul a interpretat Concertul în mi major de Johann Sebastian Bach și pe cel în re major de Ludwig van Beethoven.

La Expoziția Mondială din New York, în 1939, taraful lui Dinicu este însoțit de Maria Tănase. Vreme de patru luni cântă împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alți ascultători din lumea artistică americană – ovațiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin în țară o dată cu declanșarea celui de al Doilea Război Mondial în luna septembrie a aceluiași an.

ULTIMII ANI

Se angajează la restaurantul „Modern” din Sărindar, unde îl asculta cu regularitate Ionel Perlea și, uneori, George Enescu. În timpul unui turneu din 1943 la Ankara și Istanbul, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia mișcările cu mâna stângă devin dificile.

În 1946, vine să-l revadă Yehudi Menuhin, pentru care interpretează pentru ultima dată „Ciocârlia”.

În 1947, artistul simte o durere din ce în ce mai intensă la gât, punându-i-se diagnosticul unui cancer al laringelui urmat de o inevitabilă intervenție chirurgicală.

În ziua de 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu. Cancerul laringelui începuse să se agraveze din ce în ce mai tare, încât acest concert al Orchestrei „Barbu Lăutaru” sub bagheta lui Victor Predescu a venit ca un balsam de ușurare a suferințelor. La acest concert au cântat Maria Tănase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Ion Luican, Nicu Stoenescu, Petre Gusti.

DECESUL

Dinicu a murit la data de 28 martie 1949 în București. A fost înhumat la Cimitirul „Pătrunjel” (azi „Reînvierea”), foarte aproape de lăutari ca Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Costică Pompieru. La înmormântare, Orchestra „Barbu Lăutaru” condusă de Ionel Budișteanu a cântat „Hora staccato”.

$$$

 

“Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

Povestea celebrei poezii scrisă de 

Cincinat Pavelescu 

“Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.

 

Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult.

 

Mă așezai pe o bancă. Începuse să se intunece. Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. 

O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.

 

– Sunteți parisian?

– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.

– Atunci sunteți de undeva din provincie?

– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.

– Străin?

– Da.

– Din ce țară?

– Din România.

– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.

– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.

 

Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.

 

Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească.

 

Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:

 

– E foarte târziu și mă asteaptă gazda.

– Ai dreptate. Să plecăm.

 

După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.

 

– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.

– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.

 

Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.

 

Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…

 

La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară.

 

Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară.

 

Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.

 

Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie.

 

În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda.

 

M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.

– Procurorul Cincinat Pavelescu.

– Doamna și Domnul Colonel M.

 

Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:

 

– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?

 

Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:

 

– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…

 

Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.

 

Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut.

 

Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.

 

Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam.

 

S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.

 

Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, aceasta superbă poezie :

 

Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Era târziu și era toamnă

Și frunzele se’nfiorau

Și tremurau în vântul serii

Ți-aduci aminte și de seara

Cu-amurgu’acela violet,

Când toamna-și acorda încet

Pe frunza-i galbenă, chitara.

Pe lac ce’n lună s’argintase

Încet o lebădă trecea

Și pata-i albă se pierdea

În noaptea care se lăsase.

……………………

Era târziu și era toamnă 

Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:

„Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

Doina Moritz

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MAXIM GORKI

Maxim Gorki (Максим Горький) s-a nascut in 28 martie 1868 în orașul Nijni Novgoroda si a fost un scriitor rus, fondator al realismului în literatură și activist politic. 

A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.

Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”. 

La scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935 s-a stins din viata si Maxim Gorki (18 iunie 1936). Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, zvonurile de otrăvire nefiind niciodată demonstrate. Stalin și Molotov s-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.

În anul 1975, regizorul moldovean Emil Loteanu a realizat "Șatra" (O șatră urcă la cer), un film inspirat din mai multe nuvele ale lui Maxim Gorki şi care prezintă povestea de dragoste dintre frumoasa țigancă Rada și hoțul de cai Luiku Zobar, așa cum este descrisă la începutul nuvelei "Makar Ciudra" (1892).

Citate Maxim Gorki:

“Omul ! Ce mandru suna acest cuvant !" ,"Prin natura sa ,omul este artist. El tinde intr-un fel sau altul sa introduca peste tot in viata lui frumosul..."

“Uneori, minciuna arată mai bine ca adevărul ce se petrece în suflet.”

“A avea talent înseamnă să ai încredere în tine, în propriile tale forţe…”

“Conştiinţa, doar cei puternici au nevoie de ea.0

“Oamenii caută mereu, vor să găsească mai binele.”

“Omul se naşte pentru ca într-o zi să se nască un om mai bun.”

“Pentru un artist, libertatea este la fel de necesară ca talentul şi inteligenţa.”

“Când eşti puternic, trebuie să fii bun.”

“Niciodată un bogat nu se bucură din toată inima, aşa cum poate s-o facă un sărac.”

“Oamenii n-ar păcătui dacă Dumnezeu n-ar îngădui păcatul.”

“Poţi înşela pe toată lumea, dar adevărul nu.”

Decean Renata

$$$

 Traian Stănescu

"Traian Stănescu (n. 27 martie 1940, Făget, judeţul Timiş - 12 aprilie 2022, București) actor român de teatru şi de film, distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, 2004, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului” și cu Medalia Comemorativa ”Mihai Eminescu”, 2000.

Actorul a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1961, clasa profesor G.D.Loghin, după care este repartizat la Teatrul de Stat Piatra Neamţ (actualmente Teatrul Tineretului). Perioada petrecută aici (1961 - 1964) reprezintă o frumoasă pagină din cariera sa de actor, perioadă pe care o rememorează cu plăcere: are ocazia să joace în premiere memorabile (joacă rolul lui Vulpaşin în „Domnişoara Nastasia”, Tom, în „Menajeria de sticlă”, regia Cornel Todea etc.) şi are ocazia de a fi membru al unui colectiv artistic tânăr şi valoros.

Revine în Bucureşti din 1964, mai întâi la Teatrul Giuleşti, apoi la Teatrul Mic, pentru ca din 1968 să devină actor al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, iar din 2002 societar de onoare al acestuia.

A jucat în nenumărate piese pe parcursul carierei, dintre care amintim : „Enigma Otiliei”, „Regele Lear”, „Richard al III-lea”, „Cine are nevoie de teatru”, „Orfeu în Infern”, „Ondine”, „Amanţii insângeraţi”, „Sâmbata, duminică, luni” etc .

A colaborat la mai multe spectacole de teatru Radio şi TV; activitate filmografică îndelungată.

Căsătorit din 1977 cu actriţa Ilinca Tomoroveanu, au împreună un fiu, Mihai Stănescu.

Filmografie

Drumul oaselor (1980) - trimisul bancherului Burkhardt

Trandafirul galben (1982) - aga Mavrodineanu

Misterele Bucureştilor (1983) - aga Villara

Surorile (1984) - actvistul Pavel Golea

Masca de argint (1985) - aga Villara

Colierul de turcoaze (1986) - aga Villara

Pădurea de fagi (1987) - dr. Radu Bejan

Începutul adevărului (Oglinda) (1994)

Tandreţea lăcustelor (2002) - Mişu

Enigmele se explică în zori (1987)

Clipa de răgaz (1986)

Probleme personale (1981)

Orgolii (1981)

Convoiul (1981)

La răscrucea marilor furtuni (1980) - generalul Odobescu

Muntele alb (1978)

Dincolo de orizont (1978)

Fata bună din cer (1977)

Oaspeţi de seară (1976)

De trei ori Bucureşti (1967) - Mihai (segmentul "Aterizare forţată")

Castelanii (1964) - inginerul

Dragoste lungă de-o seară (1963)"

https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Stănescu_%28actor%29

https://www.tnb.ro/ro/traian-stanescu

Prezentare grafică și selecție colaj foto: arh. Cireşica Micu

$$$

 Leonardo da Vinci – geniul care a redefinit limitele cunoașterii umane

În istoria umanității, puține personalități au întruchipat idealul de „om universal” atât de complet precum Leonardo da Vinci. Născut în 1452, în apropiere de Vinci, în Italia, el a trăit într-o epocă de transformări profunde – Renașterea – și a devenit una dintre figurile centrale ale acesteia, lăsând o moștenire care depășește granițele artei și pătrunde în știință, inginerie și filozofie.

Leonardo este cunoscut în primul rând ca pictor, fiind autorul unor opere emblematice precum „Mona Lisa” și „Cina cea de Taină”. Însă arta sa nu poate fi separată de spiritul său științific. Pentru Leonardo, pictura era o formă de cunoaștere, o metodă de a înțelege natura și corpul uman. Studiile sale anatomice, realizate prin disecții detaliate, au fost cu mult înaintea timpului său și au oferit o perspectivă realistă asupra structurii corpului uman.

Dincolo de artă, Leonardo a fost un inventator vizionar. Caietele sale, pline de schițe și note, conțin idei care aveau să fie realizate abia secole mai târziu: mașini zburătoare, prototipuri de elicopter, poduri mobile, vehicule blindate și mecanisme hidraulice. Deși multe dintre aceste invenții nu au fost construite în timpul vieții sale, ele demonstrează o capacitate extraordinară de a anticipa viitorul.

Un alt aspect remarcabil este metoda sa de lucru. Leonardo observa natura cu o atenție aproape obsesivă: studiul apei, al norilor, al mișcării și al luminii se regăsește în toate lucrările sale. El considera că experiența directă este cea mai importantă sursă de cunoaștere, o idee care avea să devină fundamentală în dezvoltarea metodei științifice moderne.

Cu toate acestea, viața sa nu a fost lipsită de contradicții. Multe dintre proiectele sale au rămas neterminate, iar perfecționismul său l-a împiedicat uneori să finalizeze lucrări importante. Totuși, acest aspect nu diminuează impactul său, ci dimpotrivă, îl transformă într-un simbol al căutării continue, al curiozității fără limite.

Leonardo da Vinci a murit în 1519, în Franța, dar influența sa a continuat să crească de-a lungul secolelor. Astăzi, el este considerat nu doar un artist, ci un simbol al inteligenței umane în forma sa cea mai pură – o minte care nu a acceptat limitele impuse de epocă.

Moștenirea sa ne amintește că progresul nu aparține unui singur domeniu, ci apare la intersecția dintre artă, știință și imaginație. Leonardo rămâne, astfel, una dintre cele mai mari personalități ale lumii, un reper al creativității și al dorinței de a înțelege universul în ansamblul său.

#LeonardoDaVinci #Renaștere #Istorie #Personalitati #Arta #Stiinta #Inventii #Geniu #Cultura #IstorieUniversala #Curiozitate #Cunoastere