$$$

 BAZE SUBTERANE DE TEAMA PLANETEI NIBIRU

JURNALIȘTII AMERICANI AU INTRAT ÎN POSESIA UNEI HĂRȚI A SUA, ÎN CARE SUNT LOCALIZATE 150 DE BAZE SECRETE, CONSTRUITE ÎN SUBTERAN.

În ceea ce privește construcția sau existența unor astfel de baze, rușii sunt ceva mai transparenți. Ei au recunoscut faptul că, pot adăposti 100000 de persoane, în caz de nevoie.

Nu se dau explicații despre natura acestei nevoi. Speculațiile au apărut cu privire la apropierea planetei X de Pământ. Există posibilitatea ca puternicul câmp electromagnetic al planetei X să afecteze Terra, în sensul producerii unor cutremure puternice, ultimul produs de aceasta a avut 9,5 grade pe scara Richter. Alți specialiști susțin ipoteza că se vor amplifica erupțiile vulcanice, se vor produce tsunami, iar inversarea polilor magnetici este cauzată tot de această planetă.

Când sonda spațială Pioneer a fost lansată în spațiu, cu scopul de a studia planeta X, s-a creat o forţă misterioasă care a fost numită anomalia Pioneer. Specialiștii de la NASA au fost derutați pentru că nu-și explicau ceea ce se întâmpla. Pioneer a fost deplasată de pe orbita inițială și îndreptată către Soare. Două concluzii au fost trase de specialiști. În primul rând, forța magnetică a planetei este atât de mare, încât poate devia traiectoria unui obiect aflat la distanțe mari și în al doilea rând, magnetismul planetei acționează în sensul acelor de ceas.

Telescopul Hubble, pentru care s-au cheltuit miliarde de dolari, nu a fost creat pentru a studia Universul, așa cum s-a crezut la început. Scopul a fost acela de a studia misterioasa planetă, a cărei prezență începuse să creeze anumite anomalii în spațiu și pe Pământ.

Nibiru sau gaura de vierme este de aproximativ 4-5 ori mai mare față de Jupiter. În compoziția sa sunt cesium, oxid de fier, fier, oxigen și azot. În jurul său, orbitează șapte aștrii numiți lună și o multitudine de asteroizi.

Construcțiile bazelor subterane au început după anul 1980. Acestea au culminat cu gigantica construcție subterană de sub aeroportul Denver, SUA. Un adevărat oraș subteran.

Până în anul 1983, când a fost descoperită planeta X, vechile texte sumeriene care făceau referire la catastrofele pe care le produce planeta erau considerate simple legende.

După descoperirea sa, specialiștii au confirmat că ea se îndreaptă spre sistemul nostru solar și că nu are o orbită eliptică.

Zecharia Sitchin a fost primul cercetător care a interpretat vechile texte sumeriene, în anul 1976. Sumerienii au fost o populație care au trăit acum 6000 de ani, pe actualul teritoriu al Irakului. Sitchin susținea că textele descriu existența unui sistem binar format din Soare și Nemesis. Această formațiune binară este considerată o mini-constelație, compusă dintr-un soare, asemănător constelației noastre, numit Nemesis.

Nemesis este vizibil numai în infraroșu, din cauza norilor de praf roșu de fier. În jurul lui Nemesis, gravitează Nibiru și Helion.

După moartea subită a directorului Observatorului Naval al SUA, Harrington, în anul 1993, informațiile despre planeta X au fost tot mai puține. A fost o adevărată cenzură.

Înainte să moară, Harrington a declarat că Uranus și Neptun au suferit modificări în orbita lor, care au fost cauzate de misterioasa apariție a planetei X.

În anul 2010, jurnalul The Telegraph a publicat un articol în care se spune că planeta X ejectează comete mortale.

Sunt specialiști care susțin cu tărie că, planeta X este cauza dispariției dinozaurilor, acum 65 milioane de ani. Odată ce planeta a penetrat sistemul nostru solar, aruncă cu forță asteroizi și comete, de mari dimensiuni, care intră pe orbita Pământului.

$$$

 BAZE SUBTERANE DE TEAMA PLANETEI NIBIRU

JURNALIȘTII AMERICANI AU INTRAT ÎN POSESIA UNEI HĂRȚI A SUA, ÎN CARE SUNT LOCALIZATE 150 DE BAZE SECRETE, CONSTRUITE ÎN SUBTERAN.

În ceea ce privește construcția sau existența unor astfel de baze, rușii sunt ceva mai transparenți. Ei au recunoscut faptul că, pot adăposti 100000 de persoane, în caz de nevoie.

Nu se dau explicații despre natura acestei nevoi. Speculațiile au apărut cu privire la apropierea planetei X de Pământ. Există posibilitatea ca puternicul câmp electromagnetic al planetei X să afecteze Terra, în sensul producerii unor cutremure puternice, ultimul produs de aceasta a avut 9,5 grade pe scara Richter. Alți specialiști susțin ipoteza că se vor amplifica erupțiile vulcanice, se vor produce tsunami, iar inversarea polilor magnetici este cauzată tot de această planetă.

Când sonda spațială Pioneer a fost lansată în spațiu, cu scopul de a studia planeta X, s-a creat o forţă misterioasă care a fost numită anomalia Pioneer. Specialiștii de la NASA au fost derutați pentru că nu-și explicau ceea ce se întâmpla. Pioneer a fost deplasată de pe orbita inițială și îndreptată către Soare. Două concluzii au fost trase de specialiști. În primul rând, forța magnetică a planetei este atât de mare, încât poate devia traiectoria unui obiect aflat la distanțe mari și în al doilea rând, magnetismul planetei acționează în sensul acelor de ceas.

Telescopul Hubble, pentru care s-au cheltuit miliarde de dolari, nu a fost creat pentru a studia Universul, așa cum s-a crezut la început. Scopul a fost acela de a studia misterioasa planetă, a cărei prezență începuse să creeze anumite anomalii în spațiu și pe Pământ.

Nibiru sau gaura de vierme este de aproximativ 4-5 ori mai mare față de Jupiter. În compoziția sa sunt cesium, oxid de fier, fier, oxigen și azot. În jurul său, orbitează șapte aștrii numiți lună și o multitudine de asteroizi.

Construcțiile bazelor subterane au început după anul 1980. Acestea au culminat cu gigantica construcție subterană de sub aeroportul Denver, SUA. Un adevărat oraș subteran.

Până în anul 1983, când a fost descoperită planeta X, vechile texte sumeriene care făceau referire la catastrofele pe care le produce planeta erau considerate simple legende.

După descoperirea sa, specialiștii au confirmat că ea se îndreaptă spre sistemul nostru solar și că nu are o orbită eliptică.

Zecharia Sitchin a fost primul cercetător care a interpretat vechile texte sumeriene, în anul 1976. Sumerienii au fost o populație care au trăit acum 6000 de ani, pe actualul teritoriu al Irakului. Sitchin susținea că textele descriu existența unui sistem binar format din Soare și Nemesis. Această formațiune binară este considerată o mini-constelație, compusă dintr-un soare, asemănător constelației noastre, numit Nemesis.

Nemesis este vizibil numai în infraroșu, din cauza norilor de praf roșu de fier. În jurul lui Nemesis, gravitează Nibiru și Helion.

După moartea subită a directorului Observatorului Naval al SUA, Harrington, în anul 1993, informațiile despre planeta X au fost tot mai puține. A fost o adevărată cenzură.

Înainte să moară, Harrington a declarat că Uranus și Neptun au suferit modificări în orbita lor, care au fost cauzate de misterioasa apariție a planetei X.

În anul 2010, jurnalul The Telegraph a publicat un articol în care se spune că planeta X ejectează comete mortale.

Sunt specialiști care susțin cu tărie că, planeta X este cauza dispariției dinozaurilor, acum 65 milioane de ani. Odată ce planeta a penetrat sistemul nostru solar, aruncă cu forță asteroizi și comete, de mari dimensiuni, care intră pe orbita Pământului.

$$$

 GRIGORE URECHE

Grigore Ureche a fost unul dintre primii cărturari români şi primul mare cronicar moldovean, autor al lucrării „Letopiseţul Ţării Moldovei”, scris între anii 1642-1647.

Grigore Ureche s-a născut cândva între anii 1590 și 1595, fără a se şti data exactă, într-o familie de boieri moldoveni. Tatăl său, Nistor Ureche, a fost un partizan al facțiunii pro-polone din Moldova. Acesta a primit cetățenia poloneză, fiind şi mare vornic al Țării de Jos în timpul domniei lui Eremia Movilă.

Grigore Ureche și-a petrecut copilăria în Uniunea Polono-Lituaniană, acolo unde a studiat la Colegiul Iezuit din Liov, în prezent aflat pe teritoriul Ucrainei. Acolo a învățat limba latină și probabil și greaca veche, precum și istoria și geografia.

Reîntors în țară, Grigore Ureche a participat la viața politică a Moldovei, mai întâi ca logofăt, apoi ca spătar. A fost martor și participant la evenimente importante din istoria Moldovei, cum ar fi domniile lui Miron Barnovschi, Radu Mihnea, Alexandru Iliaș și Vasile Lupu, dar şi în relațiile complicate cu Imperiul Otoman, Polonia și Transilvania, precum şi în răscoalele țărănești și mișcările sociale.

În timpul domniei lui Vasile Lupu, Grigore Ureche a ajuns în cele mai înalte dregătorii de stat, între care şi în cea de mare vornic al Ţării de Jos, începând din anul 1643. A deţinut această funcţie până la sfârşitul vieţii.

Letopiseţul Ţării Moldovei

Grigore Ureche a lăsat posterităţii o singură, dar foarte valoroasă operă istoriografică, şi anume Letopiseţul Ţării Moldovei. Această cronică nu a fost scrisă în limba slavonă, ci în limba română, aceasta fiind o premieră în istoria cronografiei ţărilor române.

Letopiseţul Ţării Moldovei acoperă perioada dintre anii 1359 și 1594, de la întemeierea statului moldovean de către Dragoș Vodă până la domnia lui Aron Vodă. Opera se bazează pe surse scrise și orale, atât autohtone cât și străine, și prezintă evenimentele istorice din perspectiva unui boier cult și patriot.

Grigore Ureche a afirmat originea comună și unitatea culturală a românilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania și a evidențiat rolul domnilor în apărarea țării de invaziile străine. Lucrarea este scrisă cu o viziune critică asupra faptelor istorice și le explică prin cauze politice, economice sau morale.

Cronicarul a utilizat un limbaj bogat și expresiv, cu elemente retorice și poetice. Letopisețul Țării Moldovei este o operă de referință pentru istoria și cultura românească și a influențat pe alți cronicari moldoveni, cum ar fi Miron Costin sau Ion Neculce.

Un alt aspect important al acestei opere îl reprezintă faptul că nu a fost scris de un prelat bisericesc, cum se obişnuia până atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu o înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei. Astfel, se consideră că Letopisețul Țării Moldovei constituie începutul istoriografiei în limba română.

Locul central în cronică îl ocupă epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare, lupta eroică a poporului împotriva cotropitorilor străini şi mai ales împotriva celor otomani. De asemenea, file interesante şi pline de învăţăminte sunt dedicate fiilor lui Ştefan cel Mare şi domnitorilor care au urmat.[sursa]

Stilul literar al lui Grigore Ureche

Stilul literar al lui Grigore Ureche este unul original și valoros, care demonstrează cunoștințele și talentul său de scriitor. El folosește limba română ca limbă literară, îmbogățind-o cu elemente din limbile latină, greacă, slavonă și poloneză.

Cronicarul respectă normele gramaticale și ortografice ale vremii și folosește un vocabular variat și adecvat contextului istoric. El recurge la figuri de stil, cum ar fi metafore, comparații, antiteze, hiperbole, epitete sau aliterații, pentru a crea imagini vii și expresive. De exemplu, în descrierea domniei lui Ștefan cel Mare, Grigore Ureche folosește metafora „lumina Moldovei” pentru a arăta importanța și prestigiul acestui domnitor. El scrie: „Acest Ștefan vodă, fiind lumina Moldovei și întăritorul creștinilor și spaima păgânilor…” (capitolul 18).

Grigore Ureche își structurează opera în capitole și paragrafe și folosește formule introductive și conclusive pentru a marca tranzițiile. De asemenea, își argumentează afirmațiile cu citate din surse istorice sau biblice și folosește dialoguri sau discursuri directe pentru a reda cuvintele domnilor sau ale altor personaje.

Totodată, cronicarul își exprimă și opinia personală sau moralizatoare asupra unor evenimente sau personaje, folosind adesea ironia sau sarcasmul. Stilul literar al lui Grigore Ureche este unul care reflectă personalitatea și viziunea sa de om cult, care contribuie la valoarea artistică a operei sale. Astfel, cronica lui Grigore Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc.

Moartea lui Grigore Ureche

Grigore Ureche a murit în anul 1647, la vârsta de aproximativ 50 de ani. A fost înmormântat la mănăstirea Bistrița din Moldova, acolo unde i s-a ridicat un monument funerar.

Cauza morții nu este cunoscută cu siguranță. Există două ipoteze privind moartea cronicarului moldovean: fie a suferit de o boală fără leac, fie a fost otrăvit. Moartea cronicarului moldovean a întrerupt opera sa istorică, aceasta fiind continuată de alţi cronicari de seamă, precum Miron Costin și Ion Neculce. Aceştia au preluat de la Grigore Ureche metoda de cercetare a surselor istorice, atitudinea critică și patriotică față de evenimente și personaje, stilul literar bogat și expresiv și viziunea asupra originii și unității românilor.

$$$

 GYORGY BESSENYEI

1) Biografia sa

György Bessenyei s-a născut în 1747 în Ungaria, într-o perioadă marcată de schimbări culturale și politice semnificative în cadrul Monarhiei Habsburgice. Primii ani ai vieții sale s-au desfășurat pe fundalul unei națiuni care se străduia să trezească un sentiment de identitate națională în mijlocul dominației străine și al provocărilor interne. Educația lui Bessenyei a fost modelată de curentele intelectuale ale Iluminismului, care ulterior aveau să-i influențeze profund opera de scriitor, gânditor și reformator.

Încă de la o vârstă fragedă, Bessenyei a manifestat o puternică curiozitate intelectuală și o pasiune pentru literatură și filosofie. Și-a continuat studiile la Universitatea din Nagyszombat (Trnava de astăzi, Slovacia), unde a studiat teologia, filosofia și limbile clasice. Pregătirea sa academică i-a oferit cunoștințe profunde atât în gândirea clasică, cât și în cea iluministă contemporană, îmbinând erudiția tradițională cu ideile inovatoare care cuprindeau Europa la acea vreme.

Cariera lui Bessenyei a fost diversă și complexă. A început ca pastor luteran, dar și-a dat seama curând că adevărata sa chemare era activismul cultural și intelectual. De-a lungul vieții sale, a lucrat neobosit pentru a promova limba, literatura și conștiința națională maghiară. A făcut parte din renașterea literară maghiară timpurie, care a căutat să stabilească o cultură literară modernă, înrădăcinată în tradițiile naționale, dar deschisă influențelor europene.

Una dintre cele mai semnificative contribuții ale lui Bessenyei a fost rolul său de figură importantă în Iluminismul maghiar. El a pledat pentru reforma educației, secularizare și răspândirea ideilor raționaliste. Scrierile sale au contestat adesea normele sociale predominante și puterea înrădăcinată a bisericii, cerând rațiune, libertate de gândire și modernizarea societății maghiare. Aceste opinii l-au adus ocazional în conflict cu autoritățile conservatoare, însă a rămas neclintit în misiunea sa.

Bessenyei a fost cunoscut și pentru operele sale literare, care combinau forme clasice cu teme contemporane. Piesele și eseurile sale abordau probleme legate de libertatea individuală, moralitate și identitate națională, reflectând mediul socio-politic turbulent al Ungariei din secolul al XVIII-lea. Prin aceste opere, el a căutat să inspire o nouă generație de maghiari să îmbrățișeze progresul și reînnoirea culturală.

De-a lungul vieții sale, Bessenyei a întreținut o corespondență extinsă cu alți intelectuali europeni proeminenți, situându-se în rețele iluministe mai largi. Implicarea sa în curentele filosofice și literare europene l-a ajutat să aducă idei noi în contextul maghiar, conectând preocupările locale cu teme universale. Această perspectivă internațională a fost o caracteristică a gândirii și operei sale.

În ciuda opoziției și a perioadelor de represiune politică, dăruirea lui Bessenyei față de dezvoltarea intelectuală și culturală a Ungariei nu a șovăit niciodată. A murit în 1811, lăsând în urmă o moștenire bogată, ca unul dintre pionierii modernității maghiare. Eforturile sale au pus bazele cruciale pentru reformele și înflorirea culturală a națiunii din secolul al XIX-lea.

2) Lucrări principale

Ágis tragédiája” (Tragedia lui Ágis) (1772)

Această operă dramatică este una dintre cele mai faimoase piese ale lui Bessenyei și o contribuție semnificativă la literatura maghiară. Este o tragedie inspirată de modelele clasice, reflectând teme iluministe precum rațiunea, libertatea și responsabilitatea morală. Piesa explorează conflictul dintre conștiința individuală și puterea politică, subliniind importanța integrității personale în fața tiraniei. Prin intermediul personajelor și intrigii sale, Bessenyei critică autoritarismul și pledează pentru o guvernare luminată.

A magyarokhoz (Către unguri) (1783)

Acest eseu patriotic este un apel pasionat la trezirea culturală și națională maghiară. Bessenyei își îndeamnă compatrioții să îmbrățișeze educația, limba maghiară și gândirea rațională ca instrumente pentru progresul național. Lucrarea întruchipează angajamentul său de a promova un sentiment de mândrie și unitate în rândul maghiarilor, încurajându-i să se elibereze de dominația străină și de stagnarea intelectuală.

Értekezés a magyar nyelvről (Tratat de limba maghiară)

În acest important text lingvistic și cultural, Bessenyei examinează starea și dezvoltarea limbii maghiare. El pledează pentru cultivarea și modernizarea acesteia, considerând limba un vehicul vital pentru identitatea națională și viața intelectuală. Opera sa a contribuit la mișcarea mai amplă care viza promovarea limbii maghiare ca limbă a literaturii, științei și educației.

Felelet (Răspuns) (1785)

Acest eseu reprezintă implicarea lui Bessenyei în dezbaterile filosofice și politice contemporane. Este o apărare argumentată a principiilor iluminismului, inclusiv rațiunea, libertatea și toleranța. Lucrarea răspunde criticilor conservatori, apărând necesitatea reformei și valoarea gândirii critice în societate.

Szózat (Apel)

În această lucrare, Bessenyei îndeamnă la reînnoirea morală și intelectuală în rândul maghiarilor. El subliniază importanța educației, virtuții și spiritului public ca fundamente pentru o națiune mai puternică. Lucrarea reflectă idealurile sale umaniste și patriotice, îndemnând indivizii să contribuie activ la îmbunătățirea societății.

Versek (Poezii)

Poezia lui Bessenyei reflectă idealurile sale iluministe și preocupările sale naționale. Versurile sale explorează adesea teme precum libertatea, dreptatea și condiția umană. Deși nu este la fel de cunoscută ca proza și operele sale dramatice, poezia sa a contribuit la renașterea culturală a Ungariei și a exprimat reflecții personale asupra problemelor contemporane.

Traduceri și adaptări

Bessenyei a lucrat, de asemenea, la traducerea și adaptarea textelor europene clasice și contemporane în limba maghiară. Prin aceasta, a contribuit la introducerea literaturii și filosofiei iluministe europene în rândul publicului maghiar, sprijinind dezvoltarea unei culturi literare naționale influențate de curente intelectuale mai largi.

3) Teme principale

Iluminarea și rațiunea

Bessenyei a fost profund influențat de Iluminismul european, care a pus accent pe rațiune, gândirea critică și căutarea cunoașterii ca fundament al progresului personal și societal. El a susținut educația și cercetarea rațională ca instrumente pentru a depăși ignoranța și superstiția.

Trezire națională și patriotism

O temă centrală în opera lui Bessenyei este renașterea și consolidarea identității naționale maghiare. El a pledat pentru cultivarea limbii, culturii și istoriei maghiare pentru a inspira mândrie și unitate printre compatrioții săi, încurajând o ruptură de sub dominația străină.

Reformă educațională și culturală

Bessenyei considera că educația cuprinzătoare era esențială pentru dezvoltarea Ungariei. El a promovat o reformă educațională care promova principii seculare și umaniste, cu scopul de a crea o cetățenie luminată, capabilă să contribuie la progresul societal.

Libertate și conștiință individuală

Libertatea personală și integritatea morală au fost preocupări cheie în filosofia sa. Prin scrierile sale, în special în dramele sale, Bessenyei a explorat tensiunea dintre conștiința individuală și autoritatea politică, pledând pentru libertatea de gândire și responsabilitatea etică.

Critica autorității și a tradiției

Bessenyei a contestat autoritățile sociale, politice și religioase stabilite atunci când acestea au împiedicat progresul. El a criticat dogmatismul și a cerut reforma instituțiilor, promovând toleranța și deschiderea către idei noi, ca fiind necesare pentru avansarea Ungariei.

Limbaj și dezvoltare literară

El considera limba maghiară un vehicul crucial pentru reînnoirea națională și dezvoltarea intelectuală. Eforturile lui Bessenyei de a ridica standardele literare maghiare și de a promova utilizarea limbii vernaculare au făcut parte dintr-o trezire culturală mai amplă.

Responsabilitate morală și etică

Bessenyei a subliniat importanța virtuții și a spiritului public în viața personală și politică. El considera că progresul națiunii depinde nu doar de cunoaștere, ci și de cultivarea comportamentului etic și a responsabilității sociale.

Integrarea ideilor europene

Deși puternic naționalist, Bessenyei avea și o perspectivă cosmopolită. El a căutat să aducă ideile iluminismului european în contextul maghiar, îmbinând principiile universale cu tradițiile locale pentru a crea o modernitate unică în acest sens.

4) Csere ca filosof

Perspectiva filosofică a lui György Bessenyei este adânc înrădăcinată în idealurile iluministe care au modelat o mare parte a Europei secolului al XVIII-lea, însă poartă nuanțe naționale și culturale distincte care reflectă circumstanțele istorice specifice ale Ungariei. Ca filosof, Bessenyei a căutat să sintetizeze rațiunea, moralitatea și conștiința națională într-un cadru coerent care să poată ghida atât comportamentul individual, cât și reforma societății. Filosofia sa nu a fost abstractă sau pur teoretică; mai degrabă, a fost strâns legată de activitățile sale literare și educaționale, menite să trezească o identitate maghiară modernă.

Elementul central al filosofiei lui Bessenyei era convingerea că rațiunea și gândirea critică erau principalele instrumente pentru depășirea ignoranței și a înapoierii. Influențat de figuri precum Voltaire și Rousseau, el a subliniat puterea cercetării raționale de a contesta superstiția, dogma și autoritarismul. El credea că filosofia ar trebui să fie accesibilă și practică, servind drept ghid pentru o viață iluminată, mai degrabă decât ca o căutare ezoterică limitată la cercurile academice.

Bessenyei a fost preocupat în mod special de dezvoltarea morală a individului. Scrierile sale filosofice explorează adesea relația dintre rațiune și virtute, propunând că adevărata libertate depinde de cultivarea caracterului etic. Această concentrare asupra moralității a fost legată de opinia sa că integritatea personală era esențială pentru sănătatea națiunii. El a susținut că numai prin cetățeni virtuoși ar putea Ungaria să realizeze o reînnoire politică și culturală.

Tema libertății reapare în întreaga gândire a lui Bessenyei, atât în termeni politici, cât și intelectuali. El a susținut ideea că indivizii trebuie să fie liberi să gândească, să vorbească și să acționeze conform rațiunii și conștiinței. Această poziție l-a adus în mod natural în conflict cu establishmentele politice și religioase conservatoare ale timpului său. Cu toate acestea, el a considerat libertatea o condiție necesară pentru progres și iluminare și a susținut-o cu vigoare în scrierile și în viața publică a sa.

Un alt aspect important al filosofiei lui Bessenyei a fost conștiința sa națională, pe care a împletit-o cu idealurile iluministe universale. El credea că progresul Ungariei necesita o renaștere a limbii, culturii și istoriei sale, dar această renaștere trebuia să fie influențată de rațiune și de valori universale precum dreptatea și libertatea. Prin urmare, filosofia sa a combinat patriotismul cu cosmopolitismul, căutând să plaseze Ungaria în curentele mai largi ale modernității europene, fără a-i sacrifica identitatea unică.

Bessenyei s-a implicat și în tradiția filosofică clasică, inspirându-se din gânditorii greci și romani antici. Operele sale reflectă o apreciere pentru virtuțile curajului, înțelepciunii și responsabilității civice, pe care le considera principii atemporale necesare atât pentru prosperitatea personală, cât și pentru cea națională. Prin reinterpretarea acestor idealuri clasice în contextul gândirii iluministe, el a creat o filosofie înrădăcinată în tradiție și orientată spre viitor.

În piesele și eseurile sale, Bessenyei a folosit filosofia ca instrument pentru a dramatiza conflictul dintre rațiunea iluminată și puterea opresivă, ilustrând luptele indivizilor care se străduiesc pentru libertate împotriva forțelor tiranice. Această dramatizare a subliniat credința sa în puterea transformatoare a ideilor și în responsabilitatea intelectualilor de a conduce schimbarea socială.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui György Bessenyei ocupă un loc distins în istoria culturală și intelectuală maghiară. Figură importantă a Iluminismului maghiar, el este amintit nu doar pentru realizările sale literare, ci și pentru rolul său esențial în trezirea conștiinței naționale și promovarea ideilor moderne într-o societate care era, la acea vreme, în mare parte conservatoare și fragmentată. Eforturile sale au pus bazele intelectuale pentru reformele culturale și politice ulterioare ale Ungariei, în special în secolul al XIX-lea, când națiunea căuta o mai mare autonomie și modernizare.

Una dintre cele mai durabile contribuții ale lui Bessenyei este susținerea limbii maghiare ca mediu pentru literatura serioasă și gândirea filosofică. Scriind în limba maghiară și pledând pentru dezvoltarea acesteia, el a contribuit la ridicarea statutului limbii de la o limbă vernaculară la un vehicul capabil să exprime idei complexe și identitate culturală. Această susținere lingvistică a influențat semnificativ generațiile ulterioare de scriitori și gânditori maghiari care au căutat să construiască o literatură națională și o tradiție academică.

Opera lui Bessenyei ca dramaturg și eseist a inspirat un nou optimism cultural și un spirit critic în rândul contemporanilor săi. Piesele sale, în special, au folosit forme clasice pentru a aborda probleme contemporane precum libertatea, tirania și responsabilitatea morală, oferind un cadru pentru înțelegerea provocărilor cu care se confruntă Ungaria. Aceste opere sunt încă considerate texte fundamentale în literatura maghiară și au influențat dramaturgii și intelectualii naționali de mai târziu.

Angajamentul său față de principiile iluminismului — rațiunea, educația și libertatea individuală — a contribuit, de asemenea, la modelarea climatului intelectual al Ungariei. Pledoaria lui Bessenyei pentru educația seculară și gândirea rațională a contribuit la slăbirea dominației dogmei religioase și a structurilor politice conservatoare, încurajând o societate mai deschisă și progresistă. Ideile sale au alimentat mișcările europene mai ample pentru reformă, situând Ungaria într-un context continental de modernizare.

Mai mult, moștenirea lui Bessenyei este vizibilă în instituțiile și mișcările culturale care au urmat morții sale. Era Reformei Maghiare, care a culminat cu revoluția din 1848, s-a inspirat din multe dintre temele și aspirațiile pe care le susținuse cu decenii în urmă. Viziunea sa despre o cetățenie educată, liberă și responsabilă moral a rămas un ideal călăuzitor atât pentru reformatori, cât și pentru naționaliști.

În plus, Bessenyei este onorat pentru curajul său intelectual. Într-o perioadă în care disidența era adesea întâmpinată cu o represiune dură, el a persistat în promovarea ideilor progresiste și criticarea autoritarismului. Acest curaj moral i-a adus recunoașterea ca simbol al luptei Ungariei pentru iluminare și demnitate națională.

Astăzi, György Bessenyei este celebrat în Ungaria prin comemorări, studii literare și includerea sa în programele școlare. Influența sa se extinde dincolo de literatură, în filosofie, educație și identitate culturală, ceea ce îl face o figură cu multiple fațete a cărei operă continuă să rezoneze în gândirea maghiară modernă.

$$$

 HANS CHRISTIAN ANDERSEN

 1) Biografia și principalele sale opere: 

Hans Christian Andersen este cunoscut în întreaga lume pentru basmele sale pline de imaginație și putere. Multe dintre basmele sale sunt considerate acum capodopere ale genului, cum ar fi „Rățușca cea urâtă” și „Prințesa și bobul de mazăre”. 

Andersen s-a născut în Odense, Danemarca, pe 2 aprilie 1805. În 1816, Hans Andersen Sr. a decedat, lăsând în urmă un fiu și o soție, Anne Marie. În ciuda faptului că familia Andersen nu era înstărită, tânărul Andersen a urmat internate pentru elită. Circumstanțele educaționale ale lui Andersen au stârnit suspiciuni că ar fi fost un membru ilegitim al liniei regale daneze. Aceste zvonuri nu s-au dovedit niciodată a fi adevărate. 

Andersen s-a mutat la Copenhaga în 1819 pentru a lucra ca actor. După o scurtă pauză, s-a întors la școală cu ajutorul unui patron pe nume Jonas Collin. La îndemnul lui Collin, a început să scrie în această perioadă, deși profesorii săi l-au descurajat să continue. 

Opera lui Andersen a fost recunoscută pentru prima dată în 1829, când a fost publicată o scurtă narațiune intitulată „O călătorie pe jos de la canalul Holmen până la punctul estic al Amagerului”. Apoi a scris o piesă de teatru, o colecție de poezii și un jurnal de călătorie. Regele i-a acordat tânărului autor talentat o bursă, permițându-i să călătorească prin Europa și să-și extindă opera. „Improvisatore”, o carte bazată pe experiența sa în Italia, a fost publicată în 1835. În același an, Hans Christian Andersen a început să publice basme. 

În ciuda succesului său anterior ca scriitor, literatura lui Andersen pentru copii a fost puțin apreciată la început. „OT” și „Doar un lăutar”, următoarele două lucrări ale sale, au fost favoritele criticilor. A continuat să scrie atât pentru copii, cât și pentru adulți în următoarele decenii, producând numeroase memorii, povești de călătorie și poezii care celebrează valorile poporului scandinav. Între timp, criticii și clienții au ignorat cărți precum „Mica Sirenă” și „Hainele cele noi ale împăratului”, care au devenit acum clasice. 

Publicul străin a început să observe versiunile în limba engleză ale basmelor și povestirilor populare ale lui Andersen în 1845. Andersen l-a cunoscut pe renumitul autor britanic Charles Dickens, pe care l-a întâlnit în Anglia în 1847 și din nou un deceniu mai târziu. Poveștile sale au devenit clasice în limba engleză și au influențat ulterior scriitori britanici pentru copii, precum A. A. Milne și Beatrix Potter. Publicul scandinav, precum și publicul din Statele Unite, Asia și alte părți ale lumii, au ajuns să cunoască poveștile lui Andersen de-a lungul timpului. În 2006, s-a deschis un parc de distracții din Shanghai bazat pe opera sa. Operele sale au fost adaptate pentru teatru și film, în special Mica Sirenă, care este o versiune animată populară. 

În 1872, Andersen a fost grav rănit după ce a căzut din pat în reședința sa din Copenhaga. În același an, a publicat ultima sa carte, o colecție de povestiri scurte. Cam în această perioadă, a început să prezinte simptome de cancer la ficat, care aveau să-i curmă viața. Înainte de moartea sa, guvernul danez a început să celebreze viața și realizările lui Andersen. S-au făcut planuri pentru a crea un monument al autorului, căruia i s-a acordat din partea guvernului o bursă de „comoară națională”. Andersen a murit la Copenhaga pe 4 august 1875. 

Andersen nu s-a căsătorit niciodată, deși s-a îndrăgostit de mai multe ori. A avut sentimente neîmpărtășite atât pentru bărbați, cât și pentru femei, inclusiv pentru Jenny Lind, o cântăreață celebră, și Harald Scharff, un dansator danez. Studiile academice asupra aparentelor nuanțe homoerotice din opera lui Andersen au fost inspirate de viața sa personală. 

2) Temele principale din operele sale: 

Păstrând realitatea: 

Una dintre cele mai izbitoare diferențe tematice dintre basmele lui Hans Christian Anderson și aproape toți ceilalți contribuitori majori ai genului, de la familia Grimm la Charles Perrault, basmele populare rusești și legendele nativilor americani, este faptul că Anderson încearcă să-și păstreze poveștile cât mai aproape de realitate. Uneori sunt menționate locuri fizice reale, oamenii vorbesc în dialectul perioadei în care a scris Andersen și chiar și într-o narațiune precum Mica Sirenă, care trebuie să-și creeze propriul cosmos imaginar, sunt folosite elementele care o mențin autentică. Aceasta este o abatere semnificativă de la convenția basmelor, prin faptul că, în esență, le sugerează copiilor care le citesc că există ceva în această poveste magică care s-ar putea întâmpla cu adevărat pur și simplu prin faptul că nu a avut loc acum mii de ani într-un peisaj ciudat și extraterestru, spre deosebire de al lor. 

Compasiune pentru cei proscriși: 

La urma urmei, Hans Christian Andersen a fost cel care a creat „Rățușca cea urâtă”. Deși rața ar fi o lebădă, este probabil cel mai memorabil și evocator personaj marginalizat al său, el este departe de a fi singurul. Intriga Micii Sirene este motivată de sentimentul ei de neapartenență, în timp ce personajul principal din „Soldatul de plumb curajos” este forțat să se holbeze la alți 24 de soldați care arată toți la fel, dar nu sunt exact ca el. Andersen este un susținător deschis al celor din afară, dar înțelege și nevoia de a evita să devină unul. Prin urmare, poveștile sale sunt puțin mai dificile decât în mod normal și nu trebuie să aștepți ca o figură parentală mistică să apară și să te transforme exact în ceea ce nu ai fost niciodată menit să fii. 

Înțelepciunea Inocenței: 

În poveștile lui Andersen, copiii se descurcă extrem de bine, mult mai bine decât în basmele anterioare. În basmele lui Anderson, copiii sunt autoritățile morale. Adulții sunt predispuși să se comporte haotic atunci când îi înșeală pe ceilalți și își îndeplinesc obiective ascunse. Acest subiect este cel mai elocvent prezentat în „Hainele cele noi ale împăratului”, unde copiii au încredere în propriii ochi și nu sunt manipulați de raționamente mai abstracte, dar servește și drept fundament pentru mai puțin cunoscuta „Păstoriță și măturător”. Într-adevăr, opera lui Andersen este caracterizată de un scepticism profund cu privire la consecințele materialismului matur. 

Transformare și Transcendență: 

Un număr imens de personaje ale lui Andersen trec prin transformări profunde și, în consecință, ating un anumit tip de transcendență. Chiar dacă metamorfoza nu este de fapt o transformare în sensul tradițional, Rățușca cea urâtă își transcende statutul fizic de paria. În Pantofii roșii, pe de altă parte, instrumentul transformator al întâmplării este încălțămintea în sine, nu fata care poartă încălțămintea din titlu. În cazul Micii Sirene, metamorfoza pe care o caută duce la o transcendență pe care nu a anticipat-o. 

3) Importanța operelor sale în vremurile noastre: 

Viața lui Hans Christian Andersen a inclus elemente de basm, deoarece s-a născut ca fiul unui umil cizmar și a murit ca un om bogat și renumit, adorat de regi și regine din întreaga lume. Deși Andersen este cel mai bine cunoscut astăzi pentru poveștile sale pentru copii, el a fost lăudat în timpul vieții și pentru alte lucrări ale sale creative, care includ șase romane, cinci jurnale de călătorie, trei memorii și nenumărate poezii și piese de teatru. Imaginea actuală a lui Andersen (așa cum este reprezentată în dulcele film din 1952 al lui Danny Kaye, Hans Christian Andersen) este cea a unui povestitor simplu, inocent, copilăresc, o figură dintr-una dintre propriile sale povești. 

Scrisorile și jurnalele lui Andersen, pe de altă parte, creează portretul unui om complet diferit: un scriitor extrem de strălucit și ambițios, cu o educație dificilă, o dragoste pentru înalta societate și un suflet rănit. În mod similar, basmele lui Andersen sunt considerabil mai profunde și mai complexe atunci când sunt citite în daneză originală (sau în traduceri decente, integrale) decât simplele fabule pentru copii în care s-au transformat în mult prea multe ediții traduse, repovestiri și adaptări media. Autorul nu a fost un narator naiv de basme; a fost un artist serios, un meșteșugar literar iscusit și un observator pasionat al naturii umane și al scenei sociale din Danemarca secolului al XIX-lea. 

Nimic exact ca aceste povestiri scurte nu a mai fost văzut vreodată în literatura daneză și este greu de înțeles pe deplin impactul lor astăzi. Din diverse motive, poveștile au fost inovatoare. Genul literaturii pentru copii era încă la început în Europa și era dominat de povești religioase, plictisitoare, menite să instruiască și să insufle idealuri morale. Minunatele povești ale lui Andersen erau la fel de bogate ca o prăjitură de ciocolată după o dietă nutritivă din terci, iar vocea narativă atrăgea tinerii într-un ton prietenos, cald și conspirativ, mai degrabă decât să predice de sus. În ciuda utilizării frecvente a imaginilor creștine (caracteristice literaturii secolului al XIX-lea), acestea sunt surprinzător de pământești, anarhice și chiar amorale - umoristice, sarcastice și fataliste uneori, mai degrabă decât edificatoare din punct de vedere moral. Și, spre deosebire de poveștile populare ale familiei Grimm, care se petreceau cândva în ținuturi îndepărtate, poveștile lui Andersen erau plasate în Copenhaga și în alte decoruri familiare, contemporane, amestecau descrieri fantastice cu unele banale și investeau obiecte de uz casnic de zi cu zi (jucării, vase etc.) cu personalități și magie. 

Viața lui Andersen a fost teribilă în multe privințe, însă avea priceperea de a transforma paiul în aur, ca și cum ar fi fost un personaj dintr-una din propriile sale povești, transformând durerile și plăcerile călătoriei sale în povești pe care le adorăm și astăzi. Cu toții putem învăța din anecdotele sale despre propria viață și putem căuta partea bună a lucrurilor în cele mai întunecate circumstanțe.

$$$

 HARALAMB LECCA

Puțini scriitori au fost contestați și elogiați deopotrivă precum Lecca, însă mulți dintre cei care l-au pus la zid au avut în vedere, în primul rând omul, faptul că era un caracter autoritar, incomod, pătimaș, de o sinceritate aproape brutală, situație în care cu greu își putea face amici. Nici nu știm unde să-l mai plasăm (poet sau dramaturg), pentru că unii l-au apreciat în ambele ipostaze, iar alții l-au blamat, dar cei mai mulți au afirmat că rămâne totuși un autentic dramaturg, un adevărat precursor, piesele lui prevestind ziua cea mare a dramaturgiei românești, fapt relevant pentru cultura unui popor.

leccaCa poet a fost contestat aproape în totalitate, poezia sa fiind considerată minoră, declamatoare, fară valențe artistice deosebite (Iorga), versifică cu ușurință și abilitate, dar comunică puțină substanță poetică (Istoria literaturii române, vol. III Ed. Academiei RSR – 1973), are un vers obosit fară nici o surprindere în ritm și rimă (Iorga), este o lungă trivialitate de un realism hâd (G. Călinescu). Puțini l-au apreciat “este un artist rafinat” (Ilarie Chendi) sau Hașdeu: “Nu pot a nu iubi pe Lecca, recunoscând întrânsul o stofă de mare poet”.

Dacă, în ceea ce privește poezia, opiniile sunt atât de acide, contribuția pe care a adus-o la dezvoltarea teatrului românesc este în afară de orice discuție, cu toate că și în acest domeniu a fost contestat vehement de Mihail Dragomirescu, Al. Davila, N. Iorga, G. Călinescu etc. mai mult sau mai puțin pe considerente profesionale. Au fost însă și mulți cunoscători ai genului care au rostit favorabil, considerându-l un factor de seamă în evoluția teatrului românesc, un precursor al teatrului nostru social (Ioan Livescu), în timp ce Radu D. Rosetti, care l-a cunoscut îndeaproape, remarca serviciul pe care l-a făcut teatrului românesc, apreciindu-l ca remarcabil, subliniind faptul că, alături de Davila și Gusti, “a fost unul dintre oamenii noștri de teatru cei mai pricepuți”.

Prozatorul și omul de teatru Liviu Rebreanu, afirmă cu toată convingerea că Lecca știe să construiască o piesă, iar scenariile sale sunt iscusite “este sentențios în dialog, cizelat, tăios, cu fraze scurte, sclipitoare”. Categoric, Rebreanu știe ce spune și nu face afirmații gratuite atunci când continuă ideea “își pregătește efectele teatrale cu precizie, iar, în scenele cele mari, gradația este inteligentă”.

Însă cel mai categoric este un alt om de teatru, care cred că exagerează puțin, Victor Anestin, acesta scriind cu mult curaj și profesionalism: “din autorii dramatici incitați de Caragiale să scrie piese moderne, Lecca s-a ridicat mai presus decât ceilalți. D-l Lecca nu a făcut altceva decât să urmeze pe d-l Caragiale, suind însă o treaptă mai sus”.

În perioada 1898-1902 piesele sale: CASTA DIVA, SUPREMA FORȚĂ, CÂINII, CANCER LA INIMĂ. JUCĂTORII DE CĂRȚI etc. erau frecvent jucate pe scenele teatrelor bucureștene în timp ce astăzi nici un regizor nu se arată preocupat de dramaturgia sa. Mânuia o limbă frumoasă cu care a captivat o generație, și nu cred că poate fi socotit un dramaturg perimat, deși uitarea a căzut peste el și opera lui ca un adevărat blestem.

Trist mi se pare faptul că, deși în județ există două puternice formații de teatru (Slatina și Caracal), nu s-a încercat nimic, nici măcar în orașul natal, acolo unde talentații actori locali l-ar putea readuce în actualitate pe acest om care și-a jertfit scurta sa viață de 47 de ani, pentru dramaturgia românească. Ar fi fost bine dacă, odată cu inaugurarea Teatrului din Caracal (2008), s-ar fi prezentat măcar secvențe din piesele sale, iar această instituție să primească numele lui. Era un gest de iubire și prețuire, pentru că, indiferent de luminile și umbrele dramaturgiei sale, trebuie să recunoaștem că pe făgașul creat de el, au pornit și ceilalți autori dramatici români cu piesele lor moderne.

În orașul natal (Caracal), unde s-a născut la 20.II.1873, amintirea lui se păstrează într-un bust de bronz așezat pe Aleea „Bibian” din Parcul „Poroineanu”, dar eu tot mai sper să fie readus acolo unde a fost, unde de fapt îi este locul, în fața Teatrului Național.

Sigur, nu se mai poate în fața lui, dar în locul statuii lui Toma Rușcă, care nu-și mai are rostul acolo unde este, în mod sigur, se poate. Am face astfel nu doar o reparație morală, cât mai ales un act de dreptate și, în ultima instanță, de cultură, rezolvând cu acest prilej și o greșeală făcută de înaintașii noștri, care au trecut pe soclu, greșit, data decesului: 1918, și nu 1920, așa cum este corect.

Decedează la București, în ziua de 9.III.1920, fiind înmormântat la BELLU, iar pe mormânt se poate citi epitaful său scris cu propria mână, ales dintre poeziile sale, pe care-l redăm mai jos, pentru ineditul și fiorul său impresionant:

„În sutimi de rânduri, mi-am pus întrebarea

Dacă-i drept, că viața asta e un rai?

Pentru ce stau triste sălciile?

Marea de ce curge? Vântul de ce strigă: Vai?

De ce la icoane plânge lumânarea?

De ce lăcrimează vița când o tai?”

$$$

 S-a întâmplat în 8 martie1629: La această dată, s-a născut compozitorul şi organistul Ioan Căianu, primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, culegător de folclor românesc şi maghiar; de la el s-a păstrat „Codicele Caioni”. Ioan Căianu a fost un călugăr franciscan din Transilvania, primul autor român de muzică cultă, constructor şi reparator de orgi, culegător de folclor, gânditor renascentist şi precursor al iluminismului.

Este primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, în condiţiile în care până relativ recent a fost considerat doar culegător de muzică. Căianu a avut o contribuţie însemnată (dar nu unică) la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni (Codex Caioni este o culegere de piese muzicale)

I se poate spune în şapte feluri, pe cele şapte nume, Căianu, Caioni, Căian, Kajoni János, Kajoni Valahus sau Ioannes Caioni. Numele lui îl poartă azi grupul şcolar din localitatea natală, Căianu (judeţul Bistriţa-Năsăud), şi ceva străzi din oraşele secuieşti. Despre sine spunea „Natus valachus sum” („Sunt născut valah”) şi „Am vrut să-mi slujesc draga mea ţară şi să dau posibilitate cu munca mea să se aducă laude necontenite lui Dumnezeu şi din partea altora” în lucrarea Cantionale Catolicum. A aparţinut de ordinul franciscanilor unde a profesat ca şi constructor şi reparator de instrumente muzicale, a cules folclor, a fost tipograf, gânditor. Orientarea structurală intelectuală a fost una de factură renascentistă (la sfârşitul epocii) vestind cumva zorii iluminismului. S-a născut în localitatea Căianu Mic atunci în comitatul Solnoc Dăbâca – astăzi judeţul Bistriţa-Năsăud. A copilărit la Cluj şi la Şumuleu -Ciuc. A avut origini nobile, o mătuşă, Judit, fusese soţia lui Istvan Racz, căpitanul garnizoanei din Ciuc. Aşa a ajuns acolo, pentru că primele studii şi le-a făcut la Cluj, la iezuiţi, dar ajuns până la urmă la franciscanii din Şumuleu-Ciuc.A mai umblat pe la Michaza, Lăzarea, pe la Alba Iulia şi Trnava.

Profesor de muzică şi organist la şcoala Mănăstirii din Șumuleu Ciuc (1650-1655); ajutor de comisar guvernamental (1660-1661) şi consilier la Conventul din Şumuleu-Ciuc; definitor (1662-1665), gardian la mănăstirile din Călugăreni (1663, 1666-1668), Lăzarea (1669-1674) şi Şumuleu-Ciuc (1682-1683), custode al provinciei Şumuleu (1675-1678), vicar apostolic al Transilvaniei (1677), apoi custode la mănăstirea din Bacău (1684-1686), custode la mănăstirea din Lăzarea (1686-1687). A reparat şi a construit orgi în Transilvania şi Moldova. A înfiinţat o tipografie la Şumuleu-Ciuc (1676). A adunat folclor din Transilvania şi Moldova, prelucrându-l pentru virginal şi orgă.

A construit el însuşi un virginal la care a folosit lemn de carpen local pentru pene (1655). Lucrările sale sunt: Cantionale Catolicum (lucrare aflată la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei în care sunt consemnate şi motivele fondării tipografiei), Cantus Catolici (1676) – colecţie de cântece bisericeşti, Organo Missale – litanii, slujbe şi alte cântece bisericeşti, Sacri Concentus – colecţie de cântece bisericeşti scrise de diferite autori, Himnarium – colecţie de poezii religioase, Herbariu Maghiar – anexă la Ortus Sanitatis Venetis, o carte de botanică în latină în care sunt descrise efectele terapeutice ale unor plante.

Culegerea numită „Codex Caioni” mai există într-un exemplar unic. A fost dezgropată din zidul unei mănăstiri în 1988. Fusese ascunsă în primii ani ai socialismului pentru a fi salvată de la distrugere. Între cele două războaie s-au întocmit câteva transcripţii ale unor piese conţinute în el. Aceste prime încercări sunt imprecise din pricina dificultăţilor ridicate de slaba liziblitate a manuscrisului, adăugit şi „corectat” – adesea în mod eronat – de către mai mulţi copişti. Prima publicare a zece piese în caracter românesc extrase din Codex Caioni a fost făcută în 1941. Se pare că acest „Codice Caioni” a fost scris între 1632 şi 1671 de către doi autori: Mátiás Seregély (Matei din Şerdei) şi Ioan Căianu...

Surse:

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-ioan-caianu-1

http://transilvaniareporter.ro/coltul-secret/ion-caianu-natus-valachus-sum/

$$$

 S-a întâmplat în 8 martie1896: În această zi, s-a născut Zavaidoc, cel mai cunoscut lăutar român al perioadei interbelice (d. 1945). Marin Teodorescu, pe numele său real, s-a născut la Pitești, fiind fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constandinei.Toţi copiii au moştenit talentul muzical din familie, atât Marin, cât şi fratele său Vasile, dar şi cele două surori ale lor, Maria şi Zoe. Ziarele vremii scriau că Tănase „cânta la ţambal de plângeau şi surzii şi alinta cu vioara urechile obişnuiţilor de prin cârciumi”.

Când Zavaidoc a împlinit 14 ani, el şi fraţii săi au rămas orfani de tată, şi, cu toate că era cel mai mic dintre copii, s-a văzut în postura de a asigura resurse financiare pentru familia sa. Marin, împreună cu Vasile și Zoe, pleacă la București și încheagă un taraf, în care Marin cânta la chitară, Vasile la vioară, iar Zoe la acordeon, formaţie care avea să capete ulterior numele „Frații Zavaidoc”. La 3 octombrie 1916, Marin pleacă în armată, iar peste doi ani se înrolează voluntar, împreună cu fratele său Vasile, în Regimentul 44 Infanterie, care participă la Primul Război Mondial. În această perioadă, îi încântă cu muzica sa lăutărească pe ofiţerii din serviciul militar, generalul Traian Moșoiu – un mare iubitor al muzicii populare româneşti – botezîndu-l pe Marin cu supranumele de „Zavaidoc”, de la vechiul regionalism „zavaidoacă”, care se dorea echivalentul unui om vesel şi pus pe şotii, zurbagiu, năbădăios.

Apoi cutreieră spitalele, alături de George Enescu şi cântăreaţa de operă Elena Zamora, aducând răniţilor din război puţină alinare. În anul 1919, Zavaidoc făcea parte din trupele române care au ocupat Budapesta. După război, el se stabilește definitiv la București unde primește lecții de canto, mai întâi de la profesorul Dimitrie Cutavas, apoi de la tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu-Toscani și, ulterior, bucurându-se chiar de îndrumarea baritonului Petre Ștefănescu-Goangă.Taraful Zavaidoc şi-a reluat activitatea artistică, lor alăturându-li-se mai târziu şi soţul Zoiei, grecul Tănase Perlidius, care cânta la clarinet.La scurtă vreme, muzica tarafului a ajuns renumită în toată ţara, dar şi peste hotare. În anii 1925-1926, Zavaidoc a semnat primul contract, cu Casa de discuri Columbia, imprimând apoi peste 30 de discuri vinil, albume în care erau interpretate melodii precum vestitul „Cântec al lui Zavaidoc”, care i-au adus câștiguri de milioane de lei, apoi „De când m-a aflat mulțimea”, „Dragostea e ca o râie”, „oaie verde spic de grâu”, „Mărie și Mărioară”, sau „Pe deal, pe la Cornățel”.

Zavaidoc avea o pasiune pentru muzica lăutărească interpretată în localurile bucureştene, în care era mai aproape parcă de inimile publicului, iar aceştia erau extrem de impresionaţi de modalitatea divină de interpretare a acestuia.În cârciumile „Vişoiu”, la „Kiseleff”, „Carpaţi”, sau „La cotitură”, în grădinile de vară sau „La Mariţa Borţoasa”, Zavaidoc aducea fericire în sufletele clienţilor, rupea inimile admiratoarelor şi atenta la finanţele patronilor.Bucureştiul acelor ani intrase în febra muzicii magnifice al lui Zavaidoc.Se spune că localul „Cireșica” de lângă Grădina Cișmigiu, celebru pentru protipendada vremii, ajunsese să fie atât de cunoscut datorită muzicii lui Zavaidoc, încât călătorii cu tramvaiul denumeau staţia după supranumele celebrului muzicant. Cariera lui Zavaidoc nu s-a limitat la spaţiul românesc, el fiind adus, cu onorarii generoase, să cânte pentru clienţii multor restaurante din Ungaria, Bulgaria, Franţa şi Cehoslovacia.

Apogeul carierei sale artistice a fost participarea, alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu, în delegaţia României la Expoziţia Universală de la Paris, din anul 1937, care reunea „crema” artistică a întregii planete.Trebuie spus că celebritatea sa în domeniul muzicii populare şi lăutăreşti a avut un preţ. Se spune că era atât de talentat, încât a refuzat din start oferta lui Dumitru Mihăilescu Toscani, celebrul tenor al Operei Române, de a i se alătura în cariera lirică. Zavaidoc a preferat să cânte pentru lumea restaurantelor, a cârciumilor nu întotdeauna cu „ştaif”. Aici câştiga onorarii incredibile, fiind curtat de mai toţi proprietarii stabilimentelor, fiindcă umplea restaurantele cu clienţi care rămâneau la mese până dimineaţa numai pentru a-i asculta cântecele. Şi pe cât de bogat ajunsese să fie, celebrul lăutar era pe măsură de mărinimos: cu toate că avea la Bucureşti trei maşini, fiecare cu şoferul ei, aceştia, în timp ce îşi aşteptau şeful, puteau să mănânce pe gratis orice le poftea inima. 

Se spune că atunci când gunoierul trecea pe stradă, Zavaidoc îl invita în casa sa, de unde acesta îşi putea alege orice costum îşi dorea. Zavaidoc era extrem de generos şi cu nepoatele sale, dar şi cu tinere studente talentate de la Conservator, pe care le sprijinea în cariera artistică. E de înţeles că, fiind chipeş şi extrem de bogat, el era curtat de numeroase admiratoare. Poate de aceea Zavaidoc avea să se căsătorească abia când a împlinit 43 de ani, aleasa inimii sale fiind Constanţa, o fată mai tânără decât el cu 15 ani, care avea să-i dăruiască două fete, Constanţa (născută la 9 noiembrie 1940) şi Niculina (născută la 26 noiembrie 1944), şi un băiat botezat tot Zavaidoc (născut la 26 ianuarie 1942). Cheia căsniciei a fost condiţia pusă de Zavaidoc, ca „jumătatea” sa să încerce să nu fie geloasă, în condiţiile în care artistul se întâlnea la fiecare pas cu numeroase „tentaţii”.

Se spune că la naşterea primului său copil, Zavaidoc a câtat o noapte întreagă cu fetiţa în braţe, de fericire, iar la naşterea băiatului, lăutarul a fost fericit peste măsură, aşa încât a mers pe străzile Piteştiului într-o sanie ticsită cu sticle de şampanie, dând de băut tuturor celor pe care i-a întânit în cale. În 1943, a primit ordin de concentrare la o unitate din Târgovişte, unde s-a îndrăgostit lulea de o tânără frumoasă, pe nume Tuca, pentru care artistul era să îşi vadă familia destrămată. Zavaidoc pleacă apoi la Tighina, unde cântă pentru armata română şi unde militarii au transformat în șlagăr melodia sa „Soldățelul lui tăticu”. Însă vine ziua de 4 aprilie 1944, în care bombardamentele distrug casa lui Zavaidoc din apropierea Gării de Nord, şi o omoară pe sora sa, Zoe, lăsându-l în grijă cu cei cinci copii ai acesteia, aceasta după ce în anul 1940 rămăsese şi fără fratele său Vasile. Zavaidoc se refugiază la Caracal, unde cânta noaptea prin localuri, apoi este angajat la restaurantul Viscol din Vișoi, Câmpulung-Muscel, şi la un restaurant din Roşiorii de Vede unde un patron de restaurant angajase special pentru el o orchestră de 20 de oameni.

Onorariile încasate nu puteau acoperi nevoile familiei sale, soţia plus trei copii, şi ale celor cinci nepoţi care i-au rămas în grijă. Zavaidoc se îmbolnăveşte grav, și, la 31 decembrie 1944, el este internat la Spitalul Filantropia din București, diagnosticul pus de medici fiind „nefrită galopantă”. Deprimat, fără casă şi fără bani, foarte afectat de moartea surorii sale Zoia, Zavaidoc a şi orbit, după ce tensiunea i-a ajuns la 28. La 13 ianuarie 1945, el a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. Zavaidoc a rămas, alături de Barbu Lăutarul, Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Sava Pădureanu, Nicu Stănescu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru şi Ionel Budişteanu, în galeria celor mai mari şi mai vestiţi lăutari ai ţării noastre din toate timpurile.

Surse:

Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Editura Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2009

Zamfirescu, Carmen: Maestrul Zavaidoc. Cântec și Destin, Editura Grafix, Craiova, 2015

https://centrul-cultural-pitesti.ro/?option=com_content&task=view&id=216&Itemid=112

https://adevarul.ro/locale/alexandria/drama-marelui-lautar-zavaidoc-murit-muzicianul-sarac-orb-cunoscut-cele-mai-inalte-culmi-gloriei-1_5677fc1b37115986c6abb62d/index.html

https://radioromaniacultural.ro/portret-zavaidoc-povestea-dramatica-de-viata-a-celui-mai-cunoscut-lautar-al-romaniei-interbelice/

$$$

 S-a întâmplat în 8 martie1936: În această zi, s-a născut actriţa Gina Patrichi. Gina Patrichi s-a născut la 8 martie 1936, în București. A urmat cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale'' din București, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, începând din 1952, fiind admisă cu toate că nu își încheiase încă studiile liceale. A fost angajată la nou înființatul teatru din Galați, unde a debutat în spectacolul „Nota zero la purtare'' de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu, în 21 octombrie 1956. A jucat pe această scenă până în 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din București, condus de regizorul, actorul și scenograful Liviu Ciulei.

Aici și-a făcut debutul în 29 ianuarie 1964, în piesa „Jocul de-a vacanța'' de Mihail Sebastian, sub îndrumarea aceluiași Valeriu Moisescu. Marile roluri le-a creat în principal pe scena Teatrului Bulandra (cu o excepție notabilă: rolul reginei în spectacolul „Antoniu și Cleopatra'' de William Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuțiu, montat la Teatrul Național din Cluj, 1988), pe care a slujit-o până aproape de sfârșit — ultima stagiune: 1992-1993; ultima premieră: „Teatrul comic'' de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete (22 noiembrie 1992).Printre piesele în care a interpretat roluri de neuitat pe scena Teatrului Bulandra se regăsesc: „D-ale Carnavalului'' de I.L. Caragiale (1966), „Iulius Cezar'' de Shakespeare (1968), „Acești nebuni fățarnici'' de Teodor Mazilu (1970), „Elisabeta I'' de Paul Foster (1974), „Azilul de noapte'' de Maxim Gorki (1975), „Hedda Gabler'' de Ibsen (1975), „Interviu'' de Ecaterina Oproiu (1976), „Amintiri'' de Alexei Arbuzov (1982), „Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie'' de Jan Otcenasek (1984).

Ea a colaborat cu mari regizori, care au pus în scenă piese din repertoriul național și universal la Teatrul Național de Televiziune: Petre Sava Băleanu, Letiția Popa, Petre Bokor, Corel Todea, Sorana Coroamă-Stanca, Cornel Popa, Dan Necșulea și mulți alții („Stâlpii societății'' de Ibsen, „Egmont'' de Goethe, „Livada cu vișini'' de Cehov, „Cadavrul viu'' de Tolstoi, „Pescărușul'' de Cehov, „'Cavalerul tristei figuri'', după Cervantes, „Diavolul și bunul Dumnezeu'' de J.P. Sartre, „Surorile Boga'' de Horia Lovinescu, „Troienele'' după Euripide și J.P. Sartre ș.a.). A interpretat cu aceeași pasiune roluri pentru teatru radiofonic, participând, de asemenea, la spectacole de muzică și poezie. Potențială mare tragediană, datorită forței de interpretare, vocii ei cu un timbru de neuitat, și inteligenței de dincolo de aspectul de femeie frumoasă, nu și-a aflat decât rareori roluri pe măsură, în acest registru.

Din filmografia sa merită amintite: „Procesul alb'' (1965), „Neînfricații'' — serial TV (1970), „Felix și Otilia'' (1971), în regia lui Iulian Mihu, „Bariera'' (1972, r. Mircea Mureșan), „Dincolo de nisipuri'' (1973, r. Radu Gabrea), „Trecătoarele iubiri'' (1973, r. Malvina Urșianu), „Nemuritorii'' (1974, r. Sergiu Nicolaescu), serialul TV „Lumini și umbre'' (1979-1982, r. Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureșan), „Probă de microfon'' (1980, Mircea Daneliuc), „Liniștea din adâncuri'' (1981, r. Malvina Urșianu), „Figuranții'' (1987, r. Malvina Urșianu).După 1990, când Teatrul Bulandra a putut face turnee în străinătate, spectacolul „Hamlet'', montat de Alexandru Tocilescu, avându-l pe Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără regina Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu și a jucat la Royal National Theatre (Londra), apoi la Dublin și Paris.Acest rol, interpretat impecabil, a fost printre ultimele ale actriței.

Povestea dintre actriță și soțul ei a început la Galați, într-o seară de septembrie, când tânăra frumoasă se afla la un soi de bâlci improvizat, cu o tiribombă cu lanțuri și o roată uriașă. Actrița s-a urcat în roată și în vârtejul amețitor i-a zburat un pantof.... care a căzut chiar lângă tânărul avocat Victor Anagnoste. Actorul Ștefan Bănică, fost coleg de facultate al Ginei și coleg de teatru, a vrut să-i recupereze pantoful, dar Victor Anagnoste a spus că vrea să i-l înapoieze personal și s-o cunoască pe „Cenușăreasa'' acelei seri. Actrița i-a prezentat scuze pentru incident și l-a invitat pe avocat la teatru.Cum a început iubirea lor? Cu o poveste pe care Gina Patrichi i-a spus-o celui care avea să-i devină soț: „Cunosc o poveste despre flori. Într-o dimineață, un boboc de trandafir răsări lângă un boboc de trandafiriță. S-au uitat îndelung unul la celălalt. Soarele puternic le-a desfăcut petalele, transformându-i în două flori minunate.Trandafirul i-a spus: „Viața noastră este scurtă. Te privesc și sunt vrăjit de frumusețea și parfumul tău. Dă-mi o șansă să te iubesc!'. 'Bine — consimți trandafirița — să chemăm o albină'''.

Cei doi au continuat povestea și s-au căsătorit, iar în 1966 s-a născut fiica lor, Oana. Locuiau în centrul Bucureștiului, pe o stradă situată între Piața Victoriei și Piața Romană. În unele dimineți, când Oana se mărise și pleca spre liceu pe role, mama o conducea o bucată de drum....tot pe role. O actriță nonconformistă, care se simțea bine în mijlocul oamenilor, care era la fel de frumoasă și de firească indiferent dacă era pe scenă, îmbrăcată în rochie de regină, sau în Piața Amzei, la cumpărături, îmbrăcată în jeansi și tricou. A fost o femeie iubită de familie, de colegii de breaslă, de publicul său, dar a plecat prea repede dintre ei. A murit la doar 58 de ani, la 18 martie 1994, în București.

Premii:

—Premiul ACIN pentru rolul Zaza din filmul ''Pe malul stâng al Dunării albastre'', regia Malvina Urșianu, 1983 

—Premiul ATM pentru rol principal feminin în spectacolul ''Antoniu și Cleopatra'' de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, 1988 

—Premiul de excelență acordat de UNITER la 31 ianuarie 1994 

—Premiul de excelență (post mortem), la Gala UNITER, în aprilie 1994

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gina-patrichi-2713/

https://www.avantaje.ro/articol/gina-patrichi-actrita-cu-un-destin-aparte-nascuta-pe-8-martie

https://cultural.bzi.ro/gina-patrichi-poveste-de-dragoste-ca-in-povesti-si-a-cunoscut-sotul-dupa-ce-a-pierdut-un-pantof-66450

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/oana-anagnoste-gina-patrichi-o-flacara-un-fluture-o-adiere/

###

 S-a întâmplat în 8 martie1945: În această zi, guvernul român a adresat guvernului sovietic o telegramă în care solicita reintegrarea nordului Transilvaniei la România, teritoriul fiind oficial parte a Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena din 1940. În telegrama de răspuns, din 9 martie 1945, I.V. Stalin consimte la reinstalarea administraţiei româneşti în N-E Transilvaniei. La 13 martie 1945, la Cluj, a avut loc proclamarea oficială a reinstalării administraţiei româneşti în această parte a ţării.

Convenţia de armistiţiu dintre Naţiunile Unite şi Ungaria, semnată în ianuarie 1945, stabilea, printre altele, că statul maghiar evacuează toate trupele şi autorităţile oficiale maghiare de pe teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României în interiorul frontierelor maghiare existente la 31 decembrie 1937. Acelaşi act consfinţea că Ungaria se obligă să anuleze toate dispoziţiile legislative şi administrative referitoare la anexarea sau încorporarea acestor teritorii. Însă, în ciuda convenţiei, administraţia românească în Ardealul de Nord va reveni abia în 1945. Diplomaţii din Occident au protestat, în toamna lui 1944, legat de nerespectarea respectivei convenţii şi au criticat atitudinea Ungariei, dar atât. 

Scoţând Transilvania de nord-est de sub autoritatea administraţiei româneşti, stimulând discret competiţia româno-maghiară, amăgindu-i pe maghiari, a căror soartă era deja pecetluită şi, în acelaşi timp, şantajându-i pe români, Stalin a obţinut atât instalarea unui guvern comunist la Bucureşti, teritoriul basarabean şi bucovinean şi participarea trupelor române la războiul din Vest, cât şi o atitudine supusă şi lipsită de combativitate din partea Budapestei. În fapt, sovieticii au fost aceia care au decis, încă din 1944, soarta Transilvaniei, dejucând cu bună ştiinţă toate tentativele anglo‑americane de a da acestei probleme o altă soluţie, mai convenabilă Ungariei. Câteva luni mai târziu, numirea guvernului Petru Groza (6 martie 1945) a făcut posibilă acceptarea de către Stalin, la 9 martie, a reinstaurării administraţiei româneşti în Nordul Transilvaniei. 

După înlăturarea guvernului Nicolae Rădescu şi după succesul presiunilor sovietice asupra Regelui Mihai I, constrâns să încredinţeze lui Petru Groza misiunea formării unui nou guvern, comuniştii din România au găsit momentul de a-şi făuri un capital politic dintr‑o problemă care, în realitate, fusese deja decisă de sovietici de mult timp. În acest sens, primul pas îl reprezenta reintegrarea Transilvaniei de nord-est României. Pe această linie s-au situat şi declaraţiile făcute de Petru Groza în legătură cu problema Ardealului. La scurt timp după învestirea sa ca prim ministru, acesta a declarat că un guvern al Frontului Naţional Democrat ar putea obţine repatrierea a zeci de mii de prizonieri şi permisiunea de a intra în Ardealul de Nord cu capul sus. Referitor la programul guvernului său, Groza a afirmat că avea nădejdea că problema Ardealului se va rezolva.

 La 8 martie 1945, printr-o telegramă adresată lui Stalin de către preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul Afacerilor Externe, era solicitată instalarea administraţiei româneşti în Transilvania de nord-est, consimţământul lui Stalin şi al guvernului sovietic fiind obţinut nu mai târziu decât în ziua următoare. Această recunoaştere era, aşadar, făcută nu în virtutea dreptului suveran al României asupra acestui teritoriu, ci ca o „recompensă” dată naţiunii pentru acceptarea de către rege a unui guvern „democratic” (pro-comunist)...Că întreaga acţiune a fost, de fapt, o formă de şantaj ordinar reiese şi din faptul că aceleaşi prevederi ale Convenţiei de armistiţiu invocate de sovietici în noiembrie 1944 pentru înlăturarea administraţiei româneşti din nordul Transilvaniei, erau menţionate de Stalin în scrisoarea din 9 martie 1945 adresată lui Groza, de această dată, însă, pentru a justifica reinstaurarea acestei administraţii. Altfel spus, pentru a crea o atmosferă populară favorabilă guvernului pe care îl impuseseră la cârma României, autorităţile de ocupaţie sovietice acceptă, la 9 martie, restabilirea administraţiei româneşti în nordul Ardealului.

Surse:

Marcela Sălăgean în cartea sa, „Transilvania în jocul de putere al Marilor Puteri (1940-1947)“, Editura Mega 2013

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/expulzarea-administratiei-romanesti/

https://www.academia.edu/370788/Transilvania_ro%C5%9Fie._Comunismul_rom%C3%A2n_%C5%9Fi_problema_na%C5%A3ional%C4%83_1944-1965

https://romanialibera.ro/aldine/history/transilvania-si-basarabia-in-jocul-politico-diplomatic-al-moscovei--1919-1947--71349

http://ziarulfaclia.ro/rolul-lui-petru-groza-in-reintegrarea-transilvaniei-de-nord-est-in-granitele-firesti-ale-romaniei-1944-1945-ii/

https://www.academia.edu/11606245/Romania_intre_1918-1945

$$$

 S-a întâmplat în 8 martie1961: În această zi, a murit Gala Galaction, membru al Academiei Române din 1947. Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman - d. București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă, împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu. În 1947, el a fost ales membru în Academia Română.

S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918. Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934, a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu). A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum. După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 - 1952 și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.

A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat. În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare. La Mangalia și la Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele. A fost slujitorul altarului strămoşesc şi al teologiei româneşti, prin cercetarea şi traducerea Sfintei Scripturi. A fost slujitorul condeiului prin opera literară de excepţie pe care a scris-o, dar şi omul dialogului. Gala Galaction a fost cel care a înţeles că pentru pacea socială este nevoie de dialogul interconfesional, de a-l accepta pe celălalt, de altă confesiune, fără a abdica de la convingerile sale religioase. De aceea a fost considerat, de unii mai categorici, ca fiind omul compromisului în relaţiile cu romano-catolicii, evreii şi socialiştii. De altfel, aceştia din urmă l-au considerat chiar un reper, pe care l-au cultivat şi utilizat în perioada postbelică. A fost poate unul dintre cei mai respectaţi preoţi în perioada comunistă, cel mai publicat şi cel mai necenzurat. Cu toate acestea, Gala Galaction rămâne unul dintre pilonii de referinţă ai Teologiei româneşti şi ai literaturii universale deopotrivă.

Surse:

Camelia Caracaleanu, Fantastic și folcloric în nuvelistica lui Gala Galaction, București, 1996.

Gheorghe Perian, Despre Gala Galaction, Cluj, 2005.

http://www.autorii.com/scriitori/gala-galaction/index.php

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/55-gala-galaction-1879-1961

https://www.artline.ro/Gala-Galaction-30243-1-n.html

http://jurnaluldedrajna.ro/gala-galaction-prozator-memorialist-traducator-si-preot-ortodox/

http://biserica.org/WhosWho/DTR/P/GrigoriePisculescu.html

$$$

 S-a întâmplat în 8 martie 2015: În această zi, a murit compozitorul Marcel Dragomir; redactor principal la Secţia de creaţie a Radiodifuziunii Române între anii 1984 şi 1994.Compozitorul Marcel Dragomir s-a născut la Câmpina, judeţul Prahova, la 30 octombrie 1944. Între anii 1961-1966, a urmat cursurile Liceului de Muzică „George Enescu" din Bucureşti, continuând studiile muzicale la Conservatorul „Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1971.

După absolvire, până în 1982, a fost profesor de clarinet-saxofon la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti, iar între anii 1984-1994 a ocupat funcţia de redactor principal la secţia de creaţie a Radiodifuziunii Române din Bucureşti, A apărut în emisiuni de radio şi de televiziune, a făcut parte din jurii naţionale şi internaţionale de concursuri de muzică uşoară: Bratislava (Cehoslovacia, 1972), Dresda (R.D. Germană, 1984), Slanchev Briag (Sunny Beach, Bulgaria, 1986). Din 1975 este membru al Uniunii Compozitorilor din România.

Marcel Dragomir a debutat în muzica uşoară din perioada studenţiei, fiind instrumentist în formaţia Modern Grup, iar componistic a debutat în 1972 cu piesa „N-aştepta", interpretată de Aurelian Andreescu. De-a lungul timpului, a scris muzică de scenă pentru teatru de revistă, muzică de film şi de televiziune, dar mai ales piese de muzică uşoară cu care a obţinut numeroase premii la festivaluri de interpretare şi creaţie din ţară şi din străinătate - Mamaia, Sopot (Polonia), Rostock (R.D. Germană). A semnat muzica de teatru în piesa „Melodiile vacanţei" de Saşa Georgescu, dar şi în musicalul „Profesorul de franceză" (1991) după comedia lui Tudor Muşatescu. Marcel Dragomir este compozitorul unor şlagăre celebre interpretate de cei mai mari cântăreţi români: Elena Cârstea, Corina Chiriac, Cornel Constantiniu, Emilia Diţu, Stela Enache, Mihaela Mihai, Mihaela Runceanu, Mirabela Dauer şi alţii.

Cea mai îndelungată şi prolifică dintre colaborări a fost aceea cu Angela Similea, pentru care a compus zeci de melodii ce au devenit şlagăre, între care: „Adu-mi clipa de lumină", „De ce te uiţi la mine", „De n-ai fi tu", „Hai să ne-mpăcăm", „Inscripţie pe un tablou", „Iubeşte-mă de-ţi plac aşa cum sunt", „Împreună vom învinge", „La revedere", „Nufărul alb", „Pentru tine, draga mea", „Poarta clipelor", „Când vei înceta să mă iubeşti", „Să mori de dragoste rănită", „Să te gândeşti din când în când la mine", „Trenul galben fără cai", „Un albastru infinit", „Voi dansa cu tine", „Din şevaletul vieţii".În 1977, Angela Similea obţinea premiul I la Festivalul Mamaia pentru „Un albastru infinit", compusă de Marcel Dragomir, iar în 2000 piesa „Să mori de dragoste rănită" compusă tot de Marcel Dragomir, pe versurile lui Aurel Storin, şi cântată de Angela Similea a fost declarată „melodia secolului XX" de către public, cu ocazia galei organizate de TVR.

Din bogata sa activitate componistică mai amintim: „Fericirea are chipul tău", „Toţi tinerii pot fi prieteni", „De câte ori îţi spun la revedere", „Sărută-mă de ştii s-o faci ca vântul" - interpretate de Mihaela Runceanu; „El e băiatul", „În locul tău" - interpretate de Corina Chiriac; „Teatrul de păpuşi",„Darul copiilor", „Dorul vine, dorul pleacă", „De ce?", „Să păstrăm pământul teafăr", „Fără tine", „Bine te-am găsit", „Mi-e dor de dorul tău", „E bine, e foarte bine....!?", „Orice zi din viaţa mea", „Te chem în viaţa mea" - interpretate de Mirabela Dauer. La 6 aprilie 2011, revista „Actualitatea Muzicală" i-a acordat Premiul „Campionii şlagărelor". Marcel Dragomir a murit în noaptea de 8/ 9 martie 2015.

Surse:

Daniela Caraman Fotea, „Meridianele cântecului",Editura muzicală, 1989.

https://romanticfm.ro/romantic-club/noutati/s-a-stins-compozitorul-marcel-dragomir-5966

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/marcel-dragomir-a-murit-asculta-cele-mai-importante-melodii-compuse-in-40-de-ani-de-cariera.html

https://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-marcel-dragomir-compozitorul-care-a-reprezentat-o-generatie-de-artisti-romani-13955910

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/10/30/o-personalitate-pe-zi-compozitorul-marcel-dragomir--393927

https://www.ziarulmetropolis.ro/marcel-dragomir-a-murit-la-varsta-de-70-de-ani/

$$$

 8 martie - Ziua Internaţională a Femeii. La mulți ani tuturor doamnelor și domnișoarelor din lume!

 Ziua de 8 Martie este cunoscută în întreaga lume ca sărbătoarea internațională a femeii. După cum știm, luna martie este prima lună de primăvară, luna în care natura renaște și razele soarelui încep să ne încălzească sufletele. Dacă evenimentul coincide, ca perioadă din an, cu un nou început, semnificaţiile acestuia sunt legate şi de lupta femeilor pentru dobândirea unor drepturi, confundându-se ulterior cu o sărbătoare a mamelor în țările din fostul bloc sovietic. În anul 1977, Adunarea Generală a ONU a proclamat printr-o rezoluție Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională. O sărbătoare a femeilor, recunoscută internațional, dar fără a se preciza o zi anume, a fost hotărâtă încă din 1910, de Internaționala Socialistă reunită la Copenhaga. După Primul Război Mondial s-a fixat data de 8 martie ca Ziua Internațională a Femeii, dar procesul de emanciparea femeii nu a fost încheiat. Femeile au continuat să demonstreze pentru drepturi egale și în principal pentru drept de vot. Următoarea etapă în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1975, de către ONU, a Anului Internațional al Femeilor și declararea perioadei 1976–1985 ca Deceniul ONU pentru condiția femeii. În 1908, 15.000 de femei au mărșăluit în New York cerând un program de lucru mai scurt, salarii mai bune și dreptul la vot, iar în 1909, conform unei declarații a Partidului Socialist din America, Ziua Internaționala a Femeii a fost stabilită pe 28 februarie.

Un an mai târziu, în 1910, în urma unei Conferințe a Muncitoarelor de la Copenhaga, unde au participat peste o sută de femei din 17 țări, s-a hotărât ca Ziua femeii să fie sărbătorită în aceiași zi peste tot în lume, data de 8 martie fiind aleasă însă abia în 1913. Ziua femeii a fost recunoscută ca sărbătoare internațională în 1977, devenind o tradiție în majoritatea țărilor din Europa și în SUA, fiecare sărbătorind-o așa cum o simte. Ziua de 8 Martie este pe plan internaţional „Ziua femeilor militante”, a celor datorită cărora femeile au drept de vot, dreptul la proprietate, dreptul la educație, la divorț, la asistență medicală, la contracepție. În România în ziua de 8 Martie se sărbătorește Femeia, bucuria vieții și motivația de a trăi. Până în decembrie 1989 se vorbea de ziua mamei, prilej cu care se organizau spectacole dedicate mamelor. După 1989 noțiunea de ziua mamei este înlocuită cu ziua femeii. Orice femeie așteaptă cu nerăbdare ziua femeii, zi în care îți dorește să fie răsfățată atât de iubit, soț, cât și de copii, rude și chiar colegi. Este ziua în care femeia este sau ar trebui să fie ridicată pe piedestalul unei regine, să primească flori în semn de respect și mulțumire. 8 martie este sărbătoare oficială în țări precum: Afganistan, Angola, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, China, Croația, Cuba, Georgia, Guinea, Eritrea, Kazakhstan, Kîrgîzstan, Laos, Macedonia, Madagascar, Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Rusia, Tajikistan, Turkmenistan, Uganda, Ucraina, Uzbekistan, Vietnam și Zambia, însă este sărbătorită și în alte state, precum Chile, Serbia sau Bulgaria.

Ziua internaționala a femeilor în Vest simbolizează emanciparea femeii, fiind instituită pentru a promova drepturile acestora și egalitatea cu bărbații. Pe de alta parte, sărbătoarea este percepută ca o moștenire comunistă, în estul Europei...În țările baltice, de 8 martie se pune mai mult accent pe Ziua mamei, sărbătoare marcată prin oferirea de daruri și flori acestora. În Italia, de 8 martie sunt organizate reuniuni despre afirmarea drepturilor femeilor, a siguranței acestora la locul de muncă, a sănătății. Bărbații din Italia oferă de 8 martie femeilor mimoze galbene. Mimozele galbene și ciocolata sunt daruri oferite frecvent și femeilor din Rusia și Albania, în ziua de 8 martie. În Portugalia și nu numai, femeile sărbătoresc seara zilei de 8 martie în oraș, în grupuri formate numai din femei. Femeile din Pakistan celebrează în fiecare an, pe data de 8 martie, luptele acestora pentru drepturile femeii și încercările de natură culturală sau religioasă, prin care au trecut acestea. 

În data de 8 martie, Ziua Internațională a Femeii este sărbătorită (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă) în următoarele state: Albania, Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Bangladesh, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Chile, Columbia, Croaţia, Cuba, Cipru, Danemarca, Eritreea, Finlanda, Georgia, Grecia, Guineea-Bissau, Islanda, India, Italia, Israel, Laos, Letonia, Kazajstan, Kosovo, Kirghizstan, Macedonia, Madagascar, Malta, Mexic, Republica Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Palestina, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Siria, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam, Zambia. În China, femeile au după-amiaza liberă de 8 martie. În această zi se obişnuieşte ca bărbaţii să dăruiască flori şi mici cadouri femeilor din viaţa lor – soţiilor, iubitelor, mamelor, fiicelor şi colegelor. În România şi Bulgaria, se păstrează obiceiurile de dinainte de căderea comunismului, când de 8 martie, de Ziua Mamei, copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor.

Surse:

https://www.mediafax.ro/life-inedit/8-martie-povestea-zilei-internationale-a-femeii-17053666

https://www.descopera.ro/istorie/13947933-8-martie-ziua-in-care-femeile-nu-primeau-flori-si-se-luptau-pentru-niste-drepturi-elementare

https://ziarulunirea.ro/istoricul-zilei-de-8-martie-ziua-internationala-a-femeii-cum-a-aparut-aceasta-sarbatoare-in-lume-248330/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/8-martie-o-sarbatoare-profund-comunista

$$$

 S-a întâmplat în 8 martie…

– „Ziua Internaţională a Femeii” (instituită în anul 1910); a fost recunoscută oficial de către Naţiunile Unite în anul 1975, odată cu proclamarea „Anului internaţional al femeii” şi declararea perioadei 1976-1985 ca „Deceniu ONU pentru condiţia femeii”; în 1977 Adunarea Generală a ONU a proclamat, printr-o rezoluţie, „Ziua Naţiunilor Unite pentru drepturile femeilor şi pace internaţională” 

-1566: S-a născut compozitorul italian Don Carlo Gesualdo (m. 1613). 

- 1617: S-a născut Tito Livio Burattini, arhitect, matematician şi om de ştiinţă italian (d. 1681).

- 1618: Johannes Kepler descoperă a treia lege a mişcării planetelor

-1629: S-a născut compozitorul şi organistul Ioan Căianu, primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania; culegător de folclor românesc şi maghiar; de la el s-a păstrat „Codicele Caioni”. 

- 1817: Prima utilizare a stetoscopului de catre medicul francez René Théophile Hyacinthe Laënnec. 

- 1820, 8/20: S-a născut Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Române (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866); participant activ la Revoluţia de la 1848 din Moldova; la 5/17.I.1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24.I/5.II.1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două Ţări Române; ca domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea uniunii personale (de la 1859) de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române, prin realizarea unităţii constituţionale şi administrative, care s-a finalizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu un singur Guvern (22.I/3.II.1862) şi un singur Parlament (24.I/5.II/1862); sub domnia sa s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi cultural; guvernarea sa a întâmpinat, însă, o puternică opoziţie din partea conservatorilor şi a liberalilor radicali, care au organizat un complot şi l-au silit să abdice (11/23.II.1866); exilat, Cuza îşi va petrece restul vieţii dincolo de hotarele ţării (m. 1873, la Heidelberg, Germania). 

– 1830, 8/20: S-a născut Atanasie Marian Marienescu; s-a remarcat ca istoric, filolog, scriitor, folclorist şi etnograf, lui datorându-i-se tipărirea primei culegeri de colinde din teritoriile româneşti (1859); membru corespondent al Societăţii Academice Române şi, apoi, membru titular al Academiei Române din 1881 (m. 1914). 

- 1848, 8/20: A avut loc, la Paris, în locuinţa lui Nicolae Bălcescu, o întrunire a revoluţionarilor români (munteni şi moldoveni), unde s-a hotărât declanşarea revoluţiei simultan în cele două Principate şi s-a redactat programul acesteia; coordonarea celor două revoluţii s-a dovedit mai greu de realizat la faţa locului, evenimentele urmând un curs deosebit în fiecare dintre cele două capitale 

- 1856: Contele Walewski, ministrul de externe al Franţei şi preşedinte al Congresului de Pace (fiul natural al lui Napoleon I), propune, în timpul Congresului de pace de la Paris, unirea Moldovei cu Muntenia sub conducerea unui prinţ străin

- 1857: S-a născut compozitorul italian Ruggiero Leoncavallo (m. 1919)

- 1862: Războiul civil american: Are loc prima bătălie între două nave de luptă cuirasate, Monitor (aparţinând Uniunii) şi Merrimack (aparţinând Confederaţiei), bătălie ce a revoluţionat tactica navala.

 - 1869: A murit compozitorul francez Hector Berlioz; a avut o contribuţie importantă în conturarea romantismului francez prin promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existenţa unor mijloace expresive (n. 1803).A avut o contribuţie importantă în conturarea romantismului francez.Contribuţia lui constă în promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existenţa unor mijloace expresive.

– 1871, 8/20: A murit (la Neapole, Italia) Alexandru Hurmuzaki (Hurmuzachi), publicist şi om politic; unul dintre fruntaşii mişcării naţionale din Bucovina; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866 (n. 1823) 

– 1875: S-a născut compozitorul şi pianistul italian Franco Alfano (m. 1954

– 1879: S-a născut medicul Constantin M. Popescu; primul operator român de film, pionier al filmului ştiinţific mondial (între anii 1898 şi 1901, împreună cu medicul Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii româneşti de neurologie, a utilizat cinematograful în studierea unor maladii psihice) (m. 1956)

– 1888: S-a născut sculptorul şi profesorul Cornel Medrea (nume complet: Corneliu Virgiliu Medrea); membru corespondent al Academiei Române din 1955 (m. 1964) 

– 1895: S-a născut Agatha Grigorescu-Bacovia, poetă, prozatoare şi memorialistă; soţia poetului George Bacovia (m. 1981)

– 1896: S-a născut Zavaidoc (Marin Teodorescu), cel mai cunoscut lăutar român al perioadei interbelice (m. 1945)

- 1906: S-a născut Ştefan Péterfi, botanist de naţionalitate maghiară din România; paralel cu activitatea didactică la Universitatea din Cluj, a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică, consacrându-se în principal studiului algelor; membru titular al Academiei Române din 1963, vicepreşedinte al acestui for (1974-1978) (m. 1978)

- 1910: S-a născut prozatorul Radu Tudoran (numele la naştere: Nicolae Bogza); fratele scriitorului Geo Bogza. Radu Tudoran (numele la naştere, Nicolae Bogza, n. Blejoi, judeţul Prahova - d. 18 noiembrie 1992) a fost un prozator român, autorul unor romane de mare succes: Un port la răsărit (1941) şi Toate pânzele sus! (1954),autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, Sfârşit de mileniu şi traducător.

- 1911: S-a născut Emanuel Elenescu, dirijor, compozitor şi profesor; fagotist în Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii (1933-1938; 1947-1950); a debutat ca dirijor la Ateneul Român (1938), la pupitrul Orchestrei Radio; dirijor la Corul Radio din Bucureşti (1950-1952) şi la Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii (1952-1983) (m. 2003)

- 1911: Ziua internaţională a femeii este celebrată pentru prima dată

- 1917: S-a născut poetul Dimitrie Stelaru (m. 1971). 

- 1917: Are loc o demonstraţie a femeilor din Petrograd împotriva lipsei de alimente, organizată cu prilejul „Zilei femeii", care continuă până la 12 martie cu o grevă a muncitorilor, moment ce reprezintă declanşarea Revoluţiei din februarie; trupele trimise împotriva lor fraternizează cu greviştii; se formează miliţiile cetăţeneşti (gărzile roşii); în urma evenimentelor, pe 15 martie acelaşi an, ţarul Nicolae al II-lea va abdica, momentul marcând sfârşitul dinastiei Romanovilor şi al Imperiului Ţarist

– 1917: A murit contele german Ferdinand von Zeppelin, inventatorul dirijabilului, în perioada 1900-1917 construind peste 50 de dirijabile rigide; este primul care a folosit motorul cu combustie internă pentru propulsia dirijabilelor (n. 1838) 

- 1918: Primul caz de gripă spaniolă; începutul unei pandemii devastatoare

- 1921:S-a născut actriţa americană Cyd Charisse, considerată ultima mare dansatoare a Hollywood-ului; a jucat alături de Fred Astaire şi Gene Kelly în numeroase musical-uri din anii '50 ai secolului XX (m. 2008)

- 1921: Trupe franceze au ocupat Düsseldorf şi alte oraşe din zona Ruhrului, din cauza neachitării despăgubirilor de război de la sfârşitul Primului Război Mondial, pe care Germania le datora Franţei (67 miliarde mărci-aur)

– 1922: S-a născut Ralph Baer, inventator şi inginer german-american, cunoscut drept „tatăl jocurilor video”, datorită muncii sale de pionierat care a dus la crearea consolei de jocuri video Odyssey (m. 2014)

– 1923: S-a născut Walter Jens, scriitor german, filolog, critic şi istoric literar, profesor; militant activ împotriva militarismului (m. 2013)

- 1923: A murit Johannes Diderik van der Waals, fizician olandez..Johannes Diderik van der Waals (n. 23 noiembrie 1837 in Leiden; d. Amsterdam) a fost un fizician olandez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1910 pentru munca sa în domeniul ecuaţiei stării gazelor şi lichidelor.

- 1924: S-a născut Alma Redlinger, pictoriţă, desenatoare şi gravoare

- 1928: Prin hotărârea judecătorească nr. 6728 a Tribunalului Ilfov, Liga Navală Română (LNR) a căpătat personalitate juridică. Comitetul de iniţiativă, constituit dintr-un grup de personalităţi din marină, din viaţa culturală şi politică, printre care: viceamiral Vasile Scodrea, contraamiral Ioan Coandă, profesorul universitar Marin Ştefănescu şi comandorii Ion Bălănescu, Aurel Negulescu, Mihai Negru, Eugeniu Botez, a pus temelia înfiinţării LNR în anul 1927; în februarie 1928 a avut loc adunarea de constituire a Ligii Navale

- 1931: S-a născut scriitorul şi istoricul Gelcu Maksutovici; fost preşedinte al Uniunii Culturale a Albanezilor din România

- 1935: S-a născut prozatorul Radu Ciobanu

- 1936: S-a născut actriţa Gina Patrichi (m. 1994)

- 1941: A murit scriitorul american Sherwood Anderson (n. 1876)

- 1945: La două zile după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, Churchill s-a adresat preşedintelui american Roosevelt, printr-o telegramă personală şi strict secretă, în care îşi manifesta îngrijorarea faţă de instalarea, prin forţă, a unui guvern comunist şi prevedea epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti. În telegrama de răspuns, preşedintele american, recunoscând amestecul conducerii de la Kremlin în numirea unui guvern comunist, menţiona: eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii.

- 1945: Guvernul român a adresat guvernului sovietic o telegramă în care solicita reintegrarea nordului Transilvaniei la România, teritoriul fiind oficial parte a Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena din 1940. În telegrama de răspuns, din 9 martie 1945, I.V.Stalin consimte la reinstalarea administraţiei româneşti în N-E Transilvaniei. La 13 martie 1945, la Cluj, a avut loc proclamarea oficială a reinstalării administraţiei româneşti în această parte a ţării

- 1948: S-a născut Mel Galley, chitarist al trupei britanice de heavy metal Whitesnake (m. 2008) 

- 1950: Uniunea Sovietică susţine că deţine bomba atomică

- 1952: A murit Horia Furtună, poet, dramaturg şi prozator; autorul poeziei Un suflet nou, dedicată momentului inaugural al Radiodifuziunii Române (1.XI.1928), poezie citită la microfon de autor; ulterior Horia Furtună a fost realizator şi director de programe la SRR (n. 1888). 

- 1957: A murit Othmar Schoeck, compozitor, dirijor şi pianist german (n. 1886)

–1961: A murit Gala Galaction, prozator, memorialist şi traducător, preot şi profesor de teologie la Cernăuţi şi Bucureşti (a realizat, în 1938, în colaborare, una dintre cele mai izbutite traduceri în limba română ale „Bibliei”); membru titular onorific al Academiei Române din 1947 (n. 1879) 

- 1961: A murit Sir Thomas Beecham, dirijor englez (n. 1879)

- 1965: Vietnam: sosirea soldaţilor americani

- 1967: A murit entomologul de origine germană Wilhelm Karl W. Knechtel, fondatorul şcolii româneşti de entomologie agricolă; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1884)

- 1968: La Praga, studenţii cehoslovaci îşi declară sprijinul faţă de mişcarea de liberalizare cunoscută sub numele de Primăvara de la Praga

- 1971: A murit Harold Lloyd, actor american de film (n. 1893)

- 1972: Reprezentantul permanent al României la Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) a semnat, la Viena, Acordul cu privire la aplicarea garanţiilor în cadrul Tratatului de neproliferare a armelor nucleare între România şi AIEA

- 1979: Începe vizita oficială în România a preşedintelui Franţei, Valery Giscard D'Estaing (8 martie - 10 martie 1979)

- 1981: A murit dirijorul rus Kiril Kondraşin (n. 1914) 

- 1982: Staţiile automate interplanetare sovietice Venus-13 şi Venus-14 ating suprafaţa planetei Venus

- 1982: A murit zoologul Vasile Gh. Radu; de numele său se leagă promovarea cercetărilor faunistice şi de ecologie terestră; membru corespondent al Academiei Române din 1948 (n. 1903)

- 1982: SUA acuză URSS de folosirea gazelor toxice în Afganistan. Se afirma că aproape 3.000 de persoane au fost ucise astfel

- 1983: Preşedintele american Ronald Reagan numeşte URSS un Imperiu al Răului

- 1983: A murit Sir William Walton, compozitor englez (n. 1902) 

- 1987: A murit Zoe Băicoianu, sculptoriţă şi ceramistă (n. 1910)

- 1991: S-a înfiinţat, la Bucureşti, agenţia de presă „A. M. Press", condusă de poetul Lucian Avramescu 

- 1993: A murit compozitorul şi muzicologul român de naţionalitate germană Wilhelm Georg Berger; membru corespondent al Academiei Române (n. 1929) 

- 1995: Deschiderea oficială a lucrărilor Comisiei de elaborare a strategiei naţionale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, compusă din oameni de ştiinţă şi din reprezentanţi ai tuturor partidelor parlamentare

- 1999: A murit Adolfo Bioy Casares, prozator, traducător, editor şi jurnalist argentinian, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori latino-americani (n. 1914)

- 1999: A murit Joe DiMaggio, legendarul jucător de basball al echipei „Yankees" din New York; a fost căsătorit, pentru scurt timp, cu actriţa americană de film Marilyn Monroe (n. 1914)  

– 1999: A murit Adolfo Bioy Casares, prozator, traducător, editor şi jurnalist argentinian, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori latino-americani (n. 1914)

- 2000: Papa Ioan Paul al II-lea a fixat această zi pentru mea culpa publica (zi de pocăinţă)

– 2001: A murit Ninette de Valois, balerină britanică, fondatoarea companiei Royal Ballet (n. 1898)

- 2010: A murit istoricul şi criticul literar George Gană (n. 1935)

- 2011: A murit inginerul agronom Marcu Botzan; autor al unor importante cercetări care fundamentează dezvoltarea şi rolul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe teritoriul României; considerat drept „creator al şcolii româneşti de cercetare în îmbunătăţiri funciare“; membru titular al Academiei Române din 1993 (n. 1913)

- 2014: Un avion aparţinând companiei Malaysia Airlines a dispărut de pe radare la două ore după decolarea din Kuala Lumpur cu destinaţia Beijing. La bordul avionului se aflau 239 de persoane (227 de pasageri şi 12 membri ai echipajului), considerate decedate. Conform datelor obţinute prin satelit şi de echipele de căutare, avionul Boeing 777 s-a prăbuşit în sudul Oceanului Indian, la vest de oraşul australian Perth

– 2015: A murit compozitorul Marcel Dragomir; redactor principal la Secţia de creaţie a Radiodifuziunii Române între anii 1984 şi 1994 (n. 1944)

– 2016: A murit Sir George Martin, producător muzical, compozitor, aranjor, inginer de sunet şi muzician britanic; a produs albumele de studio ale formaţiei „The Beatles” (n. 1926)

$$$

 S-a întâmplat în 9 martie1454: În această zi, s-a născut navigatorul florentin Amerigo Vespucci, care a luat parte la câteva călătorii în Lumea Nouă (1497-1507); după numele său, la sugestia geografului german M. Waldseemuler, au fost denumite noile teritorii descoperite, care formează America de azi. 

Amerigo Vespucci (n. Florenţa, Italia, d. 22 februarie 1512, Spania) a fost unul dintre cei mai mari navigatori ai tuturor timpurilor.Amerigo a urmat cea mai renumită şcoală de geografie din Florenţa, Paolo Toscanelli (1397-1482). Toscanelli era cel mai marte cosmograf al timpului şi de asemenea un mare colecţionar şi realizator de hărţi.Toscanelli avea aspiraţii să navigheze în vestul Indiilor, aşa că este indiscutabil faptul că el, Toscanelli, este omul ce i-a implantat lui Amerigo ideea de a naviga spre vest.

Vespucci a fost primul european ajuns în Brazilia (pe 27 iunie 1499, cu 2 nave). A fost primul ce a călcat pe coastele Uruguayului şi Argentinei. A descoperit unele dintre cele mai importante fluvii ale lumii: Amazon, Pavia, Rio de la Plata. Pe lângă acestea a explorat aproximativ 6.000 de mile de coastă, mai mult decât oricine altcineva. A fost primul ce a observat existenţa curentului ecuatorial. Cea mai importantă „piesă” a sa a fost însă redescoperirea Americii. În cinstea sa, ca unul dintre cei mai mari navigatori ai Noii Lumi,continentul descoperit îi poartă numele, începând din anul 1507.

Tatăl lui Amerigo a murit în aprilie 1478 și astfel Amerigo a devenit moștenitorul averii familiei sale.A devenit managerul familiei Medici, și timp de 16 ani a încheiat contracte în numele acestora strângând și el foarte mulți bani. Se decide să părăsească Italia în favoarea Spaniei.În 1491 Spania devenise tărâmul aventurierilor și al oportuniștilor. În 1493 în Spania ajunge vestea că Cristofor Columb ajunsese în Indiile de vest. Amerigo a continuat să fie comerciant în slujba familiei Medici și a stabilit foarte multe contacte în Spania.În anul 1489 Vespucci transferă afacerea familiei Medici lui Gonzalo Berardi iar aceștia doi devin prieteni apropiați.Vespucci devine din ce în ce mai interesat de călătoriile lui Columb. După mai multe încercări de a descoperi un pasaj către Asia, Vespucci își dă seama că trebuie să devină și el explorator, avea toate calitățile pentru a fi marinar.În mai 1499, Vespucci pleacă la drum alături de Alonso de Hojeda. Lui Amerigo i s-au dat 2 nave și putea să facă ce ar fi vrut cu ele atâta timp cât avea permisiunea lui Hojeda.

Navele au ajuns în Brazilia pe 27 iunie 1499 și au fost primele ambarcațiuni europene ce au ajuns acolo. Navele au navigat pe Amazon studiind totul. Vespucci se ocupa de cosmografie.Drumul l-a transformat pe Vespucci dintr-un om de afaceri într-un învățat. Vespucci se gândea că era foarte aproape de a găsi o nouă rută spre Asia, totuși în iunie 1500 navele s-au întors în Spania.Imediat cum Vespucci a ajuns în Spania i-a scris lui Lorenzo de Medici o scrisoare în care îi povestea cum a traversat Atlanticul, despre animalele pe care le-a văzut, date despre tot cea întâlnit. Cum a ajuns în Europa Vespucci era foarte dezamăgit deoarece Vasco da Gama reușise să navigheze în jurul Africii ajungând până în partea estică. Amerigo Vespucci s-a decis să mai facă o expediție iar guvernul spaniol i-a dat trei nave plus provizii dar el a refuzat considerând că va avea succes numai dacă va naviga sub pavilion portughez. Astfel portughezii îi oferă și ei trei nave și control total asupra lor. 

Expediția avea să-l facă pe Vespucci faimos, deoarece (re)descoperise un nou continent, Vespucci era sigur că nu ajunsese în Asia. În timpul acestei expediții Vespucci îi scrie lui Lorenzo de Medici detalii legate de acea călătorie. După a doua expediție Vespucci era sigur că descoperise un nou continent și astfel vestea a fost repede anunțată. Ultima expediție a fost făcută sub comanda lui Gonzalo Coelbo și a fost un dezastru.În iunie 1504 Vespucci ajunge la Lisabona și până la sfârșitul anului se mută la Sevilla unde va rămâne până la sfârșitul vieții sale.Vespucci a fost singurul care a înțeles că America de Sud este un continent nou-descoperit și este cunoscut deoarece a creat un sistem pentru calcularea longitudinii, descoperind circumferința Pământului cu o eroare de 80 de metri față de cifra corectă.

A avut din nou viziunea călătoriilor însă această viziune a fost spulberată atunci când a fost numit pe 27 martie 1508 „Pilot Major al Spaniei", el avea să-i învețe pe toți tinerii navigatori cosmografia și arta de a naviga. A devenit și inspector al flotei spaniole. În esență, Vespucci avea controlul asupra călătoriilor sub steagul spaniol. Vespucci a fost primul european ajuns în Brazilia. A fost primul care a călcat pe coastele Uruguayului și Argentinei. A descoperit unele dintre cele mai importante fluvii ale lumii: Amazon, Pavia, Rio de la Plata. Pe lângă acestea a explorat aproximativ 6000 de mile de coastă, mai mult decât oricine altcineva. A fost primul ce a observat existența curentului ecuatorial. Cea mai importantă piesă a sa a fost însă redescoperirea Americii. În cinstea sa, ca unul dintre cei mai mari navigatori ai Noii Lumi, continentul descoperit îi poartă numele începând din anul 1507.

Surse:

http://www.scritub.com/personalitati/Amerigo-Vespucci1317232423.php

Formisano, Luciano (1992) Letters from a New World: Amerigo Vespucci's Discovery of America. New York: Marsilio.

https://www.britannica.com/biography/Amerigo-Vespucci

https://www.descopera.ro/dexcopera/3247487-amerigo-vespucci

http://calatori-si-calatorii.blogspot.com/2015/03/amerigo-vespucci.html