$$$

 ZEIȚELE DACILOR

Zeitele din mitologia dacilor: Bendis si Kotys

In mitologia geto-dacilor apar in principal doua divinitati feminine. Acestea sunt numite Bendis, zeita padurilor si a lunii, a dragostei si maternitatii, si Kotyy, zeita-mama a tracilor si dacilor. Spre deosebire de zeii Greciei antice sau de cei ai mitologiei nordice, nu avem prea multe informatii intrucat nu avem surse scrise precum cele despre zeii Olimpului sau poemele nordice.

In general, informatiile despre mitologia dacilor vin din descoperiri arheologice, din relatari calatorilor straini sau din presupunerile educate ale istoricilor prin comparatie cu religia si mitologia altor popoare din jurul nostru.

Printre strainii contemporani sau nu care au scris despre daci si triburile din Dacia se numara celebrul Herodot , Strabon , Platon , Sofocle, Menandru, Iordanes dar si istorici vechi si noi ca reputatul Mircea Eliade, Vasile Parvan, Romulus Vulcanescu, DA Xenopol, II Russu, W. Clemen Be Tomaschek, C., G. In mare parte marturiile apartin civilizatiilor greaca sau romana.

De la geto-daci nu ne-a ramas nimic scris, iar descoperirile arheologice nu sunt suficiente pentru a contura sau intreaga, desi au aparut numeroase comentarii si ipoteze fantastice. De la scriitorii greci si latini am fi putut sa avem informatii mult mai ample si mai clar daca nu s-ar fi pierdut Comentariile lui Traian in legatura cu razboaile duse de el in Dacia si Getica medicului grec Criton, care la insotit pe Traian in aceste razboaie. Daca le gasiti nu ezitati sa nu anuntati!

Din cauza informatiilor putine si aproximative privind istoria geto-dacilor, nu se poate ajunge la concluzii pertinente, posibil si apropiate de adevar, fapt pentru care se arata istoricii ar fi necesar sa-si indrepte atentia spre analiza contextului religios european din perioada relatarii realizate de Herodot – cea mai importanta sursa primara despre geto-daci. Putem insa spune ca unele dintre traditiile dacilor au fost transmise mai departe chiar si dupa venirea crestinismului. Ele pot fi vazute si astazi in comunitatile rurale izolate sub forma jocurilor, dansurilor populare, portului traditional, sub forma miturilor si legendelor, a povestilor batranesti si baladelor transmise din generatie in generatie prin viu grai, dar si prin obicieuri, traditii si cutume.

Zeii vechi devin sfintii noi, vechile zeite devine Sanziene, Iele sau alte fapturi mitologice, divinitatile geto-dacilor iau forma Ilenei Cosanzene si a altor personaje de basm.

Geto-dacii aveau, din scrierile autorilor straini, o zeita a focului sacru foarte asemanatoare cu Hestia din Roma antica. Este vorba de un cult foarte vechi inchinat unei zeite de peste 7.000 de ani. Aceasta a fost identificata cu Bendis, dar in limba geto-daca era numita Vastra.

Zeita Bendis a fost mentionata atat de Herodot cat si de Strabon ca zeita a padurilor si vrajilor, asemanatoare cu Artemis la greci sau Diana la romani. Bendis este singura zeita a dacilor despre care avem imagini si reprezentari artistice clare. Existenta ei a fost confirmata si de descoperiri arheologice la Costesti, Piatra Rosie sau Sarmisegetusa.

Bendis ( in unele relatari Bhendis, Mendis, Mhendis) este o zeita foarte importanta din mitologia dacica. Ea a fost adorata ca zeita a lunii, a padurilor, a farmecelor, a noptii si poate ca zeita a magiei. Unele reprezentari precum bustul de bronz de la Piatra Rosie o arata cu sani proeminenti, ceea ce conduce la presupunerea ca era o zeita adorata in primul rand de femei de aceea este probabil sa fi fost patroana dragostei si maternitatii. Herodot o mentioneaza zeita Bendis ca fiind imprumutata de traci de la daci.

Pe reliefuri si statuete mici, Bendis este reprezentata purtând vesminte trace si cu un coif ascutit. Adesea are o sulita in mana stanga si o cupa sacrificiala in mana dreapta. Însa pe diverse monezi ea apare fie tinând doua sulite si un pumnal, fie purtând doua torte sau torta.

Zeita purta o tolba de sageti pe umar. Umbla, uneori, însotita de un cerb si de un sarpe, iar alteori calatorea împreuna cu doua caprioare.

Zeita a casatoriei care veghea asupra legaturilor matrimoniale. Numele ei este derivat din indo-europeanul *bhendh- , „ legatura ”.

Din secolul al V-lea a. C., Bendis era obiectul unui cult de stat în Atena. În ceremonii numite Bendideia aveau loc doua procesiuni, o formata din atenieni, alta din tracii bogati din Pireu. Templul zeitei, Bendideion. La începutul secolului al II-lea apar temple inchinate zeitei in Grecia, Egipt si Asia Mica, in Bithinia (intre Marea Neagra si Marea Marmara).

A fost identificată cu Artemis sau cu Persefona și Hecate. Cultul Dianei la soldatii romani din Dacia si din sudul Dunarii nu are in mod necesar vreo legatura cu Bendis. Figuri de cult feminin reprezentand zeite si statuete descoperite astazi in Bulgaria sau Tracia sunt identificate cu Bendis.

Atenienii s-ar fi putut amesteca cultul lui Bendis cu povestile tragice ale lui Kotys , la fel de dionisiace, mentionate de Aeschylus.

Marea zeita Bendis era divinitatea feminina din pantenonul nord-tracic care se ocupa cu destinele oamenilor, asemeni Ursitoarelor .

Din studiul dr. Sorin Paliga, „Mitologia tracilor”, Bendis – zeita tesatoarelor si a sortii , caci ea „tesea” soarta oamenilor inca de la nastere ”

Bendis – zeita lunii si a sortii. Derivat din IE * bhend – a lega, a uni ( englez bind si german binden provin din acelasi etymon ). Era imaginata ca torcatoare, adica cea care care toarce, care tese [= leaga , ing. lega , germina. binden ] soarta oamenilor”

O „zeita-tesatoare” era si Athena, patronând atât acest mestesug, cât și teserea gândurilor într-o „pânză” a discursului închegat , exprimarea, filosofia. De asemenea si arta razboiului, insotind eroii in lupta .

Herodot povesteste despre cultul zeitei egiptene Neith , pe care adoratorii ei din Sais o identifica Athenei. Neith patrona vânatoarea (asemenea lui Bendis) si razboiul.

O similitudine între reprezentarile lui Bendis și Athena este capul acoperit , cu un pileum, respectiv cu un coif. De asemenea, ambele zeitati poarta o sulita ( spre deosebire de arcul si sagetile lui Artemis) –>

Un ritual asociat cultului zeitei Bendis era întrecerea nocturna a unor calareti purtând torte – ilustrativ pentru o zeitate a luminii, dar si pentru originea razboinica a cultului ei.

De asemenea, Athena are epitetul glaukopis ( cu ochi care luminează întuneric), iar animalul asociat ei este bufnita.

Evident, atributele unei zeitati se pot modifica sau transfera asupra alteia.

Din ipoteza de aici se desprind urmatoarele asertuni, adevarate, cred, cu o mare probabilitate:

– Bendis si Athena ar putea fi la origine una si aceeasi zeitate.

– Bendis nu este una si aceeasi cu „Marea Zeita”- Mama a tracilor

– Bendis trebuie sa fi fost si zeita intelepciunii la traci

De ce însa în orasul Atena cele doua culte erau clar separate? Motivul rezida, cred, în primul rând, în importanta cultului zeitei fondatoare – Athena- pentru atenieni. Nici ei nu erau dispusi sa accepte identificarea Athenei cu o divinitate straina, iar pe de alta parte si tracii doreau identitatea separata a divinitatii lor. Asa sa produs o separare a atributelor care au apropiat-o pe Bendis de Artemis si Hecate.

Bendis mai poate fi interpretata si ca “Zeita destinului” sau “Zeita Tesatoarelor”, Zeita Sortii”, “Zeita Ursitoare”.

Ea, asemeni Ursitoarelor, se ocupa cu destinele oamenilor, indo-europenii fiind prin excelenta adoratorii credintei in predestinare.

Este foarte probabil ca dupa cucerirea romana a Daciei, Bendis sa fi fost asimilata de zeita Diana (Artemis la greci).

Bendis mai era si zeita legaturilor matrimoniale, dragostei si sentimentului amoros, asemeni urmatoarelor zeite:

-Freya scandinavă, o ediție în stil scandinav ,

-Afroditei elene,

-zeitei Albina a etruscilor,

-Ishtar a asiro-babilonienilor,

-Inanna sumerienei,

-Dzydzilelyaa a vechilor poloni,

-Ia- ți albanezi,

-Shiva , un sclav

-Venus a romanilor.

 

Toate casatoriile se oficiau in numele ei, sub binecuvantarea ei divina.

Dupa al doilea razboi mondial arheologii romani au descoperit in cetatea antica Piatra Rosie din Muntii Orastiei mai multe artefacte. Istoricii cred ca aceasta fortatarea a fost construita in timpul lui Burebista si a fost dominanta in regiune timp de peste un secol si jumatate pana a fost distrusa de legiunile romane. Printre acestea se afla si masca de bronz a zeitei Bendis.

Cetatea a fost cercetata in anii '40, iar aceasta piesa rara nu dezvaluie un bust de bronz al unei divinitati feminine a dacilor. Masca a fost descoperita de arheologul Constantin Daicoviciu in 1949. Din nefericire, timpul si-a pus amprenta si bratele ii sunt rupte. Bustul are forma unei masti goale pe dinauntru, reprezentand o femeie ce poarta un val si un acoperamant de cap in forma unui triunghi.

De-a lungul timpului au aparut diverse variante si interpretari ale bustului. In general, zeita se presupune ca ar fi Bendis, venerata de daci ca protectoare a vetrei si focului. Deci aici avem o asemanare cu zeita Hestia din Roma antica.

„Descoperirile arheologice vin sa fie aratate ca la geto-daci a existat cu siguranta un cult al vetrei, fara sa se poata preciza daca este vorba despre cinstirea unei zeite ori a unor protectori ai casei si animalelor. Diana romana la noi ar fi reprezentat-o Artemis – Bendis tracica, despre care nu vorbeste Herodot, spunandu-se ca femeile vor mai bine Regina, îndeplinesc ritualuri întotdeauna paie de grău“, afirma istoricul Ion Horatiu Crisan.

Masca reda foarte bine trasaturile tipice ale civilizatiei dacice aducand-ne mai aproape de ceea ce a insemnat arta si religia dacilor. Artefactul dateaza din epoca ce precede cucerirea romana, undeva in secolul I din era noastra.

Pentru traci, Bendis (al carei nume a fost tradus prin „cea care leaga”) era zeita Lunii, a codrilor, a noptii, a fertilitatii, a dragostei si a farmecelor. Apelativul ei era Basileie în greaca sau Regina în latina. În cele câteva statuete descoperite pe teritoriul dacilor, zeita poarta o sulita în mâna stânga si o cupa de sacrificiu în cea dreapta. Bendis, marea Zeita. Bendis a fost echivalata cu Cybele, Kybele sau Kybebe, mama zeilor si marea zeita a Pamântului, a roadelor si a iubirii. În Lexikon, Photius scria ca la lidieni și frigieni Afrodita se numea Kybebe, iar noi am văzut deja ca Afrodita grecilor era Ninhursag a sumerienilor.

Se presupune ca Bendis este consoarta vechiului zeu al cerului, Gebeleizis.

Grecii antici au identificat-o pe Bendis cu Artemis , Hecate si Persephone (Istar a popoarelor semite) în mod eronat. Într-adevar, cultul lui Istar se întâlneste și în teritoriile tracilor, însa sub aspectul zeitei vegetației, Cotys (dupa care a fost denumit Cotiso, dintre unul dintre regii dacilor). Se banuieste ca numele ei inseamna „batalie”, „placere”, „dorinta” sau „energie”, desi niciuna dintre aceste interpretari nu este sigura. În cultul zeitei Cotys se practică „scufundarea în apă”, rit de rodire, vraja de ploaie la începuturi și botez al adeptilor de mai târziu (conform Encyclopedia Pauly-Wissowa). Cultul ei mai practica si „travestirea barbatilor in vesminte femeiesti”.

Despre Zeita Bendis nu se stie decit ca era venerata de geto-daci, fara alte detalii. Talmacirea numelui ei, BEN – DIS, „Vremea jertfelor; Timp de Razboi“, conform etimologiei, ne lamureste ca era zeita razboiului la traci. Grecii o identificau cu Artemis, sora lui Apollon, zeita a vanatorii, deci tot a unei indeletniciri de razboinici. Potrivit informațiilor ramase de la autorii antici, sarbatoarea acestei divinitati se numea Bendi Deia, adica „Ziua lui Bendis“, si era celebrata in mai, care la geto-daci era luna a cincea. De la denumirea acestei sarbatori au format grecii denumirea numarului „cinci“ – pente, iar slavii numesc si astazi ziua de vineri – piatnita.

Astfel, se ajunge la concluzia ca tracii, ca si alte popoare europene, plecau la razboi in luna mai, cind conditiile atmosferice permit actiuni militare. Alaiul zeitei Artemis era format din sase semizeite, adica zine, iar cea de-a cincea era considerata patroana a razboiului si a vinatorii. Platon scria ca sarbatoarea nocturna a tracilor, in cinstea zeitei Bendis, se mai numea si PAN – NYCHIS, adica „A Fecioarei Razboinice“, de unde in limbile europene a ramas notiunea de panica. In iconografia geto-dacica, Bendis apare cu sinii foarte mari, ceea ce inseamna ca era venerata si ca zeita a dragostei si a fertilitatii, corespunzind Venerei romane.

Totusi… cum de sa ajuns ca patroana razboiului sa ocroteasca dragostea? Simplu. Insotitoarele zeitei Artemis ii conduceau spre Paradis pe cei cazuti in lupta si ele nu puteau fi decit niste femei de o frumusete fara seaman in lume. Aceste zone geto-daci corespund perfect cu walkyrile din mitologia germanica, purtatoarele celor alesi de Odhinn, adica eroilor cazuti in lupta, in Walhalla. Ziua lui Bendis, adica a Venerei sau a Sfintei Vineri, era aceea cind fusese ucis Zamolxis, caci, BEN-DIS inseamna „Ziua Jertfei“, ceea ce amplifica si mai mult misterul.

Cotis (latina Cotys, greaca Kotys) este zeita-mama, probabil personificarea fertilitatii in mitologia tracilor si dacilor. Zeita apare la autorii antici precum Virgiliu, Horatiu, Strabon, Eschil, iar cultul ei se va intinde pana la Atena, Corint, Italia si Sicilia.

Zeita a fost venerata in special la edonii din Tracia, populatie ce se gasea in Bulgaria , langa Sofia, si se intindea pana in peninsula Halkidiki in Turcia si la Salonic in Grecia .

Strabon descrie cultul zeitei Cotis ca apropiat de cel al zeitei Bendis. El spune ca edonii cantau la niste instrumente ce scoteau anumite sunete ciudate, sub forma de tunete, provocate de niste tobe mari, probabil sunet combinat cu acordul unor corzi frenetice, ritual muzical asemanator celui dedicat zeului Sabazius (Dionis) . Acest cult mai era adorat si in perioada clasica ateniana, unde preotii ce participa la acest ritual se numeau baptai deoarece “botezau” de fiecare data participantii, purificandu-le sufletele.

Se spune ca ei intonau cu voce tare, in cor, aceste cuvinte:

“Am fugit de rau, am gasit binele”

Cultul ei mai poate fi asemanat cu cel al zeitei Attis si al Cybelei . Festivalul edonian dedicat zeitei Cotis se numea Cotyttia , despre care se spune ca era un ritual orgiastic nocturn, cu puternice conotatii obscene.

Lingvistul Sorin Paliga este de parere ca numele zeitei Cotis e inrudit cu numele plantei cotiata “iarba tare” cuvant ce deriva de la radacina ciot, de origine traca.

In plus, Cotys poate fi asemanata cu una dintre zeitatile cele mai importante venerate de sciti adica Pamantul-Mama, zeita pamantului roditor – Api. Cultul aceasta zeite nu este nicaieri mai raspandit ca in nordul Marii Negre. Deasemenea scitii aveau si o zeita Tabiti – Marea Zeita – patroana sau zeita focului si a vetrei, dar si cea care a investit cu putere pe conducatorii triburilor.

Interesanta este asemanarea dintre reprezentarile acestei zeite adorata de sciti si reprezentarile tracice a Marii Zeite jumatate femeie – jumatate Pom al Vietii. Astfel este posibil sa se transmita inca din neolitic credinta straveche a tracilor in zane (zeite) in ipostaza de plante. De aici si cultul zeitei Kotys ca divinitate a vegetatiei si transpunerea in basmele romanesti unde apar copacii sacri.

Sursa:

Dumitru Berciu, De la Burebista la Decebal , Editura politica, Bucure?ti, 1980

$$$

 WOLE SOYINKA

1) Biografia sa:

Wole Soyinka s-a născut pe 13 iulie 1934, în Abeokuta, un oraș din vestul Nigeriei, aproape de Ibadan. După studiile preuniversitare la un Colegiu Guvernamental din Ibadan în 1954, și-a continuat studiile la Universitatea din Leeds, unde a obținut ulterior doctoratul în 1973. A lucrat ca dramaturg la Teatrul Royal Court din Londra din 1958 până în 1959, în timpul celor șase ani petrecuți în Anglia. După ce a primit o bursă Rockefeller în 1960, s-a întors în Nigeria pentru a studia dramaturgia africană.

De asemenea, a predat literatură și teatru la mai multe instituții din Ibadan, Lagos și Ife, unde a fost profesor de literatură comparată din 1975. A fondat companiile de teatru „Măștile din 1960” în 1960 și „Compania de teatru Orisun” în 1964. De asemenea, a produs propriile piese și a jucat în producțiile ambelor grupuri. A fost ocazional profesor invitat la universitățile Yale, Cambridge și Sheffield.

Într-un articol din timpul războiului civil din Nigeria, Soyinka a cerut încetarea focului. Din această cauză, a fost reținut în 1967, sub suspiciunea de complot cu separatiștii din Biafra, și încarcerat ca prizonier politic timp de 22 de luni, din 1967 până în 1969. Există aproximativ 20 de lucrări ale lui Soyinka, inclusiv piese de teatru, cărți și poezie. Folosește un stil literar amplu și complex din punct de vedere verbal atunci când scrie în limba engleză.

Ca dramaturg, Soyinka s-a inspirat de la o varietate de autori, inclusiv de la scriitorul irlandez J.M. Synge, dar opera sa este cel mai strâns asociată cu teatrul popular african tradițional, care combină dansul, cântecul și acțiunea. Ogun, zeul fierului și al războiului, se află în centrul mitologiei yoruba (propriul său trib) pe care își bazează scrierile. Primele sale piese, Locuitorii mlaștinii și Leul și bijuteria (o comedie ușoară), care au fost produse la Ibadan în 1958 și 1959 și au fost publicate în 1963, au fost scrise când locuia la Londra.

Comediile sale satirice includ Recolta lui Kongi (joc jucat în 1965, publicată în 1963), Procesul fratelui Jero (joc jucat în 1960, publicat în 1963), Dansul pădurilor (joc jucat în 1960, publicat în 1963), Metamorfoza lui Jero (joc jucat în 1974, publicată în 1973) și Nebuni și specialiști (joc jucat în 1970, publicat în 1971).

Pe lângă „Locuitorii mlaștinii”, printre piesele filozofice serioase ale lui Soyinka se numără Drumul (1965), Moartea și călărețul regelui (prezentată în 1976, publicată în 1975) și Rasa puternică (prezentată în 1966; publicată în 1963). A rescris Bacantele lui Euripide (1973) pentru scena africană, iar în Opera Wonyosi (1977; publicată în 1981), s-a inspirat din Opera cerșetorului de John Gay și Opera de trei pence de Brecht. Cele mai recente lucrări teatrale ale lui Soyinka sunt Requiem pentru un futurolog (1985) și O piesă de teatru cu giganți (1984).

Șase intelectuali nigerieni discută și interpretează experiențele lor în Africa în cele două romane ale lui Soyinka, „Interpreții” (1965), o lucrare complexă din punct de vedere narativ în comparație cu cele ale lui Joyce și Faulkner, și „Sezonul anomiei” (1973), care se bazează pe gândurile autorului în timp ce era închis și pune în contrast mitul lui Orfeu și Euridice cu mitologia yoruba. „Omul a murit: Note din închisoare” (1972) și „Aké” (1981), memorii despre primii săi ani, sunt în întregime autobiografice și prezintă în mod proeminent tandrețea și implicarea părinților săi în fiul lor.

Colecțiile de eseuri literare includ Myth, Literature, and the African World (1975). Idanre, and Other Poems (1967), Poems from Prison (1969), A Shuttle in the Crypt (1972), lungul poem Ogun Abibiman (1976), Mandela's Earth and Other Poems sunt colecții de poezii ale lui Soyinka care au o legătură puternică cu piesele sale de teatru.

2) Lucrări principale:

Leul și bijuteria:

„Leul și bijuteria” de dramaturgul nigerian Wole Soyinka a fost prezentată pentru prima dată la Ibadan în 1959. A fost prezentată la Royal Court Theatre din Londra în 1966. În piesă, leul Baroka se luptă cu contemporanul său Lakunle pentru oportunitatea de a se căsători cu Sidi, bijuteria din titlu. Lakunle este portretizat ca omologul mai civilizat al lui Baroka. El își asumă responsabilitatea de a-și moderniza societatea și de a-i modifica moravurile sociale pur și simplu pentru că poate. Oxford University Press a publicat inițial transcrierea piesei în 1962. Prin intermediul piesei, Soyinka subliniază problema culturală africană coruptă și modul în care tinerii ar trebui să îmbrățișeze cultura africană originală.

Sezonul Anomiei:

Această carte se inspiră din perioada petrecută de Soyinka după gratii. Cartea discută rolul pe care indivizii îl pot juca și modul în care aceștia pot influența schimbarea socială. Cei patru protagoniști principali depun numeroase eforturi pentru a combate corupția din societatea nigeriană.

Rasa Puternică:

Una dintre cele mai cunoscute drame ale lui Wole Soyinka este „Rasa puternică”. Este o tragedie în care o persoană își dă viața pentru binele grupului. Drama se bazează pe obiceiul festivalului yoruba „egugun”, în care un sătean servește drept țap ispășitor al comunității și este alungat din societate după ce își săvârșește răutatea. Personajul principal al dramei, Eman, acceptă rolul de „purtător”, știind că acest lucru va duce la pedeapsă și alungare. El face acest lucru pentru a salva un tânăr imbecil de la aceeași soartă. În timp ce Eman fuge, ceremonia ia o întorsătură neașteptată. Atacatorii săi îi întind o capcană, ceea ce duce la moartea sa.

Interpreții:

Acțiunea cărții se petrece în principal în Lagos, în Nigeria anilor 1960, după independență și înainte de războiul civil. Protagoniștii cărții sunt Egbo, funcționar în cadrul ministerului de externe, Bandele, profesor universitar, Sagoe, jurnalistă, Sekoni, sculptor care a fost inginer, și Kola, artist. Au fost prieteni în liceu, au călătorit în alte țări pentru a studia și apoi s-au întors în Nigeria pentru a începe cariere în clasa de mijloc.

Nebuni și specialiști:

Piesa lui Soyinka, „Nebuni și specialiști”, care explorează „inumanitatea omului și corupția omniprezentă în structurile puterii”, este considerată cea mai deprimantă lucrare a sa. Personajul negativ al poveștii este expertul fără scrupule Dr. Bero, care îl torturează și îl întemnițează pe tatăl său, doctorul.

Moartea și călărețul regelui:

Drama lui Wole Soyinka, „Moartea și călărețul regelui”, este bazată pe o poveste adevărată petrecută în Nigeria în epoca colonială: autoritățile coloniale l-au oprit pe călărețul unui rege yoruba să comită un ritual de sinucidere. Pe lângă intervenția autorităților coloniale, Soyinka pune la îndoială convingerea personală a călărețului față de sinucidere, oferind o provocare care perturbă armonia societății.

3) Teme principale din scrierile sale:

Pesimismul lui Soyinka:

Acest pesimism este rezultatul eforturilor lui Soyinka de a se vindeca după 22 de luni petrecute în izolare. Soyinka a îndurat experiența pierderii comunicării cu societatea timp de aproape doi ani, după ce a fost închis fără a fi acuzat de o anumită acuzație. Pe măsură ce Soyinka evidențiază problemele societății nigeriene, „Procesiunea” reprezintă această bătălie. În poezie, sunt examinate impacturile distructive ale colonialismului asupra nigerienilor. Soyinka caută să transmită gânduri fundamentale despre funcția unui artist în societate, folosind acest pesimism pentru un scop specific. El simte că este de datoria sa să aducă nedreptatea în atenția poporului nigerian.

Soyinka consideră că artiștii sunt persoane care „nu pot fi retrase sau izolate — el face parte din societatea sa și poate fi nevoit să încerce să o schimbe, dar niciodată cu ușurință, niciodată fără un scepticism profund și, eventual, autoprotector”. Soyinka reușește în misiunea sa de a folosi literatura ca instrument pentru schimbarea socială, chiar dacă această poezie are un ton deprimant.

În prima secțiune a poemului, „Procesiunea”, Soyinka argumentează că colonialismul a început cu misionarii care și-au impus opiniile asupra altor națiuni, considerând că învățăturile și practicile lor erau universale. Aceștia au recunoscut cât de diferite erau cele două culturi atunci când i-au întâlnit pe indigeni și au fost descrise „priviri care uneori evocau un pod mobil ridicat, dar niciodată coborât, între adunarea lor și dominația mea”.

Nigerienii se simțeau superiori europenilor pentru că nu apreciau alte culturi. Drept urmare, au devenit, fără să vrea, Clopotele Tăcerii, rasa inferioară din propria națiune. Soyinka denigrează realizările misionarilor și nu este de acord în mod expres cu introducerea lor aparent călduroasă în Nigeria. Poezia sa incisivă îi îndeamnă pe toți cititorii să reconsidere situația din Nigeria și să înțeleagă cum au fost victimizați de acești oameni „inocenți”.

O interpretare diferită a navetei s-ar putea concentra pe experiențele personale ale lui Soyinka cu singurătatea și neputința în timp ce era încarcerat. El încearcă să-și generalizeze sentimentele personale în această situație pentru a-i cuprinde pe toți nigerienii. Această metodă este folosită și de Wordsworth și Shelley în poeziile lor, în efortul de a transmite cititorului experiențele lor. Această abordare exemplifică în continuare perspectiva lui Soyinka asupra funcției artistului. El consideră că, retrăind propriile experiențe, autorul are datoria de a-și instrui cititorii. Șederea lui Soyinka în închisoarea solitară l-a ajutat să înțeleagă inegalitatea situației actuale din Nigeria atunci când a scris „Procesiunea”. Soyinka a folosit această poezie ca mijloc de a examina motivele din spatele disparităților dintre nigerieni și occidentali, precum și gradul în care aceste disparități au pătruns în societatea contemporană.

Colonialismul în Soyinka:

În ciuda criticilor sale la adresa Negritudinii, Soyinka folosește povești africane, în special pe cele din propria cultură yoruba, pentru a explica Negritudina în sensul cel mai bun. Prin urmare, pare să existe un conflict între opiniile sale despre Negritudină și faptul că acceptă cultura africană dominantă în scrierile sale. Soyinka cedează ideologiei predominante a Negritudinii - mândria față de istoria africană - discutând originea universului de către zeitățile yorubane și Orgun, monarhul zeilor yorubani, în Panteonul și Mitul, Literatura și Lumea Africană.

Evenimentele din Yorubaland în anii 1940, când ideologia europeană a condus Nigeria, sunt inspirația pentru drama lui Soyinka „Moartea și călărețul regelui”, în care acesta contrastează ideile europene și yoruba despre onoare personală și sacrificiu de sine, pe care le face inconciliabile.

Utilizarea mitologiei africane de către Soyinka în această secțiune a scrierilor sale face „parte a unei culturi africane active, dinamice și eliberatoare și a unei afirmații politice”. Conform lucrării „Wole Soyinka și Premiul Nobel pentru Literatură”, „există o dublă abordare în piesă, aproape ca și cum lumea scepticismului și puterii britanice ar afecta doar superficial lumea reală a comunității yoruba”. Ca artist, Soyinka se dedică conștientizării sociale, văzând moștenirea sa africană ca un fundal în care să exprime lupta africanilor cu mediul colonialismului, în ciuda faptului că nu este de acord cu ideile predominante în Negritudine și o îmbrățișează ironic în subiectul multora dintre lucrările sale.

Piesele și poeziile sale arată clar impactul colonialismului asupra orașului Soyinka. Datorită dorinței europenilor pentru cantități uriașe de materii prime, Revoluția Industrială de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a dus la o exploatare intensificată a Africii. Odată cu oamenii de afaceri au venit și misionari și educatori care doreau să sufoce cultura africană nativă. Tinerii africani au ajuns să considere poezia lor tradițională, în special spectacolele cu muzică, dans și interpretările teatrale ale poemului („Schimbări în poezia africană”, Emily Steiner), ca fiind păgână din cauza dominației fizice și spirituale a colonialismului. Soyinka respinge mișcarea Negritudinii în această privință, deoarece forma sa este „foarte aleatorie” și nu scrie în maniera lirică africană convențională („O navetă în criptă”, p. 59).

În acest fel, se poate concluziona că Soyinka considera colonialismul doar suprafața unei civilizații. Tema unei mari părți a operei sale a tratat națiunea neagră și subiecte comune în mișcarea Negritudinii, spre deosebire de poezia sa, care contesta stilul convențional de scriere și, prin urmare, se înclina în fața influențelor ideologice dominante ale occidentalilor.

Mimici:

O referință la subiectele coloniale tulburătoare care dau peste cap regulile generale este „Oamenii imitatori” sau „Mimetismul”. Deoarece exprimă acele perturbări ale diferențelor culturale, rasiale și istorice care amenință nevoia narcisistă a autorității coloniale prin repetarea prezenței parțiale, care este fundamentul imitației. Este o dorință care, așa cum spune Foucault, eliberează elemente marginale și fracturează unitatea existenței omului prin care acesta își extinde suveranitatea, inversând însușirea colonială „în parte” prin producerea unei viziuni parțiale asupra prezenței colonizatorului.

Wole Soyinka și arhetipul lui Ulise: Soyinka folosește un monolog la persoana întâi în „Ulise” pentru a reprezenta propria voce a poetului. Prin aceasta, Soyinka se îndepărtează de stilul monolog dramatic popularizat de poeții moderniști (și ocazional victorieni), care are ca rezultat frecvent un narator în care nu se poate avea încredere să transmită mesajul poetului în propriile cuvinte. „Ulise”-ul lui Soyinka prezintă un monolog la persoana întâi bazat pe fluxul conștiinței, pe lângă o multitudine de senzații interconectate fără un cadru argumentativ clar. Soyinka oferă cititorului un vers poetic și ambiguu, prin îmbinarea unei sintaxe neconvenționale cu imagini ferm bazate pe experiența umană.

Soyinka aranjează imaginile în așa fel încât cititorul nu poate face o conexiune imediată sau logică între ele. Prin urmare, cititorul trebuie, în parte, să-și extrapoleze propriul sens din poem, permițând asocierilor subconștiente să aibă prioritate față de gândirea conștientă. Cu toate acestea, Soyinka nu a scris „Ulise” ca un test de interpretare complet personală. În schimb, Soyinka se asigură că cititorul (sau cel puțin cititorul înrăit) are un cadru de simbolism în care să citească, făcând referiri la Odiseea lui Homer și la Ulise al lui Joyce.

Soyinka stabilește singurătatea ca motiv central al poemului cu aceste aluzii la arhetipul lui Ulise. Sunt prezentate două variații separate ale conceptului de izolare, prima dintre ele abordând subiectul imediat evident al detenției lui Soyinka de către guvernul nigerian. Soyinka a petrecut câțiva ani închis, luptând în mijlocul unui metaforic „valuri de mări dansante și fântâni pigmee” pentru a nu „pierde reperele ființei mele”, la fel ca Ulise, care a fost fizic izolat de vechea sa viață și a rătăcit fără țintă timp de 10 ani după distrugerea Troiei. Cu toate acestea, poemul continuă să facă o legătură cu Leopold Bloom al lui Joyce dincolo de paralela cu Ulise, așa cum sugerează titlul complet al poemului: „Ulise - Note de aici pentru clasa mea Joyce”. Aluzia la Bloom lărgește analogia pentru a include izolarea resimțită de toți membrii societății, în contrast cu aluzia la Ulise, care pare să funcționeze mai bine ca o conexiune cu izolarea specifică pe care Soyinka a experimentat-o în timp ce era încarcerat.

De fapt, imagistica lui Soyinka, incredibil de intimă, reflectă această singurătate într-un mod similar cu modul în care James Joyce o face în Ulise, prin utilizarea curentului conștiinței. Soyinka își compară experiența particulară a închisorii cu senzația mai universală de izolare provocată de mintea unică a fiecărei persoane, făcând referiri la Homer și Joyce.

4) Relevanța sa în vremurile noastre:

Wole Soyinka nu este străin de lumina reflectoarelor, fiind primul african și persoană de culoare care a câștigat Premiul Nobel. Cu toate acestea, atenția nu a fost întotdeauna favorabilă sau imparțială. El a fost pedepsit cu exilul, doi ani de închisoare solitară și condamnarea la moarte pentru criticile sale usturătoare la adresa guvernului nigerian. Opera și gândurile sale sunt influențate de această legătură cu țara sa, care îi conferă și o demnitate de neegalat, emoționantă și puternică.

Scrierile sale sunt o combinație fascinantă între dorința sa de a-și vedea pământul natal mai puțin încătușat și mai viu, poveștile tribului său Yoruba și respirația zeității sale preferate, Ogun (un spirit al prelucrării metalelor), toate acestea pătrunzând în cuvintele sale. Wole Soyinka este un ateu căruia îi este imposibil să creadă într-o zeitate care permite comiterea de crime în numele său. Și totuși, Ogun există. Opera sa prezintă, de asemenea, această dihotomie, un conflict între prezent și trecut. Nevoia de a crea artă și nevoia de a fi activist pot merge uneori mână în mână. Unii dintre noi - poeții - nu suntem de fapt poeți, după cum spune el. Ocazional, existăm „dincolo de cuvânt”.

Chiar și mândria voită, aproape idioată, admite supunerea și nevoia de a se integra. Ce surprindere fantastică. Astfel de perspective asupra psihicului uman strălucesc în opera lui Wole Soyinka. Tonul său este abraziv. El spune: „Ce pot să vă spun despre cei cinci/ Clopoței de pe frânghii la sunetul clopotelor. ai tăcerii? Ce vă spune despre rigorile legii?” în Procesiunea I-Ziua Spânzurării. „Din turnuri pe ziduri uluite. Ce șoptește tunetelor lor de fotbal/Ridicați pentru a rezista unui asediu al întunericului. estompându-se în giulgiul soarelui? Să nu vorbească omul despre dreptate, vină sau despre zecile de mii de mâini care au fost blestemate și mânjite cu sânge. Dar aici, singur, actul singuratic/Acești nenorociți spre groapă triumfă”. Câteva gesturi mici cu un mesaj puternic evidențiază impotența colectivă și chiar apatia publicului.

El împărtășește în această privință profunzimea poeziei lui Pablo Neruda. Wole Soyinka scrie: „O, trebuie să plouă/Aceste închideri asupra minții, orbindu-ne/În disperări ciudate, învățându-ne/Puritatea tristeții”, în poemul său Cred că plouă. „Și cum bate/Transparențe înfășurate pe aripi/Ale dorințelor noastre, dorințe întunecate și arzătoare/În botezuri crude.” Poetul se referă la romantism ca la „îndulcirea sufletului/Cu parfum oferit de inima îndurerată” în Leul și bijuteria. Poate că alegem poezia din acest motiv. Ne îndrăgostim de poezie, iar poezia ne ajută să ne îndrăgostim de dragoste sau, cel puțin, să o respectăm. Dar o facem inconștient. Ne instruiește, dar discret. Această instrucțiune blândă ar fi apreciată de profesorul din Wole Soyinka.

$$$

 VLAD ȚEPEȘ, MATEI CORVIN ȘI VENEȚIA

Una dintre remarcabilele personalitati ale istoriei românesti, dar, în acelasi timp, si unul dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii universale despre vampiri este, dupa cum se stie prea bine, viteazul domn al Tarii Românesti, Vlad Tepes. Faima sa în Europa si în lume s-a datorat si se datoreaza nu atât stralucitelor sale victorii antiotomane, asa cum ar fi fost firesc, ci propagandei deosebit de intense, adevarata capodopera de intoxicare a opiniei publice, defasurata de regele Ungariei. Matei Corvin, care a atribuit lui Vlad Tepes cele mai cumplite fapte, cele mai mârsave tradari si intentiile cele mai negre tocmai pentru a-si scuza si justifica propria sa inactivitate pe frontul luptei antiotomane dupa ce primise importante ajutoare din apus destinate acestui scop.

Faptul ca Matei Corvin a declansat o astfel de actiune propagandistica este firesc si explicabil. Mai putin firesc si mai greu de înteles este însa succesul pe care el l-a înregistrat pe lânga cei carora si s-a adresat. Din acest punct de vedere credem ca lucrurile pot fi lamurite daca ne oprim atentia asupra Venetiei, stat cu puternice interese în Peninsula Balcanica, Marea Egee si Mediterana Orientala, dar si cu diplomatia cea mai dezvoltata din epoca, ce nu putea fi înselat în interpretarea unor fapte concrete decât daca dorea el sa se întâmple acest lucru. Ceea ce Venetia a acceptat ca adevarat stiind ca este neadevarat, evident ca a fost acceptat si de alte state apusene cu interese mult mai mici în privinta evenimentelor de la Dunarea de Jos si mult mai putin pricepute în activitatile diplomatice.

Regele ungar seamana confuzie

La sfârsitul anului 1461, aproape imediat dupa ce s-a produs ruptura decisiva dintre Vlad Tepes si otomani, Venetia a alertat pe Matei Corvin în legatura cu iminenta unui razboi cu otomanii si a încercat, de asemenea, sa realizeze o reconciliere între acesta si împaratul german Frederic III, dar fara a reusi.

Peste putin timp, la 4 martie 1462, trimisul Venetiei la Bude, Pietro Tommasi, anunta Senatul ca fusese chemat de rege care ia dat sa citeasca scrisori primite de la un sol de-al sau de pe lânga Vlad Tepes, prin care aceste îl înstiinta despre pagubele pricinuite de el otomanilor, despre multimea celor ucisi pe care i-a vazut "dupa numarul capetelor înfatisate", afara de acei ce au fost arsi în locuitele acelea. Din aceasta scrisoare, care se refera, de fapt, la cea trimisa de Vlad Tepes la 11 februarie, rezulta ca Matei Corvin a utilizat rezultatele expeditiei victorioase a voievodului Tarii Românesti pe care-l considera vasalul sau în scopul obtinerii de fonduri din Italia, trimisul venetian cerând, în acest sens "denarîj per subventione". De asemenea, se constata ca ecoul faptelor de vitejie ale lui Vlad Tepes a fost receptat foarte repede la venetia care, aproape imediat, la 20 martie, le-a facut cunoscute si la Roma.

O a doua scrisoare trimisa de Pietro Tommasi la Venetia dateaza din 27 mai. In ea ambasadorul înfatiseaza superiorilor sai situatia de la Dunarea de Jos asa cum se prezenta în preajma declansarii marii campanii sultanale. In primul rând, el vorbeste despre uriasa armata a lui Mehmed II pe care, dupa anumite zvonuri, o considera de 200 000 de oameni, dintre care 20 000 de ieniceri, si arata ca trei ar putea fi directiile de atac: Tara Româneasca, Transilvania sau Belgradul, primele doua fiind însa cele mai probabile. Apoi este amintita o flota fluviala otomana de 300 de vase, pe care sultanul a introdus-o pe Dunare pentru a-l ajuta la travedrsarea fluviului. Urmeaza informatii referitoare la Vlad Tepes despre care se spune ca a trimis toate femeile si toti copiii în munti, în timp ce el cu ostirea sa pazea Dunarea. Se afirma ca la curtea din Buda toata lumea se mira ca Tepes nu a trimis dupa ajutor, iar regele arata ca este hotarât sa se duca sa lupte cu turcii. La sfârsitul scrisorii ambasadorul face câteva consideratii cu privire la posibila evolutie viitoare a evenimentelor asa cum o întrevedea el, consideratii dintre care unele vor fi infirmate, dar altele confirmate. Astfel, el considera ca Vlad Tepes va fi înfrânt usor de uriasa armata otomana, ceea ce nu se va întâmpla, dupa care regatul maghiar va fi si el înfrânt la fel de usor, ceea ce din nou nu se va întâmpla tocmai pentru ca Tepes nu se va lasa zdrobit, sau regele Matei Corvin va ajunge la un acord rusinos pentru întreaga crestinatatea, ceea ce într-adevar se va întâmpla în ciuda victoriei domnitorului român. Din aceasta scrisoare se observa ca ambasadorul venetian la Buda ajunsese sa cunoasca destul de bine capacitatea militara a Ungariei si Ñdorinta regelui ei de a se confrunta cu Imperiul otoman. In acelasi timp, el nu punea la îndoiala faptul ca Vlad Tepes era hotarât sa faca orice sacrificiu pentru a-si apara tara dar, necunoscând lucrurile de aproape, credea ca o eventuala reusita ar fi fost imposibila în fata avalansei otomane.

La 14 iunie, acelasi Pietro Tommasi scris dogelui aratându-i ca turcii condusi de un pasa, este vorba probabil de Mahmud Pasa, au trecut Dunarea cu 60 000 de oameni, dintre care 25 000 de ieniceri (de fapt aceasta apreciere este valabila pentru întreaga ostire otomana condusa de Mehmed II însusi), ca voievodul Transilvaniei se pregatea de lupta, iar Matei Corvin îi spusese ca sultanul se afla în tabara si va ataca probabil Belgradul. De asemenea, arata ca regele a ordonat adunarea armatei la Seghedin de unde se va putea îndrepta fie spre Belgrad, fie spre Transilvania si Tara Româneasca, în functie de intentiile lui Mehmed II. Se poate observa ca, prin aceste informatii, Matei Corvin încerca sa creeze confuzie la Venetia si, probabil, la Roma, cu privire la intentiile sultanului. El vorbea de posibilitatea atacarii Belgradului într-un moment în care sultanul atacase deja cu toate fortele Tara Româneasca, tocmai pentru ca nu avea de gând sa-l sprijine pe Vlad Tepes si sa se confrunte deschis cu otomanii. In acelasi timp însa el cerea Venetiei sa apeleze la papa si la alti principi crestini pentru a-i trimite ajutoare, aratând ca avea vistieria goala. Despre Vlad Tepes ambasadorul arata ca, neputând opri pe turci la Dunare, s-a retras spre munti si prezicea din nou înfrângerea sa completa, de care se temea si curtea din Buda, înfrângere care, dupa parerea sa, ar fi putut duce si la pierderea Transilvaniei.

Senatul venetian nu se lasa pacalit...

O parte dintre aceste informatii erau însa contrazise de altele, provenite din surse diferite. Astfel, referitor la faptul ca Vlad Tepes nu ceruse ajutor de la regele Ungariei, o scrisoare a lui Ladislau de Vesen, adresata de asemenea dogelui, arata ca domnul Tarii Românesti "...în fiecare zi solicita sa fie ajutat, fiindca nu va putea sustine singur o navala atât de puternica". Chiar pietro Tommasi în scrisoarea sa imediat urmatoare, din 15 iunie, arata ca sultanul intrase deja în Tara Româneasca dar, sub influenta curtii din Buda, îsi mentinea parerea ca de aici el ar putea sa se îndrepte împotriva Belgradului si continua sa-si manifeste îndoiala cu privire la capacitatea de rezistenta a lui Vlad Tepes.

Realitatea era însa alta si cel care o cunostea cel mai bine era chiar regele Ungariei. Astfel, dupa ce încercase sa demonstreze Venetiei ca Tepes era incapabil de rezistenta în fata otomanilor si dupa ce primise chiar subsidii din partea acesteia destinate luptei antiotomane, Matiei Corvin a încercat sa traga cât mai multe foloase propagandistice din splendida victorie a voievodului român, la care el nu contribuise însa cu nimic. Imediat dupa aflarea victoriei si a retragerii sultanului, el a trimis o solie la Venetia care a anuntat zdrobirea sultanului de catre "unguri si români", ecoul acestei informatii fiind înregistrat de ambasadorul Milanului în cetatea lagunelor, Guidobonus, la 30 iulie 1462.

Dar în ciuda acestor încercari de dezinformare, Venetia, a carei diplomatie era foarte abila în astfel de probleme, nu a putut fi indusa în eroare. In acest sens, deosebit de semnificativa este scrisoarea bailului din Istambul, Domenico Balbi, care, la 28 iulie 1462, facea un tablou aproape complet si veridic al campaniei lui Mehmed II din Tara Româneasca. El arata ca, o data trecut la nord de Dunare, sultanul a gasit tara goala de oameni si de provizii, toti retragându-se în locuri întarite din munti. Apoi vorbeste de razboiul de hartuiala dus de Tepes, de atacul de noapte împotriva taberei sultanului, de marile pierderi suferite de otomani, care, în cele din urma, s-au retras, la 11 iulie Mehmed II aflându-se deja la Adrianopol. De asemenea este mentionat si faptul ca sultanul a lasat în apropierea Tarii Românesti pe fratele lui Tepes, care nu este altul decât Radu cel Frumos, cu ceva trupe otomane, pentru a încerca sa-l rstoarne pe domn cu ajutorul unor posibile complicitati interne. Informatii asemanatoare au ajuns la venetia si pe alte cai, ecoul lor putând fi întâlnit în câteva cronici contemporane, cum ar fi cele ale lui Domenico Malipiero, Stefano Magno, precum si într-o cronica anonima ce merge pâna în anul 1481. Toate aceste informatii nu amintesc absolut nimic despre pretinsul ajutor al lui Matei Corvin, ceea ce bineînteles a facut ca Senatul, dogele si ceilalti factori de conducere ai Republicii sa-si dea seama de adevar si de pozitia reala a regelui maghiar.

Suspiciunile pe care Venetia le avea cu privire la intentiile lui Matei Corvin rezulta si din faptul ca acesta, atunci când a plecat din Buda în asa-zisa campanie de ajutorare a lui Vlad Tepes, a fost însotit si de ambasadorul Pietro Tommasi, care avea misiunea sa anunte Senatul despre evolutia conflictului si despre toate celelalte evenimente importante. Din pacate singura informatie pe care ambasadorul a trimis-o, si despre care avem noi cunostinta, a fost cea din 26 noiembrie 1462, privitoare la arestarea lui Vlad Tepes, peste câtva timp conducerea Republicii confirmând primirea acestei scrisori, cât si pe cea a regelui Ungariei despre "cazul" Vlad Tepes.

Desi venetienii aflasera în mod sigur despre existenta unui tratat secret încheat în toamna anului 1462 între Matei Corvin si sultan, totusi, la 15 ianuarie 1463, Senatul confirma regelui maghiar primirea scrisorilor prin care i se aducea la cunostinta "...cazul dusmanos al fostului voievod muntean, care a încercat sa savârseasca o crima atât de mare împotriva majestatii voastre si a regatului". De asemenea, Matei Corvin era laudat si pentru faptul ca luase unele masuri oportune de aparare. Acesta era însa un limbaj diplomatic pe care Venetia îl folosea la adresa regelui Ungariei numai pentru ca avea nevoie de o alianta cu el în conditiile în care o confruntare majora cu Imperiul otoman parea de neevitat, iar Vlad Tepes îsi pierduse domnia. In realitate, în ciuda scrisorilor si a "dovezilor" de tradare trimise de Matei Corvin, Senatul venetian nu a putut fi convins de vinovatia lui Vlad Tepes. La cinci luni dupa arestarea acestuia, la 18 aprilie 1463, el cerea noului ambasador de la Buda, Giovanni Aymo, sa descopere adevarul în cazul lui Vlad Tepes, sa se informeze asupra raporturilor dintre regele Ungariei si noul domn al Tarii Românesti si sa afle daca între Ungaria si Imperiul otoman a intervenit sau putea sa intervina o pace, în acest caz trebuind sa faca totul pentru a o împiedica.

...dar mizeaza gresit

Doua lucruri importante se desprind din aceste instructiuni. Pe de o arte neîncrederea Venetiei în intentiile politice si militare ale lui Matei Corvin, iar pe de alta parte nevoia sa imperioasa de a stabili o alianta cu Ungaria în conditiile crescândei amenintari otomane, amenintare care se va materializa prin declansarea celui mai crâncen si mai îndelungat razboi turco-venetian din secolul XV, desfasurat între 1463 si 1479. Din aceasta cauza Venetia era dispusa sa accepte explicatiile si argumentele regelui maghiar de a caror veridicitate se îndoia. La aceasta se mai adaugau alte doua cauze si anume: considerarea Ungariei ca o mare putere a vremii, mult mai importanta sub aspectul potentialului militar decât Tara Româneasca si, mai târziu, Moldova, si faptul ca Matei Corvin era de religie catolica ceea ce îl facea pentru papa singurul conducator capabil si acceptabil de a conduce o eventuala cruciada antiotomana, parerile papei fiind foarte importante pentru venetieni care contau mult pe sprijinul sau în razboiul lor cu otomanii.

Astfel se explica de ce propaganda desfasurata de Matei Corvin împotriva lui Vlad Tepes a avut succes la Venetia, iar daca a avut succes aici nu era greu sa-l aiba si în alte state europene.

Dar acceptând propaganda si calomniile lui Matei Corvin, Venetia nu a avut prea mult de câstigat de la alianta cu acesta, deoarece regele Ungariei avea privirile îndreptate spre Europa Centrala, la hotarele cu Imperiul otoman preferând sa mentina o situatie de echilibru militar si de statu quo teritorial si politic. La Dunarea de Jos, principalii aliati de facto ai Venetiei în îndelungatul sau razboi cu Poarta otomana de care am amintit mai sus au fost românii si nicidecum regele Ungariei. Românii condusi de Vlad Tepes l-au înfrânt pe sultan în 1462, tot ei, dar condusi de tefan cel Mare, vor obtine stralucita victorie de la Vaslui, din ianuarie 1475, victorie care a eliminat pentru un timp presiunea otomana asupra posesiunilor venetiene de pe coasta dalmata a Marii Adriatice, iar în 1476 o noua expeditie sultanala se va zdrobi de rezistenta lor îndârjita. In aceasta perioada, ca, de fapt, si în altele din evul mediu, principalul factor de rezistenta în fata presiunii otomane asupra asupra Europei Centrale, l-au constituit Tarile Române si mult mai putin statul feudal maghiar, afectat de o anarhie interna crescânda care-i va provoca în final disparitia.

Din pacate, desi era în masura sa constate aceste lucruri, Venetia nu le-a luat în considerare si a mizat în continuare pe Matei Corvin, fapt care-i va aduce importante înfrângeri si pierderi teritoriale. Atitudinea sa fata de Vlad Tepes este elocventa în acest sens. In primul rând se constata ca între Vlad Tepes si Venetia nu a existat nici o legatura directa, acest lucru fiind imposibil datorita pretentiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin fata de Tara Româneasca, pretentii teoretice, dar pe care venetia nu a vrut sa le conteste. In al doilea rând, se poate spune ca Venetia, în ciuda actiunii de dezinformare a lui Matei Corvin, a cunoscut, chiar cu amanunte foarte semnificative, lupta plina de eroism a lui Vlad Tepes, precum si comportamentul putin cavaleresc al regelui maghiar si aflat în cotradictie cu obligatiile medievale ale unui suzeran fata de vasalul sau, asa cum pretindea ca este Matei Corvin fata de Vlad Tepes. Dar, în al treilea rând, Venetia a preferat sa închida ochii în fata evidentei, cu speranta de a obtine o colaborare eficienta a lui Matei Corvin la lupta antiotomana. Rezultatul a fost ca ea a asistat pasiva la caderea unui aliat sigur, Vlad Tepes, si nu a obtinut în schimb, decât într-o masura cu totul insuficienta, ajutorul Ungariei care, în acea vreme, nu avea, chiar si sa fi vrut, capacitatea necesara purtarii unui razboi ofensiv de anvergura cu Imperiul otoman. Mai mult, prin tacerea sa complice, Venetia a acordat credit si a facilitat succesul propagandei declansate de Matei Corvin împotriva lui Vlad Tepes.

Sursa: 

Magazin istoric

$$$

 VIRGIL MADGEARU

Virgil Traian N. Madgearu ( n . 14 decembrie 1887, d. 27 noiembrie 1940) a fost un economist , sociolog și politician de stânga român , membru proeminent și principal teoretician al Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ ) . A avut o activitate importantă ca eseist și jurnalist, fiind mult timp membru în consiliul de redacție al influentei publicații Viața Românească .

Madgearu a fost un oponent proeminent al Partidului Național Liberal pentru o mare parte a vieții sale, dezvoltând o teorie originală care contesta atât principiile liberale, cât și economia marxistă , propunând măsuri pentru consolidarea rolurilor politice și economice ale țăranilor români. În ultimii ani, a fost implicat în cauze antifasciste și a fost unul dintre mai mulții politicieni asasinați de Garda de Fier .

Născut la Galați într-o familie armeano-română , a urmat cursurile Liceului Vasile Alecsandri din oraș , absolvind în 1907. Apoi a studiat economia la Universitatea din Leipzig , unde a fost influențat de Karl Lamprecht , Wilhelm Wundt și Karl Bücher . După absolvire în decembrie 1910, a petrecut un an la Londra , unde a urmat cursuri universitare timp de două semestre și s-a perfecționat la o bancă. În 1911, a obținut un doctorat la Leipzig ; teza sa, scrisă sub conducerea lui Bücher, a fost intitulată Zur industriellen Entwicklung Rumäniens: die voratufen des Fabriksystems in der Walachei („Despre dezvoltarea industrială a României: precursorii sistemului fabricilor din Țara Românească”).

După ce a fost angajat la o companie de asigurări, Madgearu a fost numit în 1916 profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București , funcție pe care a deținut-o până la moarte. Împreună cu Dimitrie Gusti , a fondat Institutul Social Român, care a ajutat sociologii în munca de investigație directă. 

Fiind unul dintre liderii opoziției parlamentare față de guvernul Alexandru Averescu , a fost în centrul unui scandal în iulie 1921: în timpul unei dezbateri prelungite, a fost insultat de politicianul Partidului Popular Constantin Argetoianu ; prompt, liderul Partidului Național Liberal (PNL), Ion G. Duca , și-a exprimat simpatia și a contribuit la slăbirea sprijinului politic pentru Averescu (cabinetul urma să cadă în toamna acelui an). Cu toate acestea, respingerea de către Madgearu a politicilor PNL și a guvernului Ion IC Brătianu l-a determinat să se alăture, în 1923, Ligii Drepturilor Omului , reunind un grup divers de activiști de stânga precum Constantin Rădulescu-Motru , Constantin Mille , Nicolae L. Lupu , Constantin Costa-Foru , Constantin Titel Petrescu , Dem I. Dobrescu , Victor Eftimiu , Radu D. Rosetti și Grigore Iunian ; aceasta a fost activă până în 1928.

A deținut mai multe funcții guvernamentale în cabinetele PNȚ ale lui Iuliu Maniu , Gheorghe Mironescu și Alexandru Vaida-Voevod : a fost ministru al Industriei și Comerțului (1928–1929; iunie–octombrie 1930; august–octombrie 1932), ministru al Finanțelor (1929–1930; 1932–1933) și ministru al Agriculturii și Domeniilor Regale în 1931. De asemenea, a reprezentat România la conferințele Societății Națiunilor pe teme economice (în contextul Marii Depresiuni ) și a fost secretar al PNȚ în 1926, precum și liderul acestuia pentru județul Ilfov .

Inițial, Madgearu l-a susținut pe regele Carol al II-lea , pe care partidul său îl ajutase să ajungă la putere, și a rămas simpatizant în ciuda confruntării dintre monarh și liderul PNȚ, Maniu. Conform relatării ironice a lui Petre Pandrea , legătura a fost pusă la încercare prin intrigi, după ce scriitorii Sergiu Dan și Ion Vinea ar fi furat un text de Madgearu (care trebuia să fie publicat în Dreptatea ), l-ar fi falsificat adăugând declarații critice la adresa politicilor lui Carol și l-ar fi vândut principalului adversar al lui Madgearu din interiorul partidului, Mihail Manoilescu (Carol însuși a respins scrisoarea ca fiind falsă, contribuind la conflictul intern final al PNȚ-ului care l-a determinat pe Manoilescu să părăsească gruparea). 

După ce Carol și-a instaurat dictatura personală, el a continuat să se alăture PNȚ-ului, care era activ în semi-clandestinitate. Potrivit activistului PNȚ Ioan Hudiță , Madgearu, împreună cu Ion Mihalache și Mihai Popovici , au continuat să-l susțină pe rege și, după 1938, au luat în considerare aderarea la Frontul Renașterii Naționale . 

Adversar al Gărzii de Fier fasciste , s-a opus cu fermitate ascensiunii acesteia și înființării Statului Național Legionar în septembrie 1940. Mai târziu în acel an, după ce rămășițele lui Corneliu Zelea Codreanu au fost descoperite la închisoarea Jilava (și s-a tras concluzia că fusese ucis la ordinul regelui Carol), Madgearu și Nicolae Iorga s-au numărat printre victimele unui val de asasinate comise ca represalii. La câteva ore după masacrul de la Jilava , Madgearu a fost atacat în casa sa din București, răpit și dus în pădurea Snagov , unde a fost împușcat de cinci membri ai Gărzii de Fier, care și-au descărcat pistoalele în spate în rafale. 

În deceniile următoare, uciderea sa a rămas un subiect dezbătut. A devenit evident că Horia Sima (succesorul lui Codreanu) nu a putut să o justifice folosind scuza predilectă, ca răspuns direct la măsurile represive anterioare. Spre deosebire de Iorga, care asistase la arestarea lui Codreanu, Madgearu nu fusese responsabil pentru nicio acțiune violentă și a fost probabil vizat doar pentru că servise sub Carol. Sima a susținut ulterior că seria de crime nu a avut un impact relevant asupra opiniei publice (și chiar că a dus la o creștere a popularității partidului său). Cu toate acestea, condamnarea acțiunilor a fost larg răspândită, iar imaginea negativă rezultată a contribuit probabil la ralierea forțelor politice în spatele autorităților tradiționale și la înlăturarea în cele din urmă a Gărzii de către Armata Română condusă de Ion Antonescu (ianuarie 1941; vezi și România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ). Procurorii Tribunalului Ilfov au stabilit că aceeași escadrilă a morții care l-a ucis pe Madgearu l-a asasinat și pe Iorga la Strejnic ; Autorii au fost identificați ca fiind Traian Boeru, Ion Tucan, Ștefan I. Cojocaru, Tudor Duca și Ștefan Iacobută. Liderul escadrilei morții, Boeru, avea să fie recrutat ulterior de serviciul de informații externe al Securității, cu misiunea de a spiona grupurile legionare care se refugiaseră în Occident. Văduva lui Madgearu, Ecaterina, avea să fie arestată în 1952 pentru apartenență la PNȚ; condamnată la 5 ani de detenție, a fost trimisă la închisoarea Dumbrăveni și a fost eliberată în 1954. 

Părerile de stânga ale lui Madgearu au fost prețuite în retrospectivă de regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu , cu accent etnocentric pe recâștigarea unor precedente „ progresiste ” care nu erau de fapt comuniste (alături de Madgearu, alți câțiva membri ai Ligii Drepturilor Omului , și Iorga, pe listă mai figurau Nicolae Titulescu , Traian Bratuță , Constantin, Grigore Filipescu și Mițire Filipescu ). 

Postum, în 1990, Academia Română l-a ales membru. Licee din București , Ploiești, Roșiorii de Vede și Târgu Jiu îi poartă numele. Străzi din București, Mediaș și Timișoara îi poartă și ele numele.

Inspirat de Constantin Stere și poporanism , Madgearu a dezvoltat o teorie care pleda pentru conservarea unei „economii țărănești” și crearea unui „stat țărănesc”, prioritizând conservarea specificității și a micilor exploatații rurale în detrimentul industrializării la scară largă (idealul a fost parțial oglindit de modelele culturale ale lui Constantin Rădulescu-Motru ). Împrumutând din critica tradițională a politicilor de modernizare așa cum au fost aplicate în România ( respingerea timpurie de către Junimea a „formelor fără substanță” - ca scepticism față de împrumuturile directe ale modelelor culturale, politice și economice occidentale - precum și perspectiva socialistă a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea asupra consecințelor pe care procesul le-a avut în sfera rurală - o „neo- iobăgire ” capitalistă ). Bazându-se pe ideile lui Alexander Ceaianov , el a susținut că Europa de Est în ansamblul său a evitat evoluțiile occidentale și găzduia modele economice și sociale distincte. 

În 1919, la crearea Partidului Țărănesc, Madgearu a scris:

„Dacă metodele diferitelor partide socialiste diferă, dacă majoritatea lumii socialiste nu crede în mijloacele marxismului rus , scopul lor comun este același.”

Dacă, într-un stat în care majoritatea populației este alcătuită din proletari industriali , tendința socialismului de a cuceri puterea politică poate fi considerată o dezvoltare naturală și justificată, într-un stat în care proletariatul este o minoritate, astfel de eforturi nu pot corespunde niciodată cu evoluția naturală a lucrurilor.

Cu toate acestea, exemplul rusesc arată că posibilitatea unei dictaturi a proletariatului , chiar și într-o țară în care [proletariatul] este în mod evident inferior numeric, nu este exclusă dacă cel mai mare segment al populației este amorf și inert politic, așa cum a fost cazul țărănimii din Imperiul Moscovit.

„În interiorul noilor sale granițe [adică ale României Mari ], România dăinuie ca un stat agrar -industrial, în care locuitorii rurali vor forma mai mult de trei sferturi din populație. Așadar, ce ar trebui să fie mai natural și mai necesar astăzi, după lecția rusească, decât ralierea politică a țărănimii, transformarea ei dintr-o masă amorfă și inertă din punct de vedere politic într-un organism conștient de sine, care își va cere partea de putere statală proporțional cu numărul și importanța sa?” 

El considera că dezvoltarea țării nu trebuia să urmeze strict principii capitaliste, iar capitalul străin era necesar fără a neglija cel intern. Având în vedere capacitatea de export a țării era foarte limitată, a insistat asupra dezvoltării pieței interne . Întrucât în România lipsea o forță de muncă cu calificare medie, Madgearu a pledat pentru dezvoltarea unui sistem de formare adecvat, care să ofere profesioniști calificați pentru industrie. 

În acest context, el, la fel ca liderul Partidului Țărănesc, Ion Mihalache , a susținut agricultura cooperativă (prin aceasta, el a urmărit în mod primordial conservarea exploatațiilor rurale la scară mică, pe care le considera o celulă economică viabilă pentru un viitor relativ). Cu toate acestea, în timpul Marii Depresiuni , el a revizuit unele dintre principiile sale și, la fel ca o mare parte din partidul său, a pledat pentru o concentrare pe industrializarea accelerată - ca mijloc de a păstra independența României. 

Madgearu și-a definit opiniile asupra relației industrial-agricole în 1922, răspunzând suspiciunilor crescânde că facțiunea sa politică era bazată pe clasa socială (și, prin urmare, potențial revoluționară ):

„Dacă doctrina țărănească admite că baza politicilor sale este axată pe clase, conceptul său despre societatea umană nu este bazat pe clase, iar ideile sale sunt mai puțin bazate pe clase decât cele ale oricărui alt partid. Celelalte partide se autoetichetează drept «armonioase social», mândrindu-se cu faptul că sunt naționale, contopind în preocupările lor interesele tuturor cetățenilor. Doctrina țărănească știe că acestea sunt, în realitate, partide bazate pe clase și, dacă li se opune, este tocmai dintr-o necesitate națională, pentru a asigura dezvoltarea socială normală a poporului.”

[...] Societatea viitoare nu poate fi decât o comunitate de producători de servicii manuale și intelectuale, în care munca celui care satisface o nevoie umană, de la producția de pâine la poezie, va fi singura garanție a existenței.

Doctrina economică și politică a partidelor „social armonioase” este dominația capitalului asupra muncii. Dimpotrivă, doctrina țărănească vede munca ca dominând capitalul. Țăranul ar trebui să obțină o existență economică autosuficientă, iar muncitorul industrial ar trebui să devină un colaborator activ în producție, în cooperare cu muncitorul intelectual și reprezentanții consumatorilor organizați. 

Părerea sa asupra rolului doctrinei țărănești a rămas prezentă în programul Partidului Național Țărănesc, așa cum este ilustrat în discursul lui Iuliu Maniu din 1926 despre ideologia grupării:

„Dacă Partidul Național Țărănesc, pe de o parte, se bazează pe toate clasele muncitoare și producătoare și își propune să apere cu dreptate interesele economice și sociale ale tuturor acestor clase, atunci, pe de altă parte, nu poate să nu constate că imensa majoritate a națiunii este formată din categoria țăranilor.” 

Madgearu a contrastat în continuare opiniile partidului său cu politica consacrată, criticând politicile Național-Liberalilor , care conduseseră România în deceniile anterioare:

„[...] în cadrul mitingurilor politice, doctrina țărănească nu aprobă dominația politică a oligarhiei financiare și se străduiește să promoveze un guvern cu adevărat democratic , bazat pe voința liber exprimată a maselor populare, a căror conștiință politică încearcă să o trezească.” 

El a dezvoltat acest ideal particular într-un articol din 1924 pentru Aurora :

„[Dacă Partidul Țărănesc va ieși victorios în alegeri], situația s-ar schimba. Banca Națională nu ar mai fi fortăreața economică a oligarhiei liberale. Trusturile nu ar mai înrobi și exploata statul. Liderii lor egoiști și venali nu ar mai fi întronați în poziții de supraveghere a destinelor țării. Libertățile civile, astăzi sufocate și furate, ar fi pe deplin restabilite, iar regimul constituțional-parlamentar ar deveni o realitate, în beneficiul dezvoltării maselor populare, precum și al civilizației.” 

Madgearu a apărat în mod deosebit viziunea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în fața criticilor venite din partea liberalului nonconformist Ștefan Zeletin , care scrisese un studiu cuprinzător despre burghezia românească , evident simpatizant față de liberalismul economic . 

Purtând o polemică cu marxismul (inspirându-se din concepțiile austromarxiste ale lui Rudolf Hilferding asupra istoriei economice), Madgearu și-a extins convingerea că noua doctrină era universal acceptabilă și organică în dezvoltarea unor țări precum România:

„S-ar putea obiecta, totuși, că doctrina țărănească este ostilă industriei. S-a indicat că nu există niciun dezacord între dezvoltarea unei clase autonome de țărani și industriile majore și că, dimpotrivă, s-a descoperit o împlinire reciprocă între dezvoltarea agriculturii țărănești și marile întreprinderi industriale...”

În acest sens, nu se pune problema politicilor agricole versus politicilor industriale, a unui dezacord permanent și hotărât. Nici măcar doctrina poporanismului nu nega necesitatea industrializării, ci doar posibilitatea stabilirii unei industrii capitaliste în medii agrare subdezvoltate . Este probabil ca procesul de transformare a statelor agrare din trecut în state industriale, pe baza proprietății private și a liberei concurențe , să nu fie reprodus identic în statele agrare actuale. Chiar și social-democratul Kautsky afirma că, în transformarea socială, nu există nicio modalitate de a concepe că o țară agricolă ar trebui să parcurgă aceeași lungime și direcție ca drumul parcurs de statele industriale actuale.” 

Pentru a-și atinge obiectivele economice propuse, Madgearu a susținut totuși un anumit grad de planificare statală, în detrimentul amestecului de intervenționism și laissez-faire susținut de național-liberali:

„Fără a prețui peste măsură valoarea absolută a planificării în organizarea economiei naționale, experiența a demonstrat superioritatea intervenției statului bazate pe planuri față de cea lăsată la voia întâmplării [...].”

Intervențiile multiple și variate ale statului în agricultură și industrie, lipsite de orice directivă și continuitate, sunt responsabile pentru [slăbirea economiei naționale].

[...] Un plan economic nu implică deloc suprimarea sau chiar o îngustare a inițiativei private în viața economică. Un plan economic înseamnă limitarea și aplicarea disciplinei forțelor economice individuale, menținând în același timp rolul inițiativei private. Un plan economic înseamnă coordonarea eforturilor organizațiilor economice individuale și împuternicirea acestora, prin asociere și contribuția sistematică a statului ca adevărat reprezentant al comunității naționale.” 

Lucrări selectate

Zur industriellen Entwicklung Rumäniens („Despre evoluția economică a României”, 1911)

Țărănismul („Țărănismul”, 1921)

Doctrina țărănistă („Doctrina țărănească”, 1923)

Dictatură economică sau democrație economică? („Dictatura economică sau democrație economică?”, 1925)

Noua politică economică a României (în engleză în versiunea originală, 1930)

Notre collaboration technique avec la Société des Nations („Colaborarea noastră tehnică cu Liga Națiunilor”, 1933)

Agrarismul, capitalismul, imperialismul (1936)

La politique extérieure de la Roumanie 1927-1938 („Politicile externe ale României 1927-1938”, 1939)

Evoluția economiei românești după primul război mondial ("Dezvoltarea economiei românești după primul război mondial ", 1940)

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie 1516: La această dată, s-a născut Maria I Tudor, regină a Angliei şi Irlandei (1553-1558). Este cea care a restabilit catolicismul ca religie oficială (1555), iar cruzimea de care a dat dovadă în persecuţiile împotriva protestanţilor i-a atras porecla de „Maria cea sângeroasă" (Bloody Marry). 

Maria I Tudor (Mary Tudor) ( d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558. Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey și predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârșitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanți religioși; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria cea sângeroasă). Maria a fost singurul copil care a supraviețuit copilăriei al regelui Henric al VIII-lea și al primei lui soții Caterina de Aragon. Prin mama sa, Maria era nepoată a lui Ferdinand al II-lea de Aragon și a Isabelei de Castilia. S-a născut la palatul Placentia din Londra. Maria a fost un copil precoce. O mare parte din educația sa timpurie a fost făcută de mama sa, care l-a consultat pe umanistul spaniol Juan Luis Vives pentru consiliere și a fost prima profesoară a Mariei la latină.De asemenea, Maria a studiat greaca, științele și muzica. Când Maria a împlinit nouă ani, Henric i-a dăruit propria ei curte la castelul Ludlow și multe din prerogativele regale obișnuite numai pentru un Prinț de Wales chiar numind-o Prințesă de Wales. A rămas singura fiică a unui monarh englez care a fost numită Prințesă de Wales deși tehnic n-a fost niciodată investită cu acest titlu. Totuși Henric era dezamăgit că nu are un fiu.

În timpul copilăriei sale, Henric a negociat potențiale căsătorii pentru ea. Când avea numai doi ani, a fost promisă Delfinului Francisc al Franței, fiul regelui Francisc I al Franței însă numai după trei ani contractul a fost respins. În 1522 a existat un angajament prin Tratatul de la Windsor cu vărul ei primar, Carol al V-lea, care avea 22 de ani. În câțiva ani angajamentul a fost rupt. S-a sugerat ca Maria ar trebui să se căsătorească cu tatăl Delfinului, cu însuși regele Francisc I care era nerăbdător pentru o alianță cu Anglia. S-a semnat un tratat de căsătorie care specifica că Maria ar trebui să se căsătorească cu Francisc I sau cu al doilea fiu al acestuia, Henric, Duce de Orleans însă prim-ministru regelui Henric al VIII-lea a mers pe o alianță cu Franța fără să fie nevoie de căsătorie. În 1533, Henric se căsătorește cu altă femeie, Anne Boleyn, iar la scurtă vreme arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, declară nulă căsătoria cu Caterina de Aragon iar pe Maria fiică nelegitimă. Din cauza noului statut i se spunea „Lady Mary".

În 1543, Henric se căsătorește pentru a șasea oară cu Catherine Parr, care a fost cea care a apropiat familia. Anul următor, prin cel de-al treilea Act de Succesiune, Henric și-a repus ambele fiice (Maria și Elisabeta) în linia de succesiune după Eduard. Totuși, ambele fiice au rămas legal...nelegitime. La 6 iulie 1553, la vârsta de 15 ani, fratele ei, Eduard al VI-lea moare de o infecție pulmonară. Sfătuit de John Dudley, Duce de Northumberland, Eduard, în testamentul său, își exclude surorile din linia de succesiune. În locul lor, Eduard și sfătuitorul său o numește pe nora lui Dudley, Lady Jane Grey, nepoata surorii mai mici a lui Henric al VIII-lea, Maria Tudor, regină a Franței. Totuși această excludere contravine celui de-al treilea Act de Succesiune din 1544. În preajma morții lui Eduard, Maria a fost chemată la Londra de la castelul Framlingham din Suffolk. Inițial, Maria a ezitat și a suspectat că acesta ar fi un pretext pentru a o captura și a facilita astfel ascensiunea lui Lady Jane la tron. La 10 iulie 1553, Lady Jane Grey și-a asumat tronul ca regină a Angliei în ceea ce poate fi descris ca o lovitură de stat orchestrată de Dudley și de suporterii acestuia. Falsa regină a fost deposedată de tron la 22 iulie 1553, iar Maria a intrat triumfătoare în Londra pe un val de sprijin popular. Grey și Dudley au fost închiși în Turnul Londrei. Deși Maria a înțeles că tânăra Lady Jane a fost un pion în schema lui Dudley, ea și-a executat verișoara în vârstă de 16 ani...Interesul poartă fesul!

Încă din prima ședință a parlamentului, ea restabilește liturghia în limba latină și expulzează din biserică pe preoții căsătoriți. Speranța protestanților se convertește la catolicism! La 38 de ani, la 25 iulie 1554 Maria se căsătorește cu Filip al II-lea al Spaniei, care era foarte nepopular în Anglia. Membrii Consiliului englez elaborează un tratat prin care Filip va trebui să respecte legile Angliei; în caz de deces al Mariei, el nu va avea nici un drept asupra coroanei; dacă se va naște un fiu din căsătoria lor, acesta va moșteni concomitent tronul Angliei, al Burgundiei și al Țărilor de Jos; în sfârșit, Filip se angaja să nu atragă niciodată Anglia în războaiele sale împotriva Franței. Filip pleacă în Spania iar Maria începe prigoana împotriva protestanților. Ura împotriva reginei Maria și a spaniolilor a crescut. Cu toate făgăduințele făcute, Filip antrenează Anglia într-un război contra Franței și Anglia pierde Calais-ul. Maria I moare şi îi urmează la tron Elisabeta I a Angliei.

Surse:

Ridley, Jasper (2001). Bloody Mary's Martyrs: The Story of England's Terror. New York: Carroll & Graf.

https://www.britannica.com/biography/Mary-I

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mary-cea-sangeroasa-prima-regina-a-angliei

https://www.historyextra.com/period/tudor/mary-i-bloody-facts-life-death-legacy-illiegitimate-henry-viii/

https://scotlandsmary.com/mary-tudor/

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie1564: În această zi, a murit Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian, unul dintre titanii Renaşterii. A fost membru al Academiei de Desen din Florenţa. Ca sculptor a realizat mai multe opere, printre care: David; Madonna cu pruncul; Sfântul Matei; Bacchus; Pieta. Pentru biserica „Sf. Petru” a realizat capodoperele Moise, statuie monumentală şi şase statui de sclavi. A decorat bolta Capelei Sixtine (1508-1512), punând în operă o imensă frescă a veacului. Ultima lucrare de mare amploare este Judecata de apoi. Ca poet a lăsat culegerea de poezii Rime.

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. Roma), alături de Leonardo da Vinci, a fost cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură. El a scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului. Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, graţie grupurilor statuare Pietà şi David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât şi la Florenţa. Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradiţional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferinţa ei înobilează dragostea şi frumuseţea, cufundată în durere, stă cu capul uşor aplecat, ţinând tragic în braţe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului şi contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului. Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenţei. David apare ca un personaj plin de energie şi forţă, chipul minunat finisat şi privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât şi brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălţime de patru metri, personifică forţa şi siguranţa. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piaţa Signoria din centrul Florenţei. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piaţă fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănţuit şi Sclav murind (prevăzuţi pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru din Paris), grupul statuar Ziua şi Noaptea, Amurgul şi Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (aşa zişii Giganţi), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florenţa. 

Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinereţe printr-un dramatism impresionant. Până a-şi câştiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură şi chiar unul dintre puţinele tablouri ale artistului - Michelangelo făcând mai ales pictură murală în tehnica affresco - este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluţionând iconografia respectivei scene religioase tradiţionale. 

Raportarea la antichitate este caracteristică Renaşterii, fascinată de vechea cultură greco-romană. „Fără să fi văzut Capela Sixtină nu este posibil a-ţi forma o idee despre ce este capabil să realizeze omul” (Johann Wolfgang von Goethe). Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafaţă de aproape cinci sute de metri pătraţi, depunând un efort istovitor. Renunţă la ajutoarele pe care le adusese de la Florenţa şi în cea mai mare parte lucrează singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Giorgio Vasari povesteşte: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare.” Partea centrală, pe axa bolţii, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aştrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar şi Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul şi Beţia lui Noe. De ambele părţi ale acestor picturi sunt înfăţişate sibile şi prooroci. Michelangelo foloseşte culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, şi-au recăpătat în întregime prospeţimea. Decorarea pereţilor altarului din Capela Sixtină - o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime - reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541. Actul final al istoriei omenirii este înfăţişat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată şi îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veşnice. În anul 1535, lui Michelangelo i se acordă titlul de „arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal”. Printre operele arhitecturale ale lui Michelangelo se numără: Capela familiei de Medici şi Biblioteca Laurentină din Florenţa, Palatul Farnese, cupola Catedralei Sfântul Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florenţa, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi şi biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparţinând Băilor lui Diocleţian.

Michelangelo a murit la 18 februarie 1564, în locuința sa din Roma, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Trupul său a fost așezat într-un sarcofag, la Biserica Santi Apostoli (Sfinții Apostoli), dar câteva zile mai târziu, nepotul său, Lionardo Buonarroti, l-a mutat la Florența, în Bazilica Santa Croce (Sfânta Cruce), acolo unde artistul însuși dorise să fie înmormântat. Spre deosebire de mulți alți artiști, Michelangelo Buonarroti s-a bucurat de faimă și de recunoașterea măiestriei sale încă din timpul vieții. Numele său a rămas un simbol al artei universale până în zilele noastre, reprezentativ pentru perioada Renașterii. Testamentul său a fost cât se poate simplu, spunând: „Las sufletul meu Domnului, trupul — pământului și toate bunurile materiale — rudelor celor mai apropiate''.

Surse:

http://www.scritub.com/personalitati/Michelangelo-Buonarroti94141811.php

https://destepti.ro/artistul-michelangelo-buonarroti-si-renascentismul

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2015/03/06/documentar-michelangelo-buonarroti-o-viata-inchinata-artei-540-de-ani-de-la-nastere--10-12-30

https://www.ro.biography.name/pictori/104-italia/298-michelangelo-buonarroti-1475-1564

https://www.britannica.com/biography/Michelangelo

https://www.royalacademy.org.uk/art-artists/name/michelangelo-buonarroti

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie1745: În această zi, s-a născut fizicianul italian Alessandro Volta, inventatorul pilei electrice, prima sursă de curent continuu (1800) (d. 5 martie 1827, Camnago lângă Como, Lombardia-Veneția). Alessandro Volta s-a născut în oraşul italian Como, într-o familie nobilă. A studiat în şcolile publice din oraşul său, intrând apoi, în 1758, la colegiul iezuit. 

De la vârsta de 14 ani începe să fie atras de ştiinţă şi refuză să urmeze cariera bisericească, o tradiţie în familia sa. În anul 1769 publică prima sa lucrare despre electricitate (un subiect ştiinţific „la modă" în vremea sa) - De vi attractiva ignis electrici - care atrage atenţia asupra sa şi îl ajută să obţină postul de profesor de fizică la liceul din Como, unde a activat între anii 1774-1779. În paralel cu activitatea de profesor, Volta îşi continuă studiile şi experimentele, devenind cunoscut în domeniu, iar în anul 1779 obţine numirea în funcţia de profesor la Universitatea din Pavia, unde îşi continuă munca în domeniul electricităţii şi face o serie de invenţii revoluţionare, care îi aduc importante distincţii, printre care medalia Copley (1791) a Royal Society din Londra al cărui membru era, Legiunea de onoare şi altele.

În anul 1801, Napoleon îl invită la Paris şi îi acordă statutul de membru al Institut de France şi îl numeşte conte, iar mai târziu senator al Lombardiei, în 1810.Cea mai mare onoare a primit-o din partea comunităţii oamenilor de ştiinţă, care, în cinstea lui, au numit unitatea de măsură pentru forţa electromotoare şi potenţialul electric – „volt". Contribuţia sa în domeniul fizicii şi al electricităţii în special a fost deosebit de importantă, fiind punctul de plecare pentru numeroase cercetări şi descoperiri ulterioare. A făcut cercetări şi în domeniile chimiei (în 1778 a fost primul savant care a izolat metanul, principalul constituent al gazului natural), meteorologiei (a inventat electrometrul, instrument de măsurare a electricităţii atmosferice). Invenţiile asale principale au rezidat în:

- electroforul (un instrument pentru acumularea de electricitate statică – care stă la baza condensatoarelor utilizate şi astazi) (1774)

- electroscopul (un instrument care permite evidenţierea diferenţelor de potenţial) (1775)

- prima baterie electrică din istorie, aşa-numita „pilă voltaică" - „strămoşul" bateriilor electrice, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică. (1800)

Întorcându-se din Austria în 1799, Alessandro Volta a descoperit că dispozitivul pe care lucra era capabil să stocheze energie. Și un an mai târziu, în 1800, el a inventat prima baterie electrică. Acesta a constat din plăci de cupru sau zinc poziționate unul peste celălalt. Acestea au fost separate prin distanțiere de carton înmuiate în soluție salină. Acest lucru a făcut posibilă furnizarea unui curent eclectic fără întrerupere. De asemenea, omul de știință este autorul legii rezistenței capacitive. A avut numeroase premii - membru al Societății Regale din Londra din 1791 pentru inventarea electroscopului. În 1794, societatea a acordat omului de știință medalia Kopli pentru descoperirea potențialelor electronice. În ceea ce privește viața lui personală, Alessandro era căsătorită cu fiica lui Ludovico Peregrini – Teresa. Au fost căsătoriți din 1794 și aveau trei fii. Volta a murit la 82 de ani.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Alessandro-Volta

https://www.famousscientists.org/alessandro-volta/

https://www.ro.biography.name/fizicieni/59-italia/182-alessandro-volta-1745-1827

http://ro.brieffacts.org/alessandro-volta-kratkaya-biografiya_default.htm

https://biografieonline.it/biografia-alessandro-volta

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie1882, 18 febr./ 3 martie: În această zi, s-a născut omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), creându-se Partidul Naţional Ţărănesc; preşedinte al PNŢ (1933-1937), ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri; în noiembrie 1947 a fost condamnat la închisoare pe viaţă, în procesul intentat de regimul comunist conducătorilor PNŢ (d. 1963, în penitenciarul din Râmnicu Sărat)

Învăţător, preşedinte al „Asociaţiei generale a învăţătorilor”, Ion Mihalache a fost mobilizat pe front, în primul război mondial, şi decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”. După război, a întemeiat Partidul Ţărănesc. A ajuns, în decembrie 1919, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat din fuziunea partidului întemeiat de el cu Partidul Naţional Român, a fost vicepreşedinte, preşedinte pentru patru ani, ocupând, în câteva rânduri, funcţia de ministru, fiind ales parlamentar.ersonaj politic atipic, cum a fost catalogat în epocă, Mihalache a ajuns în politica mare în iţari şi cămaşă ţărănească şi a rămas astfel, inclusiv la depunerea jurământului în calitate de ministru sau urcând la tribuna parlamentară.Luată drept pitorească, prezenţa sa a trezit celor din jur o permanentă curiozitate, ba, îmbrăcând, ca excepţie, înaintea unei vizite în străinătate, costum, a avut parte de critici şi remarci maliţioase în presă. Costumul popular de Muscel l-a purtat cu destul firesc, mai presus decât eventuale calcule de ordin electoral, omul politic considerându-se un reprezentant al lumii rurale. În lupta politică, „stilul” său vestimentar a fost catalogat drept mod interesat de „a se plimba în costum de vicleim”, un „simbol de care n-a mai putut scăpa” ceea ce i-ar fi falsificat natura originară (C. Argetoianu). Orgolii dâmbovițene și invidii mioritice, zic eu...

Originea şi, mai ales, condiţia sa profesională, au dat prilej adversarilor politici la atacuri, maliţioase încercări de a-l pune în inferioritate, cărora, în general, nu le-a răspuns. Contrar acestora, Mihalache a dovedit un nivel cultural onorabil, a fost un bun orator, vorbitor de limbă română corectă, îngrijită. O împrejurare, în Parlament, e sugestivă: A.C Cuza vorbeşte în franţuzeşte, ostentativ, pentru a-l pune în inferioritate, numai că, spre surpriza multora, Mihalache îi răspunde în aceeași limbă. Publică articole în „Neamul românesc”, recunoscând, de altfel, că unul dintre modelele fomării sale intelectuale a fost Iorga, alături de Spiru Haret şi Constantin Stere. Mic de statură, având „o figură simpatică şi impenetrabilă, era inteligent şi echilibrat, nefrământat de vanităţi şi ambiţii de parvenire. Într-o lume în care demagogia, manevrele politicianiste, „fripturismul” câştigau teren, Mihalache a afirmat, dincolo de erorile, nereuşitele sale, un crez. I-a rămas fidel, la fel şi alianţei politice cu Iuliu Maniu. N-a ezitat să folosească actul demisiei: întâi, ca ministru al Agriculturii în guvernul Blocului parlamentar, apoi, în ianuarie 1933, când, ministru de Interne fiind, a cerut îndepărtarea lui Gavrilă Marinescu din funcţia de prefect al poliţiei Capitalei, lovindu-se de opoziţia acestuia, bazată pe protecţia regelui. Ulterior, întreg cabinetul Maniu a demisionat. În noiembrie 1937, a refuzat să formeze guvernul, în condiţiile în care i s-a impus un secondant în persoana lui Alexandru Vaida-Voevod, devenit adversar al ţărăniştilor.

Ridicarea economică, socială şi culturală a ţărănimii, pornind de la împroprietărirea cu pământ, în care sens a şi alcătuit un proiect de lege, problemele agriculturii, iată preocupările de bază ale omului politic. Necesitatea unor asemenea eforturi era resimţită din plin, într-o societate în care ponderea ţărănimii era de aproape 80%, greutăţile în care se zbătea erau mari, iar amintirea frământărilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, ale lui 1907, era încă vie. Mihalache era convins că agricultura e generatoare, înaintea industriei, de progres economic, după cum credea că satul este principalul, dacă nu şi singurul, depozitar de virtuţi şi sursă de sănătate morală şi economică. Opus formulelor aplicate de curând pe continent, statul naţional-ţărănesc va fi construit, susţinea omul politic, după chipul şi asemănarea „muncitorului român care e ţăranul” şi se baza pe ideea naţională constructivă şi creatoare. 

Mihalache n-a jucat doar „rolul de fenomen rural”, cum a observat, nu mai puţin maliţios, un adversar politic. Apelativul „săteanul din Topoloveni”, folosit de Iorga, avea, până la urmă, legătură cu realitatea. El a cunoscut nemijlocit viaţa de la ţară, cu numeroasele şi serioasele sale problem. Timpul liber l-a petrecut, în cea mai mare parte, în satele Topoloveni, Dobreşti şi Mătăsaru, în care deţinea vie (în co-proprietate), moşia, respectiv lotul de pământ primit în calitatea-i de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. Mai mult, a organizat, la Topoloveni, o obşte sătească, pe baza principiilor cooperatiste (şi ele răspândite, aplicate în epocă), funcţionând cu rezultate considerabile. De altfel, zona şi-a îmbunătăţit semnificativ standardul de viaţă, fapt dovedit de funcţionarea mai multor şcoli, asistenţă medicală, băi publice. Topoloveni ajunsese „un sat mare, de frunte, cu târg săptămânal, biserică sătească nouă în stil românesc vechi, construită și devenită providențială, școala lui Ion Mihalache”. S-au experimentat în localitate „ideile cooperației celei mai înaintate: bancă populară, cooperativă de vinuri, brutărie cooperativă, cooperativă de consum, obștea de arendare și cumpărare (…) Un sat cu o viață nouă trezit la luptă și la viață de glasul învățătorului.” Cred că și azi am putea învăța din acele lecții, dar asta-i altă gâscă-n altă traistă!

Principala pasiune a sa era captarea de apă. Urca dealurile, în căutare de izvoare, apoi chema un specialist pentru a începe lucrările. Un alt mod de a experimenta, dar care venea şi în prelungirea unor preocupări civilizatorii în lumea rurală, apăsată de mari dificultăţi. Asemenea preocupări, iniţiate de la „centru”, au însemnat, prin acţiunea echipelor monografice coordonate de Dimitrie Gusti, campanii de propagandă pentru igienă şi trai sănătos, combaterea unor boli, cultivarea valorilor tradiționale, construcţia de băi publice şi altele.În viaţa particulară, Ion Mihalache era un om jovial, extrem de vesel chiar, care, potrivit „Curentului”, evita discuţiile despre politică. Interzicea interlocutorilor să deschidă un asemenea subiect. Citea, când îi permitea timpul, literatură agricolă şi lucrări de doctrină economică.

Destinul lui Mihalache avea să urmeze un parcurs tragic după schimbarea brutală de regim politic. Este arestat la vârsta de 65 ani (14 iulie 1947) și a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă, pentru „crima de înaltă trădare” (11 noiembrie 1947). Internat iniţial la Galaţi, a fost transferat la Sighet la 15 august 1951, apoi din 1955 la penitenciarul Râmnicu Sărat, unde a murit, grav bolnav şi lipsit de orice asistenţă medicală, la data de 5 februarie 1963. În închisoare era îndărătnic, demn, nu se adaptează deloc. A fost bătut crunt, pentru a-l distruge psihic, plus că, foarte bolnav, nu primeşte îngrijirile medicale necesare. I se cere o declaraţie de desolidarizare de Maniu, pe care o refuză. E transportat să vadă marile realizări ale regimului socialist, dar nu se lasă impresionat. Acţiunea sa, condusă de un crez, rămâne un episod semnificativ în politica românească.

Surse:

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, vol. VI.

– Constantin Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009.

http://www.memorialsighet.ro/ion-mihalache-55-de-ani-de-la-moarte/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ion-mihalache-portret-subiectiv

http://www.contributors.ro/tag/ion-mihalache/

https://adevarul.ro/locale/constanta/supararea-ion-mihalache-moarte-a-fost-nenorocitul-patriarh-marina-convinga-desolidarizez-maniu-l-am-dat-afara-1_5c5afa61df52022f7573b2ce/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie 1911: În această zi, s-a născut sculptorul Constantin Antonovici, ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Mestrovici şi fusese prigonit de Garda de Fier; s-a stabilit în SUA (d. 2002, la New York).

Constantin Antonovici s-a născut în judeţul Neamţ, a studiat la Academia de Artă din Iaşi, fiind coleg de an cu sculptorul Iftimie Bârleanu şi pictorul Petru Hârtopeanu, având ca profesori pe sculptorul Ioan Mateescu şi pictorul Nicolae Tonitza. Va câştiga concursuri pentru diferite aşezăminte bisericeşti, culturale sau administrative, va călători cu multe peripeţii în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, dar va avea prilejul să fie şi în preajma unor oameni de mare talent, ceea ce, fără discuţie, îi vor influenţa nu numai viaţa, dar, bineînţeles, şi opera. Are posibilitatea să-l cunoască la Bucureşti pe sculptorul croat Ivan Mestrovici, care va realiza cele două statui ecvestre ale regilor României şi pe cea a lui I. Brătianu. Apoi, merge la Zagreb, unde se va şcoli în atelierul maestrului.

Va pleca la Viena, unde va zăbovi în atelierul profesorului de la „Akademie der Bildenden Kunste”, Fritz Behn (1870-1971), căruia avea să-i devină chiar asistent, la catedră. Asta se întâmpla în 1942, după ce în 14 august 1941 era cât pe ce să fie executat de Gestapo, pentru refuzul său de a îmbrăca uniforma „SS”. Avea să mai călătorească, căci, aşa cum notează Vladimir Bulat, era „aventurier şi deambulatoriu”. În 1947, ajunge la Paris, unde se stabileşte pentru patru ani, devenind învăţăcel al lui Constantin Brâncuşi, fiind unul din numeroşii elevi al celui care a dat un nou sens sculpturii moderne. Atelierului din Impasse Ronsin 11, îi trecuseră pragul Modigliani, Noguchi, Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Margareta Cosăcescu, Sandra Kessel. Una dintre primele încercări, la care meşterul de la Hobiţa l-a supus pe noul venit, a fost „proba de foc” a tăierii unui lemn. Un amănunt deloc de neglijat este acela că Brâncuşi utiliza doar lemn vechi, foarte scump, pe care-l tăia şi-l fasona singur, neavând încredere în altcineva. A fost un success. Aşa că Brâncuşi i-a spus discipolului să continue, el ocupându-se de cele gospodăreşti, în rolul de bucătar.Amuzant este faptul că Antonovici, până la vârsta de 17 ani, s-a numit Bucătaru’, iar de la acea dată a fost adoptat de Iacob Antonovici, schimbându-şi numele, la acel moment. Poate mai puţin cunoscut e faptul că Brâncuşi era foarte exigent cu bucătăreala, ţinând cu sfinţenie la masa tradiţională, după toate canoanele gospodăriei gorjene. De altfel, şi un vizitator al său, originar din Gorj, eruditul Petre Pandrea, va relata despre acest ritual al mesei. Antonovici a avut noroc că a ales o altă proba dură şi deosebit de riscantă, tăierea lemnului, unde a izbândit, în locul „periculoasei” preparări a bucatelor. Să nu trecem cu vederea episodul unui alt compatriot, avangardistul Jacques Herold, aflat în atelierul brâncuşian, care, după ce a stricat mâncarea de linte a maestrului, a fost dat afară, fără niciun fel de regrete. Antonovici spunea despre firea maestrului: „Brâncuşi era o fire nervoasă şi impulsivă, însă tot pe atât era şi calculat”.

După patru ani, Antonovici se va bucura de aprecierea lui Brâncuşi, care-l va recomanda în scris, în 9 mai 1951: „are mult talent pentru sculptură şi lucrează cu îndârjire”. Periplul artistic va continua apoi în Canada şi Statele Unite, dar şi cu vizite în România. Prima a fost la Colocviul Brâncuşi, din 1967. De la Brâncuşi a dobândit Antonovici adevărata artă, pe care a practicat-o cu pasiune întreaga viaţă. Maestrul său i-a dat acel impuls, care-l va călăuzi în întreaga sa creaţie artistică. A urmat apoi o altă vizită la Craiova, în 1971, la o altă manifestare închinată maestrului şi, în continuare, alte vizite în patrie. Opera lui Antonovici este bogată şi variată ca tematică şi este străbătută de firul roşu al gândirii gorjeanului. Influenţa lui Brâncuşi este însă evidentă, nu numai în tratarea subiectului, dar şi în alegerea soclului sculpturilor sale.Brâncuşi concepea soclurile cu o grijă deosebită, lucru pe care-l va face şi Antonovici, pentru punerea în evidenţă a lucrărilor. 

Dacă maestrul a realizat „Măiastra”, elevul a ales o altă pasăre, bufniţa, motiv pe care l-a dezvoltat pe parcursul multor decenii. Interesantă apropierea de această pasăre răpitoare, de noapte, pe care a adoptat-o drept simbol al operei sale! Bufniţa, cea pe care o ştia prea bine din copilăria sa, din ţinutul Neamţ, cea pe care eposul nostru popular o evocă în multe ocazii, cea pe care neîntrecutul povestitor de la Humuleşti o aminteşte nu o dată, va deveni un motiv al creaţiei sale. Bufniţa reprezintă, de regulă, simbolul tristeţii, singurătăţii, melancoliei. În mitologia greacă, ea este cea care retează firul destinului, în cea hindusă este mama, în timp ce în cea chineză este pasărea înspăimântătoare care-şi devorează mama. Cu toată covârşitoarea influenţă a lui Brâncuşi, Antonovici nu rămâne un epigon, acest lucru fiind demonstrat prin osârdia celor care au meritul de a ne fi pus la îndemână această lucrare. Într-un aforism, Lucian Blaga numea drept epigoni, „oameni născuţi dintr-o statuie”, însă în cazul lui Antonovici este vorba despre naşterea unui sculptor, cu o creaţie bine conturată, zămislită din opera unui titan.

Surse:

https://rogallery.com/Antonovici_Constantin/antonovici-biography.html

https://www.artprice.com/artist/191639/constantin-antonovici/biography

http://artindex.ro/2015/05/19/constantin-antonovici-un-sculptor-pe-doua-continente/

https://www.facebook.com/RCINY/photos/antonovici-sculptor-pe-două-continentedoina-uricariu-a-dedicat-o-cercetare-tipăr/710262915684117/

http://bindiribli.ro/2013/07/04/blestemul-protocronist-un-artist-romanrenumit-si-fascinantde-care-probabil-nu-aveti-cunostinta-constantin-antonovici/