$$$

 

„Pe 12 decembrie, trenul care îl aducea de la Drobeta-Turnu Severin intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…

Dar în toiul nopții, durerile devin tot mai puternice. Mircia Dumitrescu își amintește:

„Mi-a dat telefon și a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos și îi țâșnea sânge din buze și din limbă, murdărise deja peretele. Și mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El nu știa că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat.

Atunci, din atâta lume care avea mașină, nu s-a găsit nimeni și am chemat eu un prieten cu o mașină și l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu știa nimeni cine e Nichita. Și atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o știe lumea…”

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient. Însă crizele continuau, devenind tot mai violente. La câteva minute după ora 2 noaptea (devenise deja 13 decembrie), lupta sa s-a sfârșit… 😢

Doctorul Chirilă, aflat de gardă, își amintește: „Mi-e o sete sălbatică,” repeta Nichita.

Avea propria viziune asupra morții: o trata cu ironie, curiozitate și curtoazie. În acea a treisprezecea noapte din decembrie, poetul a întâlnit-o în sfârșit. Spunea adesea: „Când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!”

„Nu-l uitați

Nu-l uitați pe cel căzut în război,

lăsați-i din când în când un loc liber la masă,

ca și cum ar fi viu între noi,

ca și cum s-ar fi întors acasă.

De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,

numai că s-a întors puțin mai ostenit

și pe un pat nevăzut și-a așezat căpătâiul

lângă veniții acasă din mit.

El și-a făcut lucrul lui acum,

poate că îi e sete, o sete arzând,

ora până la noi ca un fum.

Deci lăsați pentru el să cadă vin pe pământ.

Nu-l uitați pe cel căzut în război,

strigați-l din când în când pe nume,

ca și cum ar fi viu printre noi

...și atunci el va surâde în lume.”

Nichita Stănescu