$$$

 Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica, Buzău - d. 11 octombrie 2021, București) a fost un poet român, reprezentant al perioadei neomoderniste și al tendințelor neoexpresionistă și protocronistă.

A fost fiul agricultorului Anton Gheorghe și al Filofteii Gheorghe (n. Marin).

După ce studiază la Școala Normală „Spiru Haret“ (1947-1948) și la Școala Pedagogică din Buzău (1950-1952), îl aflăm între discipolii sadovenieni de la „fabrica de scriitori ai proletariatului“, Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, absolvită în 1954; între 1955 și 1970, anul obținerii diplomei de licență, își desăvârșește studiile la Facultatea de Filologie – Universitatea din București.

Opera poetică a lui Ion Gheorghe, cea eliberată „prompt“ de lestul stihuirilor proletcultiste din Pâine și sare (roman în versuri – București, Editura pentru Literatură, 1957), Căile pământului (București, Editura Tineretului, 1960), Cariatida (București, Editura Tineretului, 1964; augmentat, în ediția din 1967) etc., reunește în bogata-i corolă policromă volumele:

Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic – scrisorile esențiale (București, Editura pentru Literatură, 1966),

Zoosophia (București, Editura Tineretului, 1967),

Vine iarba (București, Editura pentru Literatură, 1968),

Cavalerul trac (București, Editura Tineretului, 1969),

Mai mult ca plânsul – icoane pe sticlă (București, Editura Eminescu, 1970),

Megalitice (București, Editura Cartea Românească, 1972),

Avatara (București, Editura Eminescu, 1972),

Poeme (cu un Cuvânt înainte de Marin Mincu), București, Editura Albatros (colecția „Cele mai frumoase poezii“), 1972,

Noimele (București, Editura Cartea Românească, 1976),

Dacia Fëniks (București, Editura Cartea Românească, 1978),

Elegii politice (București, Editura Cartea Românească, 1980; reeditări în 1982 și 2002),

Proba Logosului (antologie, cu o Prefață de C. Stănescu), București, Editura Albatros (colecția „Biblioteca pentru Toți“), 1981,

Zicere la zicere (București, Editura Albatros, 1982),

Scripturile (București, Editura Eminescu, 1983).

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn.

Acum dorm pe-o uzină fară-ncetare,

Somnul meu este-o luptă nedreaptă cu motoarele.

Noaptea intră peste mine fară-ngăduință,

ca vântul se strecoară, pe lângă cheie,

prin pereți, ca frigul ca apa, ca focul mă cuprinde,

își apleacă pe ferestrele rotunde capetele,

își pun măștile monstruoase, să mă sperie,

îmi trag pernele de sub cap și perdelele patului…

Se ridică pe masă și joacă cărți pân-la ziuă,

Răstoarnă țigările, și-mi strică bețele de chibrit,

se-nfășoară pe după ața nasturilor și-mi descos cămășile

dar mai cu seamă își suflecă hainele de lucru

scufundându-și mâinile în urechile mele.

Dintr-o dată totuși viața mea le-a fost dată-n păstrare

față de cine vor răspunde și cine le-o răsplăti?

Cineva aude zarvă de strune-ndelung cercetate,

oamenii se-ntreabă, tăindu-și pâinea sau portocalele,

cine și unde se umblă cu mâinile într-un pian?

Nu răspund și trec cu degetele pe corzile-albastre-ale nervilor

struna vederii trăiește bine întinsă și cumpănită,

struna tăcerii se tânguie bine și trainic

struna memoriei vibrează stăpână pentru pâinea

ce trebuie s-o câștig:

Pot să vă-nvăț să dormiți cu nevestele voastre:

desfășurați-le părul pe umărul stâng, peste inimă,

adormiți cu fața-n rădăcinile părului nevestelor voastre,

veți visa totdeauna și sigur că trăiți într-un lan de secară,

prindeți cu bărbiile încheieturile brațelor lor

și veți visa cum trece un izvor pe lângă piatra de râu

a pieptului vostru

și-ndeosebi duceți-le-n brațe prin tot somnul,

să visați catarge de care vă țineți pe vreme de hulă.

O apă mult părtinitoare se pune-ntre noi pentru toate;

motoarele vor aștepta pe malul celălalt –

barca de liniște le răpește prada și mulțumirea.

Ce-i somnul meu acum, decât o luptă nedreaptă;

dorm pe-o uzină fără oprire, pe obârșia motoarelor însăși;

cu un singur cuvânt de la tine mi-acopăr fereastra;

ca niște cuie de argint îmi sprijină cărțile,

pe cuvintele tale mi se zvântă spălată de mine…

Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă –

grele, ca sacii de pământ, scrisorile tale spre mine;

nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă,

le voi lua dimineața cu apă, le voi mușca pe pâine,

cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine

de sprijin al meu, de păstrare, de faimă frumoasă.

Scrie-mi mult; până te vor durea oasele brațelor

până vei scăpa cărțile și pâinea din mână la masă;

spune celor ce te-ntreabă pentru ce te temi astfel,

spune-le c-ai dus prea mult copila-n brațe

c-ai spălat, ai cărat lemne, și cărți, spune orice,

dar nimănui nu aminti că ai purtat scrisori către mine –

lasă mie lauda și faima aceasta să le răspundă;

scrie-mi mult, cazi și te scoală și scrie din nou –

Scrie-mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri,

sări de pe rugul de noapte al somnului singură,

pierde-te printre cărți, smulge-le limbile de iubire,

pune-le să te-nvețe, fură-le rostul și lucrul.

Scrie-mi cu lacrimi de-acasă, întoarce-te din vârstă,

de la cele mai importante plecări, de pe pod, de prin ceasuri,

așteaptă pe bancă, unde crezi c-ai pierdut un cuvânt

ia tramvaiul, nu-ți face grijă de bani

cheltuiește, și cumpără cuvintele vândute de alții,

plângi peste ele până le găsești fata mea și trimite-le;

Scrie-mi, adună, dă veste-n orașe și-n glasurile celor ce se apără

răpește, când alții adorm sau nu se mai știu,

când nu se mai recunosc de-aproape ce-și sunt zi de zi –

răpește cuvintele lor și le suferă de la-nceput

plânge-le până le dai fața mea de bărbat curajos,

și scrie-mi, trimite-mi saci grei de pământ părintesc.

Scrie-mi până la moarte, scrie-mi și eu voi da sau nu-ți voi da semn.