$$$

 Cetatea Râșnov ascunde o fântână săpată manual 143 de ani, adâncă de 62 metri, cu un sistem de galerii secrete pentru aducerea apei - una dintre cele mai spectaculoase opere de inginerie medievală din Europa.

Când ajungi în Cetatea Râșnov și te uiți în adâncul fântânii centrale, privești spre o capodoperă de inginerie care a costat vieți omenești și a durat mai mult decât construcția unei catedrale. Între 1455 și 1598, printr-un efort aproape suprauman, locuitorii cetății au săpat cu mâna goală o fântână de 62 de metri adâncime direct prin roca de calcar, pentru a nu mai depinde niciodată de apa din afara zidurilor. Era o chestiune de supraviețuire: fără apă proprie, cetatea era condamnată să se predea la primul asediu prelungit.

Proiectul părea imposibil din punct de vedere tehnic. Săpau cu ciocane și dălți rudimentare, iar pietrele trebuiau ridicate la suprafață cu sisteme de scripete simple. Cel mai greu era să mențină direcția verticală perfectă pe o adâncime atât de mare, fără instrumente de măsurare moderne. Greșeala cu câțiva centimetri putea însemna că fântâna ar fi ieșit complet în afara cetății, facând inutili 143 de ani de muncă. Muncitorii lucrau în schimburi, coborând în găurile înguste cu torțe, în condiții de asfixie și pericol permanent de prăbușire.

Aspectul cel mai fascinant nu este adâncimea, ci sistemul complex de galerii secrete care alimentează fântâna. Căutând apa, constructorii au descoperit o rețea de cavități naturale în stâncă și au săpat tuneluri orizontale pentru a canaliza toate sursele subterane către fântâna principală. Aceste galerii, unele largi de doar 60 cm, se întind pe sute de metri sub cetate și sunt accesibile doar prin intrări secrete cunoscute doar de câțiva inițiați.

Legenda spune că doi prizonieri turci au fost forțați să sape această fântână, cu promisiunea că vor fi eliberați când vor găsi apa. Unul a murit în timpul lucrărilor, celălalt și-a câștigat libertatea, dar a ales să rămână în cetate. Adevărul istoric este că zeci, poate sute de oameni și-au sacrificat viața pentru această operă. Se estimează că pentru fiecare metru săpat, cel puțin un om a murit din cauza accidentelor, a gazelor toxice sau a epuizării.

Astăzi, când deschidem robinetul și curge apă, e greu să înțelegem disperarea care i-a determinat pe locuitorii din Râșnov să se angajeze într-un proiect atât de extrem. Dar fântâna lor nu era doar o sursă de apă - era garanția supraviețuirii, diferența dintre libertate și sclavie. În acei 143 de ani, generații întregi s-au născut și au murit fără să vadă sfârșitul lucrărilor, dar au continuat să sape cu credința că urmașii lor vor avea apă curată. Fântâna din Râșnov rămâne mărturie că omul poate învinge orice obstacol natural atunci când supraviețuirea este în joc.