$__

 În Delta Dunării, acolo unde timpul pare să curgă odată cu apele, cererea în căsătorie nu se făcea cu inele scumpe sau gesturi fastuoase, ci printr-un ritual încărcat de simboluri și simplitate. Bărbatul, dorind să-și lege destinul de cel al femeii iubite, o invita într-o barcă cu vâsle, plutind ușor pe canalele liniștite, printre sălciile pletoase și cântecul păsărilor.

Floarea aleasă pentru legământ era nufărul, planta sacră a apelor, considerată floarea purității și a iubirii eterne. Tânărul îi împletea iubitei un colier din petalele fragede de nufăr, pe care i-l așeza la gât ca pe un jurământ de credință. În același timp, el își punea pe cap o frunză mare de nufăr, semn că își asumă cu demnitate rolul de soț și ocrotitor.

Acest gest simplu, dar profund, înlocuia orice document sau mărturie. Nu era nevoie de martori mulți, ci doar de apa care le reflecta chipurile și de vântul care purta jurămintele lor. Nufărul devenea astfel un martor tăcut al iubirii, iar apa – legătura eternă dintre cei doi.

Se spune că multe dintre aceste legăminte au durat toată viața, căci odată ce nufărul îți era pus la gât, inima îți rămânea ancorată acolo, în frumusețea și liniștea Deltei. O tradiție uitată astăzi, dar care vorbește despre cum oamenii odinioară înțelegeau dragostea: nu prin bogății sau daruri scumpe, ci prin simplitate, natură și promisiunea unui suflet alături de alt suflet.

     România noastră