$$$

 TITUS LUCRETIUS CARUS

          (97 - 58 î. Hr.)

Viața genialului autor al Poemului naturii, despre care nu avem decât știri cu totul restrânse, se confundă cu opera lui monumentală.

Poemul naturii (De Natura rerum) - alcătuit din 6 cărți - unic în genul lui în literatura latină și universală, își propune să ne înfățișeze - cu mijloace poetice desăvârșite, la cel mai înalt grad de tensiune artistică și umană - doctrina filozofului grec Epicur.

Filozof și poet materialist, Lucrețiu țintește prin Poemul său să-i elibereze pe omeni de temerile ce le sunt inculcate de credințele deșarte în zei, de reprezentările mitice și fantastice în care el combate, cu logică și pasiune, tot atâtea frâne și opreliști în calea progresului umanității.

Rațiunea, ea singură, și luminile ei pot explica în concepția poetului nașterea luminilor și feeria Universului.

Atomii și legile fizice, materiale care guvernează alcătuirea, evoluția și ființarea corpurilor, a lucrurilor ca și a ființelor, constituie ”materia poetică” din care e clădit Poemul naturii.

Blamat de gânditorii idealiști pentru concepția sa materialist-științifică, chiar și cei mai înverșunați apologeți ai viziunii idealiste a lumii n-au putut să nu recunoască geniul poetic al lui Lucrețiu, energia și patetismul lui inimitabil, forța sa artistică cu care știe să anime natura și să ne facă să înțelegem cauzele reale ale suferințelor și temerilor omenești.

”Sublimul Lucrețiu” cum îl numește confratele său Ovidiu, a fost prețuit de generații și generații de scriitori care au fost influențați de opera sa și de desigur, de numeroșii săi cititori.

POEMUL NATURII

INVOCAȚIE CĂTRE VENUS

           ( I, 1 - 49)

Tu, născătoarea ginții lui Enea,

Tu, zeilor ș-al oamenilor farmec,

O, Venus, rod de viață, care pururi,

Sub bolta cea de stele călătoare,

Împoporezi câmpiile mănoase

Și marea purtătoare de corăbii;

Prin tine doar tot neamul de ființe

Începe-se și, scos din întuneric,

Prin tine vede-a soarelui lumină.

Din calea ta fug nourii, zeiță,

Și vânturile; iscusit, pământul

În drumul tău așterne flori suave

Și ție râde linul mării, ție,

Scăldat în valuri de lumină, cerul

Zâmbește blând ! Când zori de primăvară

S-au revărsat, și roditorul zefir

Descătușat începe iar să bată,

Atunce zburătoarele din aer

Vestesc întâi sosirea ta, zeiță,

De focul tău la inimă pătrunse,

Și ca turbate, vitele tot zburdă

Pe pajiștile cele desfătate,

Și ape repezi trec înot: robită

De tine, fiecare te urmează

Oriunde vrei s-o duci pe fiecare,

Pe mări, pe munți, pe râurile-n clocot,

Pe verzile ogoare și prin cuiburi

Tu, strecurând iubirea dulce-n piepturi

La toate vietățole, pe toate

Le-ncingi de dor să-și veșnicească neamul.

Fiindcă dar tu singură natura

O cârmui, și pe țărmurii luminii

Nimic nu poate-ajunge fără tine,

Nici bucurie nu-i, nici desfătare,

Pe tine eu acum te vreau părtașă

Să-mi fii la scrisul versurilor mele,

Pe care mă încerc a i le face

Lui Memmius al meu despre natură,

Lui Memmius, care-ai voit, zeiță,

Oricând mai sus ca alții să se-nalțe,

Încununat cu daruri întru toate.

Deci tu cu-atâta mai vârtos, o, zee,

Dă farmec veșnic graiurilor mele !

Iar trebile războiului într-asta

Pe mări și pe uscaturi, pretutindeni,

Tu fă-le să adoarmă liniștite !

Căci numai tu poți ajuta cu pacea

Pe muritori: războaiele cumplite

Le poartă Marte, zeul cel puternic

În arme, care-adeseori s-aruncă

La tine-n brațe, doborât de rana

Cea veșnic-a iubirii: cu grumazu-i

Rotund lăsat pe sânul tău, nălțându-și

Spre tine ochii donici, el te soarbe

Cu ochii și te jinduie pe tine;

Răsufletu-i fierbinte i s-atârnă

De gura ta. Pe-acesta tu, zeițo,

Cum stă culcat pe spate, înfășoară-l

Cu trupul tău cel sfânt și dulci cuvinte

Șoptește-i tu din gură, preamărito,

Și cere-i pacea pentru Roma noastră !

Căci eu nu pot cu inima-mpăcată

Să cânt natura-n zile de restriște

Și nici ilustrul Memmius nu poate

În vremuri ca aceste să nu vie

În ajutorul tuturor.

ÎN FENOMENE SE DĂ O LUPTĂ

       ( II, 569 - 580)

Pentru aceea, nici puterea morții

Nu poate birui pentru de-a pururi,

Nici îngropa ființa pe vecie,

Și nici puterile vieții, care

Urzesc și fac să crească toate, nu pot

Să veșnicească cele zămislite.

Din veșnicie s-a încins rîzboiul

Atomilor, și biruie când unii,

Când alții; pururi forțele vieții

Sunt când învingătoare, când învinse:

Cu bocetul de moarte se amestecă

Și țipătul pe care-l scot copiii

Când vin întâi pe țărmurii luminii;

Și nici o noapte după zi nu vine

Și nici o auroră după noapte,

Fără s-audă vaierele pruncilor

Și plânsetele-nsoțitoare morții,

Cernitului convoi de-nmormântare.