$$$

 Margaret Mitchell a scris romanul Pe aripile vântului pentru a-şi omorî timpul în perioada de convalescenţă, după o accidentare la gleznă.

Pe aripile vântului — atât filmul, cât şi cartea — reprezintă mai mult decât simple opere de artă. Ele au dobândit statut de cult, sunt considerate clasice şi fac parte din programa şcolară. Istoricii afirmă că apariţia romanului a răsturnat în mod literal percepţia asupra epocii antebelice.

Şi totuşi, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă la Margaret Mitchell nu s-ar fi declanşat artrita gleznei. Vreme de câteva luni nu a putut merge şi, pentru a-şi ocupa timpul, citea cărţi pe care soţul i le aducea zilnic. Dotată cu un gust literar desăvârşit, Margaret critica mereu ceea ce citea.

În cele din urmă, soţul s-a săturat de nemulţumirile ei şi, într-o zi, la cererea de a-i cumpăra o nouă carte, i-a oferit în schimb o maşină de scris, glumind:

— „Peggy, dacă îţi doreşti o carte, de ce să nu o scrii chiar tu?”

Astfel a prins viaţă manuscrisul Pe aripile vântului.

Margaret Mitchell nu şi-a dorit niciodată să fie scriitoare. Când o vizitau prietenii, ascundea manuscrisul cu grijă.

Până în 1929, se vindecase complet şi a continuat să scrie.

Cartea avea să vadă lumina tiparului abia în 1936.

Decizia de a o publica a luat-o în urma unei ironii rostite de un prieten, care i-a spus că nu va fi niciodată capabilă să ducă la bun sfârşit un roman.

Rezultatul: tiraje de milioane, 70 de reeditări, traduceri în 37 de limbi, Premiul Pulitzer, un film recompensat cu 8 premii Oscar, nemuritorul portret al femeii puternice, Scarlett O’Hara, şi zeci de replici devenite proverbiale, printre care celebra „Mă voi gândi la asta mâine.”

Dintr-o gospodină necunoscută, Margaret s-a transformat peste noapte într-o scriitoare de renume.

Dar nu era pregătită pentru valul de celebritate care s-a revărsat asupra ei. Nu acorda interviuri, nu se întâlnea cu cititorii. A apărut în public doar în 1939, la premiera filmului Pe aripile vântului, după care a ales din nou izolarea.

Mulţi au încercat să conteste paternitatea romanului, atribuindu-l soţului sau susţinând că Margaret ar fi rescris pur şi simplu jurnalele bunicii sale decedate, Annie.

Oricum ar fi fost, Mitchell nu a mai scris niciodată altceva. În august 1949, a fost lovită mortal de un taximetrist beat, în timp ce mergea seara, alături de soţul ei, spre cinematograful local.

A rămas în istorie drept autoarea unei singure cărţi.

John Marsh a ars toate hârtiile ei, păstrând doar câteva file de manuscris, pentru ca, dacă ar mai apărea îndoieli, să existe dovada clară a paternităţii operei.