LUMINA LUMII CARE MOARE
ADRIAN PĂUNESCU
De veghe unei lumi ce nu mai este,
am devenit, încet-încet, poveste.
Pe cât dispare ea, pe atât apare,
În mine, nostalgia ei cea mare.
De ar învia, eu aş ucide-o, poate,
dar moartea ei abia îi dă dreptate.
Şi, ca s-o luminez, cum se cuvine,
o și consum și-o simt arzând, în mine.
De veghe unei lumi, ce trece, parcă,
doar dacă-i dau speranța să se-ntoarcă.
Povestea ei e-n harul meu, întreagă,
Dar, dac-o leg de mine, mă dezleagă.
E ceea ce i se cuvine încă,
precum căderea-i e tot mai adâncă.
Nici n-ar cădea, cu-adevărat, sub cruce,
de nu aș regret-o că se duce.
Cenușă nu acceptă să devină,
de nu-i sunt eu căldură și lumină.
Plecarea ei, povestea mea – pereche,
nici n-ar muri, de nu i-aș sta de veghe.
Spectacol cu popoare și cu lideri,
sunt crainicul aceste sinucideri.
Şi, vai, cu atât mai fără șansă moare,
cu cât mă tulbur și-o regret mai tare.
Nici n-ar pieri, cât e de relativă,
dacă i-aș fi, o clipă, împotrivă.
E stilul candelei, e creștinește,
uleiul scade, când lumina crește.
De veghe unei lumi ce-abia mai cade,
mărturisesc, pe seama ei, balade.
O lume căreia i se cuvine,
măcar un bocet, un cuvânt de bine.
E aberant. Sunt răutăți deșarte,
a condamna mormintele la moarte.
Această fostă lume, care moare,
de ce aș mai călca-o în picioare?
A mai ucide-o încă - nu se face!
Adio! Noapte bună! Dormi în pace!
26 noiembrie 1996 Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu