$$$

 Acum 80 de ani intre 24 august – 2 septembrie 1944 a avut loc Dezarmarea diviziilor române de către sovietici pe frontul din Moldova. 

Alesandru DUȚU 

 I.V. Stalin, 24 august 1944:

 ,,1. Trupele fronturilor 2 şi 3 ucrainene vor continua misiunile stabilite prin directivele Cartierului General al Armatei, neluând în seamă nici o declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare".

• Grigore Niculescu-Buzeşti:

 ,,1. Trupele române de pe front să nu mai fie dezarmate, ci lăsate a se alătura trupelor sovietice în lupta împotriva inamicului comun".

♦ În mod cu totul paradoxal, imediat după trecerea României de partea Națiunilor Unite (la 23 august 1944), armatele 3 și 4 române au întâmpinat mari probleme din partea comandamentelor şi trupelor sovietice, chiar dacă Marele Stat Major român a ordonat încetarea focului, replierea trupelor în vederea reluării operaţiilor militare pentru eliberarea părţi de nord-vest a României ocupată de Ungaria în 1940, precum și adoptarea unei atitudini ,,prietenoase și demne” față de sovietici. Îndeplinind acest ordin, trupele române au continuat să se retragă spre sud, încercând să ia legătura și să stabilească modalități de cooperare cu comandamentele sovietice. Cele câteva replici în forță au fost izolate și s-au produs doar ca reacție a atacurilor sovietice.

♦ Neluând în seamă încetarea luptelor de către armata română, generalul generalul R.I. Malinovski (viitor mareşal), comandantul Frontului 2 ucrainean, a ordonat trupelor din subordine, în după-amiaza zilei de 24 august 1944, orele 16.00, să nu se acorde atenţie ,,faţă de nici un act al inamicului”, să-şi îndeplinească ,,strict misiunile de luptă”, să nu primească ,,nici un parlamentar” şi să nu intre ,,în tratative”. 

• În aceeași zi, la orele 21.15, I.V. Stalin şi mareşalul S.C. Timoşenko au ordonat: ,,1. Trupele fronturilor 2 şi 3 ucrainene vor continua misiunile stabilite prin directivele Cartierului General al Armatei, neluând în seamă nici o declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare. 2. Românilor care încetează rezistenţa să li se explice că Armata Roşie nu poate înceta operaţiile militare până când nu vor fi lichidate forţele armate ale nemţilor, care continuă să rămână în România şi întreprind operaţii militare împotriva trupelor Armatei Roşii”. S-a mai dispus ca ,,unităţile şi marile unităţi ale armatei române care se vor preda organizat, în componenţă completă, să fie primite în condiţii speciale”. Cele care îşi vor asuma obligaţia să lupte împotriva trupelor germane şi ungare urmau ,,să-şi păstreze organizarea şi armamentul pe care îl deţin, inclusiv artileria”. Încadrate cu ,,reprezentanţi ai Armatei Roşii de la regiment până la stat major de divizie”, marile unităţi române trebuiau folosite ca ,,divizii separate între unităţile Armatei Roşii, în conformitate cu situaţia creată şi cu indicaţiile Statului Major General (Stavka – n.n.) care vor urma”. Asigurarea materială urma să fie realizată ,,de români înşişi, din resursele lor”. Unităţile şi marile unităţi române care ar fi refuzat să lupte trebuiau ,,să fie dezarmate” şi îndreptate spre ,,centrele de adunare a prizonierilor de război”. Aceeaşi soartă urmau să o aibă şi militarii români care s-ar fi predat ,,izolat şi în grupuri”. 

• La 2 septembrie 1944, generalul A.I. Antonov, primul locţiitor al şefului Cartierului General al Armatei Roşii, transmitea, din ordinul lui I.V. Stalin, că problema ,,coordonării acţiunilor trupelor sovietice şi române” avea să fie soluţionată doar după semnarea Convenţiei de armistiţiu. Până atunci comandantul suprem al Armatei Roşii cerea ca ,,trupele frontului (2 ucrainean – n.n.) să continue îndeplinirea misiunilor date de directivele Cartierului General”.

♦ În ceea ce le priveşte, comandamentele române au emis ordine privind încetarea luptei și a oricăror acte de agresiune împotriva trupelor sovietice, dar și de opunerea de rezistență ,,cu orice sacrificiu” în fața încercărilor de dezarmare. În situația în care se aflau (în retragerea organizată, neorganizată și chiar în panică), opunerea de rezistență a devenit caducă, doar generalul Ioan Teodorescu, comandantul Brigăzii 20 infanterie, ordonând câtorva subunități să reziste în cazul în care sovieticii ar fi încercat să le dezarmeze. După ce a fost capturat a fost transportat la comandamentul sovietic din zonă, unde a fost întrebat dacă doreşte să dea ordinul de depunere a armelor şi să lupte apoi alături de trupele sovietice, a declarat că nu poate fi vorba de depunerea armelor şi că va lupta bucuros alături de sovietici ,,cu condiţia să primească ordin de la Comandamentul român”. Uluit de ceea ce i se întâmpla, generalul Ioan Teodorescu, consemna: ,,Nu-mi puteam explica ce fel de armistițiu (anunțat de regele Mihai I prin Proclamația regală din seara zilei de 23 august 1944 – n.n.) a acceptat armata rusă care nu înceta să ne atace peste tot. Speram totuși ca din moment în moment să primească ordinul de la comandanții lor, să înceteze a mai trage în noi și să ne lase să ne retragem în ordine pe linia fixată în clauzele armistițiului! (care nu exista, deoarece Convenția de armistițiul nu se încheiase – n.a)”.

♦ La 25 august 1944, o parte din comandanții unităților și marilor unități române încercuite de către sovietici (generalii Gherghe Radu, Ilie Crețulescu ș.a.) au fost chemați la comandametul Armatei 7 de gardă sovietice, unde generalul M.S. Șumilov le-a cerut să organizeze unitățile pentru a participa la luptele pentru eliberarea Ardealului. Ca urmare, în compunerea Armatei 7 de gardă sovietice au fost incluse comandamentele 103 şi 104 munte, Brigada 6 artilerie, Regimentul 7 artilerie grea şi un detaşament din Divizia 1 blindată, care au luptat apoi alături de trupele sovietice în Carpaţii Orientali.

♦ Pe restul frontului, în dezacord cu concepția românescă, sovieticii au adoptat o atitudine agresivă, considerând, în continuare, trupele române ca inamice, dezarmându-le cu forța, deși acestea nu mai opuneau rezistență și își exprimaseră dorința de a lupta alături de Armata Roșie pentru eliberarea Ardealului.

♦ Începută la 24 august (înainte de primirea ordinelor din partea lui I.V. Stalin și a lui R.I. Malinovski), acțiunea de dezarmare a continuat în zilele următoare, fiind dezarmate, până la 2 septembrie 1944 părţi importante din diviziile 2, 14, 15, 21 infanterie, Comandamentul 110 infanterie (din compunerea Armatei 3, în sudul Basarabiei, în zona Tătărăști, Bolgrad, Ismail), 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 11, 13, 20 infanterie, 18 munte, 1 gardă, 1 blindată, 5 cavalerie, comandamentul 102, 103, 104 munte (din compunerea Armatei 4, în zona Roman, Focșani), din șapte regimente de artilerie grea (1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 ) și multe divizioane de artilerie grea independente, precum și alte numeroase unități și subunități de diferite arme. Dintre marile unităţi încercuite la vest de Siret nu au fost dezarmate comandamentele 103 şi 104 munte, Brigada 6 artilerie, Regimentul 7 artilerie grea şi un detaşament din Divizia 1 blindată, care au luptat apoi alături de trupele sovietice în Carpaţii Orientali, în compunerea Armatei 7 de gardă sovietice.  

♦ În documentele româneşti, numărul militarilor români dezarmaţi oscilează între 60 000 şi 160 000, cifra maximă fiind emisă de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului în ianuarie 1945 (,,circa 6 000 ofițeri, 6 000 subofițeri și peste 150 000 soldați”). Comandamentele sovietice au recunoscut dezarmarea/internarea doar a circa 26 000 – 40 000 de militari români. Chiar și așa a fost foarte mult și de neacceptat, mai ales în condițiile în care trupele române încetaseră luptele şi îşi manifestaseră dorinţa de a coopera cu trupele sovietice în lupta împotriva Wehrmacht-ului. 

♦ În încercarea de pune capăt acestei situaţii, Grigore Niculescu-Buzeşti a cerut (la 28 august 1944) Legaţiei române de la Ankara să facă ,,un demers stăruitor pe lângă ambasadorul Sovietelor, rugându-l să intervină la Moscova pentru ca: 1. Trupele române de pe front să nu mai fie dezarmate, ci lăsate a se alătura trupelor sovietice în lupta împotriva inamicului comun. Această cerere se aplică, bineînţeles, şi în ceea ce priveşte flota de la Constanţa. Cererea a fost adresată, în aceeaşi zi, de Alexandru Cretzianu lui S.A. Vinogradov, ambasadorul sovietic în Turcia: ,,Guvernul român cere ca toate trupele române care au fost dezarmate să fie reînarmate şi puse la dispoziţia lui pentru a acţiona împotriva Germaniei în concordanţă cu promisiunea guvernului sovietic”. Demersul, ca şi cele care au urmat nu au avut niciun efect.

♦ Intervenţiile autorităţilor militare şi civile române pentru încetarea acestei situaţii nu au avut nici un rezultat. Mai mult, trupele sovietice au capturat pe frontul din Moldova şi importante cantităţi de armament (28 guri de foc de artilerie grea, 93 tunuri și obuziere de câmp și munte, 112 tunuri antitanc, 57 tunuri artilerie antiaeriană, 222 aruncătoare brandt, 146 mitraliere, 196 pistoale mitralieră, 659 puști-mitralieră, 13 045 arme diferite), care au fost adunate în depozite în zonele Onești, Bacău, Călugara, Fântânele, Uești, Galbenu, Girovu, Roznov, Pașcani. Pentru recuperarea acestora (în special a artileriei), Marele Stat Major a trimis o comisie, sub conducerea generalului Damian Rașcu, care a luat, fără succes, legătura cu organele sovietice din zonă. 

♦ După multe insistenţe din partea reprezentanţilor Marelui Stat Major român s-a reuşit eliberarea (16 septembrie 1944) doar a 3 generali, 18 ofiţeri (majoritatea din statele majore ale Corpului 1 armată şi ale diviziilor 13, 20, 4 infanterie şi 1 gardă) şi a 22 de gradaţi şi soldaţi. Majoritatea comandanţilor şi şefilor de state majore au fost internaţi în lagărul de la Bacău, iar ceilalţi ofiţeri în lagărul de la Roman. 

♦ Dezarmarea trupelor române a afectat viața a zeci de mii de militari români (nevinovați), internați pentru mulți ani în lagărele din U.R.S.S., militari care încetaseră lupta împotriva trupelor sovietice şi care doreau să continue operaţiile militare pentru eliberarea părţii de nord-vest a României ocupată de Ungaria în 1940.