$$$

 — Știți care este cea mai cumplită taină a îmbătrânirii?

— Care?

— Devii invizibil. Cât ești tânăr, ai un chip, o forță, o frumusețe ori o urâțenie, o atracție, o înfricoșare, o senzualitate… odată cu vârsta toate acestea se risipesc. Rămâi doar un bătrân într-un sacou ros de vreme. Devii invizibil. Străveziu…

— Eu însă v-am remarcat din clipa în care ați intrat în cameră…

© „Crime în stil pur englezesc”

Așa este. Singura trăsătură individuală a bunicilor rămâne vârsta. Observați: despre un bătrân nu se mai spune că este inginer sau ea contabilă. Se spune doar: el are 76 de ani, iar ea se apropie de 80…

După o anumită vârstă, cercul celor care l-ar putea cunoaște cu adevărat pe un om în vârstă – ce a fost, ce știe, ce iubește, cum trăiește – se micșorează brusc. Prietenii și colegii fie s-au stins, fie au rămas aproape nemișcați, ieșind doar până la cel mai apropiat magazin, fără a se mai întâlni între ei.

Copiii, cu cercul lor de prieteni, s-au mutat departe, într-o altă casă, la jumătate de oraș, și își iubesc „părinții bătrâni” doar prin telefonul mobil. Scara blocului, cândva familiară, se umple încet cu vecini noi. Chiar și vânzătoarele cunoscute din prăvălie au dispărut.

Noul anturaj din curte știe despre cei vârstnici doar numărul apartamentului și vârsta. Două cifre. Cui îi pasă de cifre? În cel mai bun caz, le vor duce sacoșa până la ușă. Dar dincolo de ușă, ce se întâmplă, cui îi mai pasă?

Bătrânii trăiesc într-o lume fără nume.

Nu înțelegem de multe ori vidul care se strânge în jurul părinților noștri îmbătrâniți. Nu pricepem de ce mama sună de cinci ori pe zi la serviciu, deranjându-ne, sau de ce tata cere socoteală pentru lucruri care nu îl privesc. Ei nu cer decât o voce cunoscută. De aceea telefonează, temându-se să nu piardă și acest fir subțire. Se grăbesc să îl folosească, cât încă nu s-a rupt.

În copilărie am locuit într-un bloc mare. În fiecare scară exista câte o „bunicuță”. Da, era bunica cuiva, dar întregul bloc se folosea de grijile și serviciile ei. La ea lăsau părinții cheile pentru copiii care se întorceau de la școală mai devreme. Pe masa ei de placaj, din coridor, se strângeau și bilețele cu instrucțiuni pentru cei mici, căci telefoanele fixe nu erau la îndemâna tuturor. Bunica scria cu litere mari numere pe bucățele de hârtie și rânduia cu grijă cheile, ca să nu se rătăcească.

Le înapoia mereu cu un sfat ori o mustrare. Prietenului meu, slab ca o pana de scris, îi repeta: „Ai grijă să mănânci prânzul!”. Mie îmi poruncea cu severitate să mă schimb imediat din uniforma școlară și la ora două și jumătate să plec „la acordeon”, la studioul muzical. Știa despre noi mai mult decât știau părinții. Și seara le făcea raport: unuia i s-a rupt un nasture, altul a venit fără ghiozdan, iar un al treilea „tot timpul tușește”.

Bătrânica locuia la etajul al doilea. Vara, în loc să urcăm la noi, intram în fuga mare la ea: „Dați-ne să bem apă!” – și ea, cu aer gospodăresc, ne aducea o cană emailată, plină cu apă rece de la robinet, mai gustoasă ca orice băutură.

Apoi am crescut. Părinții nu se mai temeau că pierdem cheile și ni le dădeau direct. Am învățat să ne gătim singuri. Bunica scării n-a mai fost de trebuință. Așa că nici n-am observat cum a dispărut.

Iar acum, gândindu-mă, îmi dau seama că nici măcar nu i-am  știut numele.

© Boris Sav