$$$

 LUMINA LUMII CARE MOARE

ADRIAN PĂUNESCU  

De veghe unei lumi ce nu mai este,

am devenit, încet-încet, poveste.

Pe cât dispare ea, pe atât apare, 

În mine, nostalgia ei cea mare.

De ar învia, eu aş ucide-o, poate,

dar moartea ei abia îi dă dreptate.

Şi, ca s-o luminez, cum se cuvine,

o și consum și-o simt arzând, în mine.

De veghe unei lumi, ce trece, parcă,

doar dacă-i dau speranța să se-ntoarcă.

Povestea ei e-n harul meu, întreagă,

Dar, dac-o leg de mine, mă dezleagă.

E ceea ce i se cuvine încă,

precum căderea-i e tot mai adâncă.

Nici n-ar cădea, cu-adevărat, sub cruce,

de nu aș regret-o că se duce.

Cenușă nu acceptă să devină,

de nu-i sunt eu căldură și lumină.

Plecarea ei, povestea mea – pereche,

nici n-ar muri, de nu i-aș sta de veghe.

Spectacol cu popoare și cu lideri,

sunt crainicul aceste sinucideri.

Şi, vai, cu atât mai fără șansă moare,

cu cât mă tulbur și-o regret mai tare.

Nici n-ar pieri, cât e de relativă, 

dacă i-aș fi, o clipă, împotrivă.

E stilul candelei, e creștinește,

uleiul scade, când lumina crește.

De veghe unei lumi ce-abia mai cade,

mărturisesc, pe seama ei, balade.

O lume căreia i se cuvine,

măcar un bocet, un cuvânt de bine.

E aberant. Sunt răutăți deșarte,

a condamna mormintele la moarte.

Această fostă lume, care moare,

de ce aș mai călca-o în picioare?

A mai ucide-o încă - nu se face!

Adio! Noapte bună! Dormi în pace!

26 noiembrie 1996 Bucureşti