$$$

 În epoca sângeroasă a Japoniei feudale, când războaiele clanurilor devastau țara, trăia un samurai pe nume Kazuo Takamura.

Era temut pentru priceperea sa cu katana -

dar și mai respectat pentru simțul său de onoare de nezdruncinat.

Nu lovea niciodată din spate.

Nu-și scotea niciodată lama fără scop.

Într-o zi, stăpânul său a fost trădat de un clan rival.

Kazuo a primit ordin să călătorească spre nord și să-l execute pe trădător.

A traversat păduri, sate și munți. Cateva zile mai târziu, a ajuns la o cabană mică și dărăpănată.

Înăuntru trăia bărbatul pe care trebuia să-l omoare.

Dar Kazuo nu a găsit un războinic...

A găsit un bătrân bolnav, care avea grijă de un nepot fragil și orfan. Și-a ridicat sabia.

Băiatul, de nu mai mult de șase ani, a pășit înainte.

 „Te rog... nu-l răni.

E tot ce am.”

Kazuo a înlemnit.

Și și-a amintit cuvintele stăpânului său :

„Onoarea nu se găsește întotdeauna în ascultare.

Uneori, se găsește în compasiune.”

În ziua aceea, nu a executat.

În schimb, a lăsat mâncare.

Și-a îngropat sabia în pământ, în afara cabanei.

Apoi s-a întors la stăpânul său.

 „Nu ți-am ascultat porunca... 

dar mi-am onorat sufletul.”

A fost exilat.

Dezonorat în ochii oamenilor.

Au trecut anii. Războiul s-a încheiat.

Când liderii s-au adunat pentru a semna pacea, unul dintre ei s-a ridicat și a spus:

„A fost odată un samurai care și-a oprit sabia.”

„Datorită lui, nepotul meu a trăit.

Și astăzi, acel copil este cel care semnează această pace.”

Era orfanul pe care Kazuo îl cruțase.

Acum un tânăr nobil, modelat de amintirea unui războinic care a ales mila în locul răzbunării.

Kazuo nu a mai mânuit niciodată o sabie.

Dar în inima noului templu al regiunii se află o relicvă îngropată:

O katana odihnindu-se în pămânr... 

Cu cuvintele sculptate în piatră :

„Cel care știe când să nu lupte... 

este cel mai puternic dintre toți.”