$$$

 Grupul Suferinzilor Fericiți:,, Terapii" cu like-uri și drame second-hand

Despre cum grupurile de „psihologia relațiilor” s-au transformat în balcoane publice pentru spânzurat egouri, diagnosticat traume cu Google și împărțit empatie în doze toxice.

Trăim într-o epocă în care, dacă Freud ar fi avut cont de Facebook, ar fi abandonat complet psihanaliza și s-ar fi apucat de stand-up comedy.

Astăzi, suferința s-a mutat pe net, și nu discret – ci cu sunet, vibrații, story-uri și postări de genul:

„Nu mai pot... (anonim, vă rog)... ce să fac când mă ignoră, dar mă iubește?”

Intrăm astfel în universul digital al durerii personalizate, denumit poetic „Psihologia Relațiilor” – sau, mai corect, „Terapie de grup pentru oameni care nu merg la terapie”.

Grupuri precum:

„Psihologia relațiilor și iubirea conștientă”

„Vindecare după relații toxice”

„Foste victime, viitoare zeițe”

„Empatici în fața oglinzii”

„Energie feminină, bărbați toxici și cum să-i detestăm cu blândețe”

...oferă spațiul perfect pentru pseudo-terapie de masă cu nume false și probleme reale. Cei mai mulți membri scriu anonim. Ceilalți poartă profiluri cu nume precum „Ana InimăFrântă”, „Ely Sabina Cătălina”, „Alfa Luna Dacică” sau, în cazuri grave, „Regina Învierii din Mine”.

Ce spune asta? Simplu: zero asumare, dar multă expresivitate artistică emoțională. O adunare de spectre digitale care urlă în șoaptă, așteptând validare de la necunoscuți.

Ghid de comportament într-un astfel de grup:

1. Intră cu durerea la vedere.

De preferat, scrie 40 de rânduri despre „el” sau „ea”, dar niciodată cu prenume. Lasă misterul să plutească printre emojiuri.

2. Folosește jargon pseudo-terapeutic.

Termeni precum „traumă karmică”, „narcisist ascuns”, „umbra ancestrală”, „copil interior nehrănit” – toți sunt obligatorii. Dacă ești la primul burnout și nu ai măcar o relație toxică bifată, nu ești binevenit.

3. Vorbește despre iubirea de sine în timp ce implori un mesaj de la fostul.

Un clasic al genului. Aici, contradictoriul e stil de viață.

4. Așteaptă să fii consolat de străini cu traume similare.

În mod ironic, primești sfaturi de la persoane care, la rândul lor, nu și-au rezolvat nimic. E ca și cum ai cere indicații rutiere unui orb beat cu GPS defect.

Filosofia grupului e simplă:

Ești special pentru că ai suferit.

Ceilalți sunt toxici pentru că nu te-au înțeles.

Dacă doare, înseamnă că a fost karmic.

Și dacă te-ai întors de 5 ori la aceeași relație dezastruoasă, înseamnă că Universul te testează, nu că ai probleme de atașament.

Observații „tehnice”:

Numele false nu sunt doar pentru intimitate. Sunt o formă de camuflare identitară.

Dacă nu ai curajul să spui ce ai trăit cu propriul nume, ce pretenții ai să fii „vulnerabil autentic”?

Adevărul doare, dar măcar are buletin.

Postările anonime sunt monologuri neasumate, adresate unui cor de terapeuți fără diplomă.

Practic, un reality show al eșecului afectiv, transmis live, dar cu identitatea blurată.

Comentariile de sprijin sunt fie „Ești puternică, ai trecut prin iad și totuși radiezi”, fie „Și eu am trecut prin asta. Sunt la a treia despărțire karmică, dar acum sunt pe cale să atrag iubirea divină”.

Zero soluții, multă poezie.

Ce lipsește?

Simplu: adevărul, asumarea, luciditatea și uneori chiar bunul-simț.

Grupurile acestea nu sunt despre vindecare. Sunt despre ecou – fiecare strigă ce-l doare, iar ceilalți repetă după el, ca într-un ritual colectiv de consolare fără catharsis.

În loc de concluzie:

Dacă ai trecut printr-o relație dureroasă, nu te judec.

Dacă ai avut traume, ești om.

Dar dacă refuzi să-ți asumi, dacă ceri terapie în comentarii, dacă trăiești doar din validarea celor care suferă identic – îți spun cu blândețe tăioasă:

Nu ai nevoie de un grup de Facebook.

Ai nevoie de o oglindă. Și poate, un terapeut cu carne și oase. Fără nickname.

Marian Benone Mihai,

observator ironic al ridicolului uman,

crescut cu Freud și Nietzsche, îngrozit de hashtaguri.

P.S.

Și pentru că orice suferință modernă are nevoie de coloană sonoră, recomand ceva mai profund decât un reel cu pian pe fundal și o poză cu ochii în ploaie:

„Ambrozie” – Deliric.

O piesă care vorbește despre alienare, despre cum ne jucăm de-a sinceritatea cu măștile bine fixate, și despre cum suferința devine spectacol public.

Ascult-o dacă vrei să ți se confirme că nu doar tu plângi pe tastatură, ci o întreagă generație care confundă introspecția cu storytelling-ul digital.

Pentru toți cei care scriu anonim, dar urlă după validare.

Pentru victimele care visează să fie profeți și pentru profeții care n-au rezolvat nimic, dar dau sfaturi.