joi, 10 iulie 2025

$$$

 

Când Motănel, un pui mic portocaliu, a ajuns la adăpost, n-a mieunat.


N-a vrut să se joace.


Doar s-a făcut ghem într-un colț – tremurând ca o frunză care și-a pierdut copacul.


Cu toții am văzut privirea asta.


La animale. La oameni. La noi înșine.


Un fel de liniște care nu e pace, ci un fel de protecție.


O liniște care spune: 

„Nu mai am încredere că lumea o să mă țină în brațe fără să mă rănească.”


Apoi a apărut Tigrilă.


Un motan tărcat care fusese și el cândva la fel – până când cineva i-a arătat ce înseamnă să fii ținut în brațe, nu alungat. Iubit, nu părăsit.


Când l-au pus pe Motănel în camera lui Tigrilă, nimeni nu se aștepta la mare lucru. Dar Tigrilă s-a apropiat direct. I-a dat un mic îndemn cu capul. Și apoi s-a înfășurat în jurul lui ca o pătură de siguranță.


În noaptea aceea, Motănel a dormit prima dată după multe zile.


Și nu a mai tremurat niciodată.


Nu a fost terapie.


Nu a fost vreun plan.


A fost doar prezență.


Și în clipa aceea, Motănel a primit ceea ce atât de mulți oameni caută toată viața:


Pe cineva care nu încearcă să te repare.


Pe cineva care doar spune: *„Cât timp sunt aici, ești în siguranță.”*


Trăim într-o lume în care oamenii sunt mai conectați ca niciodată, și totuși atâția stau ascunși în sufletul lor, tremurând.


Ceea ce ne lipsește nu e productivitatea.


Ne lipsim unii pe alții.


Aceasta nu e doar o fotografie cu două pisici care dorm.


E o oglindă.


O lecție.


O reamintire că, uneori, vindecarea începe cu cea mai simplă promisiune:


„Nu mai ești singur.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$_

 Limba cameleonului este de două ori mai lungă decât corpul său: Această limbă, care este extrem de rapidă și adezivă, poate fi proiectată c...