Când Motănel, un pui mic portocaliu, a ajuns la adăpost, n-a mieunat.
N-a vrut să se joace.
Doar s-a făcut ghem într-un colț – tremurând ca o frunză care și-a pierdut copacul.
Cu toții am văzut privirea asta.
La animale. La oameni. La noi înșine.
Un fel de liniște care nu e pace, ci un fel de protecție.
O liniște care spune:
„Nu mai am încredere că lumea o să mă țină în brațe fără să mă rănească.”
Apoi a apărut Tigrilă.
Un motan tărcat care fusese și el cândva la fel – până când cineva i-a arătat ce înseamnă să fii ținut în brațe, nu alungat. Iubit, nu părăsit.
Când l-au pus pe Motănel în camera lui Tigrilă, nimeni nu se aștepta la mare lucru. Dar Tigrilă s-a apropiat direct. I-a dat un mic îndemn cu capul. Și apoi s-a înfășurat în jurul lui ca o pătură de siguranță.
În noaptea aceea, Motănel a dormit prima dată după multe zile.
Și nu a mai tremurat niciodată.
Nu a fost terapie.
Nu a fost vreun plan.
A fost doar prezență.
Și în clipa aceea, Motănel a primit ceea ce atât de mulți oameni caută toată viața:
Pe cineva care nu încearcă să te repare.
Pe cineva care doar spune: *„Cât timp sunt aici, ești în siguranță.”*
Trăim într-o lume în care oamenii sunt mai conectați ca niciodată, și totuși atâția stau ascunși în sufletul lor, tremurând.
Ceea ce ne lipsește nu e productivitatea.
Ne lipsim unii pe alții.
Aceasta nu e doar o fotografie cu două pisici care dorm.
E o oglindă.
O lecție.
O reamintire că, uneori, vindecarea începe cu cea mai simplă promisiune:
„Nu mai ești singur.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu