$$$

 

Când Motănel, un pui mic portocaliu, a ajuns la adăpost, n-a mieunat.

N-a vrut să se joace.

Doar s-a făcut ghem într-un colț – tremurând ca o frunză care și-a pierdut copacul.

Cu toții am văzut privirea asta.

La animale. La oameni. La noi înșine.

Un fel de liniște care nu e pace, ci un fel de protecție.

O liniște care spune: 

„Nu mai am încredere că lumea o să mă țină în brațe fără să mă rănească.”

Apoi a apărut Tigrilă.

Un motan tărcat care fusese și el cândva la fel – până când cineva i-a arătat ce înseamnă să fii ținut în brațe, nu alungat. Iubit, nu părăsit.

Când l-au pus pe Motănel în camera lui Tigrilă, nimeni nu se aștepta la mare lucru. Dar Tigrilă s-a apropiat direct. I-a dat un mic îndemn cu capul. Și apoi s-a înfășurat în jurul lui ca o pătură de siguranță.

În noaptea aceea, Motănel a dormit prima dată după multe zile.

Și nu a mai tremurat niciodată.

Nu a fost terapie.

Nu a fost vreun plan.

A fost doar prezență.

Și în clipa aceea, Motănel a primit ceea ce atât de mulți oameni caută toată viața:

Pe cineva care nu încearcă să te repare.

Pe cineva care doar spune: *„Cât timp sunt aici, ești în siguranță.”*

Trăim într-o lume în care oamenii sunt mai conectați ca niciodată, și totuși atâția stau ascunși în sufletul lor, tremurând.

Ceea ce ne lipsește nu e productivitatea.

Ne lipsim unii pe alții.

Aceasta nu e doar o fotografie cu două pisici care dorm.

E o oglindă.

O lecție.

O reamintire că, uneori, vindecarea începe cu cea mai simplă promisiune:

„Nu mai ești singur.”