Creatorul limbii noastre
Adrian Păunescu
Ideea noastră despre el e mică,
dar el, din ea, mai mare se ridică,
şi nu-i adevărat că el nu este,
ci doar atât: a devenit poveste.
La rădăcina lumii trecătoare,
eternitatea uneori apare,
să pună-n ordine ce se mai poate
în haosul ce le-a născut pe toate.
Noi, pentru el, depunem mărturie,
dar el, prea bine, tot ce este ştie,
şi rădăcina lumii îl cunoaşte
că e nemuritor de când se naşte.
Şi de aceea nu găseşte cale
să-i mai pretindă fapte uzuale,
ci să-şi păstreze-n toate nenorocul,
facând pământul, apele şi focul.
Şi să-şi cultive numai caracterul,
făcând furtuna, focul, lumea, cerul,
ca el să se numească Eminescu
făcând nemuritor ce-i românescul.
Ideea noastră despre el se pierde
în primul descântat de foaie verde,
noi credem că-i al nostru, el, Poetul,
dar noi am devenit ai lui cu-ncetul.
Ca personaje, totuşi, secundare,
într-o cosmogonie de iertare,
oricât l-am proslăvi, sunt doar cuvinte,
în el e-un foc de-a pururi mai fierbinte.
Poet mai important ca poezia,
precum l-a-nfăşurat melancolia
şi cum să-l celebrezi cu vorbe proaste
pe însuşi Creatorul limbii noastre?
Prin el comunicăm cu Universul;
un neam întreg i-adevereşte versul
şi dor ne e de Doina lui cea sfântă
în care suferința noastră cântă.
Atât de mare e şi-atât de rege,
că el pe sine nu s-ar întelege,
la înalţimea lui cuprinzătoare
de-ar fi din nou un om ca fiecare.
Dar el din sine însuşi coborât-a
şi nu-l putem vedea numai atâta,
un simplu om ce poartă manuscrise
şi duhul unor râuri, pare-mi-se.
În formă de idee mi-l inchipui
şi numai Poezia lui e chipu-i,
copiii când învaţă să vorbească
prin el pătrund în limba românească.
Şi ţara însăşi s-a topit în dânsul,
cum el i-a dus la rang de forţă plânsul,
poet mai important ca poezia
şi-o lacrimă cât toată România.
13 iunie 1989
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu