$$$

 P O V E S T E

George BACOVIA

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,

Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori

Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,

Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată

Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări

Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată

Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire

Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,

Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,

Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,

Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,

Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere

Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,

Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat

Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă

Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?