joi, 7 martie 2024

Doamna Marsa

 Doamna Marsa.

O chema Marsilia Pontremoli. Locuia într-o casă frumoasă, pe dinafară de-o eleganță obișnuită pentru cartierul care o conținea, iar pe dinăuntru de o opulență care întrecea și cea mai cutezătoare imaginație. Fiica unui ministru din timpurile monarhiei... Tatăl gusta deseori plăcerea monologului cu strămoșii, de la 77, 48, o mie șapte sute și, o mie șase sute și, o mie cinci sute, tot coborând secolele până în al treisprezecelea în care, scria într-o cronică, familia lui era atestată simultan cu cea a Basarabilor, în persoana unui căpitan de oști, ce dispunea pe lângă armată și de ceva prerogative senioriale prin preajma Ialomiței...  Își crescuse fata în pietate față de istoria neamului și cu acces deplin la toate posibilitățile materiale și spirituale ale acelor ani nebuni. Copilăria ei s-a contopit cu cea a veacului douăzeci. Apăruse la Paris un roman care smulgea exclamații: ”A la recherche du temps perdu.” Marcel Proust se afla pe noptiera ei. Ministrul era mândru de înflorirea minții și trupului fiicei lui și hotărâse  să-i ofere viața la superlativul absolut. Erau tot mai numeroase serile când se aprindeau candelabrele mari din toate trei saloanele, și când, de-a lungul scărilor de marmoră sidefie, alături de una din cele mai rare colecții de tablouri, participa la seratele alese, întregul arbore genealogic. Musafiri? Scriitori celebri, pictori, muzicieni, actori.... un tânăr pianist italian, adus odată de-un văr al ministrului de externe. Francesco Pontremoli. S-au căsătorit prin 1930. A colindat toată lumea cu turneele lui. Războiul... El a plecat. Și-au luat rămas bun pentru totdeauna. Părinții ei au pierit în bombardamentul de la 4 aprilie 1944. Se aflau într-o vizită. Doar casa și ea fuseseră ocolite de bombe. Peste puțin timp și unchiul... și sora mamii, o verișoară, un nepot... Se duseseră toți în cavoul de marmoră neagră. La nici patruzeci de ani moralul ei avea o cicatrice enormă: fericirea smulsă și singurătatea impusă. Trăia, în casa în care văzuse lumina zilei. Stăpâna unui regat mort. Printr-un miracol scăpase de confiscarea averii și poate chiar de arestare. Numele tatălui său era întâmplător identic cu al unui ștab comunist. Când cineva punea ochii pe somptuoasa reședință, i se amintea că aparține ”tovarășului...” și se stingea orice elan muncitoresc. Se vorbea că poetul stalinist A.Toma care se fotografia zilnic în biroul său sub portretul lui Eminescu, titrând retoric: ”Care e mai talentat? El sau eu?”, râvnise la această rămășiță burgheză, redactând teancuri de rapoarte, cereri și hemoragii de versificații. Însuși Petru Groza i-ar fi respins demersul, cu o apostilă care anula retorismul obsedatei întrebări: ”El!”

               Dincolo de grelele draperii, trase aproape întreaga zi, nu se clintise nimic din ordinea de altădată a mobilelor, tablourilor sau a obiectelor de mare preț. Ea nu mai știa și nu mai avea puterea să facă nimic din ceea ce știuse și putuse. Plătise, din minuscula pensie de văduvă , o femeie care deretica, spăla și, din ce în ce mai des, îi aducea mâncare. Văzuse că doamna Marsa nu acorda atenție alimentației și se ținea cu ceaiuri și cu câteva fursecuri aduse din când în când de câte un vizitator rămas și el, din greșeală, din lumea aceea apusă. 

Trăia ca un fluture abia prins în insectar. Un exemplar din cele mai rare. Insectarul o menținea în viață. Nu părăsise nici unul din obiceiurile de altădată. Cu ele își umplea zilele... Se scula dimineața, își făcea toaleta deschizând și închizând flacoane de soluții și creme cu mirosul proaspăt al algelor din mările îndepărtate. O cosmetică orientală, chiar antică, nu numai ca știință ci și ca durată a existenței acelor minunate unsori și licori în ungherele dulapurilor ei. Îmbrăca o rochie de zi simplă, deschisă la culoare. Prefera tonurile de gris, beige, bleu, olive... Garderoba ei păstra intactă moda anilor treizeci și cinci, patruzeci. Cobora din dormitor pe scara străjuită  de artă și istorie, într-un mic salon, pentru a-și bea ceaiul. I-l pregătea femeia angajată pentru treburile grele ale casei, dar pe care, solemnitatea și singurătatea ei o aserviseră total. O plăcere să atingi serviciul de Sevres. Ceaiul curge altfel, și lingurițele de argint aurit spun ceva, zaharnița închide taine fărâmițate și dulci, iar culorile rostesc firul aceleiași existențe trăite pe jumătate. Era o permanentă legătură între tava micului și mai mult lichidului dejun, razele care treceau chiar atunci prin perdelele de dantelă olandeză, covorul gros, alămiu și rochia bois de rose  a doamnei... La pian.... Beethoven, Bach, Mozart, Pergolesi, Schubert, Chopin.... Toată dimineața. Ora dejunului. Își schimba rochia chiar dacă farfuria de Faenza conținea doi biscuiți. După amiaza recitea în biblioteca în care părintele ei investise o altă avere. Nu-și preciza niciodată dacă era pe urmele timpului pierdut sau a celui regăsit.... Proust era Biblia. Se despărțea de Swan puțin înainte de cină când îmbrăca o rochie mai închisă la culoare, brique, betterave, havane, mauve.... De catifea sau dintr-o mătase mai plină. Ocupa unul din cele douăsprezece scaune ale mesei dintr-o garnitură Chippendale, sorbea o ceașcă de ceai la care femeia adăuga o felie de cozonac sau alt aluat. Gesturile ei te făceau să crezi că masa era plină de bucate și toți membrii familiei sau musafirii, prezenți. După cină discuri vechi. Înregistrări ale lui Francesco Pontremoli. Doar noaptea o despărțea de somnul obiectelor din casă, așa cum ele o despărțiseră de restul vieții.

            ”Cum trăia?” se întrebau vecinii cu o revoltată curiozitate față de tabloul izolării ei perfecte. Consuma cu migală un trecut bogat, aureolat de o trainică și măreață agonie. Cristalele de Murano, oglinzile venețiene, pielea de Cordoba, ceramica de Majorca, încrustațiile în fildeș, ornamentațiile de baga, candelabrele de argint și de aramă, mobilele din lemn de castan, portocal, plop, stejar, abanos, acaju și palisandru îi pedepseau și-i răscoleau aducerile aminte. Nici o dorință, nici o voință nu-i provocase, fie și numai câteva clipe, evadarea. Treizeci și doi de ani la rând. Într-o seară abia urcase în dormitor și apucase să-și scoată rochia de la cină. A simțit că amețește. A căzut. Avea șaptezeci și doi de ani. Și-a revenit, pe întuneric .... Să aprindă lumina. N-a reușit. A găsit greu un chibrit, apoi sfeșnicul. Voia puțină apă. Ușa de la dormitor era blocată. Ce se întâmplase? Se stingea și sfeșnicul. Nici o fereastră nu putea fi deschisă. A înțeles că era și mai claustrată. Că ajunsese la capătul relațiilor cu lumea ei. Aerul era pe sfârșite. A deschis dulapul,  a ales pe bâjbâite o rochie sobră, și-a netezit cu mâna părul și s-a întins pe pat așteptând.  Așa a găsit-o moartea, și tot așa au descoperit-o echipele de salvare de la cutremur. Casa s-a ruinat. Singur dormitorul și-a păstrat integritatea, căzând ca o cutie deasupra opuleței  sfărâmate.  Prizoniera lui și-a dăruit morții trupul nevătămat.  Fusese asigurată pe mai mult de o viață. Destinul însă i-a oferit polița celei mai cutremurătoare certitudini.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...