$$$

 S-a întâmplat la 16 octombrie1854: În această zi, s-a născut Oscar Wilde, dramaturg, poet şi prozator. Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. Dublin - d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. 

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl său, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra. În același an, 1878, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la Paris, după care își încheie șirul de conferințe în Marea Britanie și Irlanda. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales „Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.

În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) și Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde). În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.

Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.

Între timp soția și copiii îl părăsesc și își schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine. Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (Prințul fericit și alte povestiri, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

În creația sa dramatică, „Evantaiul doamnei Windermere” (Lady Windermere's Fan, 1892), „O femeie fără importanță” (A Woman of no Importance, 1893), „Soțul ideal” (An Ideal Husband, 1895), „Ce înseamnă să fii onest” (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradițiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei și ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăția ornamentală și rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creația lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Ultimele lucrări, după proces și după șederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestește cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viața este un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, „Balada închisorii din Reading” (The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau împreună cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru că își ucisese iubita: Subtilitatea caustică a satirei şi ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăţia ornamentală şi rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creaţia lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Surse:

http://www.humanitas.ro/oscar-wilde

https://www.britannica.com/biography/Oscar-Wilde

https://www.wilde-online.info/oscar-wilde-biography.htm

https://www.biography.com/writer/oscar-wilde

https://istoriiregasite.wordpress.com/2015/11/08/cine-a-fost-oscar-wilde/

$$$

 S-a întâmplat la 19 octombrie1868: La această dată, s-a născut geograful şi etnologul Simion Mehedinţi, creator al şcolii româneşti moderne de geografie; director, între anii 1907 şi 1920, al revistei „Convorbiri literare", unde a publicat, pe lângă articole literare şi povestiri, numeroase studii şi recenzii pe teme variate (literatură română şi străină, estetică, filosofie, artă, istorie, etnografie, politică şi finanţe, probleme de cultură şi educaţie); membru al Academiei Române.

Simion Mehedinți s-a născut la Soveja, însă naşterea sa a fost declarată oficial două zile mai târziu. Simion Mehedinţi a fost ultimul născut din cei 11 copii ai lui Neculai – dascăl la biserica satului – şi Voicăi Mehedinţu, însă șapte dintre copiii familiei aveau să moară după primii ani de viaţă din cauza vărsatului. Cei patru copii care au supravieţuit au fost: Neculai – seminarist la Cetatea Albă şi preot la Păuneştii Vrancei, Marina, căsătorită cu preotul Constantinescu în Soveja, Ion, preot la Soveja, şi Simion, academician, întemeietorul geografiei române moderne.A absolvit primele trei clase la Soveja, apoi, următoarele două clase le-a urmat la Vidra „unde se adunau copiii fruntaşilor din toată Vrancea”.

A urmat, apoi, timp de patru ani, Seminarul de la Roman, apoi un an la Seminarul Central de la Bucureşti, un alt an la Liceul „Unirea” din Focşani şi alţi trei ani la Colegiul „Sfântu Sava” din Bucureşti. Pe parcursul anilor de învăţătură, profesorii i-au sădit în suflet pasiunea pentru istorie, matematică şi pentru limba latină, apoi, după încheierea liceului a primit o bursă la Seminarul Normal Superior, unde Simion Mehedinţi a avut norocul de a întâlni doi mari profesori, Titu Maiorescu şi Alexandru Odobescu, personalităţi care îi vor marca întreaga viaţă. Maiorescu i-a influenţat decisiv dragostea pentru profesorat, ataşamentul faţă de tineri şi pasiunea excursiilor, concretizată în celebrele Congrese de peste ani ale profesorilor de geografie (1904-1942), iar Odobescu i-a consolidat înclinaţia către frumos şi orientarea spre geografie, şi l-a recomandat pentru o bursă oferită de Societatea Geografică Română.

În perioada 1889-1892, a parcurs studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde Simion va desfăşura o prodigioasă activitate de organizare a studenţilor în cadrul „Ligii pentru unitatea culturală a românilor”, înfiinţată la 24 ianuarie 1891. Cel mai semnificativ aspect al activităţii de aici îl reprezentau conferinţele susţinute de Mehedinţi, alături de alte personalităţi ale vieţii noastre culturale precum V. A. Urechia, B. Şt. Delavrancea, C. Rădulescu-Motru, N. Iorga şi alţii, prin care au evidenţiat continuitatea şi unitatea poporului român. În aceastaă direcţie milita şi „Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria”, realizat de către Mehedinţi împreună cu P. P. Negulescu, tradus în limba franceză, multiplicat în 13.000 de exemplare şi difuzat în întreaga Europă, un demers care avea să irite peste măsură guvernul de la Budapesta.

După absolvirea examenului de licenţă, cu calificativul Magna cum laude şi la îndemnul lui Odobescu, Mehedinţi obţine, de la Societatea Română de Geografie, o bursă pentru a studia geografia la Paris.În 1893, el ajunge în Franţa, unde se avântă cu acelaşi elan şi în activitatea de instruire pe tărâmul geografiei, însă, fiindcă la Sorbona se predau cursuri de geografie regională – geografia coloniilor franceze – Mehedinţi ajunge la École Normale Supérieure, unde erau primiţi cei mai aleşi tineri francezi destinaţi carierelor intelectuale.La Paris, Simion Mehedinţi continuă activitatea în cadrul secţiei locale a Ligii, unde iniţiază o „Cartă”, o foaie volantă, scrisă de mână, gândită ca un periodic lunar, exprimând o concepţie politică, menită să imprime tineretului studios o orientare naţional-politică unitară.

Apoi Mehedinţi se deplasează pentru studiu la Berlin, unde şcoala geografică era cu mulţi paşi înainte, prin activitatea unor înaintaşi ca Humboldt şi Ritter. În Germania, contactul cu etnograful Adolf Bastian îi va deschide drumul spre o altă ştiinţă-pivot pentru istorie, geografie, pedagogie – etnografia, lucru care l-a determinat să continue pregătirea la Universitatea din Leipzig, unde a aprofundat „latura antropogeografică a geografiei”. În anul 1896 este cuprins de surmenaj, revine pentru o perioadă în ţară, pentru a preda limba germană la Liceul Naţional din Iaşi, apoi revine la Leipzig pentru finalizarea tezei de doctorat, obţinând diploma de doctor în filosofie (specialitatea geografică), cu calificativul „suma cum laude”.

Mehedinţi revine în ţară, la Facultatea de Litere din București, la prima catedră de geografie înființată în România, în mai 1900, iar la 3 noiembrie 1900 predă primul curs universitar de geografie, moment care a reprezentat actul de naştere al acestei ştiinţe în ţara noastră. În disertaţia inaugurală, intitulată „Obiectul geografiei”, Mehedinţi impresionează prin maturitatea gândirii sale, prin modul în care un tânăr profesor relevă legile care guvernează cele patru sfere ce compun Terra. Cuvântul cheie pe care se sprijină argumentaţia lui Mehedinţi este: diferenţierea – „dezvoltare progresivă prin diferenţiere”; diferenţierea învelişurilor telurice – litosferă, hidrosferă, atmosferă, biosferă, din care decurge definiţia geografiei. Din această scânteie, din sesizarea acestei esenţe se va naşte opera sa fundamentală „Terra – introducere în geografie ca ştiinţă”.

În anul 1902, Simion Mehedinţi se căsătoreşte cu Maria Cicei, fiica unui mocan din Ardeal, ei având doi copii: Maria-Simona (n. 1903) şi Emil (n. 1905). Casa familiei se afla în Bucureşti, în Str. Dimitrie Racoviţă nr. 12, aici aveau loc întâlnirile „Junimii” şi tot aici, peste ani, avea să se instaleze sediul Institutului Geografic Român. În ianuarie 1907, Simion Mehedinţi devenea directorul revistei „Convorbiri literare”, în anul 1908 devenea membru corespondent al Academiei Române, la 14 septembrie 1914, este ales director al „Duminecii poporului”, iar în anul 1915, Mehedinţi a devenit membru plin al Academiei Române, dar, din cauza războiului, şi-a rostit Discursul de recepţie la Academia Română, cu tema „Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale”, abia la 6 iunie 1920.

În anul 1918, în perioada martie-octombrie, a fost ministru al instrucţiunii şi cultelor în guvernul Marghiloman, mandat în timpul căruia a trecut prin Parlament, cu unanimitate de voturi, două legi ale învăţământului – Legea eforiilor şcolare şi Legea şcolilor pregătitoare şi a seminariilor normale – , prin care a urmărit reformarea învăţământului rural. După încheierea mandatului, profesorul Mehedinţi a dorit să-şi continue activitatea didactică şi ştiinţifică şi să rămână departe de activităţile politice. În timpul celui de-al doilea război mondial, în anul 1943, profesorul C. C. Giurescu, ginerele lui S. Mehedinţi, a plecat la Istanbul, trimis de Mihai Antonescu, pentru a înfiinţa un „Institut Cultural Român la Ankara”, acţiune la care „colaborează şi prof. S. Mehedinţi”, conform mărturiilor vremii. Astfel, în perioada 1943 – 1946, familiile C.C. Giurescu, Simion Mehedinţi şi Emil Mehedinţi au locuit la Istanbul. De acolo, Simion Mehedinţi trimite Academiei Române actul prin care donează acesteia, biblioteca personală, alcătuită din: cărţi, hărţi, atlase, manuscrise. De asemenea, în act se preciza că donează „Casa de citire”, din casa părintească de la Soveja, „cărţile populare care pot fi citite de săteni (dacă sunt în două exemplare)”, iar şcolii din Soveja, îi dăruieşte „o grădină şi un loc de pepinieră – [pentru instruirea practică a elevilor] – cumpărat acum zece ani din proprietatea statului”. În acelaşi timp, „ca proprietar al revistei Convorbiri literare, prin act semnat de întemeietorii Junimii – care se află în plicul sigilat de la Academie – dăruiesc şi această revistă tot Academiei Române”, se arăta în acest act.

În 1946, Mihedinţi revine în ţară, însă găseşte casa rechiziţionată, aici aflându-se deja instalată Confederaţia Generală a Muncii – iar biblioteca sa, una dintre cele mai valoroase din ţară, era dispărută. Un an mai târziu, era exclus din rândurile membrilor Academiei Române, fiindcă a refuzat orice compromis politic. În perioada 1946-1950 a locuit într-o singură cameră, pe Strada Berzei nr. 47, în casa lui C.C. Giurescu, însă, la 30 iunie 1950, după arestarea lui Giurescu, casa familiei acestuia a fost confiscată, familia a fost evacuată împreună cu familia Mehedinţi şi toţi au fost duşi într-un ghetou plin de ploşniţe din Strada Alexandru Moruzi nr. 27. Ulterior, prin grija părintelui Balaur, devenit şi duhovnicul savantului, Mehedinţi s-a mutat în casa parohială a Bisericii Mavrogheni, unde a locuit până în anul 1957, când a reintrat în posesia casei familiei care fusese confiscată, fără a primi, însă, înapoi niciun alt bun din averea inestimabilă a familiei.

Simion Mehedinţi a murit la 14 decembrie 1962, la București, într-un anonimat total, la vârsta de 96 de ani.Treptat, valoarea operei sale a fost redescoperită, mai întâi a celei cu caracter strict geografic, apoi şi a celeilalte. Desigur, pot fi de comentat simpatiile sale pentru ideile legionare din timpul vieţii, însă, pe de altă parte, după plecarea sa, i s-au redescoperit caracterul generos, deschiderea spre ceilalţi, dialogul pe care l-a promovat între elite şi oamenii de rând, astfel că, în pofida numeroaselor chestiuni care, după atâtea decenii de evoluţie a ştiinţei, i se pot imputa, opera sa rămâne plină de sugestii remarcabile, deopotrivă în planul strict ştiinţific sau în cel mai larg al culturii.

Talentul său scriitoricesc, manifestat în toate mediile culturale româneşti, îl îndreaptă pe savantul polivalent şi spre scrierile religioase, cu o dăruire exemplară izvorâtă din sufletul său de smerit creştin ortodox. Profesorul Simion Mehedinţi a lăsat Bisericii lucrări valoroase în care a făcut precizări istorice şi geografice şi a dovedit o foarte bună cunoaştere a Sfintei Scripturi, fiind un demn continuator al familiei sale, în care credinţa a reprezentat stare de spirit, mod de viaţă şi profesiune. Omul de ştiinţă trata Pământul ca pe „casa de educaţie neamului omenesc”, Mehedinţi fiind preocupat permanent de valoarea educativă a ştiinţei, în general, şi a geografiei, în special, a menirii omului de ştiinţă care, prin meditaţia sa liniştită, înlocuieşte inconştienţa şi aiureala plebei nepolitice şi politice, veghind interesele superioare ale omenirii” şi la dezvoltarea permanentă a poporului din care face parte…

Surse:

http://www.asociatiasimionmehedinti.ro/simion-mehedinti-viata-opera

https://www.crestinortodox.ro/parinti/simion-mehedinti-savantul-geograf-pedagogul-crestin-97580.html

http://www.romania-actualitati.ro/simion_mehedinti_savantul_geograf_si_pedagogul_crestin-76637

https://ziarullumina.ro/documentar/simion-mehedinti-savantul-profesorul-crestinul-36032.html

http://www.rador.ro/2018/10/16/portret-simion-mehedinti-intemeietorul-geografiei-romane-moderne/

$$$

 S-a întâmplat la 16 octombrie1897: În această zi, s-a născut fizicianul Alexandru Proca. Alexandru Proca s-a născut la Bucureşti, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind inginer constructor, unul dintre constructorii Gării de Sud din Ploieşti. A urmat Liceul Gheorghe Lazăr  pe care l-a absolvit în anul 1915. Deşi a urmat secţia reală, la absolvire vorbea fluent franceza, engleza şi germana. S-a înscris  în acelaşi an la Facultatea de Ştiinţe, secţia matematică, dar datorită începerii războiului a urmat numai anul I.

În anul 1917 este mobilizat, urmează  Şcoala de ofiţeri de rezervă de la Iaşi, după care este trimis pe front ca sublocotenent de geniu, unde luptă până în iunie 1918 când este lăsat la vatră. Reia cursurile ca student  la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, iar la transformarea  acesteia în Şcoala Politehnică se înscrie la secţia de Electromecanică. Ca student s-a remarcat prin inteligenţa să sclipitoare, prin intuiţia şi vederea de ansamblu asupra fenomenelor tehnice.

Istoria spune că în 1920 a făcut o vizită de două luni la fabrica de locomotive Baldwin  din Philadelphia, SUA, iar prin raportul întocmit la întoarcere a convins  guvernul României se cumpere câteva maşini electrice.A fost atras de partea teoretică, de matematică încă din perioada liceului, fapt demonstrat prin activitatea desfăşurată în calitate de corespondent la Gazeta Matematică. Ca student, colaborează cu profesorii Tudor Tănăsescu şi E. Abason pentru realizarea Buletinului de matematică şi fizică pură şi aplicată, editat la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Tot atunci ţine câteva  conferinţe asupra teoriei relativităţii, recent făcută cunoscută lumii ştiinţifice de către Einstein.

Şi-a început activitatea de inginer în 1922  la Societatea Electrică din Câmpina, unde a funcţionat numai un an, dar a reuşit să iniţieze introducerea echipamentelor electrice pentru utilajele petroliere şi miniere. Rezultatele obţinute au fost prezentate în lucrarea „Întrebuinţarea electricităţii în industria petrolului” apărută  în 1924 atât în limba română, cât şi în limba franceză. În paralel a început şi activitatea didactică în calitate de asistent la catedra de Electricitate şi electrotehnică, condusă de profesorul Nicolae Vasilescu-Karpen, născut în Craiova şi inventatorul celebrelor pile electrice care, miraculos, funcţionează şi azi la Muzeul Tehnicii din Bucureşti.

Atracţia către studiul teoretic al fenomenelor fizice este puternică şi în 1925  este trimis la Universitatea din Sorbona, Facultatea de ştiinţe. Deşi a trebuit să urmeze  integral cursurile facultăţii, le-a absolvit până în 1928, adică în mai puţin de trei ani, cu note peste 17,50, nota maximă  fiind 20. După  susţinerea lucrării de licenţă este angajat la „Institutul  Radiului” condus de celebra Marie Curie. Era celebră pentru că în 1903  a primit Premiul Nobel  pentru fizică, iar din 1906  a devenit  prima femeie profesor la Universitatea  din Sorbona. 

Iată  ce spunea  Marie Curie despre Alexandru Proca: „De fiecare dată când am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, abilitate experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii care îmi convin, mă satisfac, şi totdeauna furnizează rezultate precise. Voi, românii, puteţi fi mândri de-a avea un cercetător ştiinţific de valoarea domnului Proca”. În acea perioadă a fost înfiinţat Institutul de Matematică „Henri Poincaré” destinat promovării fizicii teoretice în Franţa. Alexandru Proca este încurajat de Marie Curie să se angajeze la acest institut. Aici pregăteşte teza de doctorat care îmbina cercetări din două domenii de vârf ale  fizicii: teoria relativităţii, elaborată de Enstein şi teoria electronului elaborată de Dirac. Întâmplător sau nu, Henri Poincaré şi-a început activitatea de inginer  în industria extractivă la o mină din localitatea franceză Vesoul, iar apoi s-a dedicat teoriei şi matematicii.

Întâmplător sau nu, Alexandru Proca urmează aproape acelaşi drum profesional  ca şi Henri  Poincaré. În 1929 Albert Einstein a ţinut o conferinţă la Institutul Henri Poincaré, iar printre puţinii invitaţi la discuţiile cu Einstein s-a numărat şi Alexandru Proca. Destinul a vrut să-l cunoască personal la Paris  pe autorul teoriei relativităţii despre care el, Proca, student la Şcoala  Politehnică din Bucureşti, ţinuse deja câteva conferinţe  în România.

În 1933 obţine titlul de doctor în fizică, demonstrând în teza sa existenţa unor particule subatomice cu sarcină pozitivă sau negativă, cu o viaţă foarte scurtă  şi cu o masă de aproximativ 200 de ori mai mare ca a unui electron, particule  numite mesoni. După obţinerea artificială a acestora  în acceleratoare de particule, Alexandru Proca devine o autoritate în studiul mezonilor. Deşi la vremea aceea nu se obişnuia în Franţa  ca tinerii cercetători să fie trimişi la stagii în străinătate, Ministerul Afacerilor Externe îi finanţează un stagiu de un an la Berlin, unde lucrează cu celebrul fizician Schrödinger. Lucrează apoi la Copenhaga cu Niels Bohr. Altfel spus, valoarea sa l-a dus în sfera celor mai mari fizicieni ai lumii de la vremea aceea. 

Prin cercetările sale teoretice stabileşte o legătură între teoria electromagnetică şi cea cuantică a fotonului. Generalizând ecuaţiile lui Maxwell în vid elaborează în perioada 1936 - 1940  ecuaţiile relativiste ale câmpului vectorial bosonic, care i-au adus consacrarea definitivă  şi sunt cunoscute în lumea ştiinţifică sub numele de „Ecuaţiile Proca”. Şi-a dorit să predea ca profesor, dar tentativele sale de a obţine o catedră s-au lovit de invidia mai marilor vremii care nu puteau accepta că teoriile lor să fie infirmate de dovezile ştiinţifice ale lui Alexandru Proca. Abia în vara anului 1943 Proca va preda, în Portugalia, cursul  de fizică teoretică  la Universitatea din Porto. Deşi a demonstrat existenţa mezonilor înaintea japonezului Hideki Yukava, acesta a primit Premiul Nobel pentru fizică în 1949.

Deşi a primit multe dovezi de recunoaştere a valorii sale, a fost afectat de nedreptăţile care i s-au făcut. Nu a putut să înţeleagă micimile şi răutăţile venite din partea confraţilor. A tăcut. A suferit. I-a scăzut însă entuziasmul. I-a scăzut rezistenţa fizică şi s-a îmbolnăvit. La începutul anului1953 i s-a pus diagnosticul  de cancer la gât. A luptat în continuare. A luptat scriind. Ultimul articol este datat 18 octombrie 1955. Peste două luni, la 13 decembrie 1955, boala l-a răpus. Avea 58 de ani. În 1990 a fost ales, post mortem, membru de onoare al  Academiei Române.

Surse:

https://www.ro.biography.name/fizicieni/17-romania/188-alexandru-proca-1897-1955

http://www.topromani.ro/2015/11/11/alexandru-proca/

http://www.mandrusafiiroman.ro/alexandru-proca/

https://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/cercetatori-romani-si-realizarile-acestora/6187-alexandru-proca-contributii-la-fizica-teoretica.html

$$$

 S-a întâmplat la 16 octombrie1918, 16/29: Apărea „Declaraţia de răspuns a Corpului Voluntarilor Transilvăneni şi Bucovineni” la „Manifestul împăratului Carol I de Habsburg” (din 3/16.X.1918), în care, exprimând voinţa românilor, se proclama desprinderea provinciilor româneşti Transilvania, Banat, Maramureş şi Bucovina de Austro-Ungaria şi unirea lor cu România.

În toamna anului 1918, primul război mondial se apropia de final. Partenerii Germaniei - Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria - dădeau tot mai evidente semne de istovire, dificultăţile lor pe plan militar fiind amplificate de accentuarea crizelor interne cauzate de numeroase nemulţumiri populare şi, în cadrul celor două imperii multinaţionale, de lupta de emancipare a popoarelor subjugate.

La 26 septembrie 1918 a început ofensiva generală a forţelor aliate. În septembrie-octombrie, cercurile conducătoare de la Viena au încercat, fără succes însă, să ajungă la negocieri de pace. Monarhia Austro-Ungară, roasă de adânci contradicţii, se apropia în mod inevitabil de destrămarea ei, iar disoluţia începută mai demult avea să se accentueze în cursul lunii octombrie. Polonezii, ungurii, croaţii, slovacii, românii şi cehii refuzau să mai lupte pe front pentru o cauză care nu era a lor, iar unităţi întregi s-au predat inamicului. 

În aceste condiţii, împăratul Carol I de Habsburg a încercat să facă unele concesii, publicând, la 3/16 octombrie 1918, manifestul intitulat „Către popoarele mele credincioase''. Acesta făcea referire la reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state „independente'' (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean), Transilvania şi Bucovina urmând să rămână mai departe în componenţa Ungariei. Concret, manifestul adresat de împăratul Carol I la 3/16 octombrie 1918 preconiza transformarea Austriei într-un stat federativ, „în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului lui'', păstrând, însă, „integritatea ţărilor Coroanei sfinte a Ungariei''. 

O declaraţie de răspuns, din aceeaşi zi, a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni'' la manifestul împăratului Carol I de Habsburg a exprimat voinţa românilor de dezlipire a ţinuturilor româneşti de Austro-Ungaria şi de unire a acestora cu România. Tot ca răspuns la manifestul împăratului Carol I, la 19 octombrie 1918 s-a dat la Iaşi „Declaraţia Comitetului Naţional al românilor emigranţi din Austro-Ungaria''. 

„Românii ardeleni şi bucovineni aflători pe teritoriul Regatului român, în numele nostru şi al fraţilor subjugaţi de acasă, a căror conştiinţă e siluită şi deci în imposibilitate de a se manifesta liberi, declarăm - se arăta în acest document - cele ce urmează: 1. Cerem să fie eliberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem hotărâţi să luptăm prin toate mijloacele şi pe toate căile ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber (...) 2. Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ţinut în cea mai ruşinoasă robie (...). 3. Cerem ca întregul teritoriu din monarhia habsburgică revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatul de alianţă încheiat de România cu puterile Înţelegerii să fie liberat şi unit cu patria-mamă (...)''.

Manifestul „Către popoarele mele credincioase'' a fost o nouă încercare, sortită eşecului, de a salva existenţa Austro-Ungariei. Criza sistemului dualist, manifestată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, atinsese acum punctul său culminant. Cehii şi slovacii, slavii de sud, italienii, românii, ca şi polonezii vor respinge categoric reforma imperială preconizată, afirmându-şi deschis hotărârea de a lupta cu toate mijloacele pentru îndeplinirea integrală a revendicărilor lor naţionale, politice şi teritoriale.

Surse:

„În apărarea României Mari'',Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

Coord. dr. Gh. Buzatu „Aspecte ale luptei pentru unitate naţională''; Editura Junimea, Iaşi, 1983.

Zorin Zamfir, Jean Banciu, „Primul Război Mondial'', Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

https://leviathan.ro/manifestul-imparatului-carol-i-de-habsburg/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/10/03/1918-anul-marii-uniri-declaratia-de-raspuns-a-voluntarilor-transilvaneni-la-manifestul-catre-popoarele-mele-credincioase--186096

$$$

 S-a întâmplat la 16 octombrie1978: La această dată, cardinalul polonez Karol Wojtyla (1920-2005) a fost ales papă, sub numele de Ioan Paul al II-lea; a urcat în Scaunul Pontifical la 22.X.1978; alegerea sa ca papă a fost considerată un eveniment de excepţie, fiind vorba de primul papă neitalian începând din anul 1522 (când a fost desemnat olandezul Hadrian al VI-lea). Prin tot ce a oferit umanităţii, Ioan Paul al II-lea a devenit cel mai popular şi iubit Suveran Pontif şi una dintre cele mai prestigioase personalităţi ale istoriei.

Karol Josef Wojtyla s-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice, în Polonia, lângă Cracovia, fiind cel mai mic dintre copiii lui Karol Wojtyła şi ai Emiliei Kaczorowska. A absolvit liceul Marcin Wadowita, iar în anul 1934, s-a înscris la Universitatea Jagiellonă din Cracovia şi la o şcoală de teatru.În anul 1939, naziştii au închis universitatea, iar Karol şi-a întrerupt studiile, pentru a nu fi deportat în Germania, şi s-a angajat, mai întâi la o carieră de piatră, apoi la fabrica de produse chimice Solvay. În anul 1942, a frecventat clandestin Seminarul din Cracovia, iar după cel de-al Doilea Război Mondial şi-a continuat La 1 noiembrie 1946 a fost hirotonit preot la Cracovia, slujind la mai multe parohii din oraş. În anul 1948 obţine doctoratul în teologie, la Universitatea Angelicum de la Vatican, cu tema „Lucrările Sf. Ioan al Crucii”, apoi a devenit profesor de teologie morală şi de etică socială la Seminarul Major din Cracovia şi la Facultatea de Teologie din Lublin şi capelan al studenților până în anul 1951. La 4 iulie 1958 Papa Pius XII l-a numit episcop titular de Ombi şi auxiliar de Cracovia, a avut o importantă contribuţie la Conciliul Vatican II (1962–1965), iar Papa Paul VI l-a numit mai întâi arhiepiscop de Cracovia, la 13 ianuarie 1964, apoi cardinal, la 26 iunie 1967. La 16 octombrie 1978, după decesul Papei Ioan Paul I, conclavul cardinalilor l-a ales al 263-lea succesor al Sfântului Petru, fiind primul papă polonez din istorie şi primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian VI (1522). Mandatul său de Papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei a început oficial 6 zile mai târziu, la 22 octombrie.

Încă din primele zile ale mandatului său, s-a implicat în lupta împotriva regimurilor totalitare, iar cel mai elocvent este exemplul legat de ţara sa natală, declaraţiile şi sprijinul său determinând recunoaşterea oficială, de către comunişti, a mișcării dizidente sindicaliste „Solidarność”, după grevele de la Gdansk din august 1980.Pe 13 mai 1981, pe când se pregătea să îi salute pe credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, Papa a fost victima unui atentat comis de Mehmet Ali Ağca, care a tras cu pistolul din apropiere, însă papa avea să afirme după însănătoşire că „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”, făcând referire la Fecioara Maria, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o venera în mod deosebit. Mai mult, chiar la solicitarea expresă a Papei, glonțul extras din trupul său a fost depus în coroana de aur care decorează statuia Fecioarei Maria de la Fatima.

În anul 1983, în timpul vizitei sale la închisoarea unde Ağca îşi ispăşea pedeapsa, papa l-a iertat în mod public pe agresor, într-un gest neaşteptat care a surprins, dar a spus aproape totul despre personalitatea sa excepţională.Dealtfel tentativele de atentat la adresa Suveranului Pontif au fost mai multe însă nu au apucat să fie puse în practică. Este cunoscut că în anul 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliția politică din acea țară a descoperit și contracarat un complot de asasinare a papei, pus la cale de o grupare extremistă, iar pe 6 ianuarie 1995 poliția filipineză a reușit să oprească „Operația Bojinka”, care urmărea același scop. Un alt atentat, ţinut multă vreme secret, s-a produs în anul 1982 când Papa a fost rănit prin înjunghiere cu un cuţit de un preot spaniol ultraconservator, Juan Fernandez Krohn, la Fatima, în Portugalia, tocmai când Papa se pregătea să aducă mulţumire Fecioarei Maria pentru că a scăpat de atentatul din urmă cu un an. Atentatorul a fost imediat doborât de poliţişti şi arestat, însă Papa a solicitat ca incidentul să nu fie făcut public.

Ne amintim şi de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în perioada 7 – 9 mai 1999, eveniment ecumenic de exepţie, Papa fiind primul Suveran Pontif care s-a deplasat într-o țară majoritar ortodoxă, ca răspuns la invitația adresată de către patriarhul Teoctist (1915-2007), prima de acest fel adresată de un patriarh al Bisericii Ortodoxe unui conducător al Bisericii Catolice de la Marea Schismă din anul 1054.Nu mai puţin importantă este primirea de către Papa Ioan Paul al II-lea a Patriarhului Teoctist, în anul 2002, la Vatican.

A murit la 2 aprilie 2005, în Duminica Milostivirii Divine, după aproape 27 de ani de Pontificat – al treilea cel mai lung din istorie, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 de ani) și a lui Pius al IX-lea (31 de ani) – , şi a fost înmormântat la 8 aprilie 2005, în cripta de sub Basilica San Pietro din Roma.La 1 mai 2011, Papa Ioan Paul al II-lea a fost beatificat de Papa Benedict al XVI-lea, pentru el făcându-se o excepţie în privinţa perioadei normale de așteptare de cinci ani, înainte de deschiderea cauzei de beatificare și canonizare, în ciuda unor voci care se îndoiau de oportunitatea momentului.

Lui Ioan Paul al II-lea îi sunt atribuite numeroase minuni, motiv pentru care a şi fost sanctificat. Astfel, o femeie de 42 de ani, din New Jersey, care suferea de scleroză multiplă în fază avansată a scris, în aprilie 2005, după moartea Papei, o rugăciune către acesta, cerându-i s-o ajute. Ajunsă ulterior la Lourdes, după participarea la slujba care marca ziua în care Karol Woijtyla a urcat pe scaunul Sfântului Petru, starea femeii s-a schimbat în mod miraculos, în absenţa tratamentului, observându-se întărirea muşchilor şi dispariţia durerilor atroce.O altă minune este relatată, la patru ani după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, de către fostul secretar personal al Suveranului Pontif, Arhiepiscopul Cracoviei, Stanislaw Dziwisz, care a declarat că un copil din Gdansk, în vârstă de 9 ani, venit să se reculeagă la mormântul lui Ioan Paul al II-lea, s-a vindecat de cancer la rinichi.De asemenea, un tânăr de 26 de ani, împuşcat în cap în timpul unui jaf, şi-a revenit neaşteptat după ce a primit rozariul binecuvântat de Papa Ioan Paul al II-lea.

La 1 august 2011, în Piața pictor Constantin Stahi din București, în apropierea sediului Nunțiaturii Apostolice, a fost dezvelit și sfințit un bust al Sfântului, de acum, Ioan Paul al II-lea, Papă, realizat în bronz, de sculptorul sloven de origine bosniacă Mirsad Begie.La 27 aprilie 2014, Papa Ioan Paul al II-lea a fost canonizat, alături de Papa Ioan al XXIII-lea, intrând în rândul sfinţilor, în cadrul unei ceremonii oficiate de Papa Francisc, la care au asistat aproape un milion de credincioși din întreaga lume, 150 de cardinali, 1000 de episcopi și peste 6000 de preoți.

A fost primul papă din istorie care a vizitat o sinagogă – la Roma, la 13 aprilie 1986, unde s-a întânit cu Elio Toaff, rabinul șef al Comunității evreiești din capitala Italiei – şi primul papă care s-a aflat într-o biserică evanghelică, tot în anul 1986, şi prmul care a intrat într-o moschee, în Siria, în lăcaşul Omeyyada din Damasc, în anul 2001, a vizitat lagărul de la Auschwitz și Zidul Plângerii de la Ierusalim, în anul 2000 şi nu a ezitat să sărute Coranul, un gest petrecut pe 14 mai 1999, la Vatican. De asemenea, Papa a organizat concerte de reconciliere între evrei şi musulmani – în 2004, la Vatican, a primint binecuvântarea unui rabin – în anul 2005, la Vatican şi a cerut public iertare pentru greşelile făcute în trecut de Biserica Catolică, inclusiv pentru lipsa de implicare din perioada Holocaustului.

A fost un neîndurător critic al dictaturilor, fiind de menţionat aici măcar vizita în Chile în 1987, în timpul căreia nu a ezitat să-i ceară demisia tiranului Augusto Pinochet, înlăturat în cele din urmă de la putere trei ani mai târziu, dar şi vizita în Haiti, în care Papa a condamnat public şi ferm abuzurile lui Jean Claude Duvalier, vizita Suveranului Pontif fiind urmată de ample mişcari de protest care culminat cu înlăturarea dictatorului.În întregul său Pontificat, Ioan Paul al II-lea a avut, conform specialiştilor, cea mai bogată activitate dintre predecesorii săi: a făcut peste 100 de vizite pastorale în afara Italiei și aproape 150 în Italia, a vizitat, în calitate de episcop de Roma, marea majoritate a parohiilor, a primit în audienţele generale un total de aproape 18 milioane de credincioşi. În calitate de şef al statului a avut cele mai multe întrevederi cu lideri din întreaga lume, s-a aflat în 38 de vizite oficiale, şi a avut aproape 1000 de audiențe și întâlniri cu șefi de state și guverne din întreaga lume.

L-a legat o prietenie ecumenică remarcabilă de Maica Tereza din Calcutta, pentru amândoi, săracii şi bolnavii din întraga lume fiind, independent de credinţa lor, persoane care primeau iubirea şi ajutorul lor, Papa fiind cel care îi îmbărbăta mereu pe cei năpăstuiţi cu celebrul îndemn „Nu vă fie frică !”.

Surse:

https://www.rfi.ro/social-106633-pagina-de-istorie-ioan-paul-papa

https://www.dw.com/ro/la-dispari%C5%A3ia-papei-ioan-paul-al-ii-lea/a-2627524

https://www.biography.com/religious-figure/john-paul-ii

https://www.jp2shrine.org/en/about/jp2bio.html

https://www.timpul.md/articol/cel-mai-iubit-suveran-pontif-din-istorie-papa-ioan-paul-al-ii-lea-37912.html

http://www.tvr.ro/tvr-1-marcheaza-20-de-ani-de-la-vizita-papei-ioan-paul-al-ii-lea-in-romania_24466.html#view

http://www.rador.ro/2015/05/18/portret-sfantul-papa-ioan-paul-al-ii-lea-cel-mai-iubit-suveran-pontif-din-istorie/

https://www.magisteriu.ro/categorie/papa-ioan-paul-al-ii-lea/page/3/

$$$

 S-a întâmplat la 16 octombrie…

- „Ziua mondială a alimentaţiei"; Adunarea Generală a ONU a decis (prin Rezoluţia 35/70 din 5.XII.1980) ca data de 16 octombrie 1945, data înfiinţării Fondului Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), să fie o zi care să contribuie la sporirea solidarităţii în lupta împotriva foametei, malnutriţiei şi sărăciei; este marcată din 1981 

- 1553: A încetat din viaţă, la Weimar, Lucas Cranach (n.1472), pictor şi gravor german.

- 1598: Poarta otomană este nevoită să încheie din nou pacea cu Mihai Viteazul, recunoscându-l ca domn al Ţării Românesti şi pe fiul său Nicolae Pătraşcu, moştenitor al tronului. 

- 1628: A încetat din viaţă François de Malherbe (n.1555), poet şi critic literar francez. Teoriile sale au deschis calea clasicismului (Comentarii asupra la Desportes). A contribuit la reformarea poeziei şi a limbii franceze, cărora le-a adus claritate, logică, armonie disciplină. A scris ode, elegii, sonete.

- 1707: S-a născut Albrecht von Haller, figura centrala a medicinei sec. 18; medic, fiziolog, botanist si om de litere elvetian; este fondator al conceptului de excitabilitate; Haller este numit uneori intemeietorul neurologiei (d. 12.12.1777) 

- 1758: S-a născut Noah Webster, „părintele lexicografiei americane”. El este editorul Dicţionarului american al limbii engleze, care îi poartă numele (d.15.04.1843) 

- 1803: S-a născut Robert Stephenson, inginer englez, constructor al primei locomotive 

- 1854: S-a născut Oscar Wilde, dramaturg, poet şi prozator englez (m. 1900).. 

- 1885: S-a născut agronomul Gheorghe Ionescu-Siseşti; a studiat fertilitatea solurilor din România; în 1928 a întemeiat Institutul de Cercetări Agronomice; membru al Academiei Române (m. 1967) 

- 1885, 16/19: S-a născut Mihail Sorbul (pseudonimul lui Mihail Smolsky), dramaturg şi prozator (m. 1966). 

- 1886: A murit Gheorghe Polizu, medic, membru al Academiei Române, autorul primelor manuale medicale din România, membru fondator al Societăţii Medicale Ştiinţifice din Bucureşti, decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1869–1880),fondator al publicaţiilor medicale „Gazeta medicală (1865) şi „România medicală” (1857) (n.1819) 

- 1886: S-a născut David Ben Gurion, fondatorul statului evreu (1948), primul deţinător al funcţiei de prim–ministru în noul stat (d.01.12.1973) 

- 1888: S-a născut dramaturgul american Eugene O`Neill; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1936 (m. 1953). Iniţiator al teatrului modern american. Din opera sa, cităm: Anna Christie (1922), Patima de sub ulmi (1924), Din jale se întrupează Electra (1931), Lungul drum al zilei către noapte (1956). Eugene Gladstone O'Neill s-a născut la New York, într-unul din hotelurile de pe Broadway, fiu al actorui James O'Neill, al cărui rol în Contele de Monte Cristo îl făcuse celebru în întreaga ţară. Copil fiind, Eugene şi-a însoţit tatăl în turnee, apoi a frecventat variate şcoli şi în 1906 a intrat la universitatea din Princeton, unde nu a rămas decât un an. O experienţă de viaţă deosebit de diversă - a încercat tot felul de meserii de la căutător de aur până la reporter de ziar - s-a reflectat în fondul dramatic din care au izvorât operele lui O'Neill. În peregrinările care l-au dus în multe părţi ale lumii, o atracţie constantă a constituit-o marea şi viaţa chinuită a oamenilor ei. Între anii 1912 - 1913, O'Neill a fost spitalizat într-un sanatoriu de tuberculoşi, unde a făcut ample lecturi din literatura dramatică, cu deosebire din Ibsen şi Strindberg. Momentul acesta a fost decisiv pentru orientarea sa ulterioară. În 1914 s-a înscris la cursurile de dramă ale profesorului George Pierce Baker de la Harvard, predate în cadrul aşa-numitului „47 Workshop". După un an le-a părăsit pentru a se asocia trupei de artişti amatori „Provincetown Players". Această trupă îi va juca prima piesă într-un act Bound East for Cardiff (Îmbarcat pentru Cardiff), şi apoi mutându-şi sediul la New York, în Greenwich Village, va prezenta în continuare noile piese într-un act ale tânărului dramaturg.O'Neill câştigă atenţia criticii şi a publicului abia în 1920 cu piesa Dincolo de orizont, care a marcat începutul unei noi ere în teatrul american contemporan.

- 1897: S-a născut fizicianul Alexandru Proca.

- 1902: A fost realizată, de către francezul Alphonse Bertillon, prima amprenta digital.

- 1908: În Marea Britanie a avut loc primul zbor al unui aeroplan, pilotat de americanul Samuel Cody

- 1914: S-a născut Mircea David (supranumit Il Dio), fost internaţional de fotbal şi antrenor; nume legendar în fotbalul românesc (m. 1993) 

- 1918, 16/29: Declaraţia de răspuns a Corpului Voluntarilor Transilvăneni şi Bucovineni la Manifestul împăratului Carol I de Habsburg (din 3/16.X.1918), în care, exprimând voinţa românilor, se proclama desprinderea provinciilor româneşti Transilvania, Banat, Maramureş şi Bucovina de Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România

- 1920: S-a născut Mattei Dogan, politolog şi sociolog francez de origine română, stabilit în Franţa din 1953; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1992) 

- 1923: A fost fondat, de catre fraţii Walt şi Roy Disney, un studio şi au semnat primul contract pentru producerea filmelor cu desene animate.

-1927: S-a născut Günter Grass, poet, prozator, dramaturg, sculptor şi grafician german; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1999.Lirica sa abstractă cultivă umorul, expresia şocantă, calamburul. Romanele sale de critică socială sunt novatoare prin tehnica narativă, iar viziunea asupra lumii uneşte absurdul grotesc cu miticul şi arhetipalul. 

- 1930: S-a născut dramaturgul Theodor Mănescu (m. 1990) 

- 1933: S-a născut inginerul geolog Mircea Ioan Valentin Săndulescu; contribuţii în domeniile geotectonicii, geologiei structurale şi stratigrafiei; membru al Academiei Române 

- 1935: A murit Constantin I. Nottara, actor, director de scenă şi profesor; a fost protagonist al primului film de ficţiune semnificativ pentru cinematografia românească, „Independenţa României" (n. 1859) 

- 1939: S-a născut prozatorul Nicolae Damian (m. 1997) 

- 1940: S-a născut compozitorul Valentin Timaru.

- 1944: A murit regizorul Paul Gusty, unul dintre pionierii regiei româneşti de teatru; director de scenă aproape 60 de ani la Teatrul Naţional din Bucureşti (n. 1859)   

- 1945, 16-21: S-au desfăşurat, la Bucureşti, lucrările Conferinţei Naţionale a PCR, prima în condiţii de legalitate; Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general al partidului, din a cărui conducere făceau parte atât grupul comunist venit de la Moscova (Ana Pauker, Vasile Luca ş.a.), cât şi cadre din ţară 

- 1945: Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură - FAO 

- 1946: Au fost executaţi criminalii de război nazişti, judecaţi la procesul din Nürnberg:

- Julius Streicher, politician german, fondatorul săptămânalului Der Stürmer, principalul organ de propagandă antisemită nazistă din al treilea Reich (n. 1885)

- Wilhelm Keitel, feldmareşal german din al doilea război mondial (n. 1882)

- Alfred Jodl, general german, şeful Statului Major al Înaltului Comandament al Wehrmachtului (n. 1890)

- Wilhelm Frick, avocat german, ministru de interne în Germania Nazistă şi protector al Protectoratului Boemiei şi Moraviei (n. 1876) 

- 1952: Are loc, la Londra, premiera filmului „Luminile rampei", în care Charles Chaplin apare ca regizor, scenarist şi actor, alături de Claire Bloom şi Buster Keaton. 

- 1958: S-a născut Tim Robbins, actor American.

- 1959: A murit George Marshall, general şi om politic american; iniţiator al Planului ce-i poartă numele, plan care prevedea acordarea de ajutoare gratuite naţiunilor europene după terminarea celui de-al doilea război mondial (1948-1952), în vederea relansării economice a acestora; Premiul Nobel pentru Pace pe 1953 (n. 1880)

- 1961: La New York a avut loc premiera filmului Splendoare în iarbă, în regia lui Elia Kazan. 

- 1964: China a detonat prima sa bombă nucleară.

-1965: S-a născut Mihai Cosma, muzicolog, critic muzical şi realizator (scenarist, regizor şi producător) de filme documentare cu subiecte muzicale; fiul muzicologului Octavian Lazăr Cosma. 

- 1967: Inaugurarea oficială a sediului NATO de la Bruxelles (Belgia).

- 1978: Cardinalul polonez Karol Wojtyla (1920-2005) a fost ales papă, sub numele de Ioan Paul al II-lea; a urcat în Scaunul Pontifical la 22.X.1978; alegerea sa ca papă a fost considerată un eveniment de excepţie, fiind vorba de primul papă neitalian începând din anul 1522 (când a fost desemnat olandezul Hadrian al VI-lea)

- 1982: A murit tenorul italian Mario Del Monaco (n.27.VII.1915).

- 1986: A încetat din viaţă Arthur Grumiaux (n.1921), violonist belgian. A fost elev al muzicianului român George Enescu. A dovedit eleganţă şi limpezime în interpretare. A desfăşurat şi activitate pedagogică. 

-1991: A încetat din viaţă Leon Leviţchi (n.1918), anglist român. Autor de manuale, gramatici normative şi dicţionare (Dicţionar român-englez, 1960). Distins shakespearolog (Repetiţia la Shakespeare, 1958; Antinomia lui Shakespeare, 1959 şi altele). A tradus din W. Shakespeare, J. Swift, U. Sinclair etc.

- 1993, 16-18: România a devenit membru cu drepturi depline în Mişcarea francofonă, la cea de-a V-a Conferinţă la nivel înalt de la Port Louis (Insulele Mauritius) 

- 1995: A murit (la Paris, unde emigrase) Paul Sava, actor şi poet (n. 1922) 

- 1996: A murit Stelian Gruia, prozator, poet şi traducător (n. 1933)

- 1997: A murit scriitorul american James Michener (n. 1907)

-1998: A murit Jon Postel, pionier american al creării şi administrării Internetului 

-1999: A murit Jean Shepherd, scriitor american, actor, prezentator de emisiuni radiofonice şi de  televiziune (n. 1921)   

- 2002: A murit Ileana Berlogea, istoric literar şi teatrolog (n. 1931)

- 2002: A fost deschisă noua Bibliotecă din Alexandria..

- 2005: Papa Benedict al XVI-lea a acordat, pentru prima oară în istoria papalităţii, un interviu televizat difuzat de canalul public polonez TVP1. Materialul a fost difuzat în data de 16 octombrie, de aniversarea alegerii Papei Ioan Paul al II-lea care, în Polonia, a fost declarată „Ziua Papei". Sfântul Părinte a acordat interviul în limba italiană la reşedinţa de vară de la Castel Gandolfo.

$$$

 🎬 15 octombrie 1923: S-a născut actorul român Sandu Sticlaru.

Sandu Sticlaru (15 octombrie 1923, Roman - 3 octombrie 2006, București) a fost un actor român de etnie evreiască.

BIOGRAFIE

Studii la Conservatorul de Artă Dramatică din București (1945). Activitate teatrală și roluri de planul doi în film. Unul dintre marii actori români de comedie, actor de teatru și film, Sandu Sticlaru a fost unul dintre actorii emblematici ai Teatrului Nottara și, în ultimii ani de activitate, ai Teatrului Național din București.

Sticlaru a interpretat până în ultimele luni de viață teatru radiofonic pe postul național, el fiind "vocea" naratorului "Amintirilor din copilărie" ale lui Ion Creangă.

Personalitate de o vitalitate ieșită din comun, la vârsta de 80 de ani Sandu Sticlaru a început să ia lecții de informatică, pentru a rămâne la curent cu noile descoperiri ale tehnicii și a stăpâni eficient limbajul Internetului.

A murit cu puțin timp înainte de a împlini 83 de ani de cancer și a fost înmormântat la Cimitirul evreiesc Sefard din București.

FILMOGRAFIE

- La „Moara cu noroc” (1957)

- Pasărea furtunii - r. Dinu Negreanu, 1957

- Bijuterii de familie (1958)

- Avalanșa - r. Gheorghe Turcu, 1958

- Mingea (1959)

- Când primăvara e fierbinte - r. Mircea Săucan, 1960

- Setea (1961)

- Omul de lângă tine - r. Horea Popescu, 1961

- Străzile au amintiri (1962)

- Puștiul (1962)

- Cinci oameni la drum - r. Mihai Bucur, 1962

- Lupeni 29 - r. Mircea Drăgan, 1962

- O dragoste lungă de-o seară - r. Horea Popescu, 1963

- Casa neterminată (1964)

- Răscoala (1966)

- Baltagul (1969)

- Asediul (1971)

- Septembrie (1978)