$$$

 S-a întâmplat în 9 martie1859: În această zi, s-a născut (lângă Ismail, azi în Ucraina) Alexandru Averescu, mareşal şi om politic; a participat la Războiul de independenţă (1877-1878), la cel de-al doilea război balcanic (1913) şi la Războiul de reîntregire naţională (a condus bătăliile de la Mărăşti şi Oituz din 1917); prim-ministru (ianuarie-martie 1918) şi ministru în mai multe rânduri între anii 1919 şi 1938; membru de onoare al Academiei Române din 1923. 

Alexandru Averescu (d. 2 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general și comandant al armatei române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Viitorul mareșal s-a născut în anul unirii Moldovei cu Țara Românească într-o familie relativ înstărită, tatăl său a fost ofițer în armata imperială rusă, apoi institutor la Iași și Târgu Frumos. Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în regiunea Odessa de astăzi, în familia clucerului domnesc (dregător responsabil de aprovizionarea curţii domneşti), Constantin Averescu, mama sa, Casuca Averescu, fiind o femeie deosebit de religioasă, care l-a influențat pe micul Alexandru în acest sens.

Inițial, decide să urmeze studii teologice, dar izbucnirea Războiului de Independență și participarea sa ca voluntar în cadrul corpului de jandarmi de la Ismail îi vor schimba opțiunea în favoarea urmării unei cariere militare. Devenit sublocotenent după absolvirea unei şcoli militare, apoi câștigător în 1884, al unei burse de studiu la Școala Superioară de Război din Torino, tânărul ofițer își începe ascensiunea în carieră: șef al Școlii superioare de război, atașat militar la Berlin. Primul vârf al carierei sale este atins în 1907, când devine ministru de război în guvernul lui D.A. Sturdza. Odată cu această numire apare și o grea responsabilitate istorică a lui Averescu. Este omul care se implică în reprimarea răscoalelor țărănești, cu prea mult zel, spun unele surse. Cu greu se va șterge din memoria colectivă acest episod, dar istoria îl va consemna întotdeauna la capitolul umbre din biografia lui Averescu. Sfârșindu-se episodul ministeriatului, Averescu devine, în 1911, șef al Statului-Major și participă la Războaiele balcanice.

Izbucnirea primului război mondial și angajarea României în conflict, de partea Antantei, reprezintă apogeul carierei militare pentru Alexandru Averescu.Acum este momentul în care se naște mitul Averescu. Portretul omului Averescu în vreme de război, așa cum reiese din însemnările sale, ne arată un personaj orgolios, măcinat de vanități și frustrări, cele mai multe fiind legate de modul în care i se pare că este tratat de liderii politici - regele Ferdinand și prim-ministrul Ion I.C. Brătianu. În opinia sa, aceștia îi blochează accesul la conducerea armatei pentru a nu-l lăsa să se afirme. În criza generată de înfrângerile campaniei din 1916, generalul este soluția de rezervă și „pompierul de serviciu” trimis, mai mereu, să repare ceea ce a provocat nepriceperea altor lideri militari. Generalii Dumitru Iliescu, Prezan și chiar Eremia Grigorescu sunt cei pe care Averescu îi consideră favorizați și preferați în permanență de rege și Brătianu. Și chiar are dreptate, dar este greu să lucrezi cu un om dintr-o bucată și conștient de valoarea sa. Generalul Averescu nici nu dorește să fie simpatic. Prin felul său de a fi atrage antipatia unor oameni politici sau colegi de breaslă obișnuiți în a face balet politic, în a fi flexibili pentru a-și conserva un statut sau pentru a avansa în carieră.De altfel, Averescu este singurul român care nu-l agreează pe popularul șef al Misiunii Militare Franceze, generalul H.M. Berthelot. El îl consideră un general mediocru, un bun executant, nicidecum un strateg care să ofere românilor sfaturi. Sentimentul este reciproc, căci și Berthelot îl descrie, în memoriile sale, în culori nu tocmai favorabile pe generalul român. 

Ieșind din aceste considerente ale unor însușiri umane care pot ține de subiectivism, contribuția lui Alexandru Averescu la înfăptuirea României Mari este uriașă. El se remarcă prin gândirea strategică de anvergură, în acest sens, memorabile rămânând ofensivele de la Flămânda din toamna lui 1916 și de la Mărăști din vara anului 1917. Generalul este un bun organizator, un om care-și iubește și are grijă de soldații săi, un strateg cu viziune, și mai ales un om pe care țara se poate baza în momente de cumpănă, așa cum sunt împrejurările din 1917, când, dacă ar fi dorit, Averescu ar fi putut prelua puterea printr-o lovitură de stat. Dimpotrivă, el s-a dovedit a fi un om înțelept, rezistând unor tentații, într-o perioadă în care statul român era slăbit.

Toate aceste calități l-au transformat în cel mai iubit și cel mai popular general al armatei române din epoca 1916-1919.Așa s-a născut mitul Averescu, un mit care l-a propulsat la sfârșitul războiului în fruntea guvernului. Fin analist și bun cunoscător al realităților românești ale perioadei interbelice, Constantin Argetoianu a descris în memoriile sale cheia în care poate fi interpretată popularitatea generalului în rândul oamenilor: „Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi... Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au dus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate…”

După război, Averescu se lansează în politică: fondează Partidul Poporului, este numit prim-ministru (1920-1921, 1926-1927), dar ajunsă la zenit, steaua generalului Averescu începe să coboare. Dacă în plan militar a putut domina inclusiv inamiciția lui Ion I.C. Brătianu, în plan politic nu a rezistat aceluiași Brătianu care l-a sprijinit să conducă guvernul în 1926-19127, dar care i-a pus punct carierei politice în 1927, când între el și general s-au ivit dispute. Moartea lui Brătianu, a regelui Ferdinand, criza monarhiei au fost factorii care l-au readus în viața politică pe Alexandru Averescu la începutul anilor ’30.El a mizat pe Carol al II-lea, numărându-se printre cei care s-au alăturat campaniei de aducere a acestuia pe tronul României în 1930. Și Carol îl va răsplăti, dar generalul nu mai este decât o umbră palidă a omului de altădată, popularitatea sa apusese, ceea ce îi mai rămăsese era aureola militară. De acest fapt a știut să profite din plin regele Carol al II-lea care, cu gândul ascuns de a deveni el însuși mareșal, a conferit generalilor Averescu și Prezan rangul de mareșal. 

Acceptând acest suprem și onorant rang militar (pe deplin meritat), Alexandru Averescu a devenit un trofeu în panoplia regală. Acesta a fost prețul plătit satisfacerii unei vanități personale. A rămas tot restul vieții în siajul lui Carol al II-lea. În 1938, deși era suferind de inimă, deține ultimele funcții publice - consilier regal și ministru de stat în guvernul Patriarhului Miron Cristea.Se stinge din viață în același an la data de 3 octombrie, fiind înmormântat cu mari onoruri în cripta eroilor de la Mărăști.

Ca om politic, Alexandru Averescu nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor contemporanilor, mitul său s-a dovedit a fi o parte a imaginarului născut în tranșeele frontului, dar cariera politică i-a dat ocazia să spele faptele rușinoase ale sale și ale întregii clase politice - reprimarea sălbatică a răscoalei din 1907. Averescu a fost cel care a înfăptuit reforma agrară. Alte realizări ale activității sale politice au fost unificarea monetară, reforma financiară.Privindu-l în integralitatea personalității sale, Alexandru Averescu rămâne în istoria națională, în principal prin realizările sale militare. El este unul dintre marii comandanți și eroi ai noștri din primul război mondial. Și lui Alexandru Averescu, noi îi datorăm recunoștință eternă pentru importanta sa contribuție la România de azi.

Surse: 

Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Otu Petre, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005

Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia

http://ziarullumina.ro/maresalul-averescu-eroism-si-politica-dum-126857.html

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-ii-alexandru-averescu-omul-care-s-a-facut-singur-de-calin-hentea-10617555/

http://www.rador.ro/2018/11/23/personalitati-care-au-creat-romania-mare-alexandru-averescu/

$$$

 S-a întâmplat în 9 martie1944: În această zi, a murit Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoşani, d. Bucureşti), biolog, oceanolog, zoolog şi ecolog şi profesor universitar; întemeietorul Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, care-i poartă numele; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1912-1924; 1935-1938).               

Între anii 1873-1877, el a urmat şcoala primară în oraşul natal, iar mai apoi s-a înscris la cursurile liceale în Iaşi, pe care le-a urmat între anii 1877-1855. Între 1885-1891 studiază în Germania la universitatea din Jena. Aici, sub îndrumarea profesorilor Ernst Haeckel, Arnold Lang şi W. Kükenthal, îşi aprofundează studiile în domeniul biologiei evoluţioniste şi obţine titlul de doctor, susţinâd lucrarea de doctorat cu titlul „Die Lucernariden der Bremer - Expedition nach Ost - Spitzbergen im Jahre 1889”. Între anii 1888-1889, urmează studii aprofundate de oceanografie în Franţa, pe Riviera Franceză, la Villefranche-sur-Mer. În perioada următoare aprofundează acelaşi domeniu la Monaco (1890), Helgoland în Germania (1890) şi la Neapole în Italia.

Este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele. El s-a consacrat studierii Dunării şi Mării Negre, participând în 1893 la o expediţie în jurul acestei mări, expediţie organizată de ţările riverane şi care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziţie, pentru această expediţie, crucişătorul Elisabeta. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obţinute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în ştiinţa românească, cât şi în cea mondială.Antipa a înfiinţat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanţa, cu cele două rezervaţii şi staţiuni de cercetări, cea de la Agigea şi cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervaţia a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervaţia mai există). 

Institutul Biooceanografic din Constanţa a fost transformat în 1949 în Staţiunea de Cercetări Maritime şi Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I şi Ferdinand, un plan de exploatare raţională a pescăriilor din lunca şi delta Dunării, şi de la limane (limanele Basarabiei şi ale Dobrogei de la nordul şi sudul gurilor Dunării).A fost director al Muzeului Naţional de Istorie Naturală (1892 - 1944).Principiile şi inovaţiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul şi explicarea colecţiilor, au stârnit interesul specialiştilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d'histoire naturelle. 

Pornind de la reorganizarea muzeului bucureştean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române şi a mai multor academii din străinătate. A întemeiat şcoala românească de hidrobiologie şi ihtiologie.

Surse: 

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/grigore-antipa-150-ani

https://adevarul.ro/locale/botosani/documentar-mosteniri-inestimabile-lasat-grigore-antipa-romanilor-orfanul-ajuns-savant-renume-mondial-revolutionat-stiinta-1_5a4f27b7d7af743f8d0ef4de/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 9 martie 1966: În această zi, a murit arhitectul şi urbanistul Duiliu Marcu; cele mai semnificative opere ale sale se înscriu în direcţia arhitecturii moderne, în cadrul căreia a fost, alături de arhitectul Horia Creangă, un adevărat creator de şcoală (clădirile Guvernului, Academiei de Înalte Studii Militare, Ministerului Transporturilor, Bibliotecii Academiei Naţionale ş.a.); membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1885).

Personalitate marcantă a arhitecturii interbelice, Duiliu Marcu, urbanist, profesor, membru titular al Academiei Române, preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România, este autorul a peste 150 de construcţii publice şi private. Activitatea sa profesională s-a desfăşurat pe parcursul a peste 50 de ani (1912-1966), timp în care care a dovedit o polivalenţă ieşită din comun, astfel încât personalitatea sa este confundată practic cu aproape întreaga evoluţie a arhitecturii româneşti

Duiliu Marcu s-a născut la 23 martie 1885 la Calafat, în judeţul Dolj. A studiat la Liceul Carol I din Craiova, Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti (1906), Şcoala de Arte Frumoase din Paris (1907-1912).Reîntors în ţară, în anul 1912, a fost profesor la Şcoala Superioară de Arhitectură (1929-1931), profesor titular de istoria arhitecturii la Academia de Arhitectură şi Facultatea de Arhitectură din Bucureşti (1931-1948), profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu" din Bucureşti - fostă Academia de Arhitectură (1948-1957), director general al Direcţiei Monumentelor Istorice (1953-1965).De asemenea a fost membru şi preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România (1953-1965), membru titular al Academiei Române (din 1955), membru în Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii, vicepreşedinte al Consiliului Superior Tehnic, preşedinte al Comisiei de avizare a lucrărilor de arhitectură (1944-1953), laureat al Premiului de Stat (1952).A murit la 9 martie 1966, la Bucureşti.

Duiliu Marcu a desfăşurat o activitate complexă în domenii variate (clădiri administrative, săli de spectacole, locuinţe particulare, apartamente în blocuri etc).Lucrările sale îmbină tradiţia arhitecturii naţionale cu formele arhitecturii contemporane şi au evoluat de la romantismul naţional la clasicismul modern, către functionalism. După o scurtă perioadă în care a fost influenţat de arhitectura clasică franceză de factură academică, cel mai bine reflectată în Pavilionul artelor din Bucureşti, s-a preocupat de valorificarea tradiţiilor arhitecturii româneşti şi de interpretarea originală a unor element naţionale - folosirea cărămizii aparente, elemente specifice decorative, relaţiile dintre volume, între pliuri şi goluri, etc. Acestea se regăsesc la o serie de locuinţe din Bucureşti (Casa Dobrescu, Casa profesor Mircea Djuvara, Casa Weiss, Casa N. Titulescu), vile din Sinaia (Nicolae Tabacovici, doctor Krainic, Olga Ştefănescu), dar şi la clădirile Academiei Române, Institutului Politehnic şi Teatrului Naţional din Timişoara sau Institutul Fizico-Chimic din Cluj.

Duiliu Marcu a participat la construcţia Universităţii din Bucureşti, alături de arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti (1912-1913), dar numele său este legat de multe dintre zonele-cheie ale Bucureştiului, una dintre cele mai cunoscute opere ale sale fiind Palatul Victoria. Proiectat în anul 1937, acesta este amplasat pe latura de est a Pieţei Victoria, şi este conceput pe un plan simetric, rectangular, pe mai multe nivele, prezentând spre piaţă o faţadă de 90 de metri.Interioarele şi faţadele reflectă intenţia arhitectului de a combina elementele clasice cu o concepţie modernă, geometrică a compoziţiei. Până în anul 1990 Palatul Victoria a fost sediul Ministerului de Externe şi al Consiliului de Miniştri, iar apoi a devenit sediul primului guvern al României. În 2004 a fost inclus pe Lista monumentelor istorice. 

O contribuţie aparte a avut-o la transformarea Hotelului Athénée Palace Hilton, unul dintre simbolurile Bucureştiului construit (1912-1914) după planurile arhitectului francez Theophile Bradeau. În anul 1937, Duiliu Marcu a ales un aspect mai simplist, art deco, păstrând însă atmosfera specială a clădirii. Hotel Athénée Palace Hilton a fost prima clădire cu mai multe etaje din Bucureşti, dar şi prima clădire cu structură din beton armat. Cu o faţadă în stil clasic, bogat decorată cu stucaturi, hotelul avea, în 1914, la finalizare, 149 de camere şi zece apartamente decorate în stilul Ludovic al XIV-lea. După modificările aduse de Duiliu Marcu, atât asupra planului, cât şi asupra arhitecturii exterioare, faţadele au fost complet schimbate. A fost prevăzut pe înălţimea a trei etaje cu arcade adâncite care dădeau un aspect deosebit faţadei. Intrarea principală, holul de onoare, sălile de mese, saloanele de recepţii, totul a fost refăcut, modificat şi completat cu cele mai moderne instalaţii. În prezent, hotelul are 272 de camere, dintre care 38 duble, 45 de apartamente şi 20 de apartamente de lux. 

Printre clădirile proiectate de arhitectul Duiliu Marcu se numără şi Palatul Elisabeta, proiectat în 1930, ce combină elemente ale stilului brâncovenesc cu cel maur. Clădirea se întinde pe o suprafaţă de 3.000 mp şi este înconjurată de 10.000 mp de grădină. Alte proiecte la care arhitectul şi-a adus o contribuţie deosebită sunt: clădirea Bibliotecii Academiei Române, clădirea Academiei Militare, Ministerului Transporturilor, Palatul Elena Kreţulescu, dar şi Casa Tudor Mărăscu din Craiova sau Vila doamnei Ioanid de la Balcic.

Deşi a realizat marea majoritate a lucrărilor sale în perioada interbelică, după 1945, s-a ocupat, de unele proiecte de sistematizare ale unor oraşe precum Agigea, Bucureşti, Buzău, Braşov. Totodată, s-a dedicat învăţământului, devenind un model pentru generaţii întregi de arhitecţi, şi a lăsat şi câteva lucrări precum „Estetica oraşelor" (1927) sau „Arhitectură, monografia lucrărilor realizate" (1960).

Surse:

„Membrii Academiei Române - Dicţionar" (Ed. Enciclopedică, Ed. Academiei Române, 1866/2003.

https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/duiliu-marcu/

http://eia.ro/traseeurbane/duiliu-marcu/

https://www.dezvoltatorimobiliar.ro/blog/arhitectura/personalitati-din-arhitectura-duiliu-marcu

https://www.uniuneaarhitectilor.ro/s/res/div/Duiliu%20Marcu%20-%20Semicentenar%201966-2016.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 9 martie1971: În această zi, a murit fizicianul Ion I. Agârbiceanu, conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962); membru corespondent al Academiei Române; fiul scriitorului Ion Agârbiceanu (n. 1907).

În anul 1956, prof. dr. Ion I. Agârbiceanu a organizat, la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti, laboratorul de „Metode Optice în Fizica Nucleară”, în cadrul căruia s-au realizat numeroase cercetări privind structurile atomice hiperfine şi izotopice, rezonanţa magnetooptică şi păturile subţiri dielectrice.La un an de la inventarea primului laser din lume – de către profesorul american Theodore Maiman – un român avea să intre în analele fizicii cu o descoperire originală. În laborator, a fost realizat, sub conducerea sa, în 1962, primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie, după o concepţie originală.Prin focalizarea fasciculului luminos produs de laserul monocromatic, se obţin densităţi enorme de radiaţie pe suprafeţe foarte mici.

Ion s-a născut la 6 ianuarie 1907 în familia scriitorului şi preotului Ion Agârbiceanu şi a Mariei, în comuna Bucium, judeţul Alba. Formarea sa ulterioară se datorează atît familiei, cît apropiaţilor acesteia, scriitorul fiind prieten cu istoricul Nicolae Iorga, dar şi cu alţi inte­lectuali din Transilvania şi Muntenia. Pe Ion l-a ajutat în egală măsură înzestrarea genetică, fiind un copil supradotat intelectual, motiv pentru care a fost înscris la şcoală de la vîrsta de numai 5 ani. A urmat cursurile Liceului „George Bariţiu” din Cluj, absolvite în 1925, ale Institutului Electrotehnic din Bucureşti, absolvite în 1929, şi ale Facultăţii de Ştiinţe din Paris. În 1934, el şi-a impresionat profesorii cu lucrarea de doctorat despre spectroscopie. În 1948, Ion a fost numit profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, iar din 1951 a început să predea la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti.În perioada 1955-1971, Ion I. Agârbiceanu a condus catedra de Fizică I la Institutul Politehnic din Bucureşti.

În 1962, omul de ştiinţă a realizat, cu ajutorul unei echipe de excepţie, primul laser cu heliu-neon cu radiaţie infraroşie, după o concepţie proprie. Descoperirea a fost făcută la şase ani după ce savantul a organizat, la invitaţia profesorului Horia Hulubei, în cadrul Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti, un laborator de metode optice în fizica nucleară. În 1963, Ion a devenit membru corespondent al Academiei Române. În martie 1971 a încetat din viaţă.Personalitate incontestabilă, savantul Ion I. Agârbiceanu şi-a axat activitatea ştiinţifică pe studierea opticii, a spectroscopiei de absorbţie şi de emisie, a fluorescenţei şi polarizării luminii.Omul de ştiinţă român a contribuit totodată la determinarea, cu mare precizie, a unei serii întregi de mărimi nucleare.

Savantul Ion I. Agârbiceanu a făcut remarcabila realizare – laserul cu gaz (heliu-neon) – în laboratorul de metode optice în fizica nucleară, organizat în cadrul Institutului de Fizică Atomică din Capitală. Alături de o echipă bine pregătită, omul de ştiinţă a iniţiat amplificări cuantice ale luminii, realizînd astfel laserul cu gaz. Laserul inventat de cercetătorul român a fost brevetat şi apreciat de către fizicieni din întreaga lume. A fost reprezentantul României la „International Union of Pure and Applied Physic” şi la „European Group for Atomic Spectroscopy”.La 21 martie 1963, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Surse:

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.mnt-leonida.ro/08GaleriaPersonalitatilor/IonIAgarbiceanu.html

https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-ion-i-agarbiceanu-inventatorul-laserului-cu-gaz/

https://www.icr.ro/pagini/noiembrie-ion-i-aga rbiceanu

$$$

 9 martie - „Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989”. Comemorarea deținuților politici anticomuniști în Ziua Sfinților 40 de Mucenici a fost fixată de Parlamentul României în 2011, prin legea 247/05.12.2011.Între cei pomeniți se numără ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini și peste 1800 de preoți ortodocși, care au fost anchetați și arestați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, câțiva chiar deportați în Siberia pentru acuzații total nefondate, dar socotiți periculoși pentru noul regim politic de stat.

Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurarii ,,democratiei populare”.Începând cu martie 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic.Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit.

Penitenciarele reeducării erau caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă.Acestea au fost la Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de exterminare a elitei politice şi intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti. Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc), coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj şi tranzit: Jilava, Văcăreşti. Închisori de anchetă: Rahova, Malmaison, Uranus. Închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni. Penitenciare pentru minori: Târgşor, Mărgineni, Cluj. Penitenciarele Spital: Târgu Ocna şi Văcăreşti.

Abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile şi lagărele comuniste din România. Aici se aplicau cele mai dure metode de tortură.Cele mai utilizate metode de tortură au fost: lovituri aplicate în părţile sensibile ale corpului; strivirea unghiilor; smulgerea părului din cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la tălpi cu cravaşa, obiecte din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacară, lovituri cu un creion mai mare în testicole; bătăi cu saci de nisip.

La începutul anilor 1950, în lagăre „lucrau“ apoximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 la Canalul Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forţată şi centre de deportare au existat în întreaga ţară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-estică a Câmpiei Române şi sudul Dobrogei (Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegalia, Perieşi, Grădina, Satul Nou etc). Pentru a ascunde şi a şterge urmele Genocidului roşu, securitatea, miliţia şi justiţia comunistă au început încă din 1969, o vastă operaţiune de selectare şi distrugere a arhivelor proprii, precum şi de falsificare a unor date şi documente importante. Din numărul de deţinuţi politici, circa 15-20% au fost ucişi prin împuşcare sau exterminaţi în închisori ori lagare de munca forţată.Trupurile lor au fost aruncate în gropile comune sau în mormintele fără cruce, care sunt răspândite de la Timişoara până la Vladivostok.

Alte mii de cetăţeni români provenind din lumea ţăranilor înstăriţi, a intelectualilor ori a militanţilor partidelor istorice au fost ridicaţi în miez de noapte de la casele lor şi ucişi prin împuşcare pe marginile şanţurilor, în păduri sau au disparut fără urmă.Numele şi numărul tuturor acestor martiri nu se vor şti niciodată. În memoria şi spre cinstirea lor, Asociaţia Foştilor Detinuţi Politic din România (AFDPR), prin filialele sale, a început încă din 1991 să ridice monumentele care vor rămâne peste timp drept mărturie a ceea ce a însemnat comunismul. Unele din aceste monumente au fost ridicate în apropierea unor groaznice închisori sau lagăre ale morţii, cum sunt cele de la Aiud, Poarta Albă, Gherla, Târgşor, Piteşti, Insula Mare a Brăilei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoşani sau Bicaz.

S-au edificat monumente şi în zonele în care a existat rezistenţă anticomunistă de amploare spre exemplu la Teregova, Caransebeş, Sâmbăta, Nucşoara, Meidanchioi, Chisindia, Răstolniţa, Ibăneşti, Mânzăleşti, Mesentea, Oraviţa, Vadu Roşca. În unele oraşe din ţară s-au ridicat alte monumente precum la Alba lulia, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Braşov, Cugir, Călăraşi, Drobeta Turnu Severin, Oradea, Reşita, Satu Mare, Târgovişte, Timişoara, dar şi peste graniţă la Paris şi Geneva. Amnistierea și eliberarea majorității deținuților politici din România a fost stabilită prin decretele nr.767/1963, nr. 176 și nr. 411/1964, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, așa că publicul larg nu cunoaște conținutul lor. Înainte de a fi eliberați, deținuții au fost avertizați că nu le era permis să spună nimic despre cele pătimite, prin diferitele locuri de detenție.

Potrivit statisticilor oficiale, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securității statului era de 17.613.Numărul lor a scăzut în 1962 de la 16.327 la 13.017, în urma eliberării mai multor legionari. În 1963, el s-a redus la 9.333, pentru ca în 1964 majoritatea celor rămași în închisori să fie puși în libertate. Într-un document de bilanț al M.A.I. privind grațierile efectuate la sfârșitul anului 1963 și în prima jumătate a anului 1964, apare menționat faptul că au fost puși în libertate 10.014 condamnați. Autorul sintezei considera că majoritatea acestora s-au integrat sau își manifestă intenția de a participa efectiv la viața socială, alții „au adoptat o poziție de espectativă și izolare, evitând a mai veni în contact cu persoane suspecte și a purta discuții cu caracter politic din teama de a nu atrage atenția organelor noastre”.

Unii au primit pensii din partea statului, iar unii au fost reîncadrați în vechile lor locuri de muncă, inclusiv în universități și institute de cercetare științifică. După eliberarea deținutilor politici din 1964, Securitatea a declanșat o acțiune de supraveghere informativă la nivel național. Această schimbare de metodă era cerută de nevoia unor relații internaționale ameliorate și se baza pe siguranța controlului asupra prizonierilor „lagărului comunist”. În acest sens, după 1964, represiunea comunistă împotriva opozanților regimului s-a adaptat la noile realități, utilizând instrumente mai rafinate de reprimare a opozanților: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foștilor deținuți politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea și anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc.

Surse:

https://basilica.ro/9-martie-ziua-detinutilor-politici-anticomunisti-din-perioada-1944-1989-in-romania/

https://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/9-martie-ziua-detinutilor-politici-anticomunisti-perioada-1944-1989-154359.html

https://www.iiccr.ro/9-martie-ziua-detinutilor-politici-anticomunisti-din-perioada-1944-1989/

http://oficialmedia.com/9-martie-ziua-detinutilor-politici-anticomunisti-din-perioada-1944-1989/

$$$

 S-a întâmplat în 9 martie…

– „Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989”, stabilită prin Legea 247/5.XII.2011

- 1371: Întemeierea unei episcopii catolice la Siret, capitala Moldovei; primul titular al acesteia a fost călugărul franciscan Andrei Wasilo, din Cracovia 

- 1454: S-a născut navigatorul florentin Amerigo Vespucci, care a luat parte la câteva călătorii în Lumea Nouă (1497-1507); după numele său, la sugestia geografului german M. Waldseemuler, au fost denumite noile teritorii descoperite, care formează America de azi. Amerigo Vespucci (n. Florenţa, Italia, d. 22 februarie 1512, Spania) a fost unul dintre cei mai mari navigatori ai tuturor timpurilor.Amerigo a urmat cea mai renumită şcoală de geografie din Florenţa, Paolo Toscanelli (1397-1482). Toscanelli era cel mai marte cosmograf al timpului şi de asemenea un mare colecţionar şi realizator de hărţi.Toscanelli avea aspiraţii să navigheze în vestul Indiilor, aşa că este indiscutabil faptul că el, Toscanelli, este omul ce i-a implantat lui Amerigo ideea de a naviga spre vest.Vespucci a fost primul european ajuns în Brazilia (pe 27 iunie 1499, cu 2 nave). A fost primul ce a călcat pe coastele Uruguayului şi Argentinei. A descoperit unele dintre cele mai importante fluvii ale lumii: Amazon, Pavia, Rio de la Plata. Pe lângă acestea a explorat aproximativ 6000 de mile de coastă, mai mult decât oricine altcineva. A fost primul ce a observat existenţa curentului ecuatorial. Cea mai importantă „piesă” a sa a fost însă redescoperirea Americii .În cinstea sa, ca unul dintre cei mai mari navigatori ai Noii Lumi,continentul descoperit îi poartă numele, începând din anul 1507.

- 1661: A murit Jules Mazarin, cardinal şi om politic francez; ca prim-ministru (1643-1661), a dus o politică externă abilă (Pacea din Westfalia - 1648 şi Tratatul de la Pirinei - 1659), consacrând hegemonia Franţei în Europa. Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino (n.14 iulie 1602) a fost un cardinal, diplomat şi politician de origine italiană, care a fost prim ministru al Franţei din 1642 până la moartea sa. Mazarin i-a succedat mentorului său,Cardinalul Richelieu. Era un colecţionar de artă şi bijuterii, în special de diamante, pe care i le-a lăsat prin testament regelui Ludovic al XIV-lea; unele dintre acestea au rămas în colecţia de la Muzeul Luvru.Biblioteca lui Mazarin a stat la originea „Bibliotecii Mazarine" din Paris.

- 1706: A fost înmormântat Johann Pachelbel, organist şi compozitor german (botezat la 1.IX.1653) 

- 1796: Napoleon Bonaparte s-a însurat cu Josephine de Beauharnaus, văduva unui ofiţer francez executat.Joséphine de Beauharnais (23 iunie 1763 – 29 mai 1814) a fost prima soţie a lui Napoleon I şi prima Împărăteasă a francezilor. Reşedinţa ei preferată a fost Castelul Malmaison.Prin fiica ei, Hortense, a fost bunica maternă a lui Napoleon al III-lea. prin fiul ei, Eugène, a fost străbunica ultimilor regi şi regine ai Suediei şi Danemarcei ca şi a ultimei regine a Greciei. Actualele case regale ale Belgiei, Norvegiei şi Luxembourgului sunt descendenţii ei.

- 1831: A fost înfiinţată Legiunea franceză străină, de către regele Franţei Ludovic Filip I. Legiunea străină (Légion étrangère) este o unitate a Armatei Franceze, care a fost întemeiată pe data de 9 martie 1831 printr-un decret dat de Ludovic-Filip al Franţei. A fost creată pentru voluntarii străini care, după Revoluţia franceză din iulie 1830, nu mai aveau voie să se înscrie în armata franceză. Voluntarii străini sunt conduşi de ofiţeri francezi, iar astăzi sunt acceptaţi şi cetăţeni ai Republicii Franceze, care în prezent formează 24% din numărul total de recruţi. Legiunea are în jur de 7.700 de soldaţi iar sediul este la Aubagne.

- 1842: A avut loc premiera absolută a operei „Nabucco" de Giuseppe Verdi la Teatro alla Scala („Scala”) din Milano. Sub numele iniţial „Nabucodonosor”, „Nabucco” este prescurtarea numelui regelui asirian al Babilonului Nabucodonosor al II-lea (în original: Nebucadnetar), care a trăit şi a domnit în jurul anului 600 î.Hr. Opera în patru acte a lui Verdi s-a montat cu acest nume – „Nabucco” – începând cu spectacolul de la Teatrul San Giacomo din Corfu, în septembrie 1844. „Nabucco” este prima operă compusă de Giuseppe Verdi care s-a dovedit un mare succes. Premierea operei la Teatrul Scala din Milano a cunoscut un succes extraordinar, datorat în mare parte şi interpretării sopranei Giuseppina Strepponi

- 1851: A murit Hans Christian Ørsted, fizician şi chimist. Hans Christian Ørsted (n. 14 august 1777) a fost un fizician şi chimist danez, care a influenţat filosofia post-kantiană şi progresul ştiinţei în secolul al XIX-lea. Este cunoscut pentru descoperirea relaţiei dintre electricitate şi magnetism cunoscută ca electromagnetism.

– 1859: S-a născut (la Ismail, azi în Ucraina) Alexandru Averescu, mareşal şi om politic; a participat la Războiul de independenţă (1877-1878), la cel de-al doilea război balcanic (1913) şi la Războiul de reîntregire naţională (a condus bătăliile de la Mărăşti şi Oituz din 1917); prim-ministru (ianuarie-martie 1918) şi ministru în mai multe rânduri între anii 1919 şi 1938; membru de onoare al Academiei Române din 1923 (m. 1938)

-1880: Apare Legea privind organizarea Dobrogei (modificată la 30.III/11.IV.1886), care stabilea o nouă organizare a acestui teritoriu românesc, integrat în graniţele ţării în urma Războiului de independenţă din 1877-1878 şi a Tratatului de Pace de la Berlin (1878) (9/21)

- 1885: Premiera piesei „Ovidiu” de Vasile Alecsandri, pusă în scenă de Grigore Manolescu, care a jucat şi rolul principal (9/21)

- 1886: S-a născut Ilie (Elie) Dăianu, scriitor, critic literar şi traducător; figură reprezentativă a Clujului cultural şi literar (m. 1956) 

– 1889: S-a născut sculptorul Cornel Medrea; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (m. 1964).

- 1890: S-a născut Viaceslav Molotov, politician rus (d. 1986) Viaceslav Mihailovici Molotov (25 februarie (calendarul iulian)/9 martie 1890 (calendarul gregorian))–8 noiembrie 1986), politician şi diplomat sovietic, a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului trecut, când a fost propulsat la putere de către protectorul său, Stalin, până în deceniul al şaselea, când a fost destituit din toate funcţiile de Nikita Hruşciov. 

– 1903: A murit Iuliu Cezar Săvescu, poet simbolist, prozator şi traducător, precursor al poemului în proză (n. 1866)

- 1906: S-a născut Radu Boureanu, scriitor, publicist şi traducător (m. 1997) 

- 1907: S-a născut Mircea Eliade, istoric al religiilor, filosof, prozator şi eseist, personalitate marcantă a culturii mondiale; stabilit iniţial în Franţa (1945-1956), apoi în SUA; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (m. 1986, Chicago/SUA). În „Memorii”, Humanitas, 1991, Mircea Eliade scria: „M-am născut la Bucureşti, la 9 martie 1907 (25 februarie stil vechi)”. Există totuşi o notă de subsol a editurii care spune că data reală a naşterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907, conform actului de naştere descoperit şi publicat de Constantin Popescu-Cadem în „Revista de istorie şi teorie literară” în 1983

- 1910: A murit compozitorul american Samuel Barber (n. 1881)

- 1920: A murit scriitorul Haralamb George Lecca; a fost primul român care a şi jucat în piesele scrise de el (n. 1873)

- 1925: S-a născut istoricul literar Dimitrie Păcurariu, specialist în literatura română din secolul XIX; coordonator al "Dicţionarului de literatură română" (1979) (m. 2002)

- 1926: S-a născut dirijorul şi compozitorul Boris Cobasnian 

- 1927: Intra în vigoare Convenţia internaţională privind interzicerea sclaviei, adoptată de Societatea/Liga Naţiunilor, la 25.IX.1926, la Geneva. România a ratificat-o la 1.IV.1931

- 1931: S-a născut regizorul japonez de film Masahiro Shinoda 

- 1934: S-a născut Iuri Gagarin, cosmonaut rus, primul om care a zburat în Cosmos. Iuri Alexeevici Gagarin (n Kluşino, RSFS Rusă, URSS — d. 27 martie 1968, Kirjaci, RSFS Rusă, URSS), Erou al Uniunii Sovietice, a fost un cosmonaut sovietic. La 12 aprilie 1961, el a devenit primul om în spaţiu şi primul pe orbita Pământului. El a primit numeroase medalii în diferite ţări pentru călătoria sa de pionierat în spaţiul cosmic.

- 1942: S-a născut actorul Ion Caramitru, preşedintele UNITER (din 19.II.1990); director general al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005); ministru al culturii în perioada 1996-2000.

- 1943: S-a născut Robert Fischer, şahist americanRobert (Bobby) James Fischer (n. Chicago, Illinois, SUA - d. 17 ianuarie 2008, Reykjavík Islanda) a fost un jucător de şah american, al unsprezecelea campion mondial (1972-1975).

- 1944: A murit Grigore Antipa, biolog, oceanolog, zoolog şi ecolog; întemeietorul Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, care-i poartă numele; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1912-1924; 1935-1938).

- 1945: Restabilirea administraţiei româneşti în partea de nord a Transilvaniei ocupate, în 1940, de Ungaria horthystă

– 1947: S-a născut sculptorul Ştefan Călărăşanu; autorul mai multor lucrări de artă monumentală, între care „Clopotul libertăţii” şi „Compoziţie” în Timişoara, „Martir” şi „Iisus Cristos” în Lugoj, „Monumentul deţinuţilor politici” în Turnu-Severin, „Clopotul de piatră” în Reşiţa, ”Pianul No.1270” la Filamonica Banatul, „Cruce” în Cehia; este creatorul trofeului Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara (m. 2013)

– 1950: S-a născut Dan Andrei Aldea, cântăreţ, poliinstrumentist, aranjor şi compozitor; liderul formaţiei Sfinx în anii ′70 ai secolului al XX-lea

- 1955: S-a născut actriţa italiană de film Ornela Mutti

- 1959: „S-a născut” păpuşa Barbie, inventată de Ruth Hadler, co-fondatoarea companiei americane de jucării „Mattel”. A fost creată după un model german de desen animat pe nume Bild Lilli Doll. Este prima păpuşă produsă la scară largă, care are caracteristici ale adulţilor. Numele de “Barbie” (numele complet Barbara Millicent Roberts) este dat după numele fiicei creatoarei americane

- 1960: A murit Otto Ackermann, dirijor elveţian de origine română (n. 1909)

- 1961: A murit scriitorul Cezar Petrescu; membru al Academiei Române (n. 1892).

- 1964: S-a născut actriţa franceză de film Juliette Binoche

– 1966: A murit arhitectul şi urbanistul Duiliu Marcu; cele mai semnificative opere ale sale se înscriu în direcţia arhitecturii moderne, în cadrul căreia a fost, alături de arhitectul Horia Creangă, un adevărat creator de şcoală (clădirile Guvernului, Academiei de Înalte Studii Militare, Ministerului Transporturilor, Bibliotecii Academiei Naţionale ş.a.); membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1885)

- 1967: Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, s-a refugiat în SUA via ambasada americană din India 

- 1971: A murit fizicianul Ion I. Agârbiceanu, conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962); membru corespondent al Academiei Române; fiul scriitorului Ion Agârbiceanu (n. 1907) 

- 1985: A murit actorul Constantin Băltăreţu (n. 1938)

- 1991: Noul Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de Maastricht) punea bazele conceptului de monedă unică (EURO), care a intrat în folosință la data de 1 ianuarie 2002. Numele „euro” a fost adoptat oficial la 16 decembrie 1995, iar moneda a intrat pe piețele internaționale la 1 ianuarie 1999, înlocuind așa-numita unitate monetară europeană (ECU), pentru ca mai apoi, la 1 ianuarie 2002, să fie introdusă în circulație înlocuind în cele din urmă monedele naționale din Zona euro. Un euro este subdivizat în 100 de cenți, numiți și centime în țările vorbitoare de limbi romanice. Euro (cu simbolul €) a fost adoptată, până în acest moment, de 19 din cele 28 de state membre ale UE şi este utilizată zilnic de peste 338,6 de milioane de europeni. Avantajele sale sunt evidente pentru orice persoană care călătorește în străinătate sau face cumpărături on-line pe site-uri din alte țări ale Uniunii

- 2001: A murit scriitorul Petre Ghelmez (n. 1932) 

- 1996: A murit George Burns, actor comic, scenarist şi producător american de film; numeroase apariţii în emisiuni radiofonice şi de televiziune (n. 1896) 

- 2001: A murit inginerul Gheorghe Silaş; a organizat şi dezvoltat la Timişoara o şcoală de vibraţii şi vibropercuţii; membru fondator al Academiei Tehnice din România; membru corespondent al Academiei Române (n. 1914) 

- 2004, 9/10: A murit poetul Mihai Ursachi (n. 1941)

- 2006: A murit (într-un accident de maşină) solista pop-rock Laura Stoica (n. 1967) 

- 2006: A murit soprana americană de origine italiană Anna Moffo (n. 1932) 

- 2010: A murit compozitorul şi dirijorul Aurel Manolache, fondatorul Teatrului „Fantasio" din Constanţa, al cărui director a fost timp de mai mulţi ani; a iniţiat Festivalul „Mamaia Copiilor" (al cărui director a fost în perioada 2001-2010) (n. 1931) 

– 2010: A murit Gheorghe Constantin, fotbalist şi antrenor, considerat un simbol al echipei Steaua Bucureşti; a câştigat patru titluri de campion cu formaţia din Ghencea, bifând 149 de goluri pentru roş-albaştri; a pregătit Steaua, fiind secund între anii 1971-1972 şi 1973-1975 şi antrenor principal în sezoanele 1972-1973 şi din 1978 până în 1981; a adunat în palmares 39 de selecţii în echipa naţională a României, marcând 12 goluri pentru tricolori (n. 1932)

– 2012: A murit actorul Dan Damian (n. 1927)

$$$

 Puțini știu că Dimitrie Cantemir a fost, în epoca sa, unul dintre cei mai apreciați intelectuali ai Europei. Născut în 1673, într-o familie boierească influentă, Cantemir a beneficiat de o educație excepțională pentru acele vremuri. A studiat limbi precum greaca, latina, turca, araba, persana, italiana și germana, iar interesul său pentru filozofie, istorie, geografie și muzică l-a transformat într-un veritabil polimat al începutului de secol XVIII.

Pe lângă activitatea intelectuală, Cantemir a fost și domn al Moldovei, într-o perioadă marcată de presiunea marilor imperii din jur. În timpul domniei sale, a încercat să ofere țării o direcție politică mai independentă. În 1711, s-a aliat cu Petru cel Mare în timpul războiului ruso-turc, sperând să elibereze Moldova de dominația otomană. Deși campania s-a încheiat fără succes militar, decizia sa a demonstrat o viziune politică îndrăzneață și dorința de a schimba destinul țării.

În paralel, Cantemir și-a câștigat un loc important în cultura europeană prin lucrările sale. În celebra carte Descriptio Moldaviae, el a descris geografia, obiceiurile și organizarea Moldovei, oferind Europei una dintre primele prezentări detaliate ale acestui spațiu. O altă lucrare importantă, Historia Moldo-Vlachica, urmărea istoria românilor și originea lor.

Prestigiul său intelectual a fost recunoscut și în Occident: Cantemir a devenit membru al Academia din Berlin, fiind printre primii savanți din Europa de Est acceptați într-o instituție academică de asemenea prestigiu.

Prin erudiția sa, prin scrierile dedicate istoriei și culturii românești, dar și prin experiența sa de domnitor, Dimitrie Cantemir rămâne una dintre cele mai complexe personalități ale epocii. În Europa secolului al XVIII-lea, el nu a fost respectat doar ca prinț, ci și ca gânditor, istoric și om de cultură de prim rang.