vineri, 1 august 2025

$¢$

 In memoriam 

        ✨✨✨✨✨✨

         Nathalie Delon


S-a născut pe 1 august 1941, în Oujda, Maroc, cu numele Francine Canovas. A trăit intens, în lumina reflectoarelor, dar și în umbra unui nume greu: Delon.


 ✨ Nathalie Delon n-a fost doar o femeie frumoasă. A fost o prezență enigmatică, un chip grav, o tăcere care spunea mai mult decât orice replică.


✨ A devenit celebră în 1967, odată cu rolul din Le Samouraï, alături de Alain Delon.

A urmat un șir de apariții în filme emblematice ale anilor ’60 și ’70, printre care La Leçon particulière, Barbe Bleue sau Docteur Justice. A îndrăznit, mai târziu, și regia — semnând două filme care i-au purtat sensibilitatea: Ils appellent ça un accident și Sweet Lies.


   ✨A fost, pentru o vreme, soția celui mai dorit bărbat al Franței. Căsătoria cu Alain Delon, începută în 1964, a adus cu ea un fiu — Anthony — și o poveste care n-a murit niciodată pe deplin. Chiar și după divorțul lor, în 1969, între Nathalie și Alain a rămas o tăcere tandră, o legătură care nu s-a rupt.


  ✨S-a stins la Paris, pe 21 ianuarie 2021, în urma unui cancer agresiv.

Fiul ei a anunțat vestea cu o fotografie alb-negru, încărcată de dragoste și dor.


   ✨Nathalie Delon rămâne o figură emblematică a cinematografiei franceze — elegantă, discretă, greu de uitat.

O femeie care a înțeles că în viață și în artă, cel mai puternic e uneori ceea ce nu se spune.


 „A fost o prezență. Un abur frumos în lumină.”

— Alain Delon (despre Nathalie)


Dinu Mary

$$$

 

Două fețe serioase, două buchete de flori împachetate în celofan și două genți grele de vise și reguli. Imaginea aceasta nu e doar despre școală. Este o fereastră spre o altă lume – cea în care elevul nu întreba, ci asculta. Nu comenta, ci executa. Nu visa cu voce tare, ci șoptea în banca a doua, sperând să nu fie chemat la tablă.


Generațiile de altădată purtau uniformă ca pe o armură a disciplinei, iar prima zi de școală era aproape o ceremonie militară. Copiii respectau dascălii cu o solemnitate aproape religioasă. Știau formulele de adresare, păstrau liniștea și mergeau cu mâinile la spate pe coridor. Dar acel respect venea, adesea, nu din admirație, ci dintr-un sentiment de teamă.


Erau elevi care știau poezii pe de rost, dar nu îndrăzneau să întrebe „de ce?”. Care aveau note bune, dar rareori încredere. Care se înclinau în fața învățătoarei, dar nu își cunoșteau propria valoare. Era o educație a rânduielii, dar nu mereu și a bucuriei.


Totuși, acești copii au crescut mari. Unii au devenit profesori mai blânzi, alții părinți mai empatici. Au înțeles, poate târziu, că respectul adevărat nu se naște din frică, ci din încredere. Și că școala nu trebuie să fie doar despre ascultare, ci mai ales despre curajul de a pune întrebări.


Această fotografie nu e o critică. E un memento. Să nu uităm ce-a fost, dar să fim siguri că vrem mai mult pentru copiii de azi. O școală cu reguli, da – dar și cu zâmbete. Cu efort, dar și cu libertate. Cu profesori demni – dar și prieteni.

   - România noastră-

$$$

 👩🏻 PERSONALITĂȚI DE POVESTE…🤓

Una dintre cele mai îndrăgite personaje, care au scris într-un fel unic istoria ţării noastre şi de care ne amintim cu emoţie peste decenii este 👧🏻Măriuca, fetiţa eroină de la Mărăşeşti…😊

În urmă cu mult timp, pe câmpiile de la Mărăşeşti, s-a dat poate cea mai grea, mai îndelungată şi mai eroică bătălie din timpul Primului Război Mondial. Ca o dovadă a recunoştinţei naţionale pentru mii de ostaşi care s-au jertfit în această bătălie, s-a ridicat cel mai mare mausoleu din ţară şi printre cele mai importante din Europa. Acesta adăpostește 5.073 de soldați şi ofițeri în 154 de cripte individuale şi 9 cripte comune de pe 18 culoare.

Tot aici, pe o placa de marmură scrie cu litere de aur numele, vârsta și data la care și-a jertfit viața pentru apărarea țării o fetiţă de numai 12 ani, 👧🏻Măriuca (Maria Ion Zaharia).

👧🏻Măriuca s-a născut la Pădureni în 1905, iar în 1917 locuia cu bunicul ei în satul Haret, unde armata română crease un post de observație. Un soldat transmitea, dintr-un 🌳nuc, poziţiile inamicului, iar un altul raporta ☎️telefonic, ceea ce a determinat trupele inamice să bată în retragere. Însă, la un moment dat, un glonţ rătăcit a răpus soldatul care se afla în pom. Văzând aceasta, fetiţa a luat în grabă locul soldatului, urcând în nuc, deşi telefonistul a încercat să o împiedice, însă 👧🏻Măriuca i-a dat „ordine” să comunice telefonic tot ceea ce observa ea de la post. 👧🏻Măriuca a început apoi să transmită mişcările duşmanului.

După cum se spune în relatarea din revista „Frontul Mărășești” (1917), semnată de Dinu Cluceru, istoricii spun că era pseudonimul unui ofițer care culesese informații de la soldații ce se aflaseră lângă fetiţă, 👧🏻Măriuca i-a răspuns soldatului care încerca să o determine să coboare din pom: „Vreau să fac și eu ceva pentru țară.” 

Ore în şir ea a transmis, din copac, despre poziţiile trupelor germane. Însă, la un moment dat, nemţii au depistat postul de observaţie şi au lovit cu tunurile în acea direcţie. A doua lovitură a fost fatală, iar trupul fetiţei a căzut fără viaţă la pământ. 

Pentru fapta sa eroică, 👧🏻Maria Ion Zaharia a fost îngropată în mausoleul de la Mărășești, fiind una dintre cele mai tinere eroine a României.

Astăzi, în centrul localității găsim un monument ridicat în cinstea 👧🏻Măriucăi Zaharia, creația sculptoriței Zoe Băicoianu. A fost dezvelit în anul 1977. Elementul principal al compoziției îl reprezintă bustul din bronz al eroinei 👧🏻Măriuca Ion Zaharia, acesta fiind așezat pe un piedestal de formă paralelipipedică, din beton placat cu marmură. Întreaga lucrare are înălțimea de 2,60 m. Pe piedestal se află fixată o placă de marmură, cu următoarea inscripție: 

📃„Aici a căzut alături de ostașii români, în luptele pentru apărarea patriei, la frageda vârstă de 12 ani, Maria Ion Zaharia”.

Figura eroică a fetiţei a fost evocată în filmul 📽️”Baladă pentru Măriuca”, în anul 1969, şi în cartea 📖”Povestiri istorice”, a lui Dumitru Almaş.

Astăzi, în satul Pădureni, unde s-a născut eroina, nu mai trăieşte nimeni din familia 👧🏻Măriucăi. Când s-a făcut documentarea pentru scrierea monografiei localităţii, s-a descoperit că nu mai există niciun descendent al lui Ion Zaharia, bunicul fetiţei eroine de la 1917.

$$$

 Florina Cercel: Soțul i-a murit în brațe la 28 ani. Al doilea mariaj, distrus de povara trecutului


1. Florin Cercel cunoaște despărțirea de tată la numai 10 ani și pierderea soțului la o vârstă foarte tânără.

 

 „Parcă îmi aduc aminte că simţeam îngrijorarea mamei mele, a tatălui meu, a surorii mele mai mari. Începuse foametea. Au urmat nişte ani îngrozitori nu numai pentru noi, pentru toată România. Sărăcia a fost îngrozitoare. Iar mult mai târziu am înţeles că de fapt era o prigoană politică. Tata era militar, era extraordinar de frumos şi mama a fost frumoasă, amândoi părinţii mei au fost tare frumoşi şi parcă mi-aduc aminte ceva ciudat că tot timpul, toată lumea spunea „să fugim să fugim că vin ruşii. Am această amintire care acum pare hazlie dar atunci mama mă lua în braţe şi simţeam aşa o căldură şi o protecţie extraordinară”, povestea actrița.


2.) Familia ei s-a refugiat în România din Moldova. La Râmnicu Sărat tatăl a fost arestat.


„Motivul a fost cumplit, absurd: sora-mea a scris pe o foaie de hartie, invatand cu o colega, si ascutindu-si creionul: „Nu vrem conducator pe Stalin“, ca sa vada cat e de ascutit creionul; fetita s-a dus acasa, i-a spus tatalui ei, care era coleg cu tata la fanfara regimentului si de atunci a inceput hartuirea, urmarirea.Tata a fost mutat la Ramnicu Sarat, singur. Tata nu intelegea de ce. Intr-o dimineata la 3 au venit, au batut in usi, in ferestre, ne-au trezit, au perchezitionat toata casa. A fost un moment ingrozitor.


 „Parcă îmi aduc aminte că simţeam îngrijorarea mamei mele, a tatălui meu, a surorii mele mai mari. Începuse foametea. Au urmat nişte ani îngrozitori nu numai pentru noi, pentru toată România. Sărăcia a fost îngrozitoare. Iar mult mai târziu am înţeles că de fapt era o prigoană politică. Tata era militar, era extraordinar de frumos şi mama a fost frumoasă, amândoi părinţii mei au fost tare frumoşi şi parcă mi-aduc aminte ceva ciudat că tot timpul, toată lumea spunea „să fugim să fugim că vin ruşii. Am această amintire care acum pare hazlie dar atunci mama mă lua în braţe şi simţeam aşa o căldură şi o protecţie extraordinară”, povestea actrița.


Familia ei s-a refugiat în România din Moldova. La Râmnicu Sărat tatăl a fost arestat.

„Motivul a fost cumplit, absurd: sora-mea a scris pe o foaie de hartie, invatand cu o colega, si ascutindu-si creionul: „Nu vrem conducator pe Stalin“, ca sa vada cat e de ascutit creionul; fetita s-a dus acasa, i-a spus tatalui ei, care era coleg cu tata la fanfara regimentului si de atunci a inceput hartuirea, urmarirea.Tata a fost mutat la Ramnicu Sarat, singur. Tata nu intelegea de ce. Intr-o dimineata la 3 au venit, au batut in usi, in ferestre, ne-au trezit, au perchezitionat toata casa. A fost un moment ingrozitor.


Eu eram in clasa a treia, de-abia fusesem facuta pioniera, sora mea era in clasa a saptea, terminase scoala elementara, cum se numea atunci, si trebuia sa se duca la liceu, dar, apoi, nu s-a mai dus… Sunt imagini disparate care imi vin in memorie, dar cel mai tare imi amintesc sentimentul de revolta pe care l-am avut in noaptea aceea, la ora trei, cand l-au luat pe tata. Nu stiam ce inseamna sa te revolti, nu stiam ce inseamna sa ai un nod puternic in suflet… Dupa cateva ceasuri, dupa plans, dupa ce mama s-a asezat cu noi in pat, am simtit nevoia sa o protejez”, a povestit pentru tabu.ro


3.) Actrița a fost căsătorită 7 ani cu un medic


„Iubirea dintre doi oameni e foarte importantă şi e foarte greu de păstrat, de ocrotit, de înţeles, de suportat uneori. E o mare responsabilitate să realizezi că iubeşti şi eşti iubit şi cum să o păstrezi. El a fost cu adevărat cea mai mare iubire a mea, m-a văzut pe stradă şi s-a îndrăgostit de mine. Mi-a făcut o curte de modă veche, chiar şi pentru vremea aceea...


Am primit o scrisoare pe adresa teatrului, o invitaţie în care mi se spunea cu nume şi prenume de data asta: “Sunt doctorul Ioan Perian Liviu, sunt admiratorul care vă trimite flori de atâtea luni, este ziua mea de Sfântul Ioan şi vă rog frumos permiteţi-mi să vă invit la ziua mea.


Am dansat până a doua zi la prânz, nu am mâncat, nu am băut, nu m-a lăsat din braţe, cineva din când în când ne mai dădea un pahar de vin sau un pahar cu apă, nu ştiu cum au trecut orele. Şapte ani mai târziu a murit. În sufletul meu, fericirea mea cu el a fost şi este şi acum unică, probabil că ăsta a fost şi motivul pentru care eu nu am mai fost niciodată după aceea, chiar dacă am iubit, chiar dacă am fost iubită, cea din acei şapte ani cu el. Ăsta a fost destinul”, dezvăluia Florina Cercel în cartea „Poveşti de dragoste ale vedetelor“. Artista va muri de aceeași boală ca soțul ei - cancer la plămâni.


4.) Soțul ei era cu 11 ani mai mare


„Prima mea căsătorie a fost iubirea cea mai completă, cea mai profundă, cea mai totală, şi prin întâlnire, şi prin despărţire... A fost greu. Bărbatul meu a pierit în braţele mele... Atunci mi-a fost foarte, foarte greu, a fost nedrept. Nu am urcat pe scenă vreo nouă luni, mi-a fost frică să mai urc pe scenă, am crezut că va trebui să mă despart şi de teatru. Nu am mai urcat pe scenă acolo, la Timişoara, de atunci, din 9 mai 1972...”, spunea Florina. Actrița avea 28 de ani.


5.) O a doua iubire, eșuată


După ce a rămas văduvă, Florina Cercel s-a transferat la Bucureşti, unde s-a căsătorit a doua oară. „A fost una dintre cele mai nefericite experienţe ale vieţii mele. Este un om foarte inteligent, foarte cultivat, deosebit de frumos, mult prea frumos pentru un bărbat, dar din păcate, extrem de gelos şi extrem de negativist. Am divorţat în 1984, gelozia lui a plecat de la trecutul meu, nimeni nu a suportat comparaţia cu primul soţ”, a dezvăluit cu regret actrița.


Florinei Cercel i-a mai tăiat calea un om de afaceri sârb, însă povestea de dragoste s-a încheiat după opt ani. S-au despărţit după ce fina artistei, s-a băgat între ei: „Recunosc, sunt foarte pretenţioasă. Am avut zeci de curtenitori, dar nu, dacă nu iubesc eu, nu mă pot lăsa iubită”.


6.) Legătura cu Florin Piersic


„Vi s-a întâmplat vreodată să primiți un telefon și cel de la celălalt aparat să vă spună că a plecat din lumea asta o persoană dragă? În dimineață asta, eu am răspuns, cu o strângere de inimă, așa, ca o presimțire. Aud vorbele care mi se spun, dar parcă mintea mea refuză să le înțeleagă, le respinge ca pe o greșeală enormă, de parcă așa ar putea să le anuleze, să dea timpul înapoi și iar înainte, reparând eroarea destinului. Dar nu se întâmplă așa și încep să înțeleg că Florina Cercel, buna și iubita mea parteneră, nu mai este.


 O viață am fost parteneri de teatru. Sub bagheta regizorului Alexandru Tocilescu, pe platoul televiziunii române, în anii din urmă am jucat în «Ultima Haltă spre Paradis». Doamne, ce fericită a fost să fim iar împreună! (...)Sunt prietenii care nu mor niciodată, pe care nici timpul, nici distanțele nu le alterează. Florina Cercel m-a iubit. Ca partener și ca prieten. Și eu pe ea în egală măsură”, a scris Florin Piersic pe Facebook în iulie 2019...


7.) Relații pe care le-a refuzat


„Nimic nu e veşnic, nici sentimentele, gândurile pot fi mai cuprinzătoare decât sentimentele la un moment dat. Eu am fost iubită de familia mea, sunt iubită de sora mea, sunt iubită de câţiva prieteni excepţionali pe care-i am, pe care-i iubesc. În general, iubesc oamenii, în general iubesc viaţa, în general empatizez cu oamenii şi cu suferinţa umană, o-nţeleg, o accept, lupt cu ea, în măsura-n care pot", a spus actrița.


Florina Cercel a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1964, la clasa profesorilor Jules Cazaban, Cornel Todea și Victor Moldovan. A jucat ca actriță pe scenele următoarelor instituții: Teatrul Dramatic de Stat din Galați (1964-1965), Teatrul Național din Timișoara (1965-1973) și Teatrul Național din București (din 1972).


Născută în 1943 a decedat în 2019 în urma unui cancer pulmonar.


A primit Premiul UNITER pentru „cea mai bună interpretare feminină” pentru rolul Vassa Jeleznova din piesa „Vassa Jeleznova”, de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1990.

Daniel Georgescu

$$$

 Astăzi am conservat niște tarhon pentru iarnă și, odată cu mirosul lui minunat, m-au năpădit amintirile. M-am întors, fără să vreau, în anii aceia în care eram adolescentă și mama mă ruga s-o ajut la treburile mărunte, dar migăloase, care cereau răbdare și atenție sporită: să alegem frunze, să curățăm legături întregi de verdețuri, să pregătim pentru pus la borcan.

Mă fofilam cum știam eu mai elegant, spunând că am teme, că trebuie să scriu, să învăț. 😊 Nu-mi plăcea deloc să pigulesc, mai ales că mama era foarte atentă la detalii, ordonată, pretențioasă, migăloasă din cale afară. Dar, cu toate acestea, nu insista niciodată. Nu spunea că e greu, nu se plângea că o dor mâinile sau că e obosită. Nu-mi reproșa că face totul singură, nici măcar nu-mi spunea că o deranjează... Mă chema cu o jumătate de glas și, dacă refuzam, spunea doar: "Nu-i nimic, fă-ți treburile, lasă că mă descurc eu."

Și totuși, o ajutam. Nu mă lăsa inima să o las să facă totul singură. Și, atunci când ne apucam amândouă, munca devenea distracție. Alegeam frunză cu frunză, și printre ele se strecurau povești, amintiri și râsete. De multe ori îmi părea rău când se termina treaba, atât de mult îmi plăcea compania mamei.

M-a cuprins nostalgia și, odată cu ea, mi-am amintit și de vremurile copilăriei, când gospodinele se întorceau pe jos de la piață, cu sacoșe grele în mâini, pline de legume proaspete și verdețuri. Apoi începea ritualul toamnei: se făcea zacuscă, se pregătea zarzavat pentru iarnă, se fierbeau borcane cu gem și dulcețuri aromate… Toate erau așezate cu grijă în cămări răcoroase și în pivnițe...

Dar cel mai frumos era că toată munca aceea, toată osteneala adunată în borcane, era oferită cu naturalețe și generozitate oricui le trecea pragul. Așa se trăia atunci… cu mâinile mereu ocupate, dar cu inimile larg deschise. Cu muncă, cu grijă, cu răbdare și cu bunătate adevărată...

Astăzi, aș da orice să-mi mai ceară mama să o ajut. Să-mi spună, cu vocea ei blândă, că are nevoie de mine "puțin", că doar trebuie "să alegem ceva repede"... Aș lăsa totul baltă și m-aș așeza lângă ea, fără să cârtesc, fără să mă scuz, doar ca să mai simt o dată că suntem amândouă în același timp...

Dar astăzi am făcut tarhonul singură. În liniște, într-o tăcere apăsătoare și totuși duioasă, în care gândul meu a stat, tot timpul, lângă ea. Și în toată această liniște, am fost recunoscătoare. Pentru amintiri, pentru lecțiile pe care mi le-a dat, pentru dragostea aceea tăcută, care se așează în lucruri mărunte, în frunze spălate cu grijă, în borcane așezate cuminți, și în tot ceea ce nu s-a spus niciodată cu voce tare, dar s-a simțit întotdeauna... ❤

Irina Binder

$$$

 Morți, nebuni, multă băutură, replici prostești. 

Când vrei să fii cu orice preț interesant, dar rezultă că ești doar incult. Și dornic de like-urile progresiste, denigrând cultura națională. 

Ieri, Andrei Caramitru s-a trezit să ne explice Moara cu Noroc, Baltagul, Ion și Miorița: "Moara cu Noroc a lui Slavici – un thriller rural în care protagonistul, Ghiță, vinde familia pentru banii unui interlop. Învață copiii că lăcomia e justificată prin ‘sărăcie’, statul nu există, forța face legea. Succesul? Complicitate la crimă. 

Ion își violează și bate viitoarea soție ca să pună mâna pe pământ. Baltagul ne învață că răzbunarea personală bate justiția. Moromeții transformă bătaia domestică într-un act de filosofie populară. Iar Miorița ne spune să tăcem și să acceptăm moartea cu resemnare absolută. O rușine!”

Hai să-i explic cum se vede Hamlet al lui W. Shakespeare, piesă în care tatăl lui, Ion Caramitru, a făcut un rol epocal! L-am văzut când eram mic, dar acum înțeleg că nu trebuia. Era o mizerie după standardele sale. 

Pe scurt: 

O familie de dezaxați conducea Danemarca, regele este omorât. Fratele lui, Claudius, criminalul, se combină cu fosta cumnată, Gertrude, ca-n Las Fierbinți. Doi boșorogi în călduri sau doar ahtiați după bani, care ne învață că trebuie să ne omorâm fratele, dacă ne încurcă.

Promiscuitatea și băuta continuă le priește, dar nu pentru mult timp. Fiul regelui mort, Hamlet, cam pămpălău, se dă nebun. Unii zic că era, pentru că apare cu un craniu în mână, spunând o prostie: A fi sau a nu fi: aceasta-i întrebarea...

Mare scofală! Cred că nici el nu a înțeles ce a vrut să spună.

În aceeași cheie obscurantistă apare o fantomă! Ca și când ar crede cineva că ele există. Fantoma vorbește. 

Un tont Shakesperare ăsta, n-a găsit altă scenă mai credibilă. 

Încep să se omoare între ei, din greșeală sau dinadins. Ce văd spectatorii? Multă violență, femei isterice și un nebun care nu e nebun. 

Hamlet, într-un acces de detectivism, crede că-l prinde pe tatăl vitreg, Claudius, dar îl înjunghie pe Polonius, prietenul lui, care stătea ca prostu' după perdea. Era pe silent. Ups! 

Ofelia, fiica lui Polonius, o ia razna și începe să cânte balade și să înoate fără licență de salvamar. 

Spoiler: nu iese vie din baltă.

Claudius pune la cale un duel cu arme otrăvite între Hamlet și Laertes, fratele Ofeliei. 

Ca să fie sigur că moare măcar unul, mai pune și o cupă cu vin otrăvit. Gertrude bea din ea și moare. 

Laertes îl rănește pe Hamlet, Hamlet îl rănește pe Laertes, apoi Hamlet îl înjunghie pe Claudius și-i toarnă și vin pe gât. 

Ce ne învață englezoiul ăsta? Că lăcomia e justificată, forța face legea, complicitatea la crimă e normală, iar răzbunarea personală bate justiția...

Shakespeare ăsta n-ar prinde nici măcar un post de scenarist la vreo telenovelă turcească.


✍️Dan Andronic

$$$

 -Ce vrei să fii, când vei fi mare?

-Eu...vreau să fiu aviator...

Mereu aceeași întrebare

E adresată tuturor!


-Vasilică, tu ce vrei,

Să te faci când o să crești?

-Eu, doamnă, ca părinții mei,

Doctor chirurg în București!


-Dar tu, micuță Mărioară,

Când o să crești, cam ce ai vrea...?

-Eu, vreau să fiu o profesoară,

Așa cum e mămica mea!


-Dar tu...Gheorghiță? De ce taci?!

Ia zi...răspunde clar și tare,

Cam ce ai vrea tu să te faci,

Când o să crești, copile, mare?


-Eu, doamnă, știți...sunt mai sărman,

La noi o fost puțin mai greu,

Dar...mi-aș dori să fiu țăran,

Așa cum este tatăl meu!


Vedeți...eu nu am țoale bune,

Căci n-am bani, doamnă 'nvățătoare,

Dar tatăl meu mereu îmi spune,

Că țara...fără țărani...moare!


Și cine o să mai muncească,

Dacă de domni e țara plină?

Și-atunci, cu ce or să trăiască,

Când foamea-n lume o să vină?!


Nu am crescut cu prea mulți bani,

Și spun că, nu îmi e rușine,

Că toți ai mei or fost țărani,

Dar nu am dus lipsă de pâine!


Eu, doamnă, multe nu prea știu,

Dar tot aud că vin ani grei...

Așa că...asta vreau să fiu,

Țăran...cum or fost toți ai mei!


Dorel Mărgan ✍️

$$$

 DE CE OARE VOR TOȚI SĂ NE VADĂ ÎNGENUNCHIATI!.... PENTRU CĂ SUNTEM O ENIGMA PENTRU MULȚI.  Zona geografică în care se află astăzi România, ...