&&

 A murit în somn, din cauza unui stop cardiac, la vârsta de 53 de ani, pe 25 decembrie 2016. Sute de mii de oameni sunt încă în viață datorită lui.

Abia după moartea sa s-a aflat că cântărețul cheltuise milioane de dolari ajutând orfani, persoane fără adăpost, bolnavi și străini nevoiași. O concurentă a emisiunii TV „The Deal” a declarat în timpul unei pauze că are nevoie de 15.000 de lire sterline pentru o procedură de fertilizare in vitro. A doua zi, Michael a sunat-o și a transferat în secret întreaga sumă pe numele ei.

Richard Osman, prezentator TV: „George Michael a lucrat anonim la un adăpost pentru persoane fără adăpost unde am fost voluntară. Nu am spus nimănui niciodată pentru că ne-a rugat să nu o facem. Așa era el.”

Emmeline Mondeau, actriță: „O femeie de la o organizație caritabilă pentru copii mi-a spus că singurul motiv pentru care sunt încă activi este datorită lui George Michael.” Kate Vogue: „În fiecare Paște, când eu și Chris Tarrant găzduiam evenimentul caritabil pentru copii de la Capital FM, George Michael apărea la 3:30 dimineața și dona 100.000 de lire sterline.”

DJ Mike Brown: „A dat 25.000 de lire sterline unei femei necunoscute într-o cafenea pentru că plângea din cauza datoriilor. A scris un cec și a rugat-o pe chelneriță să i-l dea după ce a plecat.”

Vector Victoria: „A organizat un concert gratuit pentru asistentele care au îngrijit-o pe regretata sa mamă.”

Andrew: „Donațiile sale au contribuit la crearea unei lumi în care persoanele cu HIV pot trăi o viață sănătoasă, fără prejudecăți și discriminare.”

Jane Baron, administrator al organizației caritabile Terence Higgins: „Cu mult timp în urmă, am scris un articol despre un bărbat faimos care a lăsat un bacșiș de 5.000 de lire sterline unei chelnerițe pentru că era studentă la medicină și avea datorii. Acel bărbat era George Michael.”

Jurnalista Sally Hughes: „De asemenea, el a fost singura vedetă din emisiunea de concurs «Vrei să fii milionar?»” „unde câștigurile vedetelor merg în scopuri caritabile, iar el a spus: «Dacă pierd, voi plăti eu însumi».”

Jurnalista Sally Hughes: „Din 1996, George Michael a donat toate veniturile din piesa «Jesus» unor organizații caritabile pentru copii. El a donat milioane care au salvat sute de mii de copii. ”  

Romondonews24

&&&

 Memorie Artistică

 NINETA GUSTI 

A crescut în casa pictorului Nicolae Tonitza, la Vălenii de Munte — un spațiu în care arta se respira de la sine.  Poate de acolo i-a venit acel har de a face totul să pară firesc, și pe scenă, și în viață.

La 16 ani a venit în București vrând să urmeze Medicina sau Biologia. Dar a intrat la examenul de admitere la Conservatorul de Artă Dramatică, unde Lucia Sturdza-Bulandra a remarcat-o imediat și a luat-o la clasa ei.   Teatrul a câștigat.

În timpul studenției a jucat ca balerină la circ   — un detaliu aproape incredibil pentru o actriță care avea să joace Cehov și Molière. Până să devină marea actriță pe care o știm, a jucat mult timp roluri secundare — slujinice, personaje mărunte — de care nu s-a ferit niciodată. Fiecare era însă altfel decât celelalte.  

Avea trei mame și un tată cu mare trecere la femei. Hazul l-a moștenit de la mamă: „Avea un haz sec. Nu râdea niciodată și spunea niște lucruri de te prăpădeai de râs."  

Timp de 15 ani a fost alături de Radu Beligan — nu doar pe scenă, ci și în viață. Deși nu au fost mereu căsătoriți oficial, spunea că timpul petrecut împreună a fost mai valoros decât orice hârtie.  

Prin 1970 a lăsat Bucureștiul în urmă și s-a mutat la Crevedia, într-o casă țărănească cu curte.   Fără regrete, fără dramă. În ultimii ani, uneori nu a avut nici lemne cu care să-și încălzească soba, iar acoperișul casei se ruinase.  O artistă de o asemenea anvergură, ajutată lunar de UNITER cu pachete de mâncare.

Și totuși, cu o lună înainte de a muri, spunea senin:

„Eu nu cred în moarte, ci în plecare. O să plec pe o planetă cu oameni mai buni și mai frumoși, care să se iubească între ei."  

Un spiriduș care nu s-a grăbit niciodată să fie altcineva.

Respect!

CULTURA C URIOZITATI GANDURI

&&&

 La mulți ani,

 ANGELINA JOLIE! 

    

ANGELINA JOLIE s-a  născut pe 4 iunie 1975, în LOS ANGELES. O actriță cu un talent aparte, dar mai mult decât atât – o femeie cu o inimă uriașă, care a ales să-și folosească faima pentru a schimba vieți.

Cariera ei cinematografică a început de timpuriu, dar a explodat odată cu rolul său din GIRL, INTERRUPTED, care i-a adus un premiu OSCAR în 2000. A urmat succesul cu rolul LAREI CROFT în TOMB RAIDER, devenind un simbol al puterii feminine. De-a lungul timpului, a impresionat în filme precum GIA, CHANGELING, MR. & MRS. SMITH, MALEFICENT și A MIGHTY HEART – interpretări încărcate de emoție, forță și profunzime.

Viața ei nu a fost ușoară. A trecut prin perioade întunecate, luptând cu depresia, tulburări de imagine și pierderea mamei. Cu toate acestea, și-a transformat vulnerabilitatea în putere și a devenit o voce pentru cei care suferă în tăcere.

Mamă devotată a șase copii, dintre care trei adoptați – MADDOX (CAMBODGIA), ZAHARA (ETIOPIA) și PAX (VIETNAM) – și trei biologici – SHILOH și gemenii KNOX și VIVIENNE, din relația cu BRAD PITT. Dragostea pentru copiii ei este centrul vieții sale. A vorbit deschis despre cât de mult a învățat de la ei și cât de mult a crescut ca om datorită lor.

A fost căsătorită de trei ori: cu actorii JONNY LEE MILLER, BILLY BOB THORNTON și, cel mai cunoscut, cu BRAD PITT. Cu BRAD a format unul dintre cele mai urmărite cupluri de la HOLLYWOOD – „Brangelina”. Deși mariajul lor s-a încheiat, dragostea pentru copii i-a ținut mereu conectați ca părinți.

Activismul umanitar este o parte esențială din cine este ANGELINA. De peste 20 de ani, luptă pentru refugiați, drepturile femeilor și educația copiilor în zone de conflict. Ca Ambasador și apoi Trimis Special al ONU, a vizitat peste 60 de țări, a donat milioane din banii proprii și a fondat organizații precum THE MADDOX JOLIE-PITT FOUNDATION. A fost în SUDAN, YEMEN, SIRIA, AFGANISTAN, IRAK, CAMBODGIA, CONGO – nu pentru publicitate, ci pentru a vedea, a asculta și a ajuta.

Într-un gest de curaj absolut, a ales să-și facă o dublă mastectomie preventivă, după ce a descoperit că este purtătoare a unei gene care crește riscul de cancer. A scris public despre această alegere, inspirând milioane de femei să își controleze sănătatea fără rușine sau frică.

✍„Fă ceea ce simți că este corect, chiar dacă ești singur. Lumea are nevoie de mai mult curaj, de mai multă empatie.”

ANGELINA JOLIE este femeia, mama, luptătoarea și umanitara care a ales să transforme durerea în compasiune. Un exemplu de frumusețe interioară autentică.

Respect!

CULTURA   CURIOZITATI  GANDURI

&&&

 S-a întâmplat în 4 iunie105: La această dată, împăratul Traian părăsea Roma pentru a purta al doilea război împotriva dacilor (105-106). Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci „împăraţi buni” ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

În 101, el a lansat o expediţie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus. Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, reuşind astfel să cucerească Dacia în 106. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse, Sarmizegetusa, Traian a construit un nou oraş, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. 

A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca provincie romană. Podul lui Traian a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 şi primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta -Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei regelui Decebal. Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieşirea din defileul Cazanelor (Porţile de Fier) iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre şi stânci purtate din trecătoarea dintre Carpaţi şi Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susţinerea construcţiei.  Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d. Hr.). Conform scrierii lui Dio Cassius, podul avea aproximativ 18 metri în înălţime şi 12 în lăţime, cât să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marş. La cele două capete ale podului, sudic (Pontes) şi nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porţi monumentale, expresie a măreţiei şi puterii romane imperiale. O altă descriere a construcţiei podului a fost făcută de Procopius din Cezareea în lucrarea „De aedificis” (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaştrilor, romanii au deviat parţial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă şi azi, în Serbia, la est de oraşul Cladova. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate. Placa memorială romană „Tabula Traiana”, patru metri lungime şi 1,75 metri înălţime, care comemorează finalizarea drumului militar roman al lui Traian, este amplasată pe partea sârbească cu faţa spre malul românesc. Pe aceasta sunt inscripţionate următoarele (traducere din limba latină): „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod”. 

Istoricii consideră de obicei credibilă relatarea lui Cassius Dio care atribuie îndepărtarea suprastructurii podului succesorului lui Traian, Hadrian. Acesta îl percepea ca pe un risc pentru Moesia, în cazul unei invazii barbare din nord. Există însă şi surse care afirmă că autorul distrugerii ar fi Aurelian, în cadrul operaţiunii de abandonare a Daciei. Cei douăzeci de stâlpi încă se mai vedeau în anul 1856, când nivelul Dunării era foarte scăzut. În 1906, Comisia Internaţională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. În 1932, erau 16 stâlpi rămaşi sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost găsiţi de arheologi, probabil restul de patru fiind luaţi de apă între timp. Însă, chiar şi astăzi se pot vedea primul şi ultimul stâlp pe malurile Dunării. Podul lui Traian este un monument istoric, ce face parte din patrimoniul cultural naţional, aflat în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, prins pe Lista monumentelor istorice.

 Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna lui Traian ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.

Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost, rând pe rând, cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate, Decebal, împreună cu cei apropiaţi, a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani, el a fost ajuns şi, pentru a nu cădea prizonier, s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul unui stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.

Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T. CI. Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele în locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări. Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.

Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Tropaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative.

Dacia învinsă devine, în vara anului 106, provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia, ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei daco-române.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=665%26Itemid=316

https://e-pedia.ro/2015/03/25/al-doilea-razboi-daco-roman-105-106/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-cu-dacii-una-dintre-cele-mai-bine-pregatite-invazii

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/al-doilea-razbo i-daco-roman/

$$

 S-a întâmplat în 4 iunie1783: Avea loc prima demonstraţie publică a zborului cu balonul efectuată de fraţii Montgolfier (Joseph-Michel Montgolfier (n. 26 august 1740 – d. 26 iunie 1810) și Jacques-Étienne Montgolfier (n. 6 ianuarie 1745 – d. 2 august 1799) în localitatea  Annonay din sudul Franţei. Zborul, asistat de public, a durat circa zece minute, atingând o înălţime de 1600 - 2000 m.Regele Ludovic XVI invită fraţii pentru o prezentare a zborului cu balonul la Paris, însărcinând în acelaşi timp cu studiul acestui fenomen „Academia de Ştiinţe din Paris”. Jean-Baptiste Reveillon livrează tapete colorate şi sprijină financiar experimentul cu balonul. 

La data de 19 septembrie, fraţii fac un experiment cu un balon care se înalţă cu trei animale la bord (un miel, o raţă şi un cocoş), în prezenţa regelui; animalele supravieţuiesc zborului cu balonul. Drept urmare, regele aprobă să se facă încercări şi cu oameni. La 21 noiembrie 1783 balonul se înalţă cu primii oameni, fizicianul Pilâtre de Rozier şi ofiţerul Marquis d'Arlandes. Zborul durează 25 de minute fără incidente. Se preconizase ca experimentele să se efectueze cu deţinuţi, dar din cauza protestelor s-a renunţat la această idee. Încercarea următoare, la 1 decembrie 1783, se va face cu un gaz mai uşor decât aerul, folosindu-se hidrogenul. Jacques Charles zboară astfel în Paris pe o distanţă de trei km. Primul zbor cu un om la bordul unui balon în afara Franţei a avut loc lângă Milano la 25 februarie 1784.

Joseph-Michel Montgolfier şi Jacques-Étienne Montgolfier sunt fraţii francezi care au creat primul balon cu aer cald. Aceştia au elaborat schiţa de bază a balonului lor numit „Globe aérostatique”, care ulterior a fost îmbunătăţit şi a servit drept instrument pentru explorarea atmosferei superioare. Fraţii s-au născut într-o familie de fabricanţi de hârtie în Annonay din Franţa. Familia avea 16 copii, dintre care Joseph era al doisprezecelea, iar Etienne al cincisprezecelea. Cel mai mare frate, Raymond, era moştenitorul afacerii de familie. Etienne a fost trimis la Paris pentru a studia arhitectura, dar a revenit acasă după moartea fratelui său Raymond. Fabricarea hârtiei era o tehnologie avansată în secolul al XVIII-lea, astfel că atunci când Etienne s-a întors în atelierul tatălui său, aptitudinile sale tehnice acumulate la facultate erau mai mult decât binevenite. A preluat afacerea şi a reuşit să aplice inovaţiile de ultimă generaţie ale olandezilor.

De asemenea, şi Joseph lucra în afacerea de familie.În 1782 a creat o cutie de lemn foarte subţire şi i-a acoperit marginile şi partea superioară cu tafta, un tip de mătase lucioasă şi netedă. La fundul cutiei, a aprins o hârtie. Cutia de lemn s-a putut ridica la tavan. Amuzat de acest experiment, Joseph i-a scris lui Etienne, spunându-i să repete experimentul. Împreună, au construit acelaşi model, dar la o scară mai mare. În 1783, aceştia au realizat un balon rotund din pânză de sac cu trei straturi subţiri de hârtie. În demonstraţia publică, au umplut balonul cu aer încălzit prin arderea paielor şi a lânii sub deschiderea din josul balonului. Acesta s-a ridicat la circa 90 de metri în aer şi a rămas acolo timp de zece minute înainte să revină la sol.

După acest succes, fraţii Montgolfier şi-au prezentat balonul la Paris şi Versailles.Chiar au trimis o oaie, un cocoş şi o raţă cu balonul drept pasageri. De fiecare dată, obiectul a plutit timp de zece minute, după care a revenit în siguranţă la locul lansării.Tot în 1783, Etienne Montgolfier a colaborat cu Jean-Baptiste Revellion, un fabricant de tapet, iar împreună au construit un balon de peste o mie de metri cubi realizat din tafta căptuşit de lac de aluminiu.

Revellion a realizat un tapet colorat care acoperea balonul. Era albastru cu motive aurii, semne zodiacale şi sori. O lună mai târziu, doi angajaţi ai lui Revellion au zburat ca pionieri cu balonul, într-un coş ataşat obiectului, iar de atunci, balonul a devenit un vehicul care a revoluţionat tehnologia şi explorarea, împlinind visul omenirii de a zbura. Compania fraţilor Montgolfier încă există în Annonay sub numele de Montgolfier et Canson şi încă produce hârtii de multe tipuri care se vând în 120 de ţări.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Montgolfier-brothers

http://www.historyofballoons.com/balloon-history/montgolfier-brothers/

https://www.descopera.ro/istorie/17658370-fratii-montgolfier-inventatorii-balonului-cu -aer-cald

$&&

 S-a întâmplat în 4 iunie1918, 4/17: În această zi, a murit actriţa şi profesoara Aristizza Romanescu; a reuşit, în trei decenii de carieră, să interpreteze peste patru sute de roluri din toate genurile dramatice. Aristizza Romanescu s-a născut la 24 decembrie 1854, la Craiova, fiind fiica artiştilor Constantin Dimitriadi şi Paulina Stavrescu – actori de marcă ai teatrului din Craiova – şi nepoată a lui Teodor şi a Mariei Teodorini, creatorii unei adevărate dinstii artistice.

Încă din copilărie, ea a luat lecţii de actorie de la tatăl său, apoi a studiat la Şcoala Normală şi la Pensionul din Craiova, fiind îndrumată şi ocrotită de mătuşa sa, Maria Teodorini. În anul 1870, la vârsta de 16 ani, apare pe scenă într-un rol de băieţaş, în spectacolul „Acum 16 ani”, iar în anul 1872 va debuta şi oficial, în trupa cupletistului I. D. Ionescu. În   stagiunea   1872 – 1873  joacă  în  continuare   la   Craiova în piesele „Vicontele Letoriere”, „Smeul  nopţii”, „Crai  Nou”, sau „Baba  Hârca”. La  finele  stagiunii  pleacă  la  Iaşi,  debutând  acolo  în „Fântâna  Blanduziei”. În această perioadă, Aristizza intuieşte cum se interpretează un rol, cum să intre în pielea unui personaj, impresionând prin inteligenţă, sensibilitate, emotivitate, memorie de excepţie, dicţie perfectă şi un glas care a fost descris în presa vremii drept „clopoţel de argint” sau „glas de privighetoare”.

Au urmat apoi roluri în trupa Milo – Demetriad şi, apoi, la Bucureşti, unde a fost remarcată de scriitorul Ion Ghica, primul director al Teatrului Naţional, care i-a încredinţat rolul principal din tragedia „Roma învinsă” de A. Parodi, tradusă în versuri de Ion Luca Caragiale. Începând cu anul 1877, ea joacă la Societatea Dramatică din Bucureşti, întemeiată chiar de către tatăl său, iar doi ani mai târziu obţine o bursă regală la Paris, unde studiază arta dramatică cu profesorii Got, Delaunay şi Regnier, uimindu-şi îndrumătorii cu talentul său.

S-a întors, apoi, în România, în 1880, unde a început colaborarea cu Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a devenit societară, iar mai apoi cu Teatrul Naţional din Iaşi. La Bucureşti îl va avea ca partener de scenă, între anii 1884 şi 1992, pe Grigore Manolescu, iar după moartea acestuia, în plină glorie, va juca mult alături de Nottara.Tot în această perioadă se căsătoreşte cu actorul Ion Romanescu. Interpretează rolurile „Iulia” din Ovidiu şi „Geta” din Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, „Zoe” din O scrisoare pierdută şi „Anca” din Năpasta de I. L. Caragiale, „Julieta” din Romeo şi Julieta, „Desdemona” din Othello de William Shakespeare, „Luiza” din Intrigă şi iubire de Friedrich Schiller, „Regina” din Ruy Blas, „Dona Sol” din Hernani de Victor Hugo etc., alături de parteneri ca Grigore Manolescu, Constantin I. Nottara, Ştefan Iulian ş.a.

Marea artistă, care a întruchipat peste 400 de personaje, a interpretat toate genurile de roluri: comedie, melodramă, tragedie şi a cântat în vodeviluri. Viaţa ei a fost un perpetuu zbucium, pentru că alerga de la Bucureşti spre scenele de la Iaşi; a jucat şi la circul Sidoli, apoi prin vechile grădini bucureştene, cu trupa lui I. D. Ionescu de la Union. A devenit, apoi, în 1893, profesor de declamaţie la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. În anul 1903, la doar 49 de ani şi la împlinirea a 30 de ani de teatru, dezgustată fiind de condiţia artiştilor de la noi, Aristizza Romanescu şi-a anunţat retragerea de pe scenă, solicitând pensionarea, însă suma pe care o primea lunar era atât de mică, încât în anul următor a trebuit să i se acorde un ajutor de 100 de lei „din mila statului”. Situaţia ei materială a determinat-o atunci să-i îndemne pe cei mai tineri să nu urmeze niciodată o carieră artistică. Ea a jucat şi multe roluri pro bono, pentru a aduna fonduri pentru răniţi, inundaţii, invalizi, pentru Eminescu când era bolnav, pentru Crucea Roşie, pentru alte instituţii caritabile şi pentru realizarea bustului lui Bolintineanu.

Ea s-a remarcat prin vocea cristalină şi caldă, memoria uimitoare, cu pronunţia şi articulaţia limpede, cu atitudinea ei, când sfioasă, când plină de avânt, care făcea publicul să izbucnească în aplauze şi ovaţii frenetice. Repeta rolurile în permanenţă, la teatru, apoi acasă, unde îşi transformase salonul într-o mică scenă, unde, cu toate accesoriile şi cu ajutorul costumelor realiza punerea în scenă, exact ca la teatru. În anul 1910 se implică în  eforturile  de redresare  a  teatrului  craiovean,  interpretând rolul  Elizei Rareş din piesa „Mama”, de I. Miclescu. În anii 1911 – 1912, a jucat rolul unei surori de caritate în primul film istoric românesc, „Independenţa României” (purtând pe generic subtitlul „Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877”), care a avut premiera la 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie” din Bucureşti.

Aristizza Romanescu a rămas să predea la Conservator până în anul 1914, timp de 20 de ani, împreună cu Nottara, unde a format generaţii întregi de viitori actori, nume ce au scris istoria teatrului românesc prin rolurile intepretate: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Maria Ventura, Olimpia Bârsan, Maria Giurgea, Constanţa Dimitriade. După începutul Primului Război Mondial, pleacă la Iaşi unde îşi petrece ultimii ani din viaţă, şi unde marii noştri actori joacă teatru şi adună fonduri pentru a-i dona Arristizzei Romanescu, deoarece era bolnavă, avea pensie foarte mică şi nu se putea întreţine.

Aristizza Romanescu a trecut la Domnul la 4 iunie 1918, fiind înmormântată la Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Aristizza Romanescu a fost plasată, alături de Constantin I. Nottara şi de Grigore Manolescu, în „trioul de aur” al scenei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În amintirea sa, unul din premiile decernate anual de Academia Română a fost denumit Premiul Aristizza Romanescu pentru artele spectacolului, printre laureaţii din ultimii ani aflându-se Tamara Buciuceanu-Botez şi Oana Pellea.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Montgolfier-brothers

http://www.historyofballoons.com/balloon-history/montgolfier-brothers/

http://www.museumofflight.org/Exhibits/montgolfier-brothers-balloon

https://www.descopera.ro/istorie/17658370-fratii-montgolfier-inventatorii-balonului-cu-aer-cald

http://www.rador.ro/2018/06/04/portret-aristizza-romanescu-destinul-trist-al-unei-artiste-s tralucitoare/

$$&

 S-a întâmplat în 4 iunie1920: La această dată, se încheia, la Trianon (Franţa), Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Ungariași avea loc recunoaşterea pe plan internaţional a unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România (va intra în vigoare la 25.VII.1921).Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. 

Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, şi de Ungaria, de altă parte.Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România şi Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) şi cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 şi repudiat apoi, fiind înlocuit cu Tratatul de la Lausanne).

Tratatul a consfințit existența unui stat maghiar independent – un ideal încă din vremea Revoluţiei din 1848 – dar nu în frontierele pe care aceştia le doreau.Tocmai de aceea, Tratatul de la Trianon avea să devină, în mentalul colectiv ungar, drept o catastrofă pentru naţiunea maghiară şi este, an de an în jurul datei de 4 iunie, prilej de nostalgii pentru poporul vecin. În fapt, la 4 iunie, Ungaria marchează, an de an, „Ziua Coeziunii Naționale”...

Anul 1917 al Primului război Mondial a fost marcat de schimbarea de regim politic în Rusia ca urmare a revoluţiei din februarie, de intrarea Statelor Unite în război, în aprilie, şi de lovitura de stat bolşevică, din octombrie, iar în aceste condiţii Puterile Aliate şi-au revizuit planul iniţial de pace conceput cu un an în urmă. În faţa pericolului creat de un posibil vid de putere în spaţiul central european s-a adus în discuţie nu desfiinţarea Imperiului Austro-Ungar, ci cerinţa de dezvoltare lioberă autonomă a fiecăreia dintre naţiunile sale componente.La fel de importantă în arhitectura geopolitică a momentului a fost rolul mişcărilor de emancipare naţională a popoarelor din fostul imperiu, care prin acţiunile lor au reuşit nu doar să câştige simpatia şi admiraţia reprezentanţilor aliaţilor, dar şi să nu le lase acestora prilejul de a adopta hotărâri arbitrare în ceea ce-i priveşte.

 La 29 septembrie 1918, Bulgaria a capitulat, la 21 octombrie, o adunare naţională provizorie proclamase independenţa Austriei, iar la 31 octombrie Consiliul Naţional Maghiar sancţiona nulitatea actului dualist încheiat cu Austria în anul 1867. Imperiul se afla pe făgaşul unui rapid proces de disoluţie, la 3 noiembrie Austro-Ungaria a cerut încetarea ostilităţilor şi încheierea unui armistiţiu, act ce s-a perfectat la Padova prin reprezentantul Antantei, generalul italian Armando Vittorio Diaz, iar în fruntea guvernului a fost instalat contele Károlyi Mihály. Trebuie spus că niciuna dintre cele două acţiuni de separare politică şi teritorială a fostelor componente ale imperiului nu au fost recunoscute de către Franţa, mai ales prin prisma riscului ca Germania să anexeze Austria.

Referitor la soarta Transilvaniei, trebuie spus că după semnarea, de către România, în 1916, a înţelegerii secrete încheiate cu Aliaţii, care condiţiona rezolvarea viitorului statut al Ardealului de rămânerea României în tabăra Antantei, promisiunea că această provincie va reveni României la încheierea războiului era pusă sub semnul întrebării după semnarea Păcii separate de la Buftea – Bucureşti cu Puterile Centrale, în 24 aprilie/7 mai 1918. Situaţia avea să se complice după ce reprezentanţii noului guvern instalat la Budapesta l-au contactat la Belgrad pe generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul Armatei Aliate a Orientului, şi au semnat, în 13 noiembrie 1918, un acord care prevedea printre altele ca trupele maghiare să fie retrase în spatele unei linii ce pornea de pe Valea Someşului Mare, apoi pe Valea Bistriţei, o lua pe Valea Mureşului până la vărsarea acestuia în Tisa, de unde prin Subotica, Baja şi Pécs ajungea la râul Drava. Astfel, teritoriul trebuia evacuat în opt zile, urmând a fi ocupat de trupele aliate, dar administrat de către guvernul maghiar.

La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român s-a întrunit la Oradea si a decis să se folosească de principiul dreptului la autodeterminare a naţionalităţilor, hotărând ca de atunci înainte parlamentul şi guvernul de la Budapesta să nu le mai reprezinte interesele, declaraţia în acest sens fiind adusă la cunostinţa administraţiei maghiare de către Alexandru Vaida-Voevod în ședinţa Parlamentului Ungariei din 5/18 octombrie, după care, pe 27 octombrie/9 noiembrie, a fost constituit Consiliul Naţional Român la Budapesta ca autoritate administrativă unică pentru teritoriile locuite de români.

Guvernul Károlyi, prin intermediul ministrului Oszkár Jászi, a încercat să înduplece partea română, să o aducă la masa negocierilor pentru a o convinge de inoportunitatea destrămării teritoriale a vechii Ungarii. La 13-14 noiembrie 1918, se purtau convorbiri, la Arad, însă acestea nu au condus la nici un rezultat, în vreme ce Jászi propunea constituirea populaţiei româneşti în entităţi teritoriale compacte şi omogene, care să se bucure de autonomie administrativă şi culturală în cadrul unei federaţii conduse de maghiari, conducerea CNR dorea ruperea oricăror legături politice şi teritoriale cu fosta Ungarie.

În acest context, Consiliul Naţional Român Central şi-a mutat sediul de la Budapesta la Arad, în mijlocul populaţiei româneşti majoritare şi a trecut la organizarea în teritoriu a consiliilor naţionale locale şi a gărzilor naţionale, după care a pregătit alegerea delegaţilor care urmau să fie prezenţi la Alba Iulia, unde pe 1 Decembrie 1918 era convocată o mare adunare populară sub auspiciile căreia românii transilvăneni trebuiau să se pronunţe asupra viitorului Ardealului.Trebuie accentuată ideea Consiliului Naţional Român Central, de a se îngriji să confere Adunării de la Alba Iulia un caracter profund plebiscitar, de aceea toţi cei 1228 de delegaţi prezenţi aici au fost purtătorii mandatelor încredinţate lor de către comunităţile care i-au ales.

Urmarea a fost faptul că o sută de mii de participanţi veniţi din toate comitatele locuite de români au ratificat prin ovaţiile şi uralele lor decizia de Unire a Transilvaniei cu România proclamată la Alba Iulia de către delegaţii lor, subliniind pe această cale încă odată caracterul plebiscitar al evenimentului.În replică, Guvernarea Károlyi nu a recunoscut validitatea Adunării de la Alba Iulia şi nici pe cea a constituirii Consiliului Dirigent, iar la 8 decembrie l-a numit pe Apáthy István în funcţia de şef al Comisariatului pentru Ungaria de Est, care în perioada următoare avea să-şi radicalizeze poziţia faţă de românii ardeleni.

Armata română se pregătea să împingă linia de demarcaţie spre vest, cu acordul generalului Berthelot, şi să ocupe Clujul şi alte nouă oraşe  transilvănene, veste care a panicat cabinetul de la Budapesta. Până la începerea lucrărilor Conferinţei de Pace, pe 18 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră deja două treimi din teritoriul Transilvaniei, situaţia fiind calificată de partea maghiară ca fiind „intolerabilă”. La 11 ianuarie 1919, eşecul cabinetului Károlyi în a gestiona situaţia din teritoriile fostei coroane maghiare au condus la formarea unui nou guvern, cel condus de Dénes Berinkey, şi la proclamarea Republicii Populare Ungare, al cărei preşedinte provizoriu a devenit fostul premier.

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă, Georges Clemenceau, iar şeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, a avut însă în componenţa sa extrem de valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizau printr-un înalt nive de profesionalism, pe o argumentaţie modernă, sobră, solidă şi, printr-un aspect absolut remarcabil: respectul datorat popoarelor vecine.

Divergenţele teritoriale care urmau a fi analizate în cadrul dezbaterilor nu s-au limitat numai la asteptatele contradicţii dintre pretenţiile emise de statele succesoare şi cele emise de Austria şi Ungaria, ci se extindeau şi asupra disputelor teritoriale ivite între statele asociate, cum a fost criza cehoslovaco-polonă legată de apartenenţa regiunii Teschen sau cea româno-sârbă cu privire la Banat.

Delegaţia noului guvern al Ungariei la conferinţa de pace a ajuns la Paris pe 14 ianuarie 1920, avându-l în frunte pe contele Apponyi Albert, punând pe masa Conferinţei un voluminos material probatoriu menit să susţină pretenţiile maghiare, modalitate în care procedat şi România, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Austria şi Italia. Concluziile au fost că maghiarii au rămas prizonierii aceloraşi mentalităţi exclusiviste de dinaintea izbucnirii războiului, iar toate statele vizate de pretenţiile Ungariei au protestat solidar împotriva argumentaţiei maghiare.

După audierea punctului de vedere al României, prezentat de Ion I.C. Brătianu în sedinţa din 31 ianuarie 1919, s-a luat cunoştinţă de dificultatea trasării frontierelor române şi s-a avansat propunerea de a se înfiinţa Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale referitoare la România, alcătuită din experţi care trebuiau să se pronunţe asupra corectitudinii revendicărilor formulate de părţi. Grupul de experţi americani a sugerat ca România să preia întreaga Transilvanie, comitatele româneşti din Ungaria şi două treimi din Banat, varianta propusă de experţii francezi era cea mai avantajoasă, în special pentru românii din Crişana, în vreme ce experţii englezi şi-au declinat opţiunea după ce au constat că în ambele variante avansate existau mai multe zone etnice amalgamate.

După 12 runde de întâlniri, raportul comisiei pentru trasarea frontierelor româneşti a fost finalizat la 6 aprilie 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe l-a ratificat la 8 mai, iar Consiliul celor Patru l-a aprobat la 12 mai. Semnarea tratatului de pace cu Ungaria şi consfinţirea hotărârilor adoptate cu privire la frontiere a întârziat din pricina tulburărilor create în Europa Centrală de regimul bolşevic instaurat la Budapesta și de intervenţia militară română de anihilare a focarului de răspândire a comunismului pe continent. Intervenția militară română a culminat cu ocuparea Budapestei de către armata română în seara zilei de 3 august 1919.

Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse în urma războiului au fost semnate după cum urmează:

- cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 – extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice

- cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 – acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania

- cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919 – acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916

-cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari un Diktat; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74); Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947

- cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 – acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.

Tratatul de la Trianon are patru părți principale. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial). Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.Partea a treia (articolele 36-78), intitulată „Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.

În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează că: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.” În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918 a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat.Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.

Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne. Trebuie remarcat şi un alt aspect: la 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au existat manifestaţii exuberante de satisfacţie ci s-a trăit o bucurie liniştită, profundă, ca o reacţie la faptul că recunoaşterea Unirii a fost un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.

Este evident că Ungaria s-a simţit nedreptăţită de prevederile Tratatul de la Trianon, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea ţării, Ungaria a căutat să-şi modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce a fost cândva „Ungaria Mare”.Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional...

Mai mult, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon. Este cazul anilor 1938 – 1941, când Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941. Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria.

Se poate spune că deşi au fost depuse eforturi considerabile, umane şi materiale, tentativele de reconfigurare a frontierelor ungare, după momentul Trianon, au eşuat, singurele consecinţe care au rezultat din aceste tentative fiind tensionarea relaţiilor cu statele vecine şi cu marile puteri, precum şi iluzionarea minorităţilor maghiare aflate în jurul Ungariei.

Surse:

https://wwi.lib.byu.edu/index.php/Treaty_of_Trianon

http://aos.ro/editura/carti/978-606-8636-46-7-tratatele-de-la-trianon-si-paris-din-1920-documentele-prin-care-s-a-consfintit-infaptuirea-romaniei-mari

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tratatul-de-la-trianon-96-de-ani-batalia-pentru-transilvania

http://www.rador.ro/2018/06/04/documentar-tratatul-de-la-trianon-si-lupta-pentru-transilvania/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/29/4-iunie-1920-tratatul-de-pace-de-la-trianon-si-ce-nu-au-invatat-din-istorie-revizionistii-unguri-2/

https://www.art-emis.ro/istorie/tratatul-de-pace-de-la-trianon-4-iunie-1920