$$_

 S-a întâmplat în 5 aprilie1908: În această zi, a venit pe lume actriţa Bette Davis. Ruth Elizabeth Davis, cunoscută ca Bette Davis, (d. 6 octombrie 1989) a fost o actriţă americană de teatru, film şi televiziune, laureată de două ori a Premiului Oscar. Cunoscută pentru dorinţa sa de a interpreta caractere deloc simpatice, Davis a fost constant apreciată pentru performanţele sale actoriceşti relevate într-o paletă foarte largă de diferite tipuri de filme: de la filme poliţiste şi filme istorice, iar ocazional comedii, până la filmele care au consacrat-o inconfundabil, drame romantice.

Ruth Elizabeth Davis, cunoscută din fragedă copilărie ca „Betty”, s-a născut în Lowell, statul american Massachusetts, fiind fiica lui Harlow Morrell Davis și Ruth („Ruthie”) Augusta Favor. Sora ei, Barbara (cunoscută ca „Bobby”), s-a născut în 25 octombrie 1909.Familia avea descendenți englezi, francezi și galezi. În 1915, părinții viitoarei actrițe s-au despărțit, iar în 1921 Ruth Davis s-a mutat împreună cu fetele în New York City, unde a lucrat ca fotograf.Betty a fost atrasă de profesiunea de actriță după ce l-a văzut pe Rudolph Valentino în filmul din 1921 Cei patru călăreți ai apocalipsului, respectiv pe Mary Pickford în filmul, din același an 1921, Micul lord Fauntleroy, și și-a schimbat ortografia numelui după personajul „Bette” din opera lui Honoré de Balzac, La Cousine Bette. A fost încurajată de mama ei, care dorise de asemeni să devină actriță.

A studiat la Academia Cushing în Ashburnham, Massachusetts, unde l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Harmon O. Nelson, poreclit „Ham”. În 1926 a văzut piesa de teatru Rața sălbatică de Ibsen cu Blanche Yurka și Peg Entwistle. A dat concurs pentru a fi admisă la Manhattan Civic Repertory dar a fost respinsă de Eva LeGallienne (fondatoarea acestuia), care i-a descris atitudinea ca fiind „nesinceră” și „frivolă”. A fost acceptată de Școala de teatru John Murray Anderson și a studiat dansul cu Martha Graham. A dat concurs pentru George Cukor, și cu toate că acesta nu a fost foarte impresionat, i-a oferit lui Davis primul rol plătit — timp de o săptămână a jucat rolul unei fete din cor în piesa Broadway. A fost apoi aleasă să joace rolul lui Hedwig din Rața sălbatică, rol interpretat anterior și de Entwistle. După reprezentări în Philadelphia, Washington și Boston, și-a făcut debutul pe Broadway în 1929 în Broken Dishes, urmat de Solid South.Un producător de la Universal Studios a observat-o și a invitat-o la Hollywood pentru a da audiții.

Însoțită de mama ei, Davis a călătorit cu trenul la Hollywood, ajungând acolo pe data de 13 decembrie 1930.A observat cu mirare că nimeni de la studio nu a fost trimis să o întâmpine; un angajat o așteptase, dar plecase deoarece „nimeni nu arăta a actriță.” A fost respinsă la prima audiție, dar a fost folosită în alte audiții pentru alți actori. O a doua audiție a fost aranjată pentru Davis pentru filmul A House Divided (1931). Carl Laemmle, șeful studiourilor Universal, a vrut să o trimită pe Davis acasă, dar Karl Freund i-a spus că aceasta are „ochi adorabili” și că ar fi potrivită pentru The Bad Sister (1931), film în care avea să-și facă astfel debutul. Filmul nu a avut succes, iar următorul ei rol în Seed (1931) a fost prea mic pentru a atrage atenția.

Studiourile Universal i-au reînnoit contractul pentru încă trei luni, având un mic rol în Podul Waterloo (1931) înainte de a fi împrumutată companiilor Columbia Pictures pentru The Menace și Capital Films pentru Hell's House (ambele în 1932). După nouă luni și șase filme fără succes, Laemmle a decis să nu-i reînnoiască contractul. George Arliss a ales-o pe Davis în rolul principal din filmul The Man Who Played God (1932), iar pentru tot restul vieții, Davis l-a numit pe acesta ca fiind cel care a ajutat-o să pătrundă în lumea de la Hollywood. În urma acestui rol, Warner Bros. i-a oferit un contract pe cinci ani.În 1932 s-a căsătorit cu Harmon „Ham” Nelson, care fusese examinat amănunțit de către presă: cei 100$ câștigați săptămânal de el nu se comparau cu cei 1.000$ câștigați de Davis pe săptămână. După mai mult de 20 de roluri în filme, rolul vicioasei și neîngrijitei Mildred Rogers în Sclavia umană („Robie”) (1934), o adaptare după romanul omonim de W. Somerset Maugham, i-a adus primele recenzii pozitive importante. Filmul a fost un succes, iar jocul actoricesc al acesteia a fost apreciat de către critici, 

În rolul lui Joyce Heath din Patima (1935) pentru care a câștigat primul ei premiu Oscar. Davis a apărut în rolul unei actrițe cu probleme în filmul Patima (1935), primind recenzii foarte bune. A câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, dar l-a numit un „premiu de consolare” după întâmplarea cu Sclavia umană. Pentru restul vieții, Davis a susținut că ea i-a dat numele de „Oscar” statuetei deoarece posteriorul acesteia semăna cu cel al soțului ei al cărui prenume era Oscar, cu toate că a fost contrazisă de Academy of Motion Picture Arts and Sciences, printre alții...În următorul ei film, Pădurea împietrită (1936), Davis a apărut alături de Leslie Howard și Humphrey Bogart, dar Bogart, în primul său rol important, a fost acela care a primit majoritatea criticilor pozitive. Davis a continuat să apară în diverse filme de-a lungul următorilor doi ani, dar majoritatea au fost considerate mediocre.

În timpul filmărilor la Jezebel, Davis a început o relație sentimentală cu regizorul William Wyler. Aceasta l-a descris ca fiind „dragostea vieții mele”, spunând că turnarea filmului cu el a fost „vremea când am fost cea mai fericită.” Filmul a fost de asemenea un succes, iar interpretarea lui Davis în rolul unei frumoase din Sud i-a adus un al doilea premiu Oscar, ducând la speculații că aceasta va juca un rol asemănător, cel al lui Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului. Davis și-a exprimat dorința de a juca ea rolul, iar în timp ce David O. Selznick căuta o actriță pentru a o interpreta pe Scarlett, un vot organizat de un post radio a indicat-o pe Davis ca fiind favorita publicului. Warner i-a oferit serviciile actriței lui Selznick într-o înțelegere ce îi includea și pe Errol Flynn și Olivia de Havilland, dar Selznick nu a considerat-o pe Davis potrivită, respingând oferta. Jezebel a marcat începutul celei mai de succes perioade din cariera lui Davis, fiind timp de câțiva ani inclusă pe lista „Cele mai valoroase 10 vedete”. În contrast cu succesul lui Davis, soțul ei, Ham Nelson, a eșuat în încercarea de a-și construi o carieră, relația dintre cei doi răcindu-se. În 1938 Nelson a obținut dovezi conform cărora Davis avea o relație sexuală cu Howard Hughes, înaintând actele de divorț datorită „atitudinii crude și inumane” ale acesteia. La sfârșitul anilor '30, Davis era cea mai de succes actriță a companiei Warner Brothers, aceștia începând să o portretizeze având o atitudine fermecătoare, precum în trailerul pentru filmul Victoria întunericului (1939).

În ianuarie 1941, Davis a devenit prima femeie președinte a Academiei de arte și științe cinematografice, dar s-a opus membrilor comitetului prin felul ei iute de a fi și a propunerilor sale radicale. Fiind pusă față în față cu dezaprobare și rezistență din partea comitetului, Davis a demisionat. Succesoarea ei a fost Jean Hersholt, care a implementat schimbările sugerate de Davis.În urma atacului de la Pearl Harbor Davis a petrecut primele luni din 1942 vânzând obligațiuni de război. După ce Jack Warner a criticat tendința ei de a linguși mulțimea pentru a cumpăra, aceasta i-a amintit că publicul îi aprecia interpretările ei de scorpie. A vândut obligațiuni în valoare de două milioane de dolari în două zile și o poză cu ea din Jezebel pentru suma de 250.000 dolari.A jucat pentru regimentele de oameni de culoare, fiind singurul membru alb într-o trupă formată de Hattie McDaniel, care le includea și pe Lena Horne și Ethel Waters. La sugestia lui John Garfield de a deschide un club pentru militari în Hollywood, Davis — cu ajutorul lui Warner, Cary Grant și Jule Styne — a transformat un vechi club de noapte în Hollywood Canteen, deschis pe 3 octombrie 1942. În 1980 a primit Medalia pentru servicii civile distinse, cel mai mare grad oferit unui civil din partea Ministerului Apărării al Statelor Unite, pentru munca depusă în „Hollywood Canteen”.

La începutul anilor '40, o parte din filmele în care a jucat Davis au fost pe teme de război, precum Watch on the Rhine (1943) și Thank Your Lucky Star (1943), un muzical cavalcadă cu mulți actori cunoscuți, fiecare dintre vedetele implicate donând banii obținuți către Hollywood Canteen. Davis a interpretat un cântec, „They're Either Too Young or Too Old”, care s-a bucurat de succes după lansarea filmului.În august 1943, Arthur Farnsworth, soțul lui Davis, s-a prăbușit în timp ce se plimba pe o stradă din Hollywood, decedând două zile mai târziu. O autopsie a scos la iveală că responsabilă pentru căzătură era o fractură de craniu ce avusese loc cu două săptămâni înainte. Davis a depus mărturie în fața unui juriu că nu avea cunoștință de un eveniment care să fi cauzat rana.Verdictul dat a fost cel de „moarte accidentală”. Distrusă de durere, Davis a încercat să se retragă din următorul ei film, Mr. Skeffington (1944), dar Jack Warner, care oprise producția după decesul lui Farnsworth, a convins-o să continue.

Davis s-a căsătorit în 1945 cu un artist, William Grant Sherry care, la nevoie, lucra și ca masor. Ea s-a simțit atrasă de el deoarece i-a spus că nu auzise de ea și deci nu este intimidat de ea. Printre rolurile oferite lui Davis pentru reîntoarcerea pe marele ecran a fost cel al lui Rose Sayer în Regina africană. Când a aflat că filmul avea să fie filmat în Africa, Davis a refuzat rolul, spunându-i lui Jack Warner „Dacă nu poți filma filmul într-o barcă în spatele studioului, nu sunt interesată”.Rolul i-a revenit lui Katherine Hepburn, care a fost nominalizată la premiul Oscar. În 1948, Davis a fost distribuită în Winter Meeting, iar cu toate că inițial a fost entuziastă, a aflat că Warner aranjase să fie filmată cu lumină „slabă” pentru a-i ascunde vârsta. Și-a adus aminte că a văzut aceeași tehnică de iluminare „pe platourile de filmare ale unor filme cu Ruth Chatterton și Kay Francis și știam ce înseamnă asta”.Dincolo de pădure (1949) a fost ultimul film făcut de Bette la studiorile Warner Bros., după o colaborare de 17 ani. În ciuda insucceselor filmelor ei recente, în 1949 a negociat un contract de patru filme cu Warner Bros. care s-au angajat să o plătească cu 10.285 dolari pe săptămână, devenind astfel cea mai bine plătită femeie din Statele Unite.

În 1949, Sherry și Davis se despărțiseră iar ziariștii de la Hollywood erau de părere că Davis era la sfârșitul carierei. A filmat The Story of a Divorce (lansat în 1951 sub titlul Plată la cerere) dar nu a primit alte oferte. La scurt timp de la terminarea filmărilor, producătorul Darryl F. Zanuck i-a oferit rolul unei actrițe de teatru îmbătrânite. Criticii au lăudat interpretarea lui Davis. A fost din nou nominalizată la premiile Oscar, iar unii critici precum Gene Ringgold au descris jocul ei actoricesc în rolul lui Margo ca fiind „cea mai bună interpretare a ei din toate timpurile”. Davis a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Film de la Cannes și de la New York Film Critics Circle Award. A primit același premiu și de la San Francisco Film Critics Circle Awards, după ce fusese numită de aceștia „Cea mai proastă actriță” pentru rolul din Dincolo de pădure (1949). În aceeași perioadă a fost invitată să-și lase urma palmelor în fața celebrului Grauman's Chinese Theatre.

Pe 3 iulie 1950, divorțul lui Davis de William Sherry a fost finalizat, iar pe 28 iulie s-a căsătorit cu Gary Merrill. Cu acordul lui Sherry, Merrill a adoptat-o pe B.D., fiica lui Davis cu Sherry, iar în 1950 Davis și Merrill au adoptat o fată pe care au botezat-o Margot. Familia a călătorit în Anglia, unde Davis și Merrill au apărut într-un film, Another Man's Poison. Filmul a fost primit fără entuziasm atât din partea publicului cât și din partea criticilor, iar ziariștii de la Hollywood au scris din nou că Davis și cariera ei erau pe terminate, iar nominalizarea la premiile Oscar pentru Steaua (1952) nu avea cum s-o salveze.Davis și Merrill au adoptat un băiat, Michael, în 1952, iar Davis a apărut pe Broadway într-un teatru de revistă, Two's Company, regizat de Jules Dassin. Puține din filmele lui Davis din anii '50 s-au bucurat de succes, iar multe din interpretările sale au fost criticate de criticii de specialitate. 

Până la sfârșitul deceniului, Davis a apărut în filmele britanice The Nanny (1965), Aniversarea (1968), și Camere de legătură (1970), dar cariera ei a început să stagneze din nou. La începutul anilor '70 Davis a fost invitată la New York pentru a apărea într-o prezentare scenică — Great Ladies of the American Cinema. În 1977, Davis a devenit prima femeie care a primit un premiu pentru întreaga carieră din partea Institutului American de Film. În urma evenimentului, Davis a fost din nou căutată de producători, fiind adesea nevoită să aleagă între mai multe oferte. Pentru cea mai mare parte a carierei sale ce avea să urmeze, Davis avea să lucreze în televiziune. A primit un premiu Emmy pentru Strangers: The Story of a Mother and Daughter (1979) cu Gena Rowlands, fiind nominalizată pentru interpretările din White Mama (1980) și Little Gloria... Happy at Last (1982).A mai interpretat și roluri secundare în alte două filme Disney: Muntele vrăjitoarei (1978) și Pândarul din pădure (1980).

Numele lui Davis a devenit cunoscut unei noi generații odată cu hitul lui Kim Carnes, „Bette Davis Eyes”. Piesa a atins locul 1 în mai multe țări, printre care Brazilia, Norvegia și Statele Unite, în aceasta din urmă devenind cel mai bine vândut cântec al anului 1981, petrecând zece săptămâni pe locul 1. Davis a fost impresionată de compliment, scriindu-i lui Carnes și compozitorilor pentru a le mulțumi.Davis a continuat să apară în filme pentru televiziune, jucând în Family Reunion (1981) alături de nepotul J. Ashley Hyman, A Piano for Mrs. Cimino (1982) și Right of Way (1983) cu James Stewart.Ultimul rol al lui Davis a fost în Balenele din august (1987), primind laude pentru acesta, într-o perioadă în care sănătatea ei era tot mai precară, suferind și de o traumă personală. În 1983, după filmarea episodului-pilot din serialul TV Hotel, s-a descoperit că Davis suferea de cancer mamar, făcându-i-se o masectomie. La două săptămâni de la operație a suferit patru atacuri de cord care au cauzat paralizia părții drepte a feței și a mâinii stângi, provocându-i un defect de vorbire. A început o lungă perioadă de fizioterapie, iar cu ajutorul asistentei personale, Kathryn Sermak, și-a revenit parțial din paralizie.

De-a lungul anilor 1988–1989, Davis a fost onorată pentru realizările carierei, primind onorul Centrului Kennedy, Legiunea de onoare din partea Franței, Campione d'Italia din Italia și Premiul pentru întreaga carieră din partea Centrului Lincoln pentru artele teatrale.A leșinat în timpul premiilor American Cinema Awards din 1989, descoperind astfel că boala recidivase. Și-a revenit destul pentru a pleca în Spania unde a fost onorată la Festivalul Internațional de Film Donostia-San Sebastián, dar în timpul vizitei sănătatea ei s-a deteriorat rapid. Prea slăbită pentru a parcurge lungul drum spre Statele Unite, a plecat în Franța unde a murit pe 6 octombrie 1989 la 11:20 pm la spitalul american din Neuilly-sur-Seine, la vârsta de 81 de ani.

A fost îngropată în Forest Lawn – Cimitirul Hollywood Hills din Los Angeles, California, alături de mama sa, de sora sa Ruthie și fratele Bobby. Pe piatra funerară este scris: „She did it the hard way”, un epitaf menționat de ea în Mother Goddam, fiindu-i sugerat de Joseph L. Mankiewicz la scurt timp după ce au terminat de filmat Totul despre Eva. În 1999, Institutul American de Film a publicat lista „AFI's 100 Years...100 Stars”, reprezentând rezultatele unui sondaj de opinie realizat pentru a determina „50 cele mai grozave legende americane” pentru a crește aprecierea filmelor clasice. Din cele 25 de actrițe trecute în listă, Davis a fost trecută pe locul al doilea, după Katherine Hepburn. În 1962, Bette Davis a devenit prima persoană care a primit 10 nominalizări la premiile Oscar. De atunci, numai patru actori au egalat sau depășit performanța: Meryl Streep (cu 21 nominalizări și trei statuete câștigate), Katherine Hepburn (14 nominalizări și 4 statuete), Jack Nicholson (12 nominalizări și 3 câștiguri) și Laurence Olivier (10 nominalizări și o statuetă).[86]

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Bette-Davis

https://www.cinemagia.ro/actori/bette-davis-5584/

https://www.notablebiographies.com/Co-Da/Davis-Bette.html

https://www.thoughtco.com/bette-dav ois-biography-4580471

$$$

 S-a întâmplat în 5 aprilie1917, 5/18: La această dată, o delegaţie de români transilvăneni compusă din dr. Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, diplomatul Vasile Stoica şi preotul Ion Moţa, directorul ziarului „Libertatea" din Orăştie, pleacă la Washington (unde va ajunge la 29 iunie) pentru a face cunoscută opiniei publice şi guvernului american poziţia politică şi militară a României şi, totodată, revendicările sale cu privire la teritoriile româneşti din Austro-Ungaria; imediat după sosirea în SUA, Vasile Stoica adresează secretarului Departamentului de Stat, Robert Lansing, o informare asupra luptei românilor pentru unitate naţională.

În aprilie 1917, ei au trecut oceanul cu misiunea de a prezenta în S.U.A. aspirațiile românilor din toate provinciile, contribuind din plin la organizarea conaționalilor din America într-o unitate de voluntari care urma să lupte în Franța împotriva Puterilor Centrale. Trec prin Rusia până la Vladivost]ck, rămân câteva zile în Japonia, apoi ajung, în vara lui 1917, la Washington.Orice punct de sprijin era binevenit.Trei membri ai familiei părintelui Vasile Lucaciu – fratele Constantin, fiul Epaminonda și cumnatul Gavril Barbul – erau de mai mult timp in America. Prin Ion Nistor se tipărește la Cleveland, din partea delegaților, ziarul „Libertatea”, având ca supliment „Foaia interesantă”. În orașele cu puternice comunități românești – Cleveland, Youngtown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago – sunt organizate întruniri populare. Cu talentul său oratoric strălucit, „Leul de la Șișești” conturează în cuvinte înflăcărate dezideratele naționale și susține că făurirea statului român liber și unitar este nu doar o dorință arzătoare, ci și una legitimă. În iulie 1917, delegația își prezintă misiunea la Casa Albă, unde este primită cu simpatie și ințelegere de secretarul de stat Robert Lansing. Două manifeste – în august și septembrie – cheamă la unitate și solidaritate în efortul de a inaugura „era dreptului, a libertății și a democrației”. Cei aproximativ 200 000 de români transilvăneni, cetățeni ai S.U.A., reacționează cu entuziasm. 

Despre părintele Vasile Lucaciu presa românească din America scrie: „Vedem în el solul drag și așteptat al țării noastre, al căminului nostru din copilărie, pe solul iubit al năzuințelor noastre naționale.” La 28 februarie 1918, Congresul Bisericii Ortodoxe din S.U.A. decide trecerea la Mitropolia din București „până când Transilvania nu va fi unită cu România.” A doua zi, decizia îi este prezentată președintelui american W. Wilson, cu precizare că voința cetățenilor români este ca Ardealul să fie unit cu România. Același deziderat este susținut în cadrul unor ample manifestații de stradă, cu muzică și drapele românești. În Statele Unite, Stoica vine cu o contribuţie extarordinară la prezentarea doleanţelor româneşti. Îşi asociază în demersurile sale pe Thomas Masaryk, cel ce reprezenta vârful de lance al cehilor, pe Pavelevski, pianistul ce ajunge în fruntea Poloniei în urma războiului şi pe Hincovici. Cu aceştia el creează în 1918 Uniunea Medio-Europeană. Este primul semnal că popoarele din Imperiul Austro-Ungar cel dualist nu vor să mai aparţină acestuia. Despre impresia puternică pe care a lăsat-o auditoriului se vorbeşte în documentele vremii. 

Stoica conferenţiază cu bani puţini în 60 de centre româneşti. Vuia îi trimite bani de la Centrul Franţei, care milita pentru aceleaşi idealuri româneşti. Face acelaşi prozelitism şi reuşeşte să înfiinţeze Liga Naţională a Românilor Americani. Este un miracol, căci românii au această carenţă comportamentală, câte asociaţii atâţia şefi, dar el reuşeşte să-i adune pe toţi într-un singur congres la Pittsburgh creând astfel o forţă de prezentare şi susţinere a ideilor româneşti. La 5 iunie 1918, a întemeiat Liga Naţională Română din America al cărui preşedinte a fost ales. Scopul ligii era obţinerea unui angajament în favoarea Unirii Ţărilor Române într-un singur trup politic. Această declaraţie oficială se produce în 5 noiembrie în acelaşi an când guvernul SUA a promis că prin influenţa sa, va da României tot sprijinul ca această ţară în conferinţa păcii generale să-şi câştige drepturile politice şi teritoriale.

Surse:

https://www.academia.edu/5138595/Proiecte_privind_crearea_Legiunii_Rom%C3%A2ne_din_America_%C5%9Fi_propaganda_%C3%AEn_favoarea_unirii_Transilvaniei_cu_Regatul_Rom%C3%A2niei_1917-1918_

https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Vasile%20Stoica%20-%20Suferintele%20din%20Ardeal.pdf

https://actadiurna2016.wordpress.com/category/biserica-noastra-crestin-ortodoxa/biografii-sfinte/page/2/

http://www.cuvantul-liber.ro/news/105107/61/romania-100-in-america-pentru-unirea-transilvaniei-cu-romania-xxx-legiunea-romanilor-americani-1917-1918

$$$

 S-a întâmplat în 5 aprilie1932: În această zi, s-a născut Fănuş Neagu, prozator, dramaturg şi scenarist; membru titular al Academiei Române din 2001. Fănuş Neagu (d. 24 mai 2011, Bucureşti) a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, romancier şi dramaturg român. A îndeplinit funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 şi membru titular în 2001.

Scriitor, dramaturg, romancier, director de teatru, academician, cronicar sportiv, boem şi rebel, Fănuş Neagu s-a născut la Grădiştea-de-Sus, Brăila. A studiat primii cinci ani de şcoală primară în satul natal. Şi-a continuat studiile între anii 1944-1948 la Liceul Militar din Iaşi şi a urmat Şcoala Pedagogică nr. 2 din Bucureşti, iar în 1952 a devenit cursant al şcolii de literatură „Mihai Eminescu", până în anul 1953, fiind coleg de generaţie cu Nicolae Labiş, Radu Cosaşu etc. Între anii 1954 şi 1957, învaţă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dar nu îşi încheie studiile.

În anul 1954, debutează cu povestirea „Duşman cu lumea", în revista Tânărul scriitor, iar în anul 1960 are loc debutul editorial, cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960 publică „Somn de la amiază”, iar în 1962, „Dincolo de nisipuri”, în anul 1967 publică „Vara buimacă", iar piesa „Scoica de lemn” este pusă în scenă la Teatrul Nottara din Bucureşti. Publică ulterior, în anul 1979, „Cartea cu prieteni”, în anul 1981 – „Insomnii de mătase", în anul 1985 – „A doua carte cu prieteni”.

În anul 1985 i se joacă piesele „Echipa de zgomote”, la Teatrul Majestic, şi „Olelie", la Teatrul Naţional din Bucureşti. Printre volumele pe care le-a scris se mai numără „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj" (publicistică), romanul „Scaunul singurătăţii", nuvelele „Dincolo de nisipuri", iar în anul 1993 i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la Teatrul Naţional din Timişoara piesa „Casa de la Miezul Nopţii sau Paiaţa soseşte la timp". A primit, printre altele, premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumele „Cantonul părăsit", „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe", „Echipa de zgomote", „Casa de la Miezul Nopţii” sau „Paiaţa soseşte la timp". În perioada decembrie 1993-1996, Fănuş Neagu a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar în noiembrie 1993 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 21 decembrie 2001 a membru titular al aceleiaşi instituţii.

Fănuș Neagu a fost internat mult timp la Spitalul Elias din cauza unui cancer la prostată, iar în ultimele săptămâni a fost în comă. A murit pe data de 24 mai 2011 la spitalul Elias din București.

Surse:

https://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-fanus-neagu-un-frumos-nebun-al-marilor-orase-8281214

http://www.tvr.ro/in-memoriam-fanus-neagu-frumo-ii-nebuni-ai-marilor-orase_16671.html#view

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/54-fanus-neagu-1932-2011

https://adevarul.ro/locale/braila/vezi-biografia-fanus-neagu-1_50acda1f7c42d5a6638a9264/index.html

$_$

 S-a întâmplat în 5 aprilie1933: În această zi, s-a născut Romulus Vulpescu, poet, prozator şi traducător (a tradus din Villon, Rabelais, Shakespeare, Dante Alighieri, Alfred Jarry ş.a; a tradus în limba franceză din Urmuz, George Bacovia, Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale); a publicat „Antologia poeziei latino-americane" (1961) şi „Antologia poeziei chineze" (1963); soţul scriitoarei Ileana Vulpescu.

După absolvirea in 1955 a Facultatii de Filologie, Secţia Limba şi Literatura Română, a Universităţii din Bucureşti, a lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1960), la Editura pentru Literatură Universală (1961-1964), la revista „Luceafărul” (1964-1965), ca secretar literar şi director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967-1969), muzeolog la Muzeul Literaturii Române şi în redacţia „Manuscriptum” (1970-1973), secretar la Uniunea Scriitorilor din România (1973-1989), director al Teatrului Mic (1990-1991). A fost senator din partea Frontului Salvării Naţionale în Legislatura 1990-1992, când a fost membru în grupurile de prietenie cu statul Israel, Franţa şi Ungaria, apoi a membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului între 1994 şi 1998.

A fost unul dintre cei mai interesanţi oameni de cultură din Europa, prin erudiţie, poate ultimul „uomo universale" din intelectualitatea noastră actuală, atât de îngust specializată. Ştia orice şi foarte mult despre rice. Poet cu sclipitoare înzestrare, a publicat volumele „Poezii" - 1965, „Romulus Vulpescu şi alte poezii" -1970, „Arte & meserie" -1979, „Versuri" - 1995, „Vechituri & novitale" - 2007.Prozator şi dramaturg cu masivă ţinută clasică, a publicat „Exerciţii de stil", - 1967, „Procesul Caragiale-Caion" - 1973. Pamfletar de temut pentru oricine, a tipărit lucrările „Hîncu - ba!", două volume de polemici, de opinii şi controverse „Zodia Cacialmalei" şi „Paznicul puşlamalelor" - 2002.

Traducător prolific, a dat limbii române într-o remarcabilă ţinută artistică marii clasici ai literaturilor străine: François Villon, „Opurile magistrului" - 1958, Marcos Ana, „Rădăcinile zorilor" (poezie spaniolă) - 1961, Carolina Maria de Jesus „Strada A, nr. 9" (proză braziliană) 1962, François Rabelais „Gargantua", 1963, „Gargantua şi Pantagruel" - 1968, Dante Alighieri „Vita Nuova" - 1971, Alfred Jarry „Ubu" - 1969, Charles d'Orleans „Poezii" 1975, „Pleada" (ediţie bilingvă) 2005, François Villon (şi anonimi) „Deocheatele" 2005. Era atât de meticulos la aşezarea textului în pagină încât o făcea singur, îndelung, dar cu reuşită exemplară, motiv pentru care volumele lui erau evenimente sub toate aspectele. A fost redactor la revista „Manuscris", realizator de emisiuni de radio şi televiziune, membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului, senator în Parlamentul României. 

Autor, regizor, scenograf, director al Teatrului Mic din capitală şi peste toate, actor la nivelul performanţei profesioniste. Când s-a căsătorit cu Ileana, studentă în anul V la Facultatea de Filologie din Bucureşti, a vuit toată Universitatea. A ţinut să se cunune şi în faţa altarului, lucru de neconceput pentru acele vremuri când ateismul era singura „religie" cultivată în instituţii. Ba mai mult, a invitat personal sute de studenţi şi profesori, inclusiv pe cei de la catedra de socialism ştiinţific. Cortegiul s-a întins pe un bulevard întreg. El a aşteptat mireasa în faţa bisericii, potrivit obiceiului, îmbrăcat în frac şi joben. Când trebuia să întâmpine mireasa, tatăl său îl întreabă panicat unde este buchetul pentru Ileana. Dându-şi seama de gafa impardonabilă pe care o făcuse, Romulus s-a repezit spre un măr înflorit din curtea bisericii, a rupt o creangă imensă şi i-a pus-o miresei în braţe!         

Este proverbială și intervenţia lui Vulpescu din anul 1978 la Festivalul internaţional de poezie de la Paris, când Jacques Chirac, pe atunci primarul Parisului , a citat patru versuri celebre din finalul unei capodopere franceze, „Albatrosul", încheind cu cuvintele „într-adevăr asta e soarta poetului, după cum spunea în poezia sa, Albatrosul, marele nostru Victor Hugo". Din mulţimea de scriitori şi ziarişti prezenţi, doar Vulpescu a sesizat enorma eroare şi a spus: „Vous vous gourez! Il s'agit de Baudelaire!"...În pauză, presa a năvălit peste el şi a păstrat această intervenţie drept un „eveniment cultural" de excepţie...Nichita Stănescu spunea: „Romulus Vulpescu este unul dintre rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi propriul lor personaj. Romulus Vulpescu este invenţia lui Romulus Vulpescu, aşa cum Don Quijote este invenţia lui Cervantes" (Gazeta literară, nr.51, 1967).

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/romulus-vulpescu/index.php

https://www.cotidianul.ro/ramas-bun-romulus-vulpescu/

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/reportaje/romulus-vulpescu-omul-din-cartile-cu-casa-625409.html

https://www.crisana.ro/stiri/actualitate-2/s-a-stins-din-viata-romulus-vulpescu--31527.html

$__

 S-a întâmplat în 5 aprilie 2005: În această zi, a decedat scriitorul american Saul Bellow. Saul Bellow (n. 10 iunie 1915) a fost unul dintre cei mai cunoscuți prozatori evrei americani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1976). S-a născut în Lachine, Québec (Canada) într-o familie de evrei, emigrați din Sankt Petersburg, Rusia. Când avea nouă ani, familia s-a mutat în Chicago, Illinois (SUA), unde Bellow urmează cursurile Universității din Chicago, dar renunță și își ia un B.A. în sociologie și antropologie la Universitatea Northwestern. Chicago este și locul unde se desfășoară acțiunea multora din scrierile sale.

S-a decis să devină scriitor după ce a citit romanul clasic al lui Harriet Becher Stowe, „Coliba unchiului Tom". Bellow se mută în 1993 din Chicago la Brookline, Massachusetts, unde moare la 5 aprilie 2005, la vârsta de 89 ani.A fost îngropat în cimitirul evreiesc „Shir he-harim" din Brattleboro, Vermont. Opera sa se definește prin efortul de a descifra sensul existenței umane, ilustrată în mod pregnant de condiția intelectualului. A fost primul romancier care a câștigat National Book Award de trei ori. În 1975 a obținut Premiul Pulitzer pentru „Darul lui Humboldt", iar în 1976, a câștigat Premiul Nobel pentru literatură, premiul National Medal of Arts, în 1990 National Book Foundation Medal.

Romanul său „Ravelstein" a produs o vie emoție în România, deoarece Saul Bellow l-a folosit drept model pe Mircea Eliade pentru unul dintre personajele sale cu idei fasciste. Cei doi au fost colegi la Universitatea Chicago.Acțiunea romanului „Iarna Decanului” se petrece de asemenea în România comunistă, una dintre fostele sale soții (Alexandra Ionescu-Tulcea) era de origine română și scriitorul a însoțit-o la București în 1977, într-o societate dominată de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, cu amestecul Securității în societate. Din acest motiv atmosfera din romanul său e cam sumbră.

Dintre romanele sale cele mai cunoscute sunt:

Dangling Man (Omul suspendat-1944),

Victima (1947),

Aventurile lui Augie March (1953),

Seize the Day (Trăiește-ți clipa-1956),

Henderson the Rain King (Henderson, regele ploii (1959),

Herzog (1964),

Mr.Sammler's Planet (Planeta domnului Sammler (1970),

Humboldt's Gift (Darul lui Humboldt-1975),

To Jerusalem and Back (Până la Ierusalim și înapoi-1976),

The Dean's December (Iarna decanului-1982),

More Die of Heartbreak (1987),

A Theft, (Un jaf) (1989),

The Bellarosa Connection (Filiera Bellarosa, 1989),

It All Adds Up - eseu (1994),

The Actual (1997),

Ravelstein (2000) (personajul principal fiind unul dintre prietenii săi foarte apropiați, criticul Allan Bloom),

Collected Stories (2001) din care fac parte Him with His Foot in His Mouth (1984), Mosby's Memoirs (1968).

Romane publicate în România:

Herzog, traducere Radu Lupan, 1992;

Ravelstein, traducere Antoaneta Ralian, 2001;

Trăiește-ți clipa, traducere Anda Teodorescu, 2002;

Darul lui Humboldt, traducere Antoaneta Ralian, 2003;

Henderson, regele ploii, traducere Vali Florescu, 2003;

Iarna decanului, traducere Antoaneta Ralian, 2005;

Aventurile lui Augie March, traducere Nadina Vișan, 2008;

Planeta domnului Sammler, traducere Ruxandra Drăgan și Călin Cotoiu, 2008;

Până la Ierusalim și înapoi, traducere Marcel Ghibernea,2003; 2008.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1976/bellow/biographical/

https://www.britannica.com/biography/Saul-Bellow

https://serialreaders.com/3951-biografie-saul-bellow.html

https://www.notablebiographies.com/Ba-Be/Bellow-Saul.html

https://www.chipublib.org/saul-bellow-biography/

$$$

 ALEXANDR SCRIABIN

Aleksandr Scriabin (născut pe 25 decembrie 1871 [6 ianuarie 1872, Stil Nou], Moscova , Rusia - decedat pe 14 aprilie [27 aprilie], 1915, Moscova) a fost un compozitor rus de muzică pentru pian și orchestrală , remarcat pentru armoniile sale neobișnuite prin care compozitorul a căutat să exploreze simbolismul muzical.

Scriabin a fost instruit ca soldat la Școala de Cadeți din Moscova din 1882 până în 1889, dar a studiat muzica în același timp și a luat lecții de pian. În 1888 a intrat la Conservatorul din Moscova, unde a studiat pianul cu VI Safonov și compoziția cu Serghei Taneyev și Anton Arenski . Până în 1892, când a absolvit conservatorul, compusese deja piesele pentru pian care constituie opusurile sale 1, 2, 3, 5 și 7. În 1897 s-a căsătorit cu pianista Vera Isakovich și din 1898 până în 1903 a predat la Conservatorul din Moscova. Apoi s-a dedicat în întregime compoziției și în 1904 s-a stabilit în Elveția. După 1900 a fost foarte preocupat de filosofia mistică, iar...Simfonia nr. 1 , compusă în acel an, are un final coral, după propriile sale cuvinte, glorificând arta ca formă de religie . În Elveția și-a finalizat Simfonia nr. 3 , interpretată pentru prima dată sub bagheta lui Arthur Nikisch la Paris în 1905. „Programul” literar al acestei lucrări, conceput de Tatiana Schloezer, cu care acesta formase o relație după ce își abandonase soția, se spunea că reprezintă „evoluția spiritului uman de la panteism la unitate cu universul”. Ideile teosofice au oferit, în mod similar, baza lucrărilor orchestrale Poemul extazului (1908) și Prometeu (1911), care prevedeau proiecția culorilor pe un ecran în timpul interpretării.

Între 1906 și 1907, Scriabin a făcut turnee în Statele Unite , unde a susținut concerte alături de Safonov și dirijorul Modest Altschuler, iar în 1908 a frecventat cercurile teosofice din Bruxelles. În 1909, dirijorul Serge Koussevitzky , care i-a interpretat și publicat lucrările, l-a încurajat să se întoarcă în Rusia . Până atunci, nu se mai gândea doar la muzică; aștepta cu nerăbdare un „Mister” atotcuprinzător. Această lucrare era planificată să înceapă cu un „act liturgic” în care muzica, poezia, dansul, culorile și miresmele urmau să se unească pentru a induce închinătorilor o „extaz suprem, final”. El a scris poemul „Acțiunii preliminare” a „Misterului”, dar a lăsat doar schițe pentru muzică.

Reputația lui Scriabin provine din simfoniile sale grandioase și din muzica sa pentru pian, sensibilă și rafinat de șlefuită. Lucrările sale pentru pian includ 10 sonate (1892–1913), un concert timpuriu și numeroase preludii și alte piese scurte. Deși Scriabin a fost un idolatru al lui Frédéric Chopin în tinerețe, și-a dezvoltat devreme un stil personal. Pe măsură ce gândirea sa a devenit din ce în ce mai mistică, egocentrică și înrădăcinată, stilul său armonic a devenit din ce în ce mai puțin inteligibil în general. Analize semnificative ale operei sale au început să apară abia în anii 1960 și, totuși, muzica sa a atras întotdeauna un public devotat în rândul moderniștilor.

$$_

 ALEXANDRU OBEDENARU

Alexandru Obedenaru (n. 13 iulie 1865 – d. 13 ianuarie 1945) a fost un poet român. A făcut parte din grupul de scriitori constituit în jurul lui Alexandru Macedonski și aparține curentului decadentist ce s-a manifestat în literatura română la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Biografie

Alexandru Obedenaru a lucrat un timp la Biblioteca Centrală Universitară din București, apoi, între 1901 și 1933, a fost funcționar la Academia Română. A dus o viață de boem, frecventând cafenelele bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, îndeosebi cafeneua Fialkowski, unde se adunau poeții simboliști și decadenți. La bătrânețe le-a evocat cu nostalgie și cu umor în amintirile sale. A fost pasionat de teatru și de spectacolele de operă. Primele versuri le-a publicat în 1884, în revistele ”Opinca” și ”Ciulinul”. În anul 1888 l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski și a participat la întâlnirile cenaclului condus de acesta. La revista lui Macedonski, ”Literatorul”, a colaborat cu versuri în 1890, devenind și redactor al publicației. Tot în 1890 a ținut o conferință la Ateneul Român despre ”poezia decadentă”. Între 1891 și 1895 a fost director al ”Revistei poporului”, care sub conducerea sa a publicat cu precădere versurile poeților decadentiști. A colaborat la revistele: ”Literatorul”, ”Generația nouă”, ”Românul literar”, ”Liga literară”, ”Revista literară”, ”Vieața nouă”, ”Ilustrațiunea română”, ”Convorbiri literare”, ”Epoca”, ”Luceafărul”, ”Masca”, ”Evenimentul”, ”Universul”, ”Propilee literare”. În 1932 a fost decorat cu Meritul Cultural în grad de Cavaler. A murit la București în 13 ianuarie 1945 și a fost incinerat la crematoriul ”Cenușa”.

Poezia

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Alexandru Obedenaru a publicat două volume de versuri: Spleen în 1891 și Rondele în 1892. Volumele sunt reprezentative pentru curentul decadentist ce se manifesta atunci în literatura română, mai ales în poezie. În volumul care a urmat, Sonete (1916), autorul s-a apropiat de parnasianism și de simbolism, fără să renunțe cu totul la temele și maniera decadentismului. O schimbare neașteptată, explicabilă prin angajarea României în Primul Război Mondial, s-a produs odată cu apariția volumului Dacia noastră în 1919. Acesta cuprinde poezii cu tematică marțială, scrise în tonalitatea solemnă a odei, arătând o atitudine politică favorabilă Marii Uniri. În ultimele două volume, Pantheea (1927) și Himere (1927), Alexandru Obedenaru a reînnodat firul cu poezia simbolistă și parnasiană de dinainte de război.

Memorialistică

Între 1933 și 1935, și-a publicat amintirile în foiletonul ziarelor ”Adevărul” și ”Dimineața”, rememorând figuri și evenimente semnificative din epoca regelui Carol I. O parte din însemnările lui memorialistice a fost adunată în volum în anul 2010, sub titlul Amintirile unui poet decadent. Alte însemnări, inedite, se păstrează în Arhiva Societății Române de Radiodifuziune din București.

Opera

Spleen, Editura tipografiei ziarului ”Patris”, București, 1891.

Rondele, Tipografia Miulescu, București, 1892.

Sonete, Tipografia Bucovina, București, 1916.

Dacia noastră, București, 1919.

Himere, Tipografia Bucovina, București, 1927.

Pantheea, Tipografia Brănișteanu, București, 1927.

Amintirile unui poet decadent, ediție îngrijită și note de Margareta Perian, prefață de Gheorghe Perian, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

Referințe critice

Claudia Millian, în ”Adevărul”, nr. 15.624, 15 decembrie 1934.

N. Davidescu, în ”Universul literar”, nr. 26, 1 iulie 1939.

Tudor Vianu, în ”Contemporanul”, nr. 19, 7 mai 1954.

Gheorghe Perian, în ”Vatra”, nr. 2, 2010

FLORI DE SÂNGE

Cu epiderma ta de roze,

Înfierbântată în delir,

Tot vei dansa în negrul șir

Pe drumul spre metamorfoze.

Imagine de-apoteoze

Din Wagner, Fragonard, Shakespeare,

Te-ai stins ca sunet pe-un clavir

Sau ca un vis între nevroze.

O, silf arid în reurcare

Mai sus de-arhaice altare,

Vrei tot văzduhul să cutreieri?

Când ochii tăi nu vor mai plânge,

Lăsa-vei munții peste creieri

Și lângă suflet, flori de sânge.

MAI SUS DE STELE

Sub irizatele făclii

A vieții noapte înfășoară

Și glas și umbră de fecioară,

Și țărm fatal și nebunii.

După decepții și orgii

Întocmai ca odinioară,

Din haos iar se desfășoară

Conturul formelor zglobii.

Olympiana mea harpistă,

Himerică și egoistă,

Mai sus de stele m-a suit.

Părea că-ntreg văzduh se frânge

Pe-un basm trecut, de zei vrăjit,

Schițat într-un amurg de sânge.

LINȚOLIUL SUFLETULUI

Aprinsele orbite au prins numai splendoare,

Feerica sculptură din galic parc s-a stins;

Nebun, în largi tenebre, zadarnic am întins

Privirea-mi către forța etern prăvălitoare.

M-a dogorit extazul prin stepe, sub teroare,

M-a urmărit himera în visuri de învins,

Și muzică funebră din creier s-a desprins,

Cernind și vopuptatea din seri îmbătătoare.

Am străbătut văzduhul, trecutul și Pământul,

Pierdut între reflecții, nu m-a-ngrozit mormântul,

N-am fost uimit de aur, nici încleștat de-orgoliu.

Și grija, deznădejdea, sălbatice stăpâne,

Au azvârlit pe suflet și mai hidos lințoliu

Decât fatala zdreanță ce-n groapă va rămâne.