$$$

 FRIEDRICH ENGELS

1) Biografia sa

Friedrich Engels, născut pe 28 noiembrie 1820, în Barmen, Prusia (acum parte a orașului Wuppertal, Germania), a jucat un rol esențial în modelarea peisajului socio-politic al secolului al XIX-lea prin ideile sale revoluționare și colaborarea cu Karl Marx. Engels s-a născut într-o familie bogată de industriași, iar primele sale experiențe în centrul industrial al Angliei i-au influențat profund lucrările ulterioare. Tatăl său, producător de textile, a intenționat inițial ca el să lucreze în afacerea familiei, dar Engels a manifestat o înclinație timpurie spre idei radicale și un interes deosebit pentru problemele sociale.

Călătoria lui Engels în gândirea radicală a început în timpul petrecut la Manchester, unde a lucrat la fabrica tatălui său. Faptul că a fost martor la condițiile dure de muncă și la exploatarea proletariatului industrial i-a alimentat angajamentul de a înțelege și contesta structurile economice și sociale predominante. Lucrarea sa fundamentală, „Condiția clasei muncitoare din Anglia”, publicată în 1845, a oferit o critică aspră a sistemului capitalist industrial și a pus bazele viitoarei sale colaborări cu Marx.

Parteneriatul lui Engels cu Karl Marx, creat în creuzetul intelectual al Europei de la mijlocul secolului al XIX-lea, a marcat un punct de cotitură în viețile ambilor lor. Cei doi gânditori au colaborat îndeaproape, scriind opere emblematice precum „Manifestul comunist” în 1848 și „Capitalul”. Contribuțiile intelectuale ale lui Engels au fost cruciale pentru dezvoltarea și diseminarea teoriei marxiste, iar el a jucat un rol integral în transpunerea ideilor lor comune într-o ideologie coerentă și influentă.

Dincolo de preocupările sale intelectuale, Engels a fost implicat activ în mișcările revoluționare. A participat la revoltele din 1848 și și-a dedicat viața susținării clasei muncitoare. Angajamentul lui Engels față de cauză s-a extins și la sprijinul financiar acordat lui Marx și familiei sale, demonstrând dedicarea sa neclintită față de principiile pe care le susțineau. Rolul său în cadrul Asociației Internaționale a Muncitorilor (Prima Internațională) i-a consolidat și mai mult influența în mișcarea muncitorească globală.

Viața personală a lui Engels a purtat, de asemenea, amprenta spiritului său revoluționar. A format o relație strânsă și durabilă cu Mary Burns, o femeie din clasa muncitoare irlandeză, care a contestat normele sociale ale timpului său. Parteneriatul lor a exemplificat angajamentul lui Engels de a trăi idealurile pe care le-a susținut în scrierile sale, transcendând granițele de clasă ale societății victoriene.

Ultima parte a vieții lui Engels a fost marcată de eforturile sale de a disemina și apăra teoria marxistă. După moartea lui Marx, în 1883, Engels s-a dedicat editării și completării lucrării „Capitalul” și conservării moștenirii lui Marx. Engels a decedat pe 5 august 1895, la Londra. Contribuțiile sale la gândirea marxistă și angajamentul său neobosit față de justiția socială au lăsat o amprentă indelebilă asupra cursului istoriei, influențând generațiile ulterioare de gânditori și activiști în căutarea lor pentru o societate mai echitabilă și mai dreaptă.

2) Lucrări principale

Condiția clasei muncitoare din Anglia (1845):

Opera revoluționară a lui Engels, „Condiția clasei muncitoare din Anglia”, a fost o examinare meticuloasă a efectelor sociale și economice ale industrializării. Bazându-se pe experiențele sale din Manchester, Engels a evidențiat condițiile de viață deplorabile și exploatarea cu care se confrunta clasa muncitoare. Această lucrare fundamentală a pus bazele colaborării sale ulterioare cu Karl Marx și rămâne un text cheie în înțelegerea primelor critici la adresa capitalismului industrial.

Manifestul comunist (1848):

Scrisă în colaborare cu Karl Marx, „Manifestul Comunist” este, fără îndoială, una dintre cele mai influente pamflete politice din istorie. Engels și Marx și-au prezentat succint viziunea asupra unei societăți fără clase, pledând pentru răsturnarea burgheziei de către proletariat. Manifestul rezumă principiile fundamentale ale comunismului, subliniind materialismul istoric și inevitabilitatea revoluției proletare.

Condiția clasei muncitoare din Anglia în 1844:

Înainte de lucrarea mai cuprinzătoare din 1845, Engels a publicat o versiune anterioară intitulată „Condiția clasei muncitoare din Anglia în 1844”. În această lucrare anterioară, Engels a analizat efectele imediate ale industrializării asupra clasei muncitoare, oferind o imagine de ansamblu asupra luptelor cu care s-au confruntat muncitorii în acel an. Aceasta servește drept precursor pentru analiza sa mai aprofundată din ediția ulterioară.

Războiul țărănesc din Germania (1850):

În „Războiul țărănesc din Germania”, Engels a examinat Războiul țărănesc german din 1524-1525. Această analiză istorică a explorat dinamica luptei de clasă într-un context diferit, punând în lumină un moment crucial din istoria europeană. Engels a folosit lupta țăranilor ca o lentilă pentru a discuta probleme mai ample ale schimbării sociale și revoluției.

Anti-Dühring 1878:

Scrisă ca răspuns la filosoful Eugen Dühring, lucrarea „Anti-Dühring” a servit drept o expunere cuprinzătoare a teoriei marxiste. Engels a abordat și criticat sistematic ideile lui Dühring, clarificând și dezvoltând în același timp concepte marxiste cheie. Această lucrare este apreciată nu doar pentru angajamentul său polemic, ci și pentru rolul său în consolidarea și rafinarea gândirii marxiste.

Dialectica naturii (neterminată, publicată postum în 1925):

„Dialectica naturii” de Engels este o colecție de note și fragmente publicată postum, care explorează aplicarea materialismului dialectic la științele naturii. Deși incompletă și uneori speculativă, această lucrare oferă perspective asupra încercării lui Engels de a extinde filosofia marxistă la domeniul științei, conectând materialismul istoric cu studiul naturii.

3) Teme principale

Materialismul istoric:

Angajamentul profund al lui Engels față de materialismul istoric reprezintă o piatră de temelie a moștenirii sale intelectuale. Această temă se învârte în jurul ideii că dezvoltarea istorică este fundamental modelată de condițiile materiale și structurile economice ale societății. Engels, bazându-se pe fundamentele puse de Marx, a susținut că modul de producție formează baza instituțiilor sociale, politice și culturale. Contribuția sa constă în articularea relației dialectice dintre baza economică și suprastructură, afirmând că schimbările condițiilor materiale determină evoluția istorică.

Engels a aprofundat materialismul istoric în „Ideologia germană” și „Anti-Dühring”. În prima lucrare, el, împreună cu Marx, a susținut că conștiința este determinată de ființa socială, contestând filozofiile idealiste care prioritizau ideile în detrimentul condițiilor materiale. Engels a dezvoltat acest aspect în „Anti-Dühring”, subliniind rolul luptei de clasă ca forță motrice a schimbării istorice. Explorarea sa a materialismului istoric l-a distins de filosofii contemporani, demonstrând o îndepărtare de idealism și o îndreptare către o înțelegere mai științifică a proceselor istorice.

Comparativ, perspectivele lui Engels erau aliniate cu cele ale lui Marx, însă el a interacționat și cu alți gânditori precum Ludwig Feuerbach. Engels a criticat materialismul abstract al lui Feuerbach, argumentând că materialismul istoric a oferit o înțelegere mai cuprinzătoare a dezvoltării societale, bazând-o pe relații economice concrete.

Lupta de clasă și revoluția:

O altă temă centrală în opera lui Engels este conceptul luptei de clasă ca forță motrice a schimbării istorice și inevitabilitatea revoluției proletare. În „Manifestul comunist”, Engels, alături de Marx, a articulat ideea că istoria este o istorie a luptelor de clasă, culminând cu răsturnarea revoluționară a burgheziei de către proletariat. Engels a dezvoltat această temă în diverse lucrări, oferind analize nuanțate ale unor instanțe istorice specifice.

Examinarea de către Engels a Războiului Țărănesc German în „Războiul țărănesc din Germania” exemplifică aplicarea paradigmei luptei de clasă la evenimentele istorice. Aici, el a explorat modul în care țărănimea, motivată de nemulțumiri economice și sociale, s-a angajat într-o luptă împotriva opresiunii feudale. Contribuția lui Engels constă în integrarea materialismului istoric cu o analiză detaliată a unor momente istorice specifice, demonstrând manifestarea concretă a conflictelor de clasă.

În comparație cu alți gânditori, accentul pus de Engels pe inevitabilitatea revoluției proletare îl diferențiază de socialiștii reformiști ai timpului său. Deși recunoștea importanța reformelor sociale, Engels susținea că adevărata eliberare putea fi realizată doar printr-o transformare radicală a ordinii sociale existente, diferențiindu-l de gânditorii care susțineau schimbarea treptată.

Materialismul dialectic:

Engels a adus contribuții semnificative la dezvoltarea materialismului dialectic, un cadru filosofic care sintetizează dialectica și materialismul. În „Dialectica naturii”, Engels a aplicat materialismul dialectic științelor naturii, argumentând că legile dialecticii nu se limitau la societatea umană, ci erau inerente lumii materiale.

Contribuția originală a lui Engels la această temă constă în extinderea materialismului dialectic dincolo de istoria umană, pentru a cuprinde întregul univers. El a susținut că natura, la fel ca societatea umană, urmează legi dialectice ale dezvoltării. Engels a trasat paralele între înțelegerea materialistă a naturii și analiza marxistă a istoriei, postulând că ambele sunt guvernate de contradicții interne și mișcare.

În comparație cu alți filozofi, abordarea dialecticii a lui Engels a fost influențată de Georg Wilhelm Friedrich Hegel, dar acesta s-a îndepărtat prin faptul că a întemeiat-o pe materialism mai degrabă decât pe idealism. Materialismul dialectic al lui Engels s-a diferit și de perspectivele pozitiviste, oferind o înțelegere dinamică și relațională a realității care recunoștea contradicțiile ca fiind inerente procesului de dezvoltare. Alienare și exploatare:

Explorarea de către Engels a alienării și exploatării contribuie la critica sa mai amplă a capitalismului. Bazându-se pe operele lui Karl Marx, Engels a dezvoltat tema alienării examinând modul în care relațiile capitaliste îi înstrăinează pe indivizi de produsele muncii lor, de procesul de producție și, în cele din urmă, de ei înșiși. În „Condiția clasei muncitoare din Anglia”, Engels a descris viu efectele dezumanizante ale capitalismului industrial asupra clasei muncitoare, subliniind modul în care muncitorii au fost reduși la simple mărfuri în procesul de producție.

Contribuția originală a lui Engels constă în sinteza sa de analiză economică și critică socială. El a susținut că alienarea nu era doar o experiență psihologică sau individuală, ci o consecință structurală a producției capitaliste. Engels a extins conceptul dincolo de sfera filosofiei, bazându-l pe condițiile materiale ale clasei muncitoare, oferind astfel o dimensiune mai concretă și tangibilă teoriei.

Discuția lui Engels despre exploatare, în special în „Capitalul”, a completat tema alienării. Alături de Marx, el a elucidat modul în care sistemul capitalist exploatează în mod inerent munca proletariatului în scopul profitului. Concentrarea lui Engels asupra realității obiective a exploatării, spre deosebire de argumentele moraliste, a adăugat profunzime înțelegerii marxiste a dinamicii dintre muncă și capital.

Comparativ, explorarea de către Engels a alienării și exploatării a avut trăsături comune cu ideile lui Marx, demonstrând inițiativa lor intelectuală colaborativă. Cu toate acestea, accentul pus de Engels pe implicațiile sociale și economice ale alienării și exploatării a distins contribuțiile sale în cadrul marxist mai larg.

Rolul ideologiei și al aparatelor ideologice de stat:

Engels a adus contribuții semnificative la analiza marxistă a ideologiei și a rolului acesteia în susținerea structurilor de clasă. În „Ideologia germană”, Engels, împreună cu Marx, a criticat discursurile filosofice și ideologice predominante, argumentând că ideile erau modelate de condițiile materiale ale societății. Engels a extins această analiză în „Anti-Dühring”, unde a discutat rolul ideologiei în perpetuarea intereselor clasei conducătoare.

Contribuția originală a lui Engels la această temă constă în examinarea statului ca aparat ideologic. În „Originea familiei, a proprietății private și a statului”, Engels a explorat modul în care statul a apărut ca instrument pentru dominația de clasă, structurile sale juridice și ideologice servind intereselor clasei conducătoare. Aplicarea de către Engels a materialismului istoric la stat și ideologie a oferit o bază pentru analizele marxiste ulterioare ale aparatului de stat.

Părerile lui Engels despre ideologie au fost influențate și de interacțiunea sa cu alți gânditori. În special, critica sa la adresa anarhismului individualist al lui Max Stirner din „Ideologia germană” a demonstrat angajamentul lui Engels față de o înțelegere materialistă a ideologiei, respingând noțiunile idealiste și abstracte în favoarea unei analize socio-economice.

4) Relația sa cu Marx

Relația lui Friedrich Engels cu Karl Marx a fost un parteneriat esențial și durabil, care a influențat profund dezvoltarea teoriei marxiste și impactul acesteia asupra mișcărilor revoluționare. Engels l-a întâlnit pentru prima dată pe Marx la începutul anilor 1840, la Paris, iar colaborarea lor s-a transformat rapid într-o legătură intelectuală și personală profundă. Relația lor a fost caracterizată de respect reciproc, abilități complementare și un angajament comun pentru promovarea cauzei clasei muncitoare.

Engels și Marx au colaborat la mai multe lucrări cheie, cele mai notabile fiind „Manifestul comunist” (1848) și „Capitalul”. În „Manifestul comunist”, ei au expus principiile comunismului și au îndemnat clasa muncitoare să se ridice împotriva burgheziei. Proza elocventă și pasionată a lui Engels, combinată cu perspectivele teoretice ale lui Marx, au transformat manifestul într-un puternic apel la acțiune. Această colaborare a simbolizat viziunea lor comună pentru o transformare revoluționară a societății.

Rolul lui Engels în sprijinirea lui Marx s-a extins dincolo de colaborarea intelectuală. Susținut financiar de averea industrială a familiei sale, Engels i-a oferit lui Marx asistență financiară crucială, care se confrunta cu dificultăți economice persistente. Acest sprijin financiar i-a permis lui Marx timpul și resursele necesare pentru a se dedica pe deplin preocupărilor intelectuale. Angajamentul lui Engels față de cauza socialismului a fost demonstrat nu numai prin scrierile sale, ci și prin sprijinul său practic, ilustrând o rară fuziune între teorie și practică.

Relația lor a implicat, de asemenea, un schimb bogat de idei și dezbateri. Engels și Marx s-au provocat reciproc, contribuind la rafinarea teoriilor lor. Engels, de exemplu, a dezvoltat „Anti-Dühring” ca răspuns la ideile lui Eugen Dühring, dar această lucrare a servit și la clarificarea și consolidarea unor aspecte ale teoriei marxiste. Această sinergie intelectuală evidențiază natura dinamică a colaborării lor și evoluția constantă a gândirii marxiste.

Engels și-a continuat colaborarea cu Marx până la moartea acestuia, în 1883. După trecerea în neființă a lui Marx, Engels a preluat responsabilitatea editării și finalizării celui de-al doilea și al treilea volum al „Capitalului”, asigurându-se că magnum opus-ul lui Marx va vedea lumina tiparelor. Dedicarea lui Engels pentru conservarea și diseminarea ideilor lui Marx i-a consolidat rolul de purtător al torței gândirii marxiste.

Relația lor personală a fost marcată de o prietenie profundă, care a transcendut purul intelectual. Parteneriatul de-o viață al lui Engels cu Mary Burns, o femeie din clasa muncitoare irlandeză, a contestat, de asemenea, normele sociale ale vremii. Acest aspect neconvențional al vieții personale a lui Engels reflecta un angajament de a trăi în conformitate cu principiile egalității sociale pe care el și Marx le-au susținut în operele lor.

5) Moștenirea sa

Friedrich Engels a lăsat o moștenire de neșters care se extinde mult dincolo de viața sa, influențând atât discursul intelectual, cât și mișcările politice. Contribuțiile sale la teoria marxistă și dedicarea sa neclintită cauzei clasei muncitoare au lăsat un impact de durată asupra diverselor domenii, modelând cursul istoriei secolelor al XIX-lea și al XX-lea.

Una dintre principalele contribuții ale lui Engels constă în dezvoltarea și diseminarea teoriei marxiste. Colaborarea sa cu Karl Marx a produs lucrări fundamentale precum „Manifestul comunist” și „Capitalul”, care au devenit texte fundamentale pentru mișcările socialiste și comuniste din întreaga lume. Engels a jucat un rol cheie în sistematizarea și popularizarea ideilor marxiste, asigurând accesibilitatea lor unui public mai larg. Cadrul teoretic pe care l-a ajutat să-l construiască continuă să fie un instrument puternic pentru analiza și critica societăților capitaliste.

Angajamentul lui Engels față de materialismul istoric, lupta de clasă și materialismul dialectic a adăugat profunzime gândirii marxiste. Explorarea sa a materialismului istoric, în special, a oferit o lentilă prin care să înțeleagă evoluția societăților, subliniind centralitatea structurilor economice în modelarea istoriei. Operele lui Engels nu numai că au contribuit la fundamentele teoretice ale marxismului, dar au oferit și perspective practice pentru mișcările revoluționare care urmăresc transformarea sistemelor sociale și economice.

Dincolo de contribuțiile sale intelectuale, Engels a jucat un rol crucial în cultivarea și susținerea mișcărilor socialiste și muncitorești. Implicarea sa în Asociația Internațională a Muncitorilor (Prima Internațională) a contribuit la unirea diferitelor facțiuni de stânga sub un steag comun, punând bazele solidarității internaționale între muncitori. Activismul lui Engels s-a extins la sprijinul financiar acordat lui Marx și familiei sale, exemplificând un angajament personal față de condițiile materiale ale clasei muncitoare.

Moștenirea lui Engels este evidentă și în impactul durabil al operelor sale asupra generațiilor ulterioare de gânditori, activiști și revoluționari. Mișcările marxiste din întreaga lume s-au inspirat din ideile sale, adaptându-le și aplicându-le în contexte politice și culturale diverse. Scrierile lui Engels continuă să fie studiate și dezbătute în cercurile academice, asigurându-se că contribuțiile sale intelectuale rămân relevante și influente în discuțiile contemporane despre capitalism, socialism și justiție socială.

Mai mult, moștenirea lui Engels se extinde în domeniile sociologiei, științei politice și economiei. Cercetătorii continuă să se implice în ideile sale pe teme precum alienarea, exploatarea și rolul statului, contribuind la dezbaterile continue despre natura societății și posibilitățile de transformare socială.

Pe lângă contribuțiile sale intelectuale și politice, viața personală și relațiile neconvenționale ale lui Engels pun la îndoială normele societale, reflectând un angajament de a trăi conform principiilor pe care le-a susținut. Parteneriatul său cu Mary Burns și respingerea convențiilor sociale victoriene servesc drept dovadă a intersecției dintre convingerile personale și cele politice în conturarea unei moșteniri transformatoare.

$$$

 FRIEDRICH SCHILLER

Friedrich Schiller, o figură proeminentă a literaturii germane, s-a născut pe 10 noiembrie 1759, în Marbach am Neckar, un orășel din Ducatul de Württemberg. Crescut într-o familie modestă, primii ani ai vieții lui Schiller au fost marcați de dificultăți financiare, dar pasiunea sa pentru literatură și filosofie a devenit evidentă încă de la o vârstă fragedă. A urmat cursurile Karlsschule din Stuttgart, unde a studiat dreptul, dar interesul său pentru arte l-a determinat să exploreze poezia și teatrul. Operele timpurii ale lui Schiller, precum „Tâlharii”, au atras atenția și au prezentat ideile sale revoluționare.

În ciuda cenzurii și a opoziției autorităților, măiestria literară a lui Schiller a continuat să înflorească. Descoperirea sa a venit odată cu publicarea „Odei bucuriei” în 1785, reflectând viziunea sa optimistă asupra umanității. În anii următori, Schiller s-a implicat în mișcarea Sturm und Drang, o mișcare literară și artistică care punea accentul pe emoțiile puternice și individualismul. Mai târziu, s-a îndreptat spre Weimarul clasic, unde a legat o prietenie strânsă cu Johann Wolfgang von Goethe, ceea ce a dus la o perioadă prolifică pentru ambii scriitori.

Cariera literară a lui Schiller a fost completată de activitățile sale academice. A devenit profesor de istorie la Universitatea din Jena în 1789, contribuind la dezvoltarea dramelor sale istorice. Prelegerile sale despre estetică, ținute în această perioadă, i-au consolidat și mai mult poziția de figură cheie în cercurile intelectuale germane. Viața lui Schiller, marcată de dedicarea față de arte și de căutarea libertății intelectuale, a lăsat o moștenire durabilă în literatura germană.

2) Lucrări principale

Tâlharii (Die Räuber, 1781):

Piesa de debut a lui Friedrich Schiller, „Tâlharii”, l-a catapultat în scena literară. Această operă din seria Sturm und Drang spune povestea a doi frați, unul nobil și celălalt haiduc, care explorează teme precum rebeliunea, nedreptatea socială și consecințele radicalismului. Natura provocatoare a piesei a contestat normele societale, câștigând atât aprecierea, cât și criticile pentru explorarea îndrăzneață a moralității umane.

Oda bucuriei (An die Freude, 1785):

„Oda bucuriei” de Schiller este o poezie celebră care a câștigat ulterior faimă mondială ca text pus pe muzică de Ludwig van Beethoven în Simfonia a IX-a. Oda celebrează fraternitatea universală a umanității, îmbrățișând teme precum bucuria, libertatea și unitatea. Versurile sale puternice au dăinuit ca simbol al speranței și inspirației, fiind una dintre cele mai durabile contribuții ale lui Schiller la literatură.

Don Carlos (Don Karlos, 1787):

Această tragedie istorică, care are loc la curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, abordează teme precum intriga politică, dragostea și conflictul dintre dorințele personale și datoria față de stat. „Don Carlos” reflectă explorarea de către Schiller a unor personaje complexe și tensiunea dintre libertatea individuală și constrângerile autorității. Contextul istoric și profunzimea emoțională a piesei demonstrează măiestria lui Schiller în narațiunile dramatice.

Trilogia Wallenstein (Wallenstein, 1798):

Cuprinzând „Tabăra lui Wallenstein”, „Piccolomini” și „Moartea lui Wallenstein”, această trilogie este o dramă istorică plasată în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Portretizarea complexă a comandantului militar Albrecht von Wallenstein de către Schiller explorează teme precum puterea, ambiția și impactul războiului asupra indivizilor și societății. Trilogia prezintă talentul lui Schiller de a împleti narațiuni politice și personale pe o scenă grandioasă.

Maria Stuart (1800):

Concentrată pe conflictul tragic dintre Maria, regina Scoției, și Elisabeta I a Angliei, „Maria Stuart” este o dramă istorică captivantă care explorează teme precum puterea, rivalitatea și complexitatea intrigilor politice. Portretizarea de către Schiller a acestor două femei puternice oferă o examinare nuanțată a genului, politicii și sacrificiilor personale făcute în căutarea puterii.

Wilhelm Tell (1804):

„Wilhelm Tell” este ultima și probabil cea mai faimoasă piesă a lui Schiller. Având ca fundal luptele Elveției pentru independență, piesa explorează teme precum libertatea, dreptatea și rezistența individuală împotriva tiraniei. Personajul lui William Tell, cunoscut pentru abilitățile sale de tir cu arcul și sfidarea regimului opresiv, a devenit un simbol emblematic al rezistenței și curajului.

3) Teme principale

Libertate și individualism:

Explorarea libertății și individualismului de către Friedrich Schiller în operele sale transcende simplele contexte politice și societale. În „Tâlharii”, tema libertății individuale este portretizată prin personajul Karl, care se răzvrătește împotriva constrângerilor societale. Perspectiva lui Schiller, însă, depășește spiritul revoluționar al contemporanilor săi, pe măsură ce acesta explorează fundamentele filosofice ale libertății.

Conceptul lui Schiller despre libertatea estetică, articulat în eseul său „Despre educația estetică a omului”, postulează că adevărata libertate izvorăște din dezvoltarea armonioasă atât a aspectelor senzoriale, cât și a celor raționale ale naturii umane. Această idee, o contribuție unică la idealismul german, contrastează cu viziunile kantiene despre datorie și moralitate, subliniind puterea transformatoare a frumuseții în modelarea unui individ conștient moral.

Conflictul dintre datorie și dorințe personale:

O temă recurentă în operele lui Schiller este tensiunea dintre datorie și dorințele personale, exemplificată în „Don Carlos”. Personajul Don Carlos se confruntă cu loialități conflictuale față de tatăl său, regele Filip al II-lea, și cu dragostea sa pentru Elisabeta de Valois. Explorarea nuanțată a acestei teme de către Schiller reflectă îndepărtarea sa de dihotomia morală rigidă a timpului său. Spre deosebire de unii gânditori iluminiști care au prioritizat rațiunea și datoria în detrimentul emoțiilor personale, Schiller recunoaște complexitatea motivației umane.

Această perspectivă nuanțată se aliniază cu accentul romantic pus pe aspectele emoționale și subiective ale experienței umane. Comparându-l pe Schiller cu contemporanul său, Goethe, se poate observa cum personajele lui Schiller întruchipează adesea lupta dintre datorie și dorințele personale, în timp ce personajele lui Goethe tind să reconcilieze aceste elemente într-un mod mai armonios.

Puterea și corupțiile ei:

Tema puterii și a corupțiilor acesteia ocupă un loc central în trilogia „Wallenstein” a lui Schiller. Explorarea puterii de către Schiller se extinde dincolo de intriga politică pentru a pătrunde în dimensiunile psihologice și morale ale conducerii. Wallenstein, personajul central, se confruntă cu atracția seducătoare și consecințele distructive ale puterii necontrolate.

Modul în care Schiller tratează această temă se abate de la perspectivele machiavelice predominante în vremea sa, subliniind frământările interioare și dilemele morale cu care se confruntau cei aflați în poziții de autoritate. Portretizarea puterii de către Schiller contrastează cu viziunile pesimiste ale lui Hobbes și cu viziunile optimiste ale lui Rousseau, prezentând o înțelegere nuanțată a complexităților inerente în urmărirea și exercitarea puterii.

Intersecția dintre politică și morală:

În „Maria Stuart”, Schiller explorează relația complexă dintre politică și moralitate prin intermediul rivalității istorice dintre Maria, regina Scoției, și Elisabeta I. Examinarea de către Schiller a mașinațiunilor politice din jurul acestor două femei puternice depășește o portretizare simplistă a binelui și răului. Piesa ridică întrebări profunde despre alegerile etice cu care se confruntă liderii politici și impactul acestor alegeri asupra indivizilor și societății.

Perspectiva lui Schiller asupra intersecției dintre politică și moralitate se aliniază cu etica kanțiană, care subliniază importanța principiilor morale în ghidarea deciziilor politice. Cu toate acestea, accentul pus de Schiller pe dimensiunile emoționale și tragice ale acestor alegeri distinge abordarea sa de poziția mai abstractă și deontologică a lui Kant.

Natura, rezistența și spiritul revoluției:

„Wilhelm Tell” întruchipează explorarea de către Schiller a temelor naturii, rezistenței și spiritului revoluționar. Prin intermediul personajului William Tell, Schiller transmite o legătură profundă între indivizi și lumea naturală, subliniind peisajul elvețian ca simbol al rezistenței împotriva stăpânirii opresive.

Concepția lui Schiller despre natură se aliniază cu idealurile romantice, portretizând-o nu doar ca fundal, ci și ca o forță activă ce inspiră și susține spiritul de rezistență. Acest lucru contrastează cu gânditorii iluminiști precum Voltaire, pentru care natura era adesea văzută ca o ordine rațională. Portretizarea lui Schiller despre spiritul revoluției este distinctă, reflectând o credință în puterea transformatoare a indivizilor de a se opune nedreptății, un sentiment împărtășit cu alți gânditori romantici precum Rousseau și Blake.

4) Schiller și Beethoven

Legătura profundă dintre Friedrich Schiller și Ludwig van Beethoven este epitomizată în adaptarea „Odei bucuriei” de Schiller din Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Această colaborare dintre cele două figuri emblematice este o dovadă a puterii durabile a artei de a transcende mediile individuale și de a rezona în timp. „Oda bucuriei” din Simfonia nr. 9 de Beethoven nu este doar o interpretare muzicală; este o simfonie a idealurilor comune și o celebrare a spiritului uman.

Poemul original al lui Schiller, scris în 1785, emană un spirit de fraternitate și bucurie universală. A fost revoluționar prin îmbrățișarea umanității comune, transcendând granițele și diviziunile. Beethoven, captivat de temele poemului, l-a încorporat în mișcarea finală a Simfoniei a Noua, compusă între 1822 și 1824. Adaptarea muzicală a ridicat versurile lui Schiller la un nivel inegalabil, transformându-le într-un imn atemporal.

Alegerea lui Beethoven pentru „Oda bucuriei” nu a fost întâmplătoare. Ea a reflectat propriile sale lupte și triumfuri, deoarece a compus simfonia într-o perioadă de adversitate personală, luptând cu surditatea. Utilizarea unui final coral, o inovație la acea vreme, a întărit aspectul comunitar al odei. Adaptarea lui Beethoven a devenit o proclamație muzicală a experienței umane comune, reflectând apelul lui Schiller la unitate și bucurie.

Colaborarea dintre Schiller și Beethoven reflectă, de asemenea, spiritul vremii lor. Ambii au fost influențați de idealurile Iluminismului și de spiritul revoluționar al timpurilor lor. Accentul pus de Schiller pe educația estetică și morală a indivizilor, așa cum este articulat în operele sale filozofice, a rezonat cu propria credință a lui Beethoven în puterea transformatoare a muzicii.

Comparând textul lui Schiller cu interpretarea muzicală a lui Beethoven, devine evident cum Beethoven a extins profunzimea emoțională a odei. Simfonia nu numai că comunică exuberanța bucuriei, dar traversează și momente de introspecție și luptă. Simfonia a IX-a a lui Beethoven este un dialog dinamic între individ și colectiv, o temă care reflectă explorarea lui Schiller a libertății și unității.

Moștenirea durabilă a acestei colaborări se extinde dincolo de secolul al XIX-lea. „Oda bucuriei” a devenit un imn pentru diverse mișcări care pledează pentru libertate și drepturile omului. Adaptabilitatea și universalitatea sa scot în evidență farmecul atemporal al versurilor lui Schiller și al muzicii lui Beethoven. Sinergia dintre acești doi giganți artistici servește drept dovadă a puterii transformatoare a colaborării între discipline, creând o capodoperă culturală ce continuă să inspire și să rezoneze cu publicul din întreaga lume.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Friedrich Schiller este imprimată pe peisajul cultural și intelectual al Germaniei și dincolo de aceasta, lăsând o amprentă indelebilă asupra literaturii, filosofiei și artelor. Contribuțiile sale multiple se extind dincolo de cuvântul scris, cuprinzând domeniile educației, politicii și conturării identității naționale. Moștenirea durabilă a lui Schiller poate fi explorată prin intermediul mai multor fațete cheie.

Impactul lui Schiller asupra literaturii este profund, piesele sale fiind pietre de temelie ale dramaturgiei clasice germane. Opere precum „Don Carlos”, „Maria Stuart” și „Wilhelm Tell” nu numai că au devenit piese de bază în canonul literar german, dar au influențat și tradițiile dramatice din întreaga lume. Explorarea de către Schiller a personajelor complexe, a dilemelor morale și a temelor atemporale ale libertății și dreptății continuă să inspire dramaturgi și autori.

Dincolo de operele sale dramatice, eseurile filosofice ale lui Schiller, în special „Despre educația estetică a omului”, au lăsat o amprentă durabilă asupra filosofiei germane. Ideile sale despre dezvoltarea armonioasă a aspectelor senzoriale și raționale ale naturii umane i-au influențat pe gânditorii ulteriori și au adăugat profunzime discuțiilor despre estetică și moralitate. Accentul pus de Schiller pe puterea transformatoare a frumuseții și a artei a rezonat prin mișcarea romantică și nu numai.

Influența lui Schiller se extinde și în domeniul educației, datorită mandatului său de profesor de istorie. Prelegerile sale de la Universitatea din Jena, deși uneori controversate, au contribuit la atmosfera intelectuală a Iluminismului german. Accentul pus pe o educație holistică care cultivă atât aspectele intelectuale, cât și pe cele emoționale, așa cum se vede în scrierile sale, continuă să modeleze filozofiile educaționale.

Schiller a devenit un simbol al aspirațiilor culturale și intelectuale ale poporului german. Colaborarea sa cu Johann Wolfgang von Goethe la Weimar, adesea denumită „Clasicismul de la Weimar”, este o dovadă a rolului său în modelarea culturii germane la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Statuia lui Schiller din orașul german Weimar, alături de cea a lui Goethe, consolidează moștenirea lor comună și impactul de durată.

Colaborarea dintre Schiller și Beethoven, în special în adaptarea „Odei bucuriei”, a devenit o piatră de temelie culturală. Simfonia a IX-a a lui Beethoven, cu mișcarea finală care prezintă oda, a transcendat sălile de concerte pentru a deveni un simbol al unității umane. „Oda bucuriei” rămâne una dintre cele mai recunoscute și celebrate compoziții muzicale, servind ca o întruchipare a viziunii lui Schiller despre bucuria împărtășită și fraternitate.

Operele lui Schiller, cu temele lor de libertate și rezistență împotriva tiraniei, au rezonat cu mișcările politice de-a lungul istoriei. Piesele sale, în special „Wilhelm Tell”, au fost invocate în perioadele de tulburări politice ca simbol al sfidării și al luptei pentru libertate.

6) Câteva versete

„Bucurie, scânteie frumoasă a zeilor, Fiică din Elizeu, Intrăm, beți de foc, Cerească, în sanctuarul tău.” – Odă bucuriei, Friedrich Schiller

„Sunteți asupriți? Ridicați-vă pentru drepturile voastre! Sunteți oameni liberi? Atunci apărați această libertate! Sabia care a dat-o o poate menține.” – Wilhelm Tell, Friedrich Schiller

„Dragostea nu este altceva decât dorința de a dărui, ceea ce este divin în noi, la ceea ce este divin în altul.” – Don Carlos, Friedrich Schiller

„Mă arunc fără margini, departe într-un vârtej!” – Tâlharii, Friedrich Schiller

„Dacă vrei să cucerești o femeie, cucerește-o; dacă vrei să cucerești un regat, ia-l.” – Maria Stuart, Friedrich Schiller

$$$

 GELU ROMÂNUL

Cea de-a doua formațiune din spațiul transilvan în contra căreia maghiarii au luptat a fost cea a lui Gelu. Motivele care i-au determinat pe unguri să întreprindă o incursiune în voievodatul lui Gelu au fost: fertilitatea solului, bogăția râurilor în nisip aurifer și salinele. Entitatea politică era localizată în Podișul Transilvaniei, dar granițele ei nu pot fi stabilite cu certitudine. Reședința era la Dăbâca sau Cluj-Mănăștur. Anonymus, în Gesta Hungarorum relatează următoarele:

“Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane (țara de dincolo de păduri, cum era văzuă Transilvania din perspectiva maghiarilor), unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu(în textul latin: Gelou quidam Blacus dominium tenebat. Este singura afirmare clară a etniei în cazul căpeteniilor formațiunilor politice găsite de unguri în spațiul românesc.), a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt(997–1038), şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic(conducător al voievodatului Transilvaniei în sec. al XI-lea, supus coroanei ungare), împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui (români și slavi), fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.

Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi(afluent al Someșului Cald). Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu (Așchileu,localitate lângă Cluj), au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat(autorul descrie, după uzanțele vremii sale, ritualul intrării în vasalitate a celor care după moartea lui Gelu îl recunosc drept senior pe Tuhutum.) […].

Deși a fost înfrântă, formațiunea politică nu a intrat în componența deplină a statului maghiar.

Unde se afla cetatea lui Gelu?

Localizarea cetăţii de scaun a miticului voievod legendar din Transilvania încă naşte controverse. Sunt vehiculate mai multe variante: Dăbâca, Cluj, Gilău sau Lita.

Figura voievodului din Transilvania Gelu, din Evul Mediu, este la limita dintre istorie şi legendă. Gelu este numele voievodului amintit în Cronica Anonimă a Notarului Regelui Bela al Ungariei sau Anonymus, aşa cum este cunoscută în lumea istoricilor. Pe scurt, cronica relatează despre lupta dintre Gelu, „quidam Blacus”, adică „un oarecare român”, „dux” adică duce sau voievod al ţării „Ultransilvanae”, adică al ţării de dincolo de pădurile din zona Apusenilor şi Meseşului, şi Tuhutum, conducătorul disident al unui trib maghiar. Cronica spune cum Tuhutum şi-a trimis iscoadele, care au constatat bogăţia ţării conduse de Gelu, precum şi slăbiciunea armatei voievodului român, care nu cunoştea tactica luptei cu lancea, ci doar cu arcul şi săgeţile. Învins, Gelu a fost ucis de năvălitori. Apoi, Tuhutum a ocupat ţara lui Gelu. Cronica lui Anonymus a înregistrat nişte fapte. Însă, dincolo de aceste fapte, au rămas nişte întrebări. De exemplu, nimeni nu ştie care erau graniţele exacte al evoievodatului lui Gelu şi nici care era cetatea de scaun.

Patru variante: Potrivit manualelor de istorie, cetatea de scaun a lui Gelu era la Dăbâca. În comuna clujeană se păstrează ruinele unei cetăţi întărite de pământ. Însă cercetările desfăşurate în ultimul timp arată că este posibil ca, de fapt, cetatea de pământ să fi fost ridicată chiar de năvălitorii maghiari con¬duşi de Tuhutum, care au simţit nevoia construirii unor fortificaţii pentru a-şi consolida poziţia. Unul dintre cei care susţin această variantă este reputatul istoric medievist Tudor Sălăgean de la Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei.

„Foarte probabil, nu la Dăbâca era cetatea de scaun a lui Gelu. Pur şi simplu, există o serie de caracteristici care nu se potrivesc”, spune istoricul clujean. El propune alte două posibile localizări pentru cetatea de scaun.

Una ar fi comuna Gilău, situată pe drumul Cluj-Napoca -Huedin, unde istoricii au găsit ruinele unei fortificaţii medievale din epoca în care Transilvania a fost cucerită de triburile maghiare. Cei care susţin această ipoteză invocă şi asemănarea dintre numele voievodului român şi al comunei. Tudor Sălăgean spune că, în varianta medievală a limbii române, numele Gelu era pronunţat, probabil, Ghelău sau Gelău, o formă apropiată de cea a numelui localităţii Gilău. O altă variantă, susţinută de unele dovezi arheologice, este cea în care cetatea de scaun a lui Gelu se afla în zona castrului roman din zona Pieţei Muzeului din Cluj. Ruinele romane au fost consolidate şi refolosite în timpul în care în zonă a domnit Gelu. Deşi nu există dovezi scriptice, amploarea fortifi¬caţiilor şi intensitatea locuirii arătată de urmele arheologice îi îndreptăţesc pe istorici să creadă că aici ar fi putut să fie cetatea lui Gelu. „Deocamdată, nu putem da un răspuns tranşant. Doar cercetările din viitor vor putea arăta care a fost, de fapt, cetatea de scaun a voievodului”, spune Tudor Sălăgean.

Cetatea lui Gelu de la Lita

O legendă spune că, de fapt, cetatea de scaun a lui Gelu ar fi fost la Lita, acolo unde se află un adevărat „cuib de vulturio. Documentele arată că această cetate a fost construită 200 de ani mai târziu dupâ epoca lui Gelu. Însă cercetările arheologice ale viitorului ar putea arăta că acolo ar putea fi o fortificaţie anterioară. Însă, fondurile pentru această investigaţie arheologică sunt insuficiente. Oricum, istoricii spun că, probabil, tradiţia populară legată de cetatea de la Lita este doar o legendă.

$$$

 GABRIEL LIICEANU

Gabriel Liiceanu, filosof si scriitor roman contemporan, se naste la data de 23 mai 1942 in Ramnicu Valcea. In anul 1965 devine absolvent al Scolii de Filosofie din Bucuresti, urmand ca in 1973 sa finalizeze si Facultatea de Limbi Clasice, tot in Bucuresti. Intrat deja in istorie, Gabriel Liiceanu este una dintre personalitatile literare prezente ale Romaniei, care zilnic este apreciat sau… lesne criticat, avand in vizor activitatile sale trecute, din perioada comunismului. Dar, avand atat de putini oameni de vaza in Romania, ar trebui sa-i respectam cat sunt in viata, dupa moartea lor fiind destule guri rele care pot scoate pagini intregi de jurnal cu injurii si obscenitati la adresa raposatilor din lumina reflectoarelor trecute.

In anul 1976, Gabriel Liiceanu obtine doctoratul in filosofie cu teza sa mult controversata „Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii”. Adept al Scolii de la Paltinis (statiune de munte in care filozoful Constantin Noica isi desfasura prin seminarii private, impreuna cu cativa discipoli, proiectul cultural de recluziune formativa voluntara în fata realitatii regimului comunist), pe care o frecventa alaturi de Andrei Plesu prin anii 70, Liiceanu a fost un tanar cercetator al institutului de filosofie, interesat de orice misca in jurul sau si totodata unul dintre elevii preferati ai lui Constantin Noica. Toate experientele sale din cadrul Scolii de la Paltinis au fost adunate in volumele „Jurnalul de la Paltinis” si „Epistolar”, experienta ce are o deosebita importanta in randul interesatilor de cultura.

Cateva influente – creare si formare

Ideile predominante din operele sale sunt cu precadere: alienarea, contingenta, libertatea, aporia morala, facticitatea, toate acestea incadrandu-se intr-o tematica existentialista si agnostica, dat fiind ca „unei probleme reale nu-i poate corespunde o cunoastere reala”. Ideile lui Gabriel Liiceanu isi au radacinile in spiritul idealist platonician, kantian, avand totodata si influente din Schelling, Husserl si onto – fenomenologia lui Heidegger.

In prezent, Gabriel Liiceanu este membru al Societatii Romane de Fenomenologie si conduce editura Humanitas, acest proiect cultural avandu-si geneza in timpul frecventarii Scolii de la Paltinis a lui Noica. Liiceanu schiteaza in lucrarea „Despre limită” o fenomenologie existentialista care se defineste prin ideea de transcendere a determinarilor generale si a necesitatii istorice, inspre o responsabilitate individuala obtinuta prin alegere, proiect si hotarare.

Ca si multi alti eseisti, Gabriel Liiceanu este unul cu referinte biografice interesante, una dintre ele fiind si Fundatia Alexander von Humboldt, in cadrul careia a fost bursier intre anii 1982-1984. Incepand cu anul 1982 este profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Gabriel Liiceanu a participat si la multe conferinte si dezbateri pe teme diverse. Multi il critica pentru lipsa de implicare activa din timpul perioadei comuniste si mai multi il apreciaza pentru simplul fapt ca a trait in acea perioada si a tinut piept la nivel teoretic cel putin, valului comunist. De mentionat, importanta pentru acea perioada este cu siguranta si cartea lui Andrei Plesu, prieten si coleg al lui Liiceanu din timpul Scolii lui Noica, „Despre fericire in est si in Vest”.

Scrierile de pana acum

Desi mai are suficient timp in fata sa creeze, aflat la varsta de numai 69 de ani, Gabriel Liiceanu a scos la lumina pana in prezent urmatoarele opere, care i-au adus o oarecare notorietate:

Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depasirii, Bucureşti, Ed. Univers 1975, Ed. Humanitas, 1993

Introducere în politropia omului si a culturii, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1981

Jurnalul de la Păltinis, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1983, Ed. Humanitas, 1991

Epistolar, (in colaborare), Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1988, Ed. Humanitas, 1996

Cearta cu filozofia, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1992

Apel catre lichele, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1992

Despre limita, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1994

Itinerariile unei vieţi: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1995

Declaratie de iubire, Ed. Humanitas, 2001

Usa interzisa (Jurnal), Bucuresti, Ed.Humanitas, 2002

Om si simbol. Interpretari ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii, Ed. Humanitas, 2005

Despre minciuna, Ed. Humanitas, 2006

Despre ura, Ed. Humanitas, 2007

Despre seductie, Ed. Humanitas, 2007

Povesti de dragoste la prima vedere (in colaborare), Ed. Humanitas, 2008

Scrisori catre fiul meu, Ed. Humanitas, 2008

Scrieri importante sunt si cele publicate in strainatate dintre acestea facand parte si traducerile dupa cum urmeaza:

„Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (Walter Biemel und Fr.-W. von Herrmann Herausg.), Frankfurt am Main, Vittorio Klostermann Verlag, 1989.

The Paltinis Diary: A Paideic Model in Humanist Culture , Central European University Press, 2000

Itineraires d’une vie, E. M. Cioran, ed. Michalon, 1995

Lectures de Ionesco, ed. L’Harmattan, 1996

Lectures de Cioran, ed. L’Harmattan, 1997

Apokalypsen enligt Cioran, Dualis Forlag, Ludvika, 1997

Dziennik z Paltinisu. Pajdeja jako model w kulturze humanistycznej, Pograznicze, Sejny, 2001

De la limite: petit traite a l’usage des orgueilleux: essai, ed. Michalon, 1997

Le journal de Paltinis: recit d’une formation spirituelle et philosophique, ed. La Decouverte, 1999

$$$

 GEPIZII „ARDELENI”

Gepizii sunt “stramosii” ardelenilor. Doua lucruri “interesante”. Toponimul Ardeal se trage de la marele conducator Gepid, Ardaric (probabil mort prin 460 d. Hr.), care dupa moartea lui Attila in 453, se rascoala impotriva Hunilor, Gepizi-1ii invinge in batalia de la Nedao , in Panonia si pune fundatiile unui regat Gepid in Transilvania zilelor noastre – de la curbura vestica a Carpatilor si pana la raul Tisa. Acest regat va dainui cam 200 de ani (475-675) si va fi unul din cele mai importante entitati statale ale istoriei est-europene, care de facto va cristaliza istoria Bizantina pe aceste locuri. Al doilea lucru interesant ar fi etimologia numelui acestui popor “Gepizii”, denumire cu care i-au botezat Romanii, ei considerandu-se “Giflas“. Iordanes, in vestita lui lucrare pe care am aminitit-o (si pe care in sfarsit am gasit-o in traducere engleza la Universitatea din Calgary, si care trebuie sa o mentionez ca una din cele mai bune si specializate in aceasta perioada istorica, aici), “gaseste” etimologia Gepizilor, numindu-i Gepanta (care ar inseamna – cei inceti sau mai “molcomi”) lucru caracteristic ardelenilor pana in zilele noastre.

Primul rege gepid care este inregistrat in istoria scrisa a fost Fastida, cam pe la 250 d.Hr, exact in perioada cand acesti nobili “barbari” germanici s-au aşezat în nordul Daciei, după retragerea aureliană (271 d.Hr). Asa cum am mentionat mai sus, după invazia hunilor, (375 – 453) gepizii devin împreună cu ostrogoţii, vasalii lui Attila. După moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva foştilor lor seniori – hunii. Aici avem o poveste extrem de interesanta, poate pentru prima data prin aceste regiuni: avem un exemplu de real-politik – gepizii negociaza cu romanii si primesc consimtamantul lor de a coloniza ceea ce numim noi astazi Ardealul si Banatul. Prezența lor în aceste zone, atestată de marile așezări (ca acelea de la Morești pe Mureș, judeţul Mureș, Șeica Mică, judeţul Sibiu). Longevivul regat al gepizilor in Transilvania (475-675 d.Hr) a fost interpretat de unii istorici ca „restabilire” a raporturilor federale ale Daciei cu Imperiul Roman de Rasarit.

Stăpânirea gepizilor s-a extins asupra părţii centrale a Daciei postromane până la Olt şi Carpaţii răsăriteni, parte care fusese cel mai mult romanizată în timpul dominaţiei romane, în timp ce partea de la est de Olt şi în afara arcului carpatic s-a aflat după retragerea hunilor preponderent sub influenţă slavă. Exceptând Dacia, unde îşi aveau capitala regală, gepizii şi-au extins structurile politice şi asupra teritoriului de lângă Sirmium şi Singidunum în dreapta Dunării, care fusese teritoriu ostrogot. Asadar pentru 200 de ani gepizii au oprit influenta Slavilor in regiune. Va place, nu?

În secolul al VII-lea, scriitorii bizantini mai foloseau încă pentru zona Oltenia-Banat – Crisana numele de Gepidia. Ultima menţionare a gepizilor a fost făcută în secolul al IX-lea, când încă mai exista un rest de populaţie gepidă, care a supravieţuit ca popor supus avarilor. Despre regatul Gepido-Avar vom discuta si maine. Trebuie sa subliniez ca Gepizii sunt “barbarii” mei preferati si va voi povesti in curand si de ce.

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie 272: În această zi, s-a născut la Naissus, pe teritoriul actual al Serbiei, Constantin cel Mare, împărat roman (d. 337, Nicomedia, Imperiul Roman). Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost Împărat Roman între 306 şi 337. Anul nu se știe exact. Unele afirmații ale lui Eusebiu din „Viața lui Constantin cel Mare” ne fac să conchidem că s-a născut între 271 și 273 (cel mai probabil 272), iar alte surse plasează evenimentul între 272 și 277.Numele sale de referinţă sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuţiilor creştinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranţă, ci şi restituirea bunurilor creştinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creştin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoţiunea sa faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina şi proconsulului Africii nişte scrisori din care reieşea faptul că el susţinea religia creştină, subvenţiona Biserica creştină din fonduri publice, scutea clerul de obligaţii publice şi se considera slujitorul lui Dumnezeu. În 312, Constantin „a trecut la credinţa creştină" şi a continuat să deţină funcţia Pontifex Maximus funcţie care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toţi cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar", adică conducător al statului roman şi al religiei păgâne, funcţie deţinută de toţi Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin şi Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. De fapt, este o scrisoare adresată de Constantin şi Licinius guvernatorilor provinciilor prin care le cereau să înceteze orice persecuţie asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate de la aceştia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinţea creştinismul ca religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinţa creştină.Prin „Edictul de la Milano” dat de împăratul Constantin cel Mare şi cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituţională a Imperiului Roman. Tradiţia a reuşit să împământenească chiar şi în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin şi Licinius este primul act prin care se instituie toleranţa faţă de cultul creştin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranţă în 311.

Imperiul Roman este reunificat şi supus autorităţii unui unic împărat, situaţie politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept, alesul pe pământ al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creştin. Principiul adopţiunii viitorilor împăraţi este înlocuit cu cel al eredităţii dinastice. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele iniţiate de împăratul Diocleţian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi patru prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului. care era bazată pe argint, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses).Din iniţiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava şi Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanţa dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Acum Constantin şi-a adăugat şi titlul de Dacicus Maximus.Pe plan religios, în 325, are loc la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa patru km în afară şi mărind cam de patru ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec.Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid.Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe șapte coline şi împărţit în 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiţi clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili).În perimetrul ocupat astăzi de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra),Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început şi construcţia a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace).

La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul. Între 325 şi 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica şi să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creştinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creştinism, iar regatul său a devenit oficial creştin la începutul secolului al IV-lea.La scurt timp după Paştele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a dorit să fie botezat de către episcopul Eusebiu de Cezareea, iar după botez a purtat numai veşminte albe precum ale unui neofit creştin în locul veşmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.Prin botez, potrivit religiei creştine, lui Constantin cel Mare i s-au şters atât păcatul originar, moştenit de la protopărinţii oamenilor, Adam şi Eva, cât şi celelalte păcate săvârşite până la botez. Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea şi organizarea Bisericii creştine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-Catolică, la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum şi în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene).

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/sfintii-constantin-si-elena/sfantul-imparat-constantin-mare-istoria-bizantului-69658.html

http://ziarullumina.ro/sfantul-constantin-cel-mare-primul-imparat-crestin-112307.html

http://altarul-banatului.ro/?page_id=529

http://www.tribunainvatamantului.ro/sfantul-imparat-constantin-cel-mare-reprezinta-arhetipul-imparatului-bizantin/

https://www.ro.biography.name/conducatori/91-iugoslavia/270-constantin-cel-mare-cca-280-337

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/constantin-cel-mare-imparatul-pagan-si-crestin

$$$

 S -a întâmplat în 27 februarie 1711: La această dată, s-a născut Constantin Mavrocordat, domnitor al Ţării Româneşti şi al Moldovei (n. Constantinopol – d. 15 decembrie 1769, Iași). Constantin Mavrocordat a fost domn în ambele țări extracarpatice. A avut șase domnii în Țara Românească și patru domnii în Moldova.A fost fiul primului domn fanariot din spațiul românesc, Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Kiurtsi. Domn erudit, care cunoștea limbi precum greaca, latina, turca, franceza sau italiana, a întreprins o serie de reforme menite să modernizeze Țările Române.

Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul domnitorului grec Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Mavrocordat, fiind crescut în țară. A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci. Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de zece lei pe an, plătibilă în patru „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu zece bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn. În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

În urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește. În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat se retrage de la Iași la Galați. La 1 decembrie este prins de ruși la Mănăstirea Sfânta Precista unde zăcea bolnav. În urma unor discuții aprinse este rănit la cap cu sabia de un ofițer rus. În timpul întoarcerii la Iași, rana cangrenează, iar domnul moare pe 15 decembrie 1769, fiind înmormântat cu toată pompa cuvenită. Nu se cunoaște locul unde este înmormântat.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată, în 1728, cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730 cu care nu a avut copii. A doua a fost în 1732 cu Ecaterina Rosetti (1712(?)-1775), cu care a avut trei fii, Ion Mavrocordat (n. 1740), Alexandru Deli-Bei (1742-1812)(1744-1817), Maria Balș (n.?- d.1770), Ecaterina Racoviță.

Surse:

http://galeriaportretelor.ro/item/constantin-mavrocordat-3/

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/743-constantin-mavrocordat

https://www.academia.edu/27453903/Biserica_in_timpul_lui_Constantin_Mavrocordat

https://www.istorie-romaneasca.ro/constantin-mavrocordat-si-reformele-sale/

https://adevarul.ro/locale/turnu-severin/reformele-drastice-mavrocordat-domnitorul-i-a-lecuit-boieri-abuzuri-le-a-faramat-averile-1_55ebfb64f5eaafab2c4fb829/index.html

https://www.rri.ro/ro_ro/constitutia_lui_mavrocordat-2591938