$$$

 S -a întâmplat în 27 februarie 1711: La această dată, s-a născut Constantin Mavrocordat, domnitor al Ţării Româneşti şi al Moldovei (n. Constantinopol – d. 15 decembrie 1769, Iași). Constantin Mavrocordat a fost domn în ambele țări extracarpatice. A avut șase domnii în Țara Românească și patru domnii în Moldova.A fost fiul primului domn fanariot din spațiul românesc, Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Kiurtsi. Domn erudit, care cunoștea limbi precum greaca, latina, turca, franceza sau italiana, a întreprins o serie de reforme menite să modernizeze Țările Române.

Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul domnitorului grec Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Mavrocordat, fiind crescut în țară. A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci. Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de zece lei pe an, plătibilă în patru „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu zece bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn. În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

În urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește. În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat se retrage de la Iași la Galați. La 1 decembrie este prins de ruși la Mănăstirea Sfânta Precista unde zăcea bolnav. În urma unor discuții aprinse este rănit la cap cu sabia de un ofițer rus. În timpul întoarcerii la Iași, rana cangrenează, iar domnul moare pe 15 decembrie 1769, fiind înmormântat cu toată pompa cuvenită. Nu se cunoaște locul unde este înmormântat.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată, în 1728, cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730 cu care nu a avut copii. A doua a fost în 1732 cu Ecaterina Rosetti (1712(?)-1775), cu care a avut trei fii, Ion Mavrocordat (n. 1740), Alexandru Deli-Bei (1742-1812)(1744-1817), Maria Balș (n.?- d.1770), Ecaterina Racoviță.

Surse:

http://galeriaportretelor.ro/item/constantin-mavrocordat-3/

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/743-constantin-mavrocordat

https://www.academia.edu/27453903/Biserica_in_timpul_lui_Constantin_Mavrocordat

https://www.istorie-romaneasca.ro/constantin-mavrocordat-si-reformele-sale/

https://adevarul.ro/locale/turnu-severin/reformele-drastice-mavrocordat-domnitorul-i-a-lecuit-boieri-abuzuri-le-a-faramat-averile-1_55ebfb64f5eaafab2c4fb829/index.html

https://www.rri.ro/ro_ro/constitutia_lui_mavrocordat-2591938

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie1872: În această zi, s-a născut Alexandru Vaida-Voievod, politician roman (n. Olpret, satul Bobâlna, Cluj - d. 19 martie 1950, Sibiu, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Unul dintre iluştrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susţinător pentru drepturile naţionale a românilor din Ardeal. După Unire şi fuziunea naţionalilor cu ţărăniştii, s-a numărat printre liderii marcanţi ai noului Partid Naţional Ţărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri, remarcându-se şi la conducerea Ministerului de Interne şi a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe naţional-ţărănişti şi a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar şeful statului l-a folosit pentru a-şi justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experienţă, care erau fideli monarhiei.

S-a născut într-o familie românească veche şi bogată care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopul Ioan Bob şi cu Ioan Lemény urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţia de la 1848. Strămoşii săi erau din Gârbou şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena. A fost membru al organizaţiei studenţeşti „România jună”, devenind preşedintele acesteia. La douăzeci de ani s-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influenţă aparte juristul şi politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în oraşul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod participa activ alături de colegii săi studenţi la sărbătorirea revoluţiei de la 1848.

Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferinţele organizate de societatea „Politische Gesellschaft” unde erau invitaţi să ţină prelegeri reputaţi profesori, ziarişti sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lueger care a devenit primar al Vienei din partea Partidului Creştin-Social. Alexandru Vaida-Voevod a colaborat cu Aurel C. Popovici la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenţii maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenţilor maghiari de la universităţile din Budapesta şi Cluj.„Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaţionale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulaţie europeană.Prin acest document, bazat pe legile şi datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia naţională, federalismul şi separarea românilor şi a ungurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu naţional în cadrul Imperiului Habsburgic.

În 1893 a vizitat România şi a luat parte la Sibiu la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, partid de care şi-a legat destinul. La Conferinţa de la Sibiu, preşedinte al partidului a fost ales dr. Ioan Raţiu şi s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohăţel. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.A făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu. Cariera de ziarist şi-a început-o la ziarul „Dreptatea” din Timişoara. 

În 1896, Vaida a reuşit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestaţiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul ţării.Iniţiativa studenţească a fost sprijinită de cercurile naţionaliste austriece şi de presa vieneză.A reuşit să mobilizeze studenţimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger şi în Prater. În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând şi o activitate în cadrul Partidului Naţional Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Raţiu în gruparea care îl susţinea pe preşedinte. După închegarea mişcării neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăştie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul şi să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu şi în societatea românească.S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei PNR-ului din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa.Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. 

Deşi în 1905 Vaida a înregistrat un eşec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reuşit să îşi păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. 

După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată. Lider marcant al Partidului Naţional Român, Vaida este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor pentru a susţine un Consiliu de miniştri, astfel că se impunea formarea unei coaliţii. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Iniţial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinţei de Pace de la Paris. 

În realitate, fruntaşul ardelean nu dorea să-şi lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de şase luni. Prin acesta, Marile Puteri urmăreau să-şi creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităţilor naţionale.În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Unirea. Pe 10 ianuarie 1920, prim-ministrul a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor unirii. Astfel, el nu şi-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reuşit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Brătianu au determinat căderea acestuia.

Pe 10 octombrie 1926 are loc istorica fuziune dintre PNR şi PŢ, noua formaţiune intitulându-se Partidul Naţional Ţărănesc.Vaida-Voevod se impune imediat ca unul dintre liderii acestui partid. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste (1928 - 1931), Vaida-Voevod este numit ministru de Interne (10 noiembrie 1928 - 8 octombrie 1930, cu o scurtă pauză între 7- 13 iunie, în perioada restauraţiei carliste). PNŢ este chemat din nou la putere pe 6 iunie 1932 cu Alexandru Vaida-Voevod ca prim-ministru, deoarece Maniu se autosuspendase de la conducerea partidului pentru a lupta împotriva camarilei regale. După unele neînţelegeri cu Nicolae Titulescu, Vaida-Voevod şi-a depus mandatul la 17 octombrie. Regele a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în conducerea treburilor statului. Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Astfel, Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933.Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării.

Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.Neputând face faţă problemelor cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar în PNŢ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”, Vaida a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului pe 21 noiembrie. 

Treptat, susţinerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărţirea sa de PNŢ. Pe 25 februarie 1935, el îşi fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale şefului statului.Va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, prin care Carol al II-lea îşi va legitima regimul autoritar.  Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940).Mai mult, între 20 ianuarie - 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol. Evenimentele politice ulterioare au determinat ieşirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 este arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 este pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi petrece restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, 

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Ed. Sincron, 1993

http://www.radioresita.ro/303471/alexandru-vaida-voevod-si-contributia-sa-la-marea-unire

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/alexandru-vaida-voevod-intrat-masonerie-ajuta-romania-conferinta-pace-paris-1919-1_527bac9dc7b855ff56cadde1/index.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/cine-a-fost-vaida-voievod--188007

$¢$

 S-a întâmplat în 27 februarie1872: În această zi, s-a născut Alexandru Vaida-Voievod, politician roman (n. Olpret, satul Bobâlna, Cluj - d. 19 martie 1950, Sibiu, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Unul dintre iluştrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susţinător pentru drepturile naţionale a românilor din Ardeal. După Unire şi fuziunea naţionalilor cu ţărăniştii, s-a numărat printre liderii marcanţi ai noului Partid Naţional Ţărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri, remarcându-se şi la conducerea Ministerului de Interne şi a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe naţional-ţărănişti şi a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar şeful statului l-a folosit pentru a-şi justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experienţă, care erau fideli monarhiei.

S-a născut într-o familie românească veche şi bogată care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopul Ioan Bob şi cu Ioan Lemény urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţia de la 1848. Strămoşii săi erau din Gârbou şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena. A fost membru al organizaţiei studenţeşti „România jună”, devenind preşedintele acesteia. La douăzeci de ani s-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influenţă aparte juristul şi politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în oraşul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod participa activ alături de colegii săi studenţi la sărbătorirea revoluţiei de la 1848.

Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferinţele organizate de societatea „Politische Gesellschaft” unde erau invitaţi să ţină prelegeri reputaţi profesori, ziarişti sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lueger care a devenit primar al Vienei din partea Partidului Creştin-Social. Alexandru Vaida-Voevod a colaborat cu Aurel C. Popovici la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenţii maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenţilor maghiari de la universităţile din Budapesta şi Cluj.„Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaţionale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulaţie europeană.Prin acest document, bazat pe legile şi datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia naţională, federalismul şi separarea românilor şi a ungurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu naţional în cadrul Imperiului Habsburgic.

În 1893 a vizitat România şi a luat parte la Sibiu la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, partid de care şi-a legat destinul. La Conferinţa de la Sibiu, preşedinte al partidului a fost ales dr. Ioan Raţiu şi s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohăţel. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.A făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu. Cariera de ziarist şi-a început-o la ziarul „Dreptatea” din Timişoara. 

În 1896, Vaida a reuşit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestaţiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul ţării.Iniţiativa studenţească a fost sprijinită de cercurile naţionaliste austriece şi de presa vieneză.A reuşit să mobilizeze studenţimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger şi în Prater. În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând şi o activitate în cadrul Partidului Naţional Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Raţiu în gruparea care îl susţinea pe preşedinte. După închegarea mişcării neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăştie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul şi să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu şi în societatea românească.S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei PNR-ului din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa.Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. 

Deşi în 1905 Vaida a înregistrat un eşec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reuşit să îşi păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. 

După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată. Lider marcant al Partidului Naţional Român, Vaida este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor pentru a susţine un Consiliu de miniştri, astfel că se impunea formarea unei coaliţii. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Iniţial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinţei de Pace de la Paris. 

În realitate, fruntaşul ardelean nu dorea să-şi lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de şase luni. Prin acesta, Marile Puteri urmăreau să-şi creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităţilor naţionale.În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Unirea. Pe 10 ianuarie 1920, prim-ministrul a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor unirii. Astfel, el nu şi-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reuşit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Brătianu au determinat căderea acestuia.

Pe 10 octombrie 1926 are loc istorica fuziune dintre PNR şi PŢ, noua formaţiune intitulându-se Partidul Naţional Ţărănesc.Vaida-Voevod se impune imediat ca unul dintre liderii acestui partid. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste (1928 - 1931), Vaida-Voevod este numit ministru de Interne (10 noiembrie 1928 - 8 octombrie 1930, cu o scurtă pauză între 7- 13 iunie, în perioada restauraţiei carliste). PNŢ este chemat din nou la putere pe 6 iunie 1932 cu Alexandru Vaida-Voevod ca prim-ministru, deoarece Maniu se autosuspendase de la conducerea partidului pentru a lupta împotriva camarilei regale. După unele neînţelegeri cu Nicolae Titulescu, Vaida-Voevod şi-a depus mandatul la 17 octombrie. Regele a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în conducerea treburilor statului. Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Astfel, Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933.Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării.

Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.Neputând face faţă problemelor cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar în PNŢ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”, Vaida a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului pe 21 noiembrie. 

Treptat, susţinerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărţirea sa de PNŢ. Pe 25 februarie 1935, el îşi fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale şefului statului.Va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, prin care Carol al II-lea îşi va legitima regimul autoritar. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940).Mai mult, între 20 ianuarie - 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol. Evenimentele politice ulterioare au determinat ieşirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 este arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 este pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi petrece restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, 

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Ed. Sincron, 1993

http://www.radioresita.ro/303471/alexandru-vaida-voevod-si-contributia-sa-la-marea-unire

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/alexandru-vaida-voevod-intrat-masonerie-ajuta-romania-conferinta-pace-paris-1919-1_527bac9dc7b855ff56cadde1/index.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/cine-a-fost-vaida-voievod--188007

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie1882: La această dată, avea loc premiera, la Gimnaziul român din Braşov, a primei operete româneşti „Crai nou", de Ciprian Porumbescu. La Braşov, marele compozitor a adăstat vreme de doi ani. La premieră, „Crai nou" cunoaşte un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentaţii, în acelaşi an, la Braşov şi o alta la Oraviţa.

Venind la Braşov la îndemnul prietenului său, braşoveanul Andrei Bârseanu, şi a profesorilor bucovineni Lazăr Nastasi şi Gheorghe Chelariu, Ciprian Porumbescu aducea „Colecţiunea…" sa de cântece, argumente veritabile privind valoarea sa în faţa exigenţilor curatori ai Bisericii „Sfântul Nicolae", care, prin Eforie, angaja dascălii de la gimnaziu. Motivând că a absolvit clasa a IV-a a seminarului mitropolitan din Cernăuţi, „o dovadă de progres şi iveală", având din cântări „după melodia greacă, din cântarea corală şi despre melodia slavă" toate aprecierile cu „foarte bine", în cererea sa de angajare, Ciprian asigura că „deplin cunosc Bazul general şi am funcţionat ca dirijor, precum se vede aceasta, din atestatul domnului profesor şi organist al curţii imperiale, Kreun". 

Actul contractual din 27 decembrie 1881 este semnat ca „absolvent de teologie şi filozofie şi conservatoriu". Nu numai că a fost angajat să conducă corul Bisericii „Sfântul Nicolae", dar i s-a dat şi Catedra de muzică a gimnaziului şi responsabilitatea pentru corul gimnazial. Ba, mai mult, conduce şi corul „Reuniunii române de gimnastică şi cântări". În ziua premierei, 27 februarie 1882, în „Gazeta" locală, singura publicaţie pentru români, găsim, în zilele de 23 februarie 1882 şi 28 februarie 1882 o sumară informaţie: „Teatrul român în Braşov. O societate de diletanţi va prezenta în 27 şi 28 februarie, în sala cea mare a gimnaziului român de aici, opereta „Crai nou" de Vasile Alecsandri, muzica de C. Porumbescu". Doar atât se putea spune despre prima operetă a românilor.Cea mai mare recompensă a fost însă succesul spectacolului. Sora sa, Marioara, venită din Moldova împreună cu iubita lui Ciprian, Berta, fiica pastorului Gorgon din Stupca, scria părinţilor: „Aplauzele erau colosale, publicul, în culmea entuziasmului". 

A doua zi, „Gazeta" aprecia că „muzica ce a compus-o pentru „Crai nou" e vie, foarte plăcută şi ne dovedeşte că a studiat cu multă diligenţă operele compozitorilor moderni: Offenbach, Genee, Strauss, Lecocq ş.a.". Drept răspuns, Ciprian Porumbescu arată: „Îmi permit a declara că dacă este vorba de vreun componist care l-am studiat şi-l studiez şi acum cu multă diligenţă, atunci îmi permit a spune că componistul acesta e însuşi poporul nostru român, care stă peste Offenbach, Genee, Suppe etc". În momentul în care compozitorul făcea asemenea declaraţii, folclorul românesc era puţin cunoscut în Ardeal. Culegerea lui Pauleti era tipărită în puţine exemplare, iar culegerile lui Andrei Bârseanu şi Ion Codru Drăguşanu încă nu se tipăriseră.Moldova era mai bine alimentată prin culegerile de folclor ale lui Alecsandri şi Bolintineanu. După aproape o săptămână de la premieră, în „Gazeta Transilvaniei”, cronica muzicală Teatrul românesc la Brașov, avea ca motto Crai nou, Crai nou, Crai nou, la noi bine-ai venit!, iar Aurel Mureşianu scria: „Suntem siguri că mulți vor aștepta cu nerăbdare ce cronică vom face reprezentațiunii de sâmbătă și duminică a operetei Crai nou (Lună nouă) scrisă de Vasile Alecsandri pentru care domnul Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la Gimnaziul român de aici, a compus muzica. Am asistat la amândouă reprezentațiuni, dar trebuie să mărturisesc că puține momente am putut dedica criticii, căci voiam să gustăm deplin bucuria ce simțeam la aspectul frumoaselor româncuțe, care cântau și jucau cu atâta grație, de-ți râdea inima în piept.”

La 2/14 noiembrie 1882, apare în „Gazeta Transilvaniei” o altă cronică, scrisă de medicul curant a lui Ciprian, Gh. Băiulescu, violonist concertist diletant.„Public atât de numeros şi ales, din localitate şi din împrejurimi, nu ne aducem aminte să se fi întrunit de mult ca în seara memorată. Sala de concert era aşa de ocupată, încât mulţi au trebuit să se întoarcă, neavând loc. L-am consilia ca la soliştii vocali să folosească mai puţin cornetul şi să se servească mai mult de flaut, care se apropie mai mult de instrumentul nostru tradiţional, de fluier…Să se ferească a da o extensiune prea mare compoziţiilor d-sale, spre a evita în chipul acesta repetiţii…Dirijorul a ştiut, în numai câteva repetiţii, să iniţieze nişte muzicanţi străini în caracterul pieselor noastre naţionale. Ariile din Crai Nou au devenit la noi poporale …, cu atât mai mult regretăm că opereta nu a fost cerută de Teatrul Naţional Bucureşti … Orchestra a trebuit să repeteze o parte din rapsodie, iar compozitorul a fost aclamat din toate părţile“.

Surse:

https://www.literaturadeazi.ro/panoramic/crai-nou-crai-nou-crai-nou

https://radioromaniacultural.ro/portret-ciprian-porumbescu-o-viata-plina-de-cautari-bucurii-si-neimpliniri-curmata-mult-prea-devreme/

https://no14plusminus.wordpress.com/2013/03/10/ecouri-in-presa-vremii-la-premiera-absoluta-a-operetei-crai-nou-de-ciprian-porumbescu/

http://www.rador.ro/2017/10/14/portret-ciprian-porumbescu-o-viata-plina-de-cautari-bucurii-si-neimpliniri-curmata-mult-prea-devreme-3/

#$$

 S-a întâmplat în 27 februarie1903: în această zi, s-a născut Ion Irimescu, sculptor român, membru al Academiei Române. Ion (Nicu) Irimescu (n. satul Arghira, comuna Preuţești, judeţul Baia, actualmente judeţul Suceava - d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor şi membru al Academiei Române. După absolvirea şcolii primare din Fălticeni, urmează cursul secundar la Liceul Nicu Gane din acelaşi oraş (1915-1924), unde a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, pictând decorurile.

Între 1924 şi 1928 este student al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea şi Oscar Han. În timpul studenţiei, a pictat biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Oprişeni-Fălticeni. În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziţia de Pictură şi Sculptură din Bucureşti.În 1930, obţinând o bursă de studii a şcolii române din Fontenay-aux-Roses, pleacă la Paris şi se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind în special influenţat de sculptura lui Antoine Bourdelle. În 1932 i se acordă Menţiunea de onoare a Societăţii artiştilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris. Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expoziţiile organizate, atât în ţară cât şi în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iaşi, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcţionează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti. În 1975 donează muzeului oraşului Fălticeni un mare număr de sculpturi şi desene, cu care se infiinţează Colecţia „Ion Irimescu". Este ales în 1978 preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

A fost distins cu:Menţiunea de onoare a Societăţii Artiştilor Francezi (1932), Premiul Fundaţiei Elena şi Anastase Simu (1935), Meritul Cultural în grad de Cavaler clasa I, Premiul Ministerului Culturii şi Artelor (1942), Maestru emerit al artei (1954), Premiul de Stat clasa I (1955), Artist al Poporului (1964), preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (1978-1990), membru de onoare al Academiei Române (1992), Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofiţer (2001), Premiul pentru Excelenţă în Cultura Română (2001).La 27 februarie 2003, Academia Română îl sărbătoreşte cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani.Este al doilea artist român aflat în viaţă la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La sfârşitul vieţii, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăposteşte jumătate din operele sale şi pe care Irimescu le-a donat oraşului (aproximativ trei sute de sculpturi şi o mie de desene), dând naştere astfel celei mai mari colecţii permanente de autor din România. Una dintre lucrările lui, statuia prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante şi Shakespeare. Un amănunt interesant al existenţei sale îl reprezintă solicitarea pe care i-a adresat-o, în cadrul unei întrevederi, chiar lui Nicolae Ceaușescu, de a-l sprijini cu furnizarea de material pentru ridicarea, la Fălticeni, a unei statui din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu. Spre surprinderea lui Irimescu, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R, astfel că artistul a realizat lucrarea dorită.

Ion Irimescu a trecut la vele veşnice la 28 octombrie 2005, la vârsta de 102 ani, fiind înhumat, alături de părinţi şi de soţie, în cimitirul parohiei Oprișeni din Fălticeni, lângă biserica zugrăvită de artist în anii studenţiei.

Surse:

Vlasiu, Ioana (coord.), Dicționarul sculptorilor din România. Secolele XIX-XX, vol. II, lit. H-Z, Editura Academiei Române, București, 2011

https://ionirimescu.wordpress.com/category/biografie/

http://ziarullumina.ro/muzeul-ion-irimescu-de-la-falticeni-un-tezaur-national-127078.html

http://www.rador.ro/2018/02/27/portret-ion-irimescu-patriarhul-artelor-romanesti-un-sculptor-al-gratiei-desavarsite/

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/a-128-158-ma-rog-ca-dumnezeu-sa-nu-mi-gaseasca-certificatul-de-deces-71155.html

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie1925: În această zi, s-a născut Marin Constantin, fondatorul (1963) şi dirijorul renumitului cor de cameră Madrigal. Constantin Marin (n. Urleta, Prahova - d. 1 ianuarie 2011, Bucureşti) a fost un muzician, compozitor şi dirijor de ansamblu coral român, fondator, dirijor şi director pe viaţă al Corului Naţional de Cameră Madrigal. A fost un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian şi baroc, precum şi muzica tradiţională românească. Activitatea sa a fost apreciată entuziast de critici muzicali din intreaga lume, fiind distins cu numeroase premii şi distincţii interne şi internaţionale. Uneori numele său a fost scris Marin Constantin, alteori Constantin Marin (Marin este numele său de familie). A fost dirijorul Corului „Madrigal” al Conservatorului Bucureşti, un ansamblu de excepţie. 

A susţinut mii de concerte în ţară şi în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franţa), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franţa), Toamna Varşoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneţia, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto şi Belef (Belgrad), Olanda etc. Contribuţia în domeniul muzicii corale, ca dirijor şi compozitor, i-a fost recunoscută prin premii şi distincţii: premii la Concursul internaţional al Festivalului Mondial al Tineretului (Bucureşti -1953, Moscova -1957, Viena -1959), Premiul Criticii Muzicale Germane (Germania, 1971), „Il Sagitario d'Oro” (Italia, 1976), Diploma de onoare şi Premiul „Grand Due Adolf” (Luxembourg, 1979), Premiul excepţional A.T.M. (1983) pentru tratatul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (1983), titlul de „Goodwill Ambasador UNESCO'” (1992), titlul „Omul Internaţional al Anului” (1990, 1992, 1994), titlul de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1994), „Crucea Patriarhală a Sf. Sinod” din România (2000), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer (2000), Premiul pentru „Vocaţia măiestriei artistice”, oferit de Fundaţia Balcanii şi Europa (2006).  

Pentru întreaga activitate este menţionat în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.A primit şi titlul de doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca (1994). Din 1963 până la moarte, Marin Constantin a fost dirijor și director pe viață al Corului Național de cameră Madrigal. Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert la Brașov, a fost dirijorul, fondatorul și directorul Corului „Madrigal” al Conservatorului București, un ansamblu de excepție, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee întreprinse de-a lungul anilor în toată lumea. Cu Corul Madrigal a susținut peste patru mii de concerte în țară și în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franța), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franța), Toamna Varșoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneția, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto și Belef (Belgrad), Olanda etc. Palmaresul Corului National de Camera Madrigal se identifica cu cel al dirijorului sau, Marin Constantin, și întreaga activitate de 47 de ani este mereu împreună.             

Marin Constantin și corala sa, Madrigal, au prezentat muzica corala românească, tradițională și contemporană, pe cele mai mari scene ale lumii, la Carnagie Hall, în 1969, la sediul Națiunilor Unite, la Basilica San Marco din Veneția în 1994 invitați în An Marcian de Vatican, la Pantheon, de Ziua Națională a României, în 1996, și în săli de spectacole și aule universitare din mai toate țările europene, Japonia, Statele Unite. Câteva filme ale Televiziunii Române documentează câteva turnee, cel mai cunoscut este Madrigal pentru Japonia, realizat de Iosif Sava și Viorel Sergovici. La 1 ianuarie 2011, fondatorul si dirijorul celebrului cor Madrigal, Constantin Marin, trecea in lumea celor drepti

Surse:

www.marinconstantin.org

https://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-dirijorul-ion-marin-cand-scena-sexul-ingerilor-1_5a74413cdf52022f751c6660/index.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cei-ce-ne-au-parasit-in-2011-constantin-marin-fiu-de-taran-star-la-new-york-600243.html

https://adevarul.ro/news/societate/a-murit-fondatorul-corului-madrigal-dirijorul-marin-constantin-1_50acc79f7c42d5a66389c4d2/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie1932: În această zi, s-a născut actriţa americană de film de origine engleză Elizabeth Taylor (d. 23 martie 2011, Los Angeles, SUA). Elizabeth Rosemond Taylor s-a născut în Hampstead, un cartier bogat din Londra, primind automat cetăţenia britanică, deşi ambii ei părinţi erau americani originari din Kansas City.

La vârsta de trei ani a luat primele lecţii de dans clasic. În1939, a izbucnit al doilea război mondial, iar părinţii ei se întorc în Statele Unite, stabilindu-se la Los Angeles, oraşul unde locuia familia mamei sale, Sara. Acolo, Elizabeth Taylor a descoperit magia cinematografului, iar mama ei îi arată studiourile din Hollywood. Sara Taylor a jucat un rol determinant pentru debutul carierei sale. Supraveghind educaţia pe care o primea Elizabeth, ea a avutideea ca fiica ei să ia lecţii de canto, dans şi echitaţie. Împreună cu ceilalţi membri ai familiei, Sara Taylor a frecventat toate locurile din Hollywood unde se afişau personalităţile dincinematografia americană. Astfel, a reuşit să atragă atenţia unuiproducător de la Universal Pictures, J. Cheever Cowdin, care i-a oferit lui Elizabeth un contract pe şase luni.

Mama ei, foarte hotărâtă, a reluat „asaltul" asupra caselor de producţie şi a obţinut un casting pentru un rol dintr-un film produs de studiourile Metro-Goldwyn-Mayer. Graţie sfaturilor primite de la mama ei şi mai ales accentului ei britanic impecabil, Elizabeth Taylor a obţinut rolul Priscilla din filmul „Lassie Come Home" din anul 1943. Filmul, care a avut succes, i-a permis să facă cunoştinţă cu Roddy McDowall, unul dintre copiii-staruri de la MGM,cu care a rămas prietenă toată viaţă. Părinţii ei au semnat apoi uncontract de un an cu studiourile Metro-Goldwyn-Mayer. După două apariţii neremarcate de critici, în „Jane Eyre" (1944) şi „The White Cliffs of Dover" (1944), în care a jucat totuşialături de staruri de prim rang, precum Orson Welles, Joan Fontaineşi Irene Dunne, Elizabeth Taylor a obţinut primul ei mare rol înfilmul „National Velvet", în care a jucat alături de Mickey Rooney,cel mai renumit copil-vedetă de la Hollywood din acea vreme. În acest film, Liz Taylor a interpretat rolul unei fete care antrenează un cal pentru a câştiga o celebră competiţie hipică.Pe perioada filmărilor, a căzut de pe cal de mai multe ori, iar din acest motiv a suferit de dureri de spate întreaga viaţă.

Filmul a avut succes, având încasări de 4 milioane de dolari, iar Liz Taylor a semnat un contract pe termen lung cu MGM. În paralel, şi-acontinuat studiile alături de alţi copii-vedetă de la Hollywood, la Little Red School, pe care a absolvit-o în anul 1950. De atunci, rolurile nu au încetat să vină. S-a reîntâlnit cu mascota studiourilor MGM, căţeluşa Lassie, în „Courage of Lassie"(1946), în care a jucat rolul principal şi a devenit una dintre „Cele patru fiice ale doctorului March", în care a dovedit multumor în rolul tinerei Amy. Au urmat colaborări cu adevăraţi monştri sacri de la Hollywood, precum Mary Astor, Wallace Beery şi Greer Garson, a lucrat alături de Jack Conway şi Richard Thorpe, cel mai adesea în comedii de familie.Cu toate acestea, actriţa adolescent se maturiza într-un ritm accelerat şi a trecut foarte repede la roluri de femei mature.

Comedia „Father of the Bride" (1950) de Vincente Minnelli şi continuarea ei, „A Place in the Sun" (1951) şi „Giant" (1956) - ambele regizate de George Stevens - în care a jucat alături de Montgomery Cliff, James Dean şi Rock Hudson, i-au deschis, începând din anul 1956, porţile către nemurire. Considerată o stea a Hollywood-ului în anii 1950 şi 1960, Elizabeth Taylor a primit două premii Oscar pentru rolurile din filmele „Butterfield 8" (1960) şi „Cui îi e frică de Virginia Woolf?" (1966).Printre alte mari succese ale ei se află perfomanţele actoriceşti din lung-metrajele „Cat on a Hot Tin Roof" (1958), „Suddenly, Last Summer" (1959), „Cleopatra" (1963) şi „The Taming of the Shrew".Prezenţa ei pe marile ecrane a devenit tot mai rară începând din anii 1970 din cauza sănătăţii precare şi a insuccesului filmelor sale de la sfârşitul anilor '60.Elizabeth Taylor s-a consacrat luptei împotriva maladiei SIDA după moartea bunului ei prieten Rock Hudson din cauza acestei boli în anul 1985.

Viaţa lui Elizabeth Taylor a fost marcată nu doar de celebritatea pe care i-au adus-o rolurile - peste 60 de filme- ci şi de scandalurile din presa tabloidă. A fost celebră pentru implicarea în campaniile anti-SIDA. În1985, când prietenul ei de o viaţă, Rock Hudson, a murit din cauza acestei boli, ea a adus lupta împotriva acestui flagel în lumina publicului.A donat şi a strâns milioane de dolari pentru această cauză şi a fondat American Foundation for AIDS Research (amfAR) şiThe Elizabeth Taylor AIDS Foundation.De asemenea, era o femeie de afaceri, lansând mai multe linii de parfumuri şi de bijuterii.În 1999, Taylor a fost numită Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.Ultimul interviu important al lui Taylor a fost pentru revista Harper's Bazaar, în numărul pentru luna martie, când a dat detalii despre viaţa sa amoroasă, bijuteriile şi rolurile sale memorabile.

Taylor a fost căsătorită de opt ori - de două ori cu actorul Richard Burton. Prima dată, ea şi Burton s-au căsătorit în Montreal, Canada, în martie 1964, cei doi divorţând în iunie 1974.16 luni mai târziu, ei s-au căsătorit din nou, însă a doua lor căsnicie a durat doar nouă luni.Primul soţ al lui Taylor a fost moştenitorul lanţului hotelier Hilton, Conrad Hilton.Ei s-au căsătorit în 1950 şi au divorţat un an mai târziu. Actriţa s-a căsătorit apoi cu actorul britanic Michael Wilding, în 1952, cu care a avut doi fii, Michael şi Christopher.Ei au divorţat în 1957. Printre foştii soţi ai lui Elizabeth s-a numărat şi tatăl lui Carrie Fisher, Eddie, care a divorţat de Debbie Reynolds pentru a se căsători cu Taylor.Ultimul ei mariaj, cu muncitorul în construcţii Larry Fortensky, a durat cinci ani şi s-a încheiat în 1996.Elizabeth Taylor a fost bolnavă foarte mulţi ani, iar în 2009 a fost supusă unei intervenţii chirurgicale pe cord. Actriţa a fost diagnosticată cu insuficienţă cardiacă congestive după care şi-a petrecut majoritatea timpului într-un scaun cu rotile, după ce în ultimii 25 de ani a fost internată de mai mult de o sută de ori în spital, având o intervenţie chirurgicală la şold şi două intervenţii foarte riscante la spate.

În 1997, actriţa a suferit un atac cerebral în urma unei operaţii de extirpare a unei tumori pe creier şi a fost chiar în moarteclinică.În 1999, American Film Institute a inclus-o pe Elizabeth Taylor,pe poziţia a şaptea în topul 100 al celor mai mari actriţe din toate timpurile. Actriţa a murit la vârsta de 79 de ani, la spitalul Cedars-Sinai din Los Angeles unde fusese internată de şase săptămâni, din cauza unei insuficienţe cardiace.

Surse:

https://www.imdb.com/name/nm0000072/bio

https://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/elizabeth-taylor-si-richard-burton-cea-mai-tulburatoare-poveste-de-iubire-2389137

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/elizabeth-taylor-femeia-care-a-avut-totul

https://adevarul.ro/international/in-lume/biografia-elizabeth-taylor-1_50ba07747c42d5a663b0d851/index.html

https://www.mediafax.ro/life-inedit/povestea-lui-elizabeth-taylor-frumoasa-cu-ochii-violet-8090103

https://romanialibera.ro/actualitate/international/a-murit-elizabeth-taylor--strania-poveste-a-frumoasei-cu-ochi-violeti-220326