$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie1932: În această zi, s-a născut actriţa americană de film de origine engleză Elizabeth Taylor (d. 23 martie 2011, Los Angeles, SUA). Elizabeth Rosemond Taylor s-a născut în Hampstead, un cartier bogat din Londra, primind automat cetăţenia britanică, deşi ambii ei părinţi erau americani originari din Kansas City.

La vârsta de trei ani a luat primele lecţii de dans clasic. În1939, a izbucnit al doilea război mondial, iar părinţii ei se întorc în Statele Unite, stabilindu-se la Los Angeles, oraşul unde locuia familia mamei sale, Sara. Acolo, Elizabeth Taylor a descoperit magia cinematografului, iar mama ei îi arată studiourile din Hollywood. Sara Taylor a jucat un rol determinant pentru debutul carierei sale. Supraveghind educaţia pe care o primea Elizabeth, ea a avutideea ca fiica ei să ia lecţii de canto, dans şi echitaţie. Împreună cu ceilalţi membri ai familiei, Sara Taylor a frecventat toate locurile din Hollywood unde se afişau personalităţile dincinematografia americană. Astfel, a reuşit să atragă atenţia unuiproducător de la Universal Pictures, J. Cheever Cowdin, care i-a oferit lui Elizabeth un contract pe şase luni.

Mama ei, foarte hotărâtă, a reluat „asaltul" asupra caselor de producţie şi a obţinut un casting pentru un rol dintr-un film produs de studiourile Metro-Goldwyn-Mayer. Graţie sfaturilor primite de la mama ei şi mai ales accentului ei britanic impecabil, Elizabeth Taylor a obţinut rolul Priscilla din filmul „Lassie Come Home" din anul 1943. Filmul, care a avut succes, i-a permis să facă cunoştinţă cu Roddy McDowall, unul dintre copiii-staruri de la MGM,cu care a rămas prietenă toată viaţă. Părinţii ei au semnat apoi uncontract de un an cu studiourile Metro-Goldwyn-Mayer. După două apariţii neremarcate de critici, în „Jane Eyre" (1944) şi „The White Cliffs of Dover" (1944), în care a jucat totuşialături de staruri de prim rang, precum Orson Welles, Joan Fontaineşi Irene Dunne, Elizabeth Taylor a obţinut primul ei mare rol înfilmul „National Velvet", în care a jucat alături de Mickey Rooney,cel mai renumit copil-vedetă de la Hollywood din acea vreme. În acest film, Liz Taylor a interpretat rolul unei fete care antrenează un cal pentru a câştiga o celebră competiţie hipică.Pe perioada filmărilor, a căzut de pe cal de mai multe ori, iar din acest motiv a suferit de dureri de spate întreaga viaţă.

Filmul a avut succes, având încasări de 4 milioane de dolari, iar Liz Taylor a semnat un contract pe termen lung cu MGM. În paralel, şi-acontinuat studiile alături de alţi copii-vedetă de la Hollywood, la Little Red School, pe care a absolvit-o în anul 1950. De atunci, rolurile nu au încetat să vină. S-a reîntâlnit cu mascota studiourilor MGM, căţeluşa Lassie, în „Courage of Lassie"(1946), în care a jucat rolul principal şi a devenit una dintre „Cele patru fiice ale doctorului March", în care a dovedit multumor în rolul tinerei Amy. Au urmat colaborări cu adevăraţi monştri sacri de la Hollywood, precum Mary Astor, Wallace Beery şi Greer Garson, a lucrat alături de Jack Conway şi Richard Thorpe, cel mai adesea în comedii de familie.Cu toate acestea, actriţa adolescent se maturiza într-un ritm accelerat şi a trecut foarte repede la roluri de femei mature.

Comedia „Father of the Bride" (1950) de Vincente Minnelli şi continuarea ei, „A Place in the Sun" (1951) şi „Giant" (1956) - ambele regizate de George Stevens - în care a jucat alături de Montgomery Cliff, James Dean şi Rock Hudson, i-au deschis, începând din anul 1956, porţile către nemurire. Considerată o stea a Hollywood-ului în anii 1950 şi 1960, Elizabeth Taylor a primit două premii Oscar pentru rolurile din filmele „Butterfield 8" (1960) şi „Cui îi e frică de Virginia Woolf?" (1966).Printre alte mari succese ale ei se află perfomanţele actoriceşti din lung-metrajele „Cat on a Hot Tin Roof" (1958), „Suddenly, Last Summer" (1959), „Cleopatra" (1963) şi „The Taming of the Shrew".Prezenţa ei pe marile ecrane a devenit tot mai rară începând din anii 1970 din cauza sănătăţii precare şi a insuccesului filmelor sale de la sfârşitul anilor '60.Elizabeth Taylor s-a consacrat luptei împotriva maladiei SIDA după moartea bunului ei prieten Rock Hudson din cauza acestei boli în anul 1985.

Viaţa lui Elizabeth Taylor a fost marcată nu doar de celebritatea pe care i-au adus-o rolurile - peste 60 de filme- ci şi de scandalurile din presa tabloidă. A fost celebră pentru implicarea în campaniile anti-SIDA. În1985, când prietenul ei de o viaţă, Rock Hudson, a murit din cauza acestei boli, ea a adus lupta împotriva acestui flagel în lumina publicului.A donat şi a strâns milioane de dolari pentru această cauză şi a fondat American Foundation for AIDS Research (amfAR) şiThe Elizabeth Taylor AIDS Foundation.De asemenea, era o femeie de afaceri, lansând mai multe linii de parfumuri şi de bijuterii.În 1999, Taylor a fost numită Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.Ultimul interviu important al lui Taylor a fost pentru revista Harper's Bazaar, în numărul pentru luna martie, când a dat detalii despre viaţa sa amoroasă, bijuteriile şi rolurile sale memorabile.

Taylor a fost căsătorită de opt ori - de două ori cu actorul Richard Burton. Prima dată, ea şi Burton s-au căsătorit în Montreal, Canada, în martie 1964, cei doi divorţând în iunie 1974.16 luni mai târziu, ei s-au căsătorit din nou, însă a doua lor căsnicie a durat doar nouă luni.Primul soţ al lui Taylor a fost moştenitorul lanţului hotelier Hilton, Conrad Hilton.Ei s-au căsătorit în 1950 şi au divorţat un an mai târziu. Actriţa s-a căsătorit apoi cu actorul britanic Michael Wilding, în 1952, cu care a avut doi fii, Michael şi Christopher.Ei au divorţat în 1957. Printre foştii soţi ai lui Elizabeth s-a numărat şi tatăl lui Carrie Fisher, Eddie, care a divorţat de Debbie Reynolds pentru a se căsători cu Taylor.Ultimul ei mariaj, cu muncitorul în construcţii Larry Fortensky, a durat cinci ani şi s-a încheiat în 1996.Elizabeth Taylor a fost bolnavă foarte mulţi ani, iar în 2009 a fost supusă unei intervenţii chirurgicale pe cord. Actriţa a fost diagnosticată cu insuficienţă cardiacă congestive după care şi-a petrecut majoritatea timpului într-un scaun cu rotile, după ce în ultimii 25 de ani a fost internată de mai mult de o sută de ori în spital, având o intervenţie chirurgicală la şold şi două intervenţii foarte riscante la spate.

În 1997, actriţa a suferit un atac cerebral în urma unei operaţii de extirpare a unei tumori pe creier şi a fost chiar în moarteclinică.În 1999, American Film Institute a inclus-o pe Elizabeth Taylor,pe poziţia a şaptea în topul 100 al celor mai mari actriţe din toate timpurile. Actriţa a murit la vârsta de 79 de ani, la spitalul Cedars-Sinai din Los Angeles unde fusese internată de şase săptămâni, din cauza unei insuficienţe cardiace.

Surse:

https://www.imdb.com/name/nm0000072/bio

https://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/elizabeth-taylor-si-richard-burton-cea-mai-tulburatoare-poveste-de-iubire-2389137

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/elizabeth-taylor-femeia-care-a-avut-totul

https://adevarul.ro/international/in-lume/biografia-elizabeth-taylor-1_50ba07747c42d5a663b0d851/index.html

https://www.mediafax.ro/life-inedit/povestea-lui-elizabeth-taylor-frumoasa-cu-ochii-violet-8090103

https://romanialibera.ro/actualitate/international/a-murit-elizabeth-taylor--strania-poveste-a-frumoasei-cu-ochi-violeti-220326

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie 1982: În această zi, a murit scriitorul Mihail Drumeş. Mihail Drumeş (n. Mihail V. Dumitrescu, 26 noiembrie 1901, Ohrid, Macedonia - d. Bucureşti) a fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă şi romancier român, foarte popular in perioada interbelică.Unele surse indică data morţii ca fiind 7 februarie.

În anul 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ulterior şi al Societăţii Autorilor Dramatici. Mai înainte publicase prima sa carte de proză, Capcana.Nuvele şi schiţe, primită bine de critica literară. În 1930 publică, în foileton, în ziarul Dimineaţa, primul său roman, Sfântul Părere, apărut în acelaşi an şi la Editura Cartea românească. În 1932 tipăreşte, la invitaţia lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d'Arc, înscrisă mai târziu în repertoriul Naţionalului clujean. În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitaţia la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj.În anul 1938 apare romanul Scrisoarea de dragoste în colecţia Universul literar al ziarului Universul. Autorul reia tema nuvelei Capcana, pe care o amplifică, dându-i şi unele sensuri sociale, încât se poate spune că romanul dezbate tema carierismului.                

În 1940, piesa Năluca este publicată în colecţia „Universul literar", împreună cu volumul Trei comedii: Şcoala nevestelor, Calul de curse, Liniştea soţului - difuzate anterior şi de Radio Bucureşti. În 1941, O crimă pasională, care fusese interzisă din repertoriul Naţionalului clujean în 1935, după a doua reprezentaţie, caz unic în perioada interbelică, vede lumina tiparului în aceeaşi colecţie a „Universului literar", cu o prezentare de Teodor Scarlat. În 1942, romanul Sfântul Părere, publicat În 1930, în foileton, în coloanele cotidianului „Dimineaţa" şi imediat în Ed. Cartea românească, reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul şi este recenzat pozitiv de „Viaţa românească:, „Gândirea", „Rampa".Apare volumul Teatrul, ediţie bibliofilă.

În 1946, romanul Elevul Dima dintr-a şaptea, frescă a adolescenţei din literatura noastră, alături de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, îl aduce pe autor din nou în atenţia cititorilor.În anul 1961 Editura Militară îi publică romanul Se revarsă apele, cu subtitlul „Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri despre oameni şi fapte întămplate în cei dintâi ani ai veacului nostru şi despre răscoalele ţăranilor din acea vreme". În 1967 Mihail Drumeş devine membru al Uniunii Scriitorilor şi pensionar al acesteia. În 1969, povestirea istorică Iancu Jianu apare, în foileton, în ziarul „Oltul" din Slatina. În 1972 îi apare în Editura Ion Creangă volumul Edison, reluat un an mai târziu cu titlul Mari invenţii. Povestiri adevărate, ed. a II-a, apare în 1977, semnată cu pseudonimul Barbu Apelevianu.În 1974 Editura Albatros îi publică romanul Arde Prahova. La editura Ion Creangă vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezători. 

Între anii 1978 şi 1979 continuă activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului românesc. De la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut.vol.I, 1978, vol. II-III,1979, în Editura Didactică şi Pedagogică. În 1980, Ed. Dacia din Cluj-Napoca îi publică volumul 10 cărţi celebre repovestite de Mihail Drumeş. La 27 februarie 1982, scriitorul încetează din viaţă la Bucureşti, lăsând în manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc.

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/mihail-drumes/

http://jurnaluldedrajna.ro/mihail-drumes-dramaturg-nuvelist-si-romancier/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mihail-drumes-viata-si-opera

https://adevarul.ro/locale/slatina/secretele-scriitorului-mihail-drumes-citit-nerasuflate-generatii-adolescenti-Invatatorul-i-a-intuit-talentul-extraordinar-inca-clasa-iii-a-1_56e188565ab6550cb8b43bb6/index.html

http://www.romlit.ro/index.pl/calendar11111111111

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie…

- 272: S-a născut Constantin cel Mare, împărat roman (d. 337).

-1470: Ştefan cel Mare atacă şi incendiază oraşul Brăila în încercarea sa de a scoate de sub influenţa otomană Ţara Romanească şi de a-l îndepărta pe Radu cel Frumos de la tron. 

- 1560: Se semnează Tratatul de la Berwick dintre Anglia şi nobilii scoţieni, care avea să conducă la alungarea francezilor din Scoţia. 

- 1617: Suedia şi Rusia încheie Tratatul de la Stolbovo punând capăt Războiului ingrian, care avea să închidă accesul Rusiei la Marea Baltică. 

- 1626: Un edict promulgat de cardinalul Richelieu interzice practicarea duelurilor. 

- 1711: S-a născut Constantin Mavrocordat, domnitor al Ţării Româneşti şi al Moldovei (d. 1769) 

– 1807: S-a născut poetul american Henry Wadsworth Longfellow (m. 1882)

- 1811: S-a născut Alexandru Hrisoverghi, poet şi traducător (m. 1837) 

- 1814: La Viena, avea loc prima audiţie a Simfoniei a VIII-a în Fa Major, Op. 93, de Ludwig van Beethoven

– 1814: S-a născut Arthur Schott, filolog şi folclorist german; împreună cu fratele său Albert (1809-1847), a cules din Banat texte de folclor românesc şi a publicat, în 1845, o culegere de basme, poveşti şi snoave româneşti, intitulată „Poveşti valahe” (m. 1875)

-1849: Armata revoluţionară maghiară, condusă de generalul Iosif Bem, ocupa Sibiul. Comitetul Naţional Român s-a refugiat în în Muntenia (Valahia) (27.II/11.III)

- 1856: S-a născut baritonul italian Mattia Battistini (m. 1928) 

- 1866: A apărut, la Bucureşti, revista „Sarsailă" (până la 18 mai 1866), condusă de N.T. Orăşanu; a continuat revista „Nichipercea", căreia i-a preluat şi numărătoarea anilor şi a numerelor de apariţie. 

- 1872: S-a născut Alexandru Vaida-Voievod, politician român (d. 1950).

- 1882: Premiera, la Gimnaziul român din Braşov, a primei operete româneşti „Crai nou", de Ciprian Porumbescu. (27 februarie/11 martie) 

-1887: A murit Alexandr Porfirievici Borodin, compozitor rus. Alexandr Porfirievici Borodin (n. 1833 - d. Sankt Petersburg) a fost un compozitor, chimist şi medic rus de naţionalitate georgiană. Alături de Balakirev, Rimski-Korsakov, Musorgski şi Cui, Borodin a făcut parte, din aşa-numitul „Grup al celor Cinci", care a stat la bazele şcolii muzicale naţionale ruse, din cea de-a doua jumatate a secolului XIX. În lucrările sale, Borodin şi-a îndreptat atenţia asupra filonului epic şi istoric. Cel mai elocvent exemplu este opera „Cneazul Igor”, compusă pe un libret propriu în 1869.

– 1897: S-a născut Marian Anderson, cântăreaţă americană de operă (contra-altistă); prima cântăreaţă afro-americană care a apărut la „Metropolitan Opera” (m. 1993)

- 1900: Este fondat Partidul Laburist britanic. La Memorial Hall din Londra, avea loc conferinţa de fondare a Partidului Laburist din Marea Britanie, unul dintre cele trei partide importante din Regatul Unit. Partidul se autodefineşte ca partid social-democrat, dar politica sa este de multe ori considerată a fi centristă sau chiar de centru-dreapta.Este membru al Internaţionalei Socialiste. 

- 1901: S-a născut sculptorul italian Marino Marini (m. 1980)

- 1902: S-a născut scriitorul John Steinbeck; Premiul Nobel pentru literatură pe 1962. John Ernst Steinbeck. (n. Salinas, California - d. 20 decembrie 1968, New York) a fost scriitor american. El este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câştigat Premiul Pulitzer Fructele mâniei (1939) , romanul La răsărit de Eden (1952) şi nuvela Şoareci şi oameni (1937). El a fost autorul a douăzeci şi şapte de cărţi, acestea incluzând şasisprezece romane, şase cărţi non-ficţiune şi cinci colecţii de povestiri; Steinbeck fiind recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1962.

- 1903: S-a născut Ion Irimescu, sculptor român, membru al Academiei Române (d. 2005) 

– 1911: S-a născut Petre Botezatu, logician, filosof, estetician, critic muzical şi profesor; membru post-mortem al Academiei Române din 2006 (m. 1981)

- 1912: S-a născut scriitorul englez Lawrence Durrell (m. 1990); în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat ca ataşat de presă la ambasadele britanice de la Cairo şi Alexandria 

- 1913: S-a născut scriitorul american Irving Shaw (m. 1984)

- 1913: S-a născut Paul Ricoeur, filosof francez (d. 2005) unul dintre cei mai importanţi filozofi francezi contemporani. 

- 1920:A murit Alexandru D. Xenopol, istoric, sociolog, economist, filosof al istoriei şi al culturii, critic literar; a fost autorul primei opere de mari dimensiuni cu privire la istoria poporului român („Istoria românilor în Dacia Traiană", 13 volume, realizată între anii 1896 şi 1912); membru al Academiei Române (n. 1847)

- 1922: S-a născut pictorul francez de origine română Horia Damian (stabilit la Paris din 1946); membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1993)

- 1925: S-a născut Marin Constantin, fondatorul (1963) şi dirijorul renumitului cor de cameră „Madrigal" (m. 2011).

– 1926: A murit soprana Elena Teodorini; artista a rămas în istorie prin debutul său, în anul 1880, la „Teatro alla Scala” din Milano, cu rolul Marguerite din „Faust” de Charles Gounod; a fost prima cântăreaţă din România care a păşit pe acea scenă celebră, la numai 23 de ani; considerată de critici una dintre ultimele mezzo-soprane acute specializate în repertoriul de soprană, ale cărei formule expresive prevesteau deja primadona veristă (n. 1857) 

- 1930: S-a născut Joanne Woodward, actriţă de film şi regizoare americană; numele ei este legat de performanţa de a fi primit, la 9.II.1960, prima stea pe celebrul bulevard al starurilor din Los Angeles (Hollywood Walk of Fame).A fost căsătorită cu actorul Paul Newman.

- 1932: S-a născut actriţa americană de film de origine engleză Elizabeth Taylor.Este considerată „ultimul star al Hollywoodului de altădată”.A fost distinsă cu Premiul Oscar de două ori şi a primit de la American Film Institute Premiul pentru întreaga carieră.

- 1935: S-a născut soprana italiană Mirella Freni

- 1936: A murit fiziologul rus Ivan Pavlov; unul dintre fondatorii psihofiziologiei experimentale; a descoperit „reflexul condiţionat"; Premiul Nobel pentru medicină pe 1904 (n. 1849) 

- 1940: S-a născut naistul Radu Simion

- 1940: Martin Kamen şi Sam Ruben descoperă izotopul carbon-14. 

- 1940: A murit Peter Behrens, arhitect şi designer german (n. 1868) .

 - 1945: S-a născut actorul de film polonez Daniel Olbrychski

–1948: A murit Nicodim Munteanu (numele de botez: Nicolae), al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948); membru de onoare al Academiei Române din 1918 (n. 1864). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 ca „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti”

 - 1955: A murit Alexandru Marcu, istoric literar şi traducător (numeroase traduceri din Dante, Boccaccio, Goldoni, D'Annunzio, Papini, Pirandello etc.); italienist de mare prestigiu, în lucrările sale a tratat cu precădere raporturile româno-italiene în politică şi cultură; a întocmit primul „Dicţionar româno-italian"; membru corespondent al Academiei Române (n. 1894)

- 1956, 27 / 28: A murit actorul Nicolae Bălţăţeanu (n. 1893) 

- 1957: S-a născut Adrian Smith, muzician englez (Iron Maiden).Adrian Smith (născut în Londra, Anglia) este un compozitor şi unul dintre cei trei chitarişti ai faimoasei trupe britanice de heavy metal, Iron Maiden.

– 1959: A murit inginerul Constantin Budeanu, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de electrotehnică; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1886)

– 1959: A murit botanistul Iuliu Prodan; importante contribuţii la cunoaşterea florei Dobrogei, Transilvaniei, Ungariei şi Bosniei-Herţegovina; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (n. 1875)

- 1966: A murit pictorul italian Gino Severini (n. 1883) , reprezentant de seama al futurismului.

 -1967: Dominica îşi câştigă independenţa faţă de Marea Britanie. 

- 1970: A murit basul Mircea Buciu (n. 1907)

- 1975: A murit Eugen Constant (pseudonimul lui Eugen Constantinescu), poet, prozator, dramaturg şi publicist; frate cu scriitorii Paul şi Savin Constant (n. 1890)

- 1982: A murit scriitorul Mihail Drumeş (n. 1901).

- 1989: A murit Konrad Lorenz, zoolog, filosof austriac, laureat al Premiului Nobel (n. 1903).Este considerat fondatorul etologiei moderne, studiile anterioare fiind ale profesorului său Oskar Heinroth.

- 1990: A murit Alexandru Rosetti, lingvist şi filolog; specialist în istoria limbii române, fonetică, dialectologie şi lingvistică generală; membru al Academiei Române (n. 1895. Profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, Alexandru Rosetti a fost unul dintre patronii spirituali ai şcolii lingvistice de la Bucureşti, alături de nume importante precum Theodor Capidan, Jacques Byck, Iorgu Iordan sau Alexandru Graur. A fost membru titular al Academiei Române din 1948.Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se întinde pe aproape şapte decenii de muncă intensă, coroborată de pasiunea sa extraordinară pentru bibliofilie. 

- 1991: A murit matematicianul Dimitrie Ioan Mangeron; cercetări în domeniul ecuaţiilor, lucrări privind fundamentele mecanicii, rolul matematicii în gândirea ştiinţifică; membru corespondent al Academiei Române (n. 1906, Chişinău). Mangeron este unul dintre matematicienii cei mai prolifici din România. A publicat peste 600 de lucrări, inclusiv o monografie amplă în 3 volume, consacrată mecanicii corpului rigid, care a fost domeniul principal de interes ştiinţific. A avut preocupări în domeniul ecuaţiilor diferenţiale, neliniaritate, robotică, astronautică ş.a. Era poliglot.Citea în 10 limbi şi publica în 6 limbi. Ca profesor universitar a fost unul dintre cei care au atras admiraţiile studenţilor de pretudindeni. A fost membru a peste 25 de societăţi ştiinţifice internaţionale,inclusiv a Societăţii Americane de matematică, a Societăţii Internaţionale de astronautică ş.a.Acad. Dimitrie I. Mangeron a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou, la mormântul său fiind amplasat un bust de bronz. 

- 1993: A murit actriţa americană Lillian Gish, stea a filmului mut (n. 1896)

– 1996: A murit Silviu Georgescu, autor de scenarii radiofonice şi de proze umoristice; a lucrat la Radiodifuziunea Română, în Redacţia emisiunilor de divertisment, semnând numeroase scenarii difuzate în cuprinsul „Undei vesele” şi a altor emisiuni de profil (n. 1915). 

- 2000: A murit inginerul chimist Mihail Florescu; a contribuit la punerea bazelor industriei chimice româneşti în industria petrolului; membru corespondent al Academiei Române (n. 1912)

– 2008: A murit autorul şi comentatorul american William F. Buckley, Jr.; a fost un precursor şi cel mai cunoscut susţinător public al conservatorismului american modern; fondatorul revistei „National Review” (cea mai cunoscută revistă conservatoare americană, publicată începând din 1955), animatorul emisiunii TV de dezbateri politice „Firing Line” (1966-1999, 1540 de episoade), autor a peste 50 de cărţi (n. 1925)

- 2008: A murit Ivan Rebroff, celebru cântăreţ german de operă, muzică folk şi cântece populare ruseşti, de origine rusă, posesor al unei voci ce acoperea patru octave şi jumătate, de la registrul bas şi până la notele cele mai înalte, specifice sopranelor (n. 1931)

– 2013: A murit Stéphane (Frédéric) Hessel, diplomat, militant politic şi scriitor francez; erou al Rezistenţei franceze în timpul celui de-al doilea război mondial, deportat apoi în lagărul de concentrare Buchenwald; secretar al comisiei care a elaborat la ONU Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată la 10.XII.1948); autorul cărţii „Indignaţi-vă!”, un adevărat manifest politic; publicată la 20.X.2010, chiar în ziua în care autorul a împlinit 93 de ani, cartea a devenit rapid best-seller, cunoscând un succes răsunător atât în Franţa, cât şi peste hotare (n. 1917)

– 2016: A murit Elisabeta Lăsconi (nume real: Elisabeta Roşca), eseist, critic literar şi profesor (n. 1957)

@@@

 26 februarie 2013: S-a stins din viață Maria Amarghioalei, cântăreață și dansatoare, cunoscută sub numele Naarghita.

Maria Amarghioalei (14 ianuarie 1939, Pufești, jud. Vrancea - 26 februarie 2013, București) mai bine cunoscută prin numele de scenă Naarghita (scris și Narghita), a fost o cântăreață și dansatoare. Iubitoare a muzicii și a coregrafiilor din filmele indiene, interpreta s-a specializat pe acest repertoriu și a atins performanțe remarcabile, cunoscute și apreciate atât în patria ei, cât și în lume.

Naarghita este supranumită „Cenușăreasa din Vrancea”.

PRIMII ANI. STUDII

Când Maria avea trei ani, părinții ei s-au despărțit; mama, pe nume Aneta, s-a stabilit la București. Fata a fost crescută de bunicii materni până la vârsta de nouă ani, când s-a mutat în capitală alături de mama ei.

Vreme de patru ani, tânăra a făcut studii de coregrafie la Palatul Pionierilor din București (actualul Palat Cotroceni). În 1956 a intrat în corpul de balet al teatrului de revistă „Constantin Tănase”, ca figurantă. În paralel, a luat lecții de canto clasic. La numai o lună de la angajarea în teatrul „Constantin Tănase”, a văzut pelicula indiană Vagabondul (1951), în regia lui Raj Kapoor; a fost foarte impresionată de film și a început să manifeste interes față de muzica și dansurile indiene. Hotărându-se să învețe cântecele de pe coloana sonoră a filmului, l-a urmărit de cincizeci de ori, după care a înregistrat muzica filmului cu un magnetofon adus cu sine în sala de proiecție. A studiat piesele muzicale cu atenție, învățând pronunția cuvintelor indiene după ureche.

În 1957, ea a debutat ca solistă în revista „O seară la estradă”, regizată de Nicolae Dinescu; aici a interpretat aria „Ciand” (lb. rom. „Luna”) din banda filmului Vagabondul. Publicul a primit numărul cântăreței cu entuziasm.

ACTIVITATE

Artista a început să se documenteze în privința culturii indiene. A învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul Hindi, cu sprijinul unui profesor din Universitatea București; acesta i-a procurat un sari (piesă de îmbrăcăminte specifică pentru indience), înregistrări și partituri cu muzică ușoară și de film din India.

Pseudonimul ales de cântăreață este un joc de cuvinte, semnificând, în limba hindi, fie „cântul spiritului etern”, fie „cântecul tulpinii de lotus”; muzicologul George Sbârcea l-a tradus drept „cântec pentru cei luminați”. Întrebând-o de proveniența numelui ei, muzicianul Romeo Vanica (membru în anii 1960 al formației rock Mondial) a primit un răspuns glumeț: „Există Harghita, există Marghita, m-am gândit să existe și Narghita.”

Primul disc Electrecord al Naarghitei a fost bine primit de public. După nouă ani de așteptare, interpretei i s-a înmânat atestatul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice, care îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri și spectacole pe scenele din țară; cel care și-a dat acceptul în acest sens a fost baritonul Nicolae Herlea. În toamna lui 1967, prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a vizitat România și a avut ocazia să o vadă pe Naarghita în spectacol. Foarte plăcut impresionată, ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare. Într-un dialog la care a participat și prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, Indira Gandhi a invitat-o pe Naarghita să viziteze India, iar acesta a răspuns aprobator. Nouă luni mai târziu (la scurt timp după asasinarea politicianului american Robert F. Kennedy, eveniment cu un impact puternic în toată lumea), Naarghita a fost primită călduros în New Delhi, în ciuda doliului, și a rămas acolo timp de jumătate de an, vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian. Cu această ocazie, Naarghita a făcut cunoștință cu idolul ei, actorul și regizorul Raj Kapoor, iar cei doi au devenit prieteni apropiați.

DISCOGRAFIE

Simbolul C reprezintă o compilație alături de alți muzicieni; nu vor fi amintite decât pistele cu interpretări ale Naarghitei. Toate transliterările și traducerile le reproduc pe cele notate pe discuri.

1959 – EDA 2774 (Electrecord)

1. Ciand

2. Murmurki na dek

1959 – EDC 201 (Electrecord) C

3. Ciand (trad. „Cîntecul lunii”; din filmul Vagabondul)

4. Murmurki na dec (trad. „Nu-ți întoarce privirea”; din filmul Articolul 420)

Orchestra de Muzică Ușoară, dirijor: Gelu Solomonescu

1959 – EDE 041 (Electrecord) C

1. Ciand (trad. „Cîntecul lunii”; comp. S. Jaichishan)

1962 – EDC 376 (Electrecord) C

2. Mera giuta he giapani (trad. „Pantofiorii japonezi”; comp. Jaichishan, din filmul Articolul 420)

3. Murmurki na dek (trad. „Nu-ți întoarce privirea”; comp. Jaichishan, din filmul Articolul 420)

4. Icekdana (trad. „Ghicitoarea”; comp. Jaichishan, din filmul Articolul 420)

Orchestra de Muzică Ușoară, dirijor: Gelu Solomonescu

1967 – EDC 862 (Electrecord)

1. Agiare pārdesi (comp. Chowdhury)

2. Giāb se bālām ghār ae (comp. Giaikishan)

3. Sār pār topi lal (comp. Nayyar)

4. Tumsa nāhin dekha (comp. Nayyar)

Orchestra Radiodifuziunii Romîne, dirijor: Sile Dinicu

1971 – EDC 10.184 (Electrecord)

1. Parde men (Printre voaluri)

2. Ich liebe dich (Te iubesc)

3. Thank You (Mulțumesc)

4. Meri Ankhe (Ochii mei)

1974 – Melodii din filme indiene (Electrecord, STM-EDE 0941)

1. Ek phool do mali (trad. „O floare și doi grădinari”)

2. Chal chal mere sathi, mere hathi (trad. „Prietenul meu, elefantul”)

3. Khilte hain gul yahan (trad. „Unde îmbobocesc trandafirii e locul iubirii”)

4. Zindagi ek safar hai suhana (trad. „Viața este o călătorie minunată”)

5. Raina beeti jae (trad. „Noaptea trece, dar somnul nu vine”)

6. Haina bolo bolo (trad. „Hai, vorbește”)

7. Dilbar dil se pyare (trad. „Stăpînul inimii, mai scump decît inima mea”)

8. Meghe chhaye adhi ratt (trad. „Neliniștea nopților”)

9. Mausam hai ashiqana (trad. „Timpul dragostei”)

10. Dum maro dum (trad. „Respir fericirea”)

1984 – Arabian Music (Electrecord, ST-EDE 02653)

1. La tiji-l-yaum („Nu veni azi, nu veni mîine”)

2. Shatty ya deney („Ploaia de primavară”)

3. Dehek ellouz („Înfloreste migdalul”)

4. Al bint el chalabiya („Fata cea frumoasă”)

5. Aatini ennai („Dă-mi naiul”)

6. Shufti-l-amar („Am văzut luna”)

7. Shady („Shady - prieten drag”)

8. Amara ya amara („Lună, o lună”)

9. Habbeytak bessayf („Te-am iubit iarnă...vara”)

10. Yensani tariq („Uită-mi calea”)

Aranjamente muzicale, conducerea orchestrală: Corneliu Meraru

1985 – ST-EDE 02705 (Electrecord)

1. Is mod pe jate hai

2. Chanda o! chanda

3. Na koi umang hai

4. Suhana safar

5. Tere bina

6. Ham to man

7. Bol re papihara

8. Duniya kya jane

9. Jeeven ko do raahe pe

10. Piya bina

1985 – ST-EDE 02822 (Electrecord)

1. Agiare pardesi

2. Parde men

3. Pantofiorii japonezi

4. Giab se bālām ghar ae

5. Ich liebe dich

6. Nu-ți întoarce privirea

7. Sār pār topi lal

8. Thank You

9. Ghicitoarea

10. Tumsa nahin dekha

11. Meri anke

1987 – Melodii din filme (Electrecord, ST-EDE 03206)

1. Yaadon ki baaraat (trad. „Noianul amintirilor”)

2. Tere bina aag ye chandni (trad. „Fără tine luna-mi pare foc”)

3. Ghar aaya mera pardesi (trad. „«Străinul» meu s-a întors acasă”)

4. Pear hua Ikrar hua hai (trad. „M-am îndrăgostit”)

5. Har dil jo pyar karega (trad. „Fiecare inimă care va iubi”)

6. Ham donon, do premi (trad. „Noi, doi îndrăgostiți”)

7. Nanhe munne bachche (trad. „Micuț și dulce copilaș”)

8. Rajnighandha, phool tumhare (trad. „Parfumul tuberozei și al iubirii lui”)

9. Ek be wafa se pear kyia (trad. „Am un iubit amăgitor”)

10. Dil dil de milega (trad. „Două inimi se vor întîlni”)

1987 – Cîntece indiene de dragoste (Electrecord, ST-EDE 03207)

1. Aayega aanewala, aayega (trad. „El va veni, va veni”)

2. Nile gagan ke tale (trad. „Sub cerul albastru”)

3. Chhotisi mulaqat pear ban gaii (trad. „Mica întîlnire a născut iubire”)

4. Aaja re piya (trad. „Vino, iubire”)

5. Mera jeeven kora kagaz (trad. „Viața mea, o pagină albă”)

6. Hai, hai, yeh majboori (trad. „Oh, atît de neajutorată”)

7. Mat ja, mere bacchpan nadan (trad. „Nu-mi pleca, copilărie inocentă”)

8. Git gata hun main (trad. „Cînt un cîntec”)

9. Kaon hai jo sapnon? (trad. „Cine-i acela din visele mele?”)

10. Baiyan na dharo, balma (trad. „Nu mă atinge, iubitule”)

Orchestrațiile și conducerea muzicală: Cornel Meraru

1991 — Indian light-classical songs (Electrecord, ST-EDE 03892, realizat în perioada nov. 1989–oct. 1990)

1. Aaja re, o, mere dilbar (trad. „Vino, iubitul meu”, din filmul Domnișoara Noorie)

2. Thandi hawa (trad. „Răcoarea brizei”, din filmul Domnul și doamna 55)

3. Dil ki giraah khol do (trad. „Deschide-ți ferestrele inimii”, din filmul Zi și noapte)

4. Saathi re (trad. „Fără prieten”, din filmul Noaptea lui Poonam)

5. Suno, zindagi gaati hai (trad. „Ascultă, viața cîntă”)

6. Chalo, dildar, chalo... (trad. „Să mergem, iubirea mea, spre lună...”, din filmul Frumușica)

7. Inhin logon ne... (trad. „Acești oameni...”, din filmul Frumușica)

8. Chalte, chalte, yunhi koii mil gaya thaa... (trad. „Mergînd, mergînd, pe cineva am întîlnit...”, din filmul Frumușica)

9. Jaaore, jogi, tum jaaore... (trad. „Pleacă, zeul iubirii, pleacă...”, din filmul Amrapali)

10. Paayal ki jankaar (trad. „Cîntecul meu te caută”, din filmul Mere laal)

Aranjamentele instrumentale și conducerea muzicală: Corneliu Meraru

Înregistrări muzicale și mixaje efectuate în Studioul „Tomis” din București, în perioada nov. 1989–oct 1990

$$$

 FREDERIC CHOPIN

Având un suflet sensibil și nobil, Frederic Chopin a fost un artist romantic tipic;compozițiile sale cu o tonalitate personală au avut un efect determinant aproape o jumătate de secol asupra stilului interpretativ al concertelor de pian, acestea fiind preferate și azi în programele de concerte.

Când auzim de Chopin de regulă ne vine în minte un singur instrument muzical:pianul. Cu toate că niciodată nu i-a plăcut să dea concerte, apărând doar de 30 de ori în fața publicului, ca pianist era mai bun decât mulți virtuozi ai secolului al XIX-lea. A contribuit foarte mult la schimbarea muzicii pentru pian. Prietenul său Robert Schumann caracteriza compozițiile cu stil novator ale lui Chopin drept lovituri de tun ascunse într-un buchet de flori.

Copilăria din Polonia

Tatăl lui Frederic a părăsit Franța încă din tinerețe și s-a stabilit în Polonia, unde a cunoscut-o pe Justyna Krzyzanowska, cu care s-a căsătorit în 1806. Viitorul compozitor s-a născut în Zelazowa Wola, un sat mazovian lângă Varșovia. După registrul stării civile din biserica satului, s-a născut la data de 22 februarie 1810, dar după afirmația mamei sale, Frederic a văzut lumina zilei doar în 1 martie. A avut trei surori – Ludwika, Izabela și Emilia – cu care și-a petrecut copilăria fericită.

Frederic a fost un copil minune. Desena caricaturi, scria poezii – și fără o pregătire formală – cânta la 4 mâini la pian cu sora sa, Ludwika. La vârsta de 6 ani a luat primele lecții de pian de la un profesor local, care i-a făcut cunoscut repertoriul clasic german, mai ales compozițiile lui Johann Sebastian Bach. Improviza cu plăcere, iar la vârsta de 7 ani, în 1817, a realizat prima compoziție, o poloneză. Tânărul compozitor a fost desemnat cu mândrie de presa poloneză drept un geniu. Vestea s-a răspândit cu repeziciune printre melomani și a fost copleșit cu invitații de a concerta în fața publicului. Debutul său concertistic a avut loc la vârsta de 8 ani.

De la vârsta de 11 ani, Frederic a învățat componistica la Conservatorul din Varșovia, nou înființat. La vârsta de 15 ani i-a apărut Rondoul în do-minoropus 1 compus pentru pian. Studiile aprofundate le-a început cu un an mai târziu, în 1826, sub conducerea profesorului J. Elsner. În acest timp – ca de altfel în toată viața lui – a fost un participant pasionat la serate muzicale, concerte și spectacole de operă. Varșovia însă nu făcea parte din centrele muzicale europene importante. În scurt timp, Chopin a simțit nevoia de a place în străinătate pentru a dezvolta, îmbogăți și aprofunda capacitățile sale muzicale.

În 1829 tânărul artist dădea concerte la Viena și avea un succes răsunător. Pe vienezi i-a uluit noutatea muzicii sale. S-a întors în Varșovia, dar cu intenția fermă de a realiza o carieră internațională.

Nu s-a lăsat nici de activitatea componistică – în această perioadă s-au născut două concerte pentru pian și orchestră, și o variațiune pe aria La ci darem da manodin opera Don Giovannide Mozart. Chopin a compus concertele pentru a-și etala calitățile de orchestrator. Aceste opere au contribuit și la îmbogățirea tehnicii sale interpretative pianistice. Muzica lui Chopin, pe lângă virtuozitatea sa, poartă și un mesaj profund contrar altor compozitori care scriau doar pentru etalarea virtuozității instrumentale. Digitația, utilizarea pedalelor și ritmul au făcut tonalitatea pianului mai colorată, i-au mărit expresivitatea. Stilul interpretativ introdus de compozitorul polonez a devenit determinant în cadrul artiștilor instrumentiști în următoarea jumătate de secol.

Talentul muzical ieșit din comun al lui Chopin a devansat epoca sa. Contemporanii săi apreciau rafinamentul și nuanța compozițiilor sale, dar nu au remarcat faptul că limbajul muzical al lui Chopin era absolut nou și în întregime polonez.

În Paris prin Viena

În 2 noiembrie 1830, la 20 de ani, a părăsit Polonia. Luându-și rămas bun de la Varșovia, și parcă presimțind că nu se va mai întoarce niciodată în țară, a luat cu el un pumn de pământ natal într-un vas de argint.

Cu toate că și-a petrecut numai copilăria și tinerețea timpurie în Polonia, toate compozițiile sale ulterioare sunt pătrunse de un sufletpolonez specific și cele mai vesele piese muzicale au o notă de melancolie.

Chopin a petrecut opt luni în Viena și a susținut numai două concerte. Din Viena a pornit spre Paris, capitala artistică europeană a timpului. Pe acest drum a aflat că rușii reprimaseră într-un mod sângeros răscoala poloneză din noiembrie. La aflarea acestei vești, într-o dispoziție disperată s-a născut studiul Cântec Revoluționar. Conform unelor surse, tânărul compozitor era în legătură cu mișcarea revoluționară, având ca țel eliberarea Poloniei de sub jugul țarist.

Anii petrecuți la Paris

Chopin a sosit la Paris în 1831. Capitala franceză i-a devenit a doua patrie, dar compozitorul nu era fericit. În această perioadă trăiau foarte mulți emigranți polonezi la Paris. În anturajul lor, Chopin a intrat în cercul oamenilor bogați și influenți. În schimb, el a rămas sărac. În prima perioadă își asigura subzistența din lecții de pian – serviciile sale fiind solicitate mai mult de polonezi. Însă după ce a concertat la o serată muzicală a bogatei familii Rothschild, a devenit cel mai căutat profesor de pian din paris. Pentru câte o lecție de pian, elevii trebuiau să plătească sume considerabile, și în scurt timp Chopin n-a mai dus lipsuri. În scrisorile din această perioadă adresate familiei sale se laudă cu faptul că înaintea lui s-au deschis cele mai renumite saloane, unde se bucură de anturajul aristocraților, al miniștrilor și al deputaților.

În această perioadă Parisul era centrul cultural și intelectual al Europei. Dintre prozatori, trăiau aici Honore de Balzac, Victor Hugo, Stendhal, George Sand;dintre poeți, Alfred de Musset, Alfred Victor de Vigny și Heinrich Heine;dintre compozitori Hector Berlioz, Felix Mendelssohn și Giacomo Rossini și foarte mulți pictori în frunte cu Eugene Delacroix.

Dar talentul nu era suficient pentru ca cineva să devină renumit în Paris. Neapărat trebuia să participi în viața de societate, care în vremea respectivă se concentra în saloane. Aici, la diferitele întruniri se dădeau deseori și concerte pentru un public cu număr redus dar foarte select. Notabilitățile bogate își permiteau ca saloanele lor să devină adevărate săli de concerte. De exemplu, fabricantul de piane Pleyel a construit în sala sa de oaspeți o scenă înconjurată de perdele groase de catifea. Si Chopin a dat multe concerte pentru elita societății pariziene. Ca atare, era înconjurat de personalități de seamă. A fost favoritul răsfățat al saloanelor aristocrației, și totuși nimeni nu a ghicit în el omul care suferea enorm din cauza sorții nemiloase a patriei sale.

Cu toate loviturile istorice suferite de patria sa, nu și-a întrerupt activitatea componistică;în această perioadă a elaborat mai multe compoziții solistice pentru pian. Însă cariera sa ca maestre interpretativ nu a avut o evoluție plină de succese. Nici temperamentul și nici starea sănătății lui Chopin nu erau potrivite pentru a duce viața plină de surmenaj a virtuozilor care dau concert după concert. În stilul său interpretativ intensitatea sunetelor nu era suficient de mare pentru a umple complet o sală mare de concerte. În plus, înaintea fiecărui concert avea un trac uriaș.

Marea parte a maturității, Chopin a petrecut-o la Paris, făcând numai ocazional deplasări mai mici sau mai mari/ În 1835 a vizitat Dresda, unde s-a îndrăgosti de tânăra de 16 ani, Maria Wodzinsla, cu care a vrut să se căsătorească. Dar părinții Mariei s-au împotrivit acestui mariaj, și astfel idila s-a terminat repede. Tot în același an, prin intermediul unui compozitor romantic german, mai tânăr cu un an, Mendelssohn, l-a cunoscut pe Robert Schumann, un alt compozitor german de aceeași vârstă, ale cărui elogii au contribuit la răspândirea renumelui său în toată Germania. Variațiunile sale compuse pe tema ariei La ci daremau fost salutate de compozitorul german cu următoarele cuvinte:Domnilor, jos pălăria. Iată un geniu.

Muzica lui Chopin

Chopin și prietenul său mai în vârstă cu un an, carismaticul compozitor maghiar Franz Liszt, erau personalități determinante printre pianiștii epocii lor. Legătura lor n-a fost fără probleme, deoarece aveau rapoarte diferite față de muzică. Concepția lui Chopin era mai clasică și mai disciplinată:pe pianul său întotdeuna stătea un metronom și făcea excese de furie dacă vreunul din discipoli nu respecta măsura. Stilul interpretativ al lui Liszt era plin de bravadă, îi plăcea să-și etaleze calitățile, era predispus să corecteze compozițiile altora în timpul interpretării. După o anecdotă a timpului, la un concert, Liszt interpretând o nocturnă de Chopin, a îmbogățit-o cu toate înfloriturile posibile. Acest lucru l-a enervat la culme pe Chopin care l-a sfătuit pe Listzt ca, ori să cânte cum este scris ori să nu cânte deloc.

Cu toată factura clasică a lui Chopin, și el încerca să facă muzica mai variată. Utiliza adesea așa-zisa tehnică rubato, care consta dintr-o abatere fină de ritm – încetinind anumite măsuri și accelerând altele – astfel încât tempoul de bază al piesei muzicale nu se schimbă. În interpretarea compozițiilor sale, Chopin își permitea o anumită libertate – aceeași compoziție nu era niciodată interpretată la fel. Aceasta era și o consecință a spontaneității muzicii sale, compozițiile lui luând deseori naștere din improvizații. Cu toate acestea, Chopin compunea încet și atent. Față de impovizațiile sale fluente, activitatea componistică era un proces obositor, în timpul căruia autorul își schimba câte o frază de nenumărate ori. Un martor a povestit că dacă era nemulțumit de rezultatele muncii sale, se enerva la culme și se comporta ca un nebun.

Chopin a compus aproape numai piese pentru pian (are două concerte pentu pian și orchestră cu instrumentație făcută de el:concertele pentru pian și orchestră în fa minor și mi minor). Opera sa se compune printre altele din:2 fantezii muzicale, 27 de studii, 26 de preludii, 17 poloneze, 58 de mazurci, 17 valsuri, 21 de nocturne, 4 balade, 4 scherzouri, 4 improntu-uri. Mazurcile, valsurile și polonezele compuse încă în Polonia sunt de fapt dansuri stilizate. Mazurcile sunt lirice și intime, iar valsurile sunt compoziții sclipitare destinate saloanelor. Nu este greu de observat inspirația lor patriotică în unele piese compuse în străinătate.

Chopin a compus ambele concerte pentru pian și orchestră înainte de a pleca în străinătate, și sentimental amândouă se leagă de răscoala din noiembrie ce a avut loc în Polonia cotropită.

Se poate percepe ca o ironie a soartei evenimentul ce a avut loc în perioada răscoalei împotriva Rusiei. După atentatul din Varșovia din 19 septembrie 1862 împotriva guvernatorului țarist, generalul Berg, rușii au răscolit palatul familiei Zamoyski, și au aruncat afară pe fereastră pianul lui Chopin, la care compusese și cele două concerte.

Dragoste și boală

În octombrie 1836 la prietenul său Liszt a cunoscut-o pe George Sand, pe adevăratul său nume Aurore Dudevant, o scriitoare franceză cu o fire extravagantă. Scriitoarea era pasionată de oamenii de seamă, și avusese câteva aventuri amoroase cu artiști romantici. Curând l-a introdus și pe compozitorul polonez în cercul artiștilor romantici.

Sand și Chopin s-au îndrăgostit în vara anului 1838. Iarna următoare au petrecut-o la o mănăstire din Mallorca, unde încercau să vindece boala compozitorului. De câțiva ani apăruseră primele semne ale tuberculozei, semne care se accentuau în zilele ploioase. Clima mediteraneeană, cât și peisajul minunat, au avut efecte benefice asupra lui Chopin, care acum lucra la noi compoziții. A compus aici șiruri de creații minunate, printre ele 24 de preludii, balada în fa-major, polonezele în la-major și în do-minor, și mai multe mazurci. În februarie 1839, perechea s-a întors în Franța, pe moșia din Nohant a lui George Sand. De atunci și până în 1846 aici și-au petrecut verile. Pe timp de iarnă se întorceau la Paris, unde compozitorul închiria o locuință separată. Când nu era ocupat cu lecții de pian sau cu activitatea sa componistică, Chopin își petrecea timpul împreună cu George Sand și cu copiii acesteia, Solange și Maurice.

Cu trecerea anilor, starea sănătății lui s-a agravat tot mai mult. La toată înălțimea lui apreciabilă avea numai 50 de kilograme, cu ceva mai mult decât Solange la 12 ani ai săi. Cu toate aceste impedimente, la cererea prietenilor, Chopin a hotărât să susțină mai multe concerte în public. Decizia lui i-a creat totuși o stare de neliniște și îngrijorare. Marie d’Agonet, iubita lui Franz Liszt, a și remarcat odată că Chopin își schimbă părerile în mod continuu. La el un singur lucru e constant:tusea.

Concertul din 26 aprilie 1841 a avut un succes răsunător. Criticile erau înflăcărate, suma încasată, uriașă. După această apariție, Chopin a mai concertat în public o singură dată. În același an, Liszt remarca:compozitorul polonez are un renume atât de strălucit, încât vizibil stă deasupra oricărei critici.

Dar în acest timp, relația dintre Chopin și George Sand a început să se destrame, și această decepție a agravat starea sănătății compozitorului. Pe măsură ce creșteau copiii scriitoarei, certurile dintre ei au devenit tot mai dure. Sand scria un roman a cărui eroină se distrugea din cauza scenelor de gelozie ale iubitului său grav bolnav. Concluzia era foarte clară:scriitoarea se săturase de Chopin. Legătura lor s-a terminat în 1847, după un scandal furtunos.

Sfârșitul

Starea sufletească și sănătatea lui Chopin se degradau tot mai mult. Prietenii lui îl îndemnau la o nouă apariție în public pentru a-i abate atenția de la suferințele sale. De această dată, o fostă elevă, Jane Stirling, îl sprijinea în crizele nervoase și stările depresive devenite tradiționale înaintea concertelor. În urma unei invitații, în aprilie 1848, Chopin a plecat în Anglia. Grav bolnav, a concertat la Londra și s-a angajat și pentru Edinburgh în Scoția, chiar după o călătorie de 12 ore cu trenul.

În scrisorile sale se plângea că nu are aer și că are impresia că imediat își dă duhul. Stirling, care voia să-i devină soție, îl enerva tot mai mult. Invocând efectele dăunătoare ale climei britanice asupra sănătății sale, Chopin s-a întors la Paris în noiembrie al aceluiași an.

Îmbunătățirea temporară a stării sănătății sale a făcut posibil să petreacă câteva luni fericite printre prietenii săi. I-a revenit și dispoziția creativă (care îl părăsise după desparțirea de George Sand) și în această perioadă a compus două mazurci, care au apărut numai după moartea sa.

Boala l-a atacat din nou, și de această dată l-a învins. În ultimele zile a fost îngrijit de sora sa, Ludwika. Chopin a murit pe 17 octombrie 1849 în Paris. Înmormântarea s-a desfășurat după un scenariu conceput de el, și printre altele în timpul ceremoniei s-a cântat și Recviemul lui Mozart.

Frederic Chopin a fost înhumat în cimitirul Pere Lachaise, nu departe de mormintele a altor doi compozitori italieni decedați nu cu mult timp înainte:Donizetti și Cherubini.

Sicriul lui a fost presărat cu acel pumn de pământ pe care-l adusese din Polonia, și pe care îl păstrase cu grijă pe tot timpul șederii sale în străinătate. Numai după mulți ani i-a fost transportată inima la Varșovia și zidită într-o navă laterală a bisericii Sfânta Cruce.

Monumentul de pe mormântul lui Chopin a fost executat de ginerele lui George Sand, soțul Solangei. În satul său natal, Zelazowa Wola, au fost ridicate două monunmente în amintirea lui, unul în 1894, celălalt în 1968. În 1948, casa natală a lui Chopin a fost transformată în muzeu.

În amintirea marelui compozitor polonez s-au fondat mai multe societăți muzicale care îi poartă numele, iar începând din 1927 la Varșovia, din cinci în cinci ani se organizează Concursul Internațional de Pian Chopin.

$$$

 FREYDIS EIRIKSDOTTIR

Dacă Erik cel Roșu a fost omul care a pus bazele coloniilor vikinge din Groenlanda în jurul anului 985, iar fiul său Leif Eriksson a ajuns pe țărmurile Americii de Nord în jurul anului 1000, Freydís Eiríksdóttir, fiica lui Erik, este personajul care complică această poveste și o scoate din registrul eroic, simplificat. Este una dintre puținele femei ale epocii vikinge care apar în sursele medievale cu un rol central și, în același timp, una dintre figurile cele mai greu de încadrat într-o categorie clară. În funcție de textul pe care îl citești, Freydís poate fi o femeie de un curaj ieșit din comun sau un personaj responsabil de un masacru calculat.

Aproape tot ce știm despre ea provine din două texte islandeze medievale: Saga groenlandezilor și Saga lui Erik cel Roșu. Problema este că aceste două relatări nu spun aceeași poveste și, în unele privințe, par să descrie două personaje diferite.

Freydís era fiica lui Erik cel Roșu, născută în afara căsătoriei. A crescut într-o lume aspră, într-o societate de coloniști unde viața depindea de forță, de alianțe fragile și de capacitatea de a-ți apăra poziția. Nu există indicii că ar fi fost o figură marginală. Dimpotrivă, tot ce reiese din surse sugerează că avea statut, influență și o autoritate reală în comunitatea nordică din Groenlanda.

Prima versiune a poveștii ei (Saga lui Erik cel Roșu), cea mai favorabilă, o plasează într-un episod petrecut în timpul unei expediții nordice în Vinland, pe țărmurile Americii de Nord. Grupul de coloniști este atacat de populații locale, iar panica se răspândește rapid. Bărbații se retrag spre corăbii, iar Freydís, însărcinată în opt luni, rămâne în urmă. Potrivit relatării, ia sabia unui tovarăș căzut, își lovește pieptul cu ea și strigă, într-un gest care îi derutează și îi sperie pe atacatori suficient cât să se retragă. Din punct de vedere militar, scena este greu de explicat, dar tocmai acest detaliu i-a asigurat supraviețuirea în tradiția narativă nordică.

Dacă ar fi existat doar acest episod, Freydís ar fi intrat în istorie ca una dintre figurile neobișnuite și curajoase ale explorării nord-atlantice. Doar că există și cealaltă relatare.

Într-o versiune mult mai întunecată, Freydís apare drept inițiatoarea unei expediții spre Vinland, organizată împreună cu doi frați islandezi. Între cele două tabere izbucnește un conflict legat de împărțirea proviziilor și a câștigurilor. Freydís își convinge soțul și oamenii să-i ucidă pe bărbații din cealaltă tabără, sub pretextul autoapărării. Când aceștia refuză să omoare femeile rămase, Freydís ia un topor și le ucide ea însăși. La întoarcerea în Groenlanda, îi constrânge pe martori să păstreze tăcerea prin amenințări. Crima este descoperită mai târziu, iar reputația ei este distrusă.

Diferența dintre aceste două portrete este atât de mare, încât istoricii moderni privesc cu prudență întregul material. Nu știm cât este fapt istoric, cât este construcție literară și cât este deformare a memoriei colective. Textele au fost scrise la generații după evenimente, într-o cultură în care transmiterea poveștilor conta uneori la fel de mult ca exactitatea detaliilor.

Un lucru este însă cert: lumea în care a trăit Freydís era profund violentă, și chiar dacă femeile din societatea nordică aveau mai multe drepturi decât în alte părți ale Europei medievale, rareori apar ca lideri de expediții sau ca figuri centrale în conflicte armate. Faptul că Freydís ocupă un asemenea loc în ambele relatări spune mult despre poziția ei reală. Mai spune și ceva despre ce a însemnat, în realitate, expansiunea vikingă spre vest: nu o aventură romantică, ci o succesiune de tensiuni, rivalități și lupte pentru resurse, purtate de oameni care trăiau la limita supraviețuirii.

Freydís Eiríksdóttir rămâne astfel una dintre figurile cele mai greu de încadrat ale epocii vikinge, prinsă într-o zonă în care eroismul și violența se suprapun fără să mai poată fi despărțite clar.

Surse:

https://www.historyextra.com/period/viking/freydis-eiriksdottir-life-legend-sagas-real/

https://thevikingherald.com/article/a-savior-or-a-villain-the-story-of-freydis-eiriksdottir/95

$$_

 FRUCTELE MÂNIEI - JOHN STEINBECK

Am spus dintotdeauna că istoria face casă bună cu beletristica. De multe ori, cea din urmă, având datele istorice, pătrunde în intimități ale trecutului, în casele familiilor sau în sufletele oamenilor dintr-o anumită epocă așa cum cea dintâi nu reușește. Este și cazul romanului , scris de către John Steinbeck , laureat al premiului Nobel pentru Literatură în anul 1962. Scriitorul prezintă inegalabil amara poveste a societății americane din timpul Marii Crize Economice din 1929-1933. Dar nu o face după modul de lucru al istoriei, cu date, statistici, explicații științifice, mergând deci de la exterior spre interior, adică încercând să prezinte o realitate socială plecând de la date abstracte. Ci o face prin muncă de teren, prin observații directe, prin descoperirea vieții bieților oameni din acele timpuri, de la interior spre exterior, ilustrând dramatismul acestor ani, pornind din inimile greu încercate ale americanilor.

Descrierile realităților socio-economice din SUA par a fi desprinse dintr-o distopie. Arendașii sunt alungați de pe pământurile lor de către marii proprietari, casele le sunt puse la pământ de un tractor, grădinile le sunt arate, iar ei pornesc în lumea largă cu câteva bunuri. Fermele mici și mijlocii dau faliment, șomajul crește galopant, specula este în floare. Familii întregi din Oklahoma, Texas sau New Mexico rămân fără o sursă de venit, iar procurarea pâinii devine din ce în ce mai grea. Salvarea lor vine de la afișele care împânzesc fiecare stat, de unde află că vor găsi locuri de muncă în California. Vor culege portocale, piersici și struguri, vor simți briza oceanului, nu vor cunoaște iarna, își vor ridica o casă înconjurată de grădini întinse. Toate aceste familii își urcă casa în camionetă și pornesc pe un drum de mii de kilometri ce leagă estul de vest, 66 road, cu speranța unei vieți mai bune. Așa începe american dreamul americanilor.

Un termen-cheie în opera lui Steinbeck este speranța. Ea este prezentă în fiecare capitol din carte, ascunsă în gândurile intime ale unui personaj, tremurând pe buzele acestuia. Este singura lumină din carte ce radiază peste cititor și contrastează cu realitatea mizeră a vieții. Ceea ce susține progresul cititorului pe firul narativ este tocmai această rază de nădejde, de care se agață, de altfel, și eroii romanului. Ea este prezentă o bună vreme, apoi dispare odată cu un eveniment tragic, dar pare că va renaște din propria cenușă. Doar pare, însă, pentru că se va stinge progresiv, asemenea unei candele. Situația este identică cu cea din Șoareci și oameni, unde nădejdea este prezentă din episodul inițial până în cel final. Am numit-o speranța steinbeckiană, caracterizată de o intensitate uriașă ce le dă personajelor puterea de a merge mai departe, animându-le viața, dar care se pierde treptat. Întreaga călătorie a americanilor este o lungă așteptare, iar salvarea în care-și pun nădejdea întârzie să vină. Expresia Așteptându-l pe Godot pare a caracteriza epilogul (ne)împlinirii acestei speranțe.

Familia Joad este una dintre miile de familii care pornesc pe șoseua 66. Este o familie numeroasă din Oklahoma care s-a reîntregit după ce li s-a alăturat Tom, fiul cel mare, eliberat din închisoare. Rămași fără casă și fără pământul pe care îl munceau, sunt forțați să plece. Își cumpără o camionetă în care-și urcă întreaga agoniseală, iar cu 150 de dolari în buzunar se avântă pe un drum de 3000 de kilometri. Îl iau cu ei și pe Cassy, care a renunțat la preoție. Odiseea familiei Joad începe.

Tehnica lui Steinbeck de a descrie atât călătoria, cât și perioada ulterioară este sublimă. Eu am numit-o tehnica cinematografică a literaturii, dat fiind că de multe ori simțeam că ies din filele cărții și vizionez un film palpitant. Fiecare loc traversat este descris în nuanțe vii și contururi bine definite, cu o grație deosebită a detaliului. Apoi cadrul se mută brusc pe surprinderea întregii familiei, a camionetei acestora sau a locului de popas, și se apropie din ce în ce mai mult, până se aud vocile personajelor. Niciun dialog nu este purtat static, personajele fiind angrenate în diferite treburi, replicile intersectându-se cu o anumită acțiune, ceea ce oferă scenelor un dinamism continuu. Totul se mișcă într-un flux alert, neîntrerupt, tensionat.

Atenționați încă din timpul drumului, membrii familiei Joad vor cunoaște adevărata față a Californiei și faptul că socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Sunt tratați, precum toți cei veniți din est, cu ură. Primesc porecla de okies, termen jignitor ce îi desemna pe cei din Oklahoma. Locuiesc în acele hoovervilles – taberele de la marginea orașelor cu așezări din corturi, barăci și bordeie, numite astfel după președintele american al vremii, Herbert Hoover – în care domneau mizeria, sărăcia și foamea. Un loc de muncă este aproape imposibil de găsit, iar odată găsit este plătit cât să poți să asiguri hrană familiei de pe o zi pe alta. Nu este de mirare că deviza care circula înainte de criză, Tinere, du-te în vest și prosperă împreună cu țara (Go west, young man, and grow up with the country) va deveni Tinere, du-te în vest și îneacă-te în Oceanul Pacific (Go west, young man, and drown yourself in the Pacific Ocean).

Scena finală este memorabilă, una dintre cele mai puternice și neobișnuite din literatura universală. Provoacă milă, dar și repulsie. Arată prăbușirea aproape tuturor valorilor acelor vremuri, dar și încrederea că un ultim strop de umanitate încă mai există.

O melodie apropiată de măsura artistică a cărții, care se inspiră din povestea ei, este The Ghost of Tom Joad. Versurile de un lirism profund prelungesc întocmai suflarea cărții, iar vocea înceată și posomorâtă, cu rare izbucniri de note mai înalte și vesele, amintește de speranța ce pătrundea uneori în sufletele zbuciumate ale americanilor care cutreierau șoseaua 66.