$$$

 S-a întâmplat în 24 februarie 45: Este data începutului calendarului iulian. Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î. Hr., intrând în uz în anul 45 î. Hr. Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe, devenit în vorbirea curentă „stilul vechi” de calendar.

Anul obișnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile.Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie și martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor cinci zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 379 de zile. Conform scriitorilor romani Censorinus și Macrobius ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de patru ani, ducând la o deviere de o zi pe an pentru orice solstițiu sau echinocțiu. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică, însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. 

Atât cât poate fi determinat cu siguranță din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată și arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi. Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, așa cum s-a întâmplat după al doilea război punic și în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical.Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetățenii romani obișnuiți nu cunoșteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de orașe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiți ani ai dezordinii. Problema a devenit mai mare pe vremea lui Iuliu Cezar (63 î. Hr. – 46 î. Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î. Hr. Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. 

Înainte de a fi aplicată reforma, zilele care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie și decembrie 46 î. Hr., sub forma a două luni suplimentare față de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie.Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulați, a fost numit ultimul „an al dezordinii”. Primul an în care a funcționat reforma a fost 46 î. Hr. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondenţa cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferenţă în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conştient de imperfecţiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma prin Calendarul gregorian, care făcea reglarea funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte). 

Uneori, pentru a evita confuziile dintre cele două moduri de datare, se foloseşte denumirea de Stil Vechi prin comparaţie cu Stilul Nou, denumirea dată Calendarului gregorian. O modificare a Calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius şi a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea (numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute uşor înapoi în anul calendaristic.

În România noul calendar a fost adoptat prin Decretul-lege din 5 martie1919, potrivit căruia ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie. Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. Când se doreşte transformarea datelor consemnate în Moldova şi Ţara Românească, între anii 1582 şi 1924, de pe stil vechi pe stil nou pentru a obţine data corectă trebuie efectuate următoarele operaţii:

- pentru perioada 4 octombrie 1582 – 28 februarie 1700 să se adune 10 zile;

- pentru intervalul 1 martie 1700 – 28 februarie 1800 să se adune 11 zile;

- pentru perioada 1 martie 1800 – 28 februarie 1900 să se adune 12 zile;

- pentru intervalul 1 martie 1900 – 1 octombrie 1924 să se adune 13 zile.

Surse:

http://www.webexhibits.org/calendars/index.html

http://safiisanatos.ro/sanatate-spirituala/credinta-si-religie/calendarul-iulian-si-calendarul-gregorian/

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Adoptarea_calendarului_gregorian

https://www.descopera.ro/cultura/14946839-adoptarea-calendarului-iulian-cine-a-fost-initiatorului-acestui-demers

$$$

 S-a întâmplat în 24 februarie 303: La această dată, împăratul roman Diocleţian publica edictul prin care se începea persecuţia creştinilor în Imperiul Roman de Răsărit. Încercarea de a reforma viaţa religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a patru edicte anti-creştine care declanşează cea mai mare persecuţie din istoria imperiului împotriva acestei religii, rămase în istorie sub denumirea de „Persecuţia lui Diocleţian”.

„Persecuţia lui Diocleţian” (Marea Persecuţie) a fost cea mai severă dintre persecuţiile asupra creştinilor din timpul Imperiului Roman. În anul 303, împăratul Diocleţian şi colegii săi Maximian, Galerius şi Constantius Chlorus au emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creştinilor şi le cereau acestora să respecte practicile religioase tradiţionale din Roma antică (printre care închinarea la statuile zeilor din temple şi aducerea de jertfe acestora). Mai târziu, edictele vizau clerul creştin şi impuneau sacrificii universale, prin care toţi locuitorii imperiului urmau să facă sacrificii zeilor „oficiali". Persecuţia a variat în intensitate pe cuprinsul teritoriului imperiului - cea mai indulgentă formă de persecuţie a fost în Galia şi Britannia, unde doar prima parte a edictului a fost aplicată, şi cea mai acerbă a fost în provinciile orientale.Creştinii au fost întotdeauna obiectul unor discriminări locale în imperiu, dar împăraţii timpurii au fost reticenţi în a emite legi generale împotriva lor. 

Acesta a fost situaţia până în jurul anului 250, când, sub conducerea lui Decius şi Valerian, au fost emise legi contra creştinilor. În conformitate cu noua legislaţie, creştinii au fost obligaţi să facă sacrificii zeilor păgâni sub ameninţarea cu închisoarea şi apoi execuţia. După ascensiunea la putere a lui Gallienus, în 260, aceste legi au fost suspendate.Venirea la putere a lui Diocleţian în 284 nu a fost marcată imediat de o creştere a intransigenţei faţă de creştinism, dar s-a început o modificare treptată a atitudinii oficiale faţă de minorităţile religioase.În primii cincisprezece ani ai domniei sale, Diocleţian a epurat armata de creştini, a condamnat maniheismul şi s-a înconjurat cu adversarii publici ai creştinismului.În iarna anului 302, Galerius a cerut lui Diocleţian să înceapă o persecuţie generală contra creştinilor.Diocleţian a fost precaut şi a mers la Oracolul lui Apollo pentru a cere îndrumare. Răspunsul oracolului lui Apollo a fost interpretat ca o susţinere a poziţiei lui Galerius, astfel încât persecuţia generală a început pe 24 februarie 303. 

Preferinţa lui Diocleţian pentru un guvern activist, combinat cu imaginea de sine ca restaurator al gloriei trecutului roman, a dus la cea mai mare persecuţie din istoria romană. Legile persecuţiei au fost abrogate de diferiţi împăraţi în momente diferite, dar Edictul din Milan al lui Constantin şi Licinius (313) marchează în mod tradiţional sfârşitul persecuţiei. 

Surse:

http://biserica.org/ro/compendium/carti/bisericauniversala/persecutiile.htm

http://www.scritub.com/istorie/Persecutiile-contra-crestinilo7322275.php

http://ziarullumina.ro/constantin-cel-mare-si-edictul-de-la-milan-78931.html

http://lumea.catholica.ro/2012/01/imperiul-si-biserica-timpurie-ii/

$$$

 S-a întâmplat în 24 februarie1463: În această zi, s-a născut Giovanni Pico della Mirandola, umanist italian. Contele Giovanni Pico della Mirandola (n. Mirandola –d.17 noiembrie 1494, Florenţa) a fost un filosof şi învăţat umanist italian din perioada Renaşterii. Pico della Mirandola provenea dintr-o veche familie de nobili din Italia de nord cu reședința în castelul Mirandola, în apropiere de orașul Modena. Doritor să se instruiască, renunță la privilegiile de familie în favoarea fraților săi și, la vârsta de 14 ani, începe studiul dreptului canonic la vestita Universitate din Bologna (prima Universitate europeană!), cu intenția unei cariere ecleziastice. 

Este atras totuși mai mult de studiul filosofiei și teologiei și, timp de șapte ani, vizitează cele mai renumite universități ale Europei din Ferrara, Padova și Paris, studiind - pe lângă filosofia scolastică aristoteliană - și limbile latină, greacă, ebraică, arameică și arabă, dobândind încă din tinerețe renumele de poliglot. În 1484, se duce la Florența, în acel timp centrul vieții spirituale umanistice, unde Marsilio Ficino conducea noua „Academie Platoniciană", încurajat și susținut de familia Medici. Sub influența lui Ficino, Pico della Mirandola înclină mai mult către filozofia lui Platon, în opoziție cu scolastica dominată de învățătura lui Aristotel, aflată în declin, și devine unul din cei mai activi participanți la discuțiile în care se căuta realizarea unei unități între idealismul platonician și spiritualitatea creștină. Pico della Mirandola era însă un eclectic, datorită cunoștințelor sale vaste în domeniul misterelor antice, doctrinei pythagoreice, învățăturilor Sfântului Augustin și ale lui Toma de Aquino, precum și în urma studiului Kabbalei și Talmudului, întreprinde o încercare ambițioasă de armonizare a tuturor învățăturilor vremii sale sub egida creștinismului. Urmând această idee, scrie „Heptaplus" (1480), o interpretare mistico-alegorică a creației conformă expunerii din Biblie.În aceeași perioadă publică „De ente et uno", care cuprinde explicații ale unor pasagii din scrierile lui Moise, Platon și Aristotel.În anul 1486, Pico della Mirandola pleacă la Roma și publică 900 de teze asupra tuturor temelor filozofice și teologice posibile din acel timp, adunate sub titlul „Conclusiones philosophicae, cabalisticae et theologicae", cu o introducere, „Oratio de dignitate hominis", care mai târziu va deveni unul din cele mai renumite texte filozofice ale umanismului italian. La discuția acestor teze ar fi vrut să invite la Roma pe toți învățații Europei. 

Papa Inocențiu al VIII-lea declară 13 din cele 900 de teze drept eretice și întâlnirea proiectată este interzisă. Deși Pico della Mirandola încearcă să se apere în lucrarea „Apologia J. Pici Mirandolani, Concordiae comitis" (1489), este condamnat și caută refugiu în Franța, unde este găsit de emisarii papei și arestat. În urma intervenției lui Lorenzo de Medici, este eliberat și se poate întoarce la Florența. Aici trăiește retras și este tot mai mult influențat de predicile lui Savonarola, în care acesta critica moravurile vremii și preconiza crearea unui stat ecleziastic fundamentalist. Pico della Mirandola consacră ultimii ani ai vieții scrierilor religioase, în apărarea creștinismului împotriva iudaismului, mahomedanismului și astrologilor. O parte a acestor scrieri a apărut postum în 1495 la Bologna sub titlul „Disputationes adversus astrologiam divinatricem", contribuind la combaterea credințelor astrologice atât de răspândite în Evul Mediu și respingând astfel posibilitatea determinării destinului omenesc prin poziția și mișcarea stelelor. Pico della Mirandola moare la 17 noiembrie 1494 în Florența.

Concepţiile de bază ale lui Pico della Mirandola au fost expuse în „Oratio de dignitate hominis". Ele reprezintă o sinteză ambiţioasă a tradiţiei scolastico-aristoteliene cu temele noi ale umanismului. Pico della Mirandola vede această sinteză în filozofia neoplatoniciană, stabilind o ierarhie a existenţei, de la corpurile neînsufleţite, urcând diverse trepte până la fiinţa supremă, Dumnezeu. Dumnezeu a creat pe om şi l-a situat în centrul lumii, de aceea, omul nu este nici muritor, nici nemuritor, nici pământesc, nici celest. Stă în întregime în puterea lui să aleagă, în ce direcţie a existenţei se dezvoltă. Omul se deosebeşte de alte vieţuitoare prin faptul că nu este legat de un anumit destin sau de o anumită lege, dimpotrivă, el are capacitatea să-şi determine în mod liber modul şi forma existenţei, să se înjosească până la o treaptă animalică, sau să se apropie de divinitate, care stă la propria sa origine. Calea care duce la acest scop este eliberarea de pornirile simţurilor şi purificarea prin cugetarea şi contemplaţia filosofică.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Giovanni-Pico-della-Mirandola-conte-di-Concordia

https://plato.stanford.edu/entries/pico-della-mirandola/

https://www.skuola.net/filosofia-moderna/pico-mirandola-pensiero.html

https://www.biography.com/people/giovanni-pico-della-mirandola-9440325

$$_

 S-a întâmplat în 24 februarie1929: La această dată, s-a născut actriţa Marga Barbu. Marga Barbu (n. Margareta-Yvonne Butuc, Ocna Şugatag, Maramureş; d. 31 martie 2009, Bucureşti) a fost o actriţă română de teatru şi film.Tatăl ei era directorul salinelor din localitate, iar mama, balerină cu studii la Viena. A avut o copilărie frumoasă, dar era o fetiță timidă. Ulterior, familia ei s-a mutat la București. Adolescentă fiind, a studiat la Liceul „Regina Maria”. Prima ei mare dragoste a fost dansul și ar fi făcut orice ca să-și urmeze mama într-o carieră de balerină.

„M-am apucat întâi de dans. Mama mea făcuse și ea balet la Viena. Am fost angajata Operei Române, dar la vizita medicală s-a descoperit că am ceva cardiac și trebuia să mă operez. Eram disperată, voiam să mă sinucid…Eu ziceam că sunt făcută pentru dans și nu mă vedeam făcând altceva. Dar mâna Celui de Sus știe mai bine decât noi ce ne trebuie.Nu regret, pentru că meseria de dansatoare e scurtă, epuizantă și nu aș fi rezistat prea mult.Totul mi-a fost parcă predestinat în viață”, spunea artista într-un interviu. La absolvirea liceului, tatăl ei a hotărât să o înscrie, simultan, și la Filosofie (unde a urmat un singur an), și la Teatru. A absolvit Institutul de teatru din București în 1950, iar din 1952 și până la pensionarea sa, în 1993, a fost actriță la Teatrul Nottara, unde a putut fi admirată în roluri memorabile. 

Rolul său preferat din teatru a fost cel al Cleopatrei din piesa „Antoniu și Cleopatra” de William Shakespeare. A jucat și roluri de comedie precum cele din „Mâța-n sac” sau „Mizerie și noblețe”. A debutat în cinematografie în 1953 („Nepoţii gornistului”, în regia lui Dinu Negreanu), fiind cunoscută, în special, pentru rolurile Aniţa din seria „Haiducilor” şi Agatha Slătineanu din seria „Mărgelatu”, dar şi pentru rolul de compoziţie din „Domnişoara Aurica” (regia Şerban Marinescu, 1986) pentru care a fost distinsă cu Premiul ACIN.A mai jucat, de asemenea, în „Bietul Ioanide", de Dan Piţa (1980) - Premiul ACIN şi „Comoara din Carpaţi", regizat de Cornel Todea (1975). Ultimul film în care a apărut a fost „Lacrima cerului” (1989).A reprezentat cinematografia românească la numeroase Festivaluri și evenimente internaționale: Festivalul de film de la San Sebastian (1966), Festivalul de film de la Karlovy Vary (1966), Festivalul de film de la Moscova (1969), Festivalul de film de la Sarajevo (1969), Zilele filmului în R.F. Germania (august 1968), Zilele filmului românesc în U.R.S.S. (1965), Zilele filmului românesc la Roma (1967). 

După interpretarea rolului Agathei Slătineanu, din filmele care abundau în scene cu urmăriri, împușcături și multe cascade, a fost numită „doamna westernului românesc”. La 21 de ani s-a căsătorit cu un inginer, dar după un an și jumătate s-au despărțit. Apoi s-a îndrăgostit de actorul Constantin Codrescu, dar mariajul a durat doar cinci ani. Căsătoria sa cu scriitorul Eugen Barbu a însemnat „marea întâlnire”.S-au plăcut de la prima întâlnire, când artista a fost uimită de ușurința cu care au legat o conversație. Ea a fost cucerită de Eugen Barbu când acesta i-a adus un coș cu liliac alb la teatru. Întâlnirea cu Eugen Barbu a fost un nou început pentru ea: „Fără a forța ușile am pătruns într-o altă lume. El m-a făcut, în primul rând, să renunț la complexul că nu sunt actriță de film”. Așa a început seria „haiducilor”, în regia lui Dinu Cocea. După ce i-a avut ca parteneri pe Ion Besoiu sau Emanoil Petruț și-a descoperit partenerul ideal, Florin Piersic. Seria de filme haiducești i-au adus faima de amazoană a filmului românesc și a continuat cu seria filmelor cu Mărgelatu.

După dispariția de pe această lume a soțului său, viața Margăi Barbu s-a schimbat. Dar a păstrat mereu vie amintirea celui lângă care a trăit mai bine de 30 de ani. Pentru rolurile create în filme, actrița fost recompensată cu două premii ACIN — în 1968 și 1971 — iar în 2004 a fost decorată de președintele României cu Ordinul național „Serviciu Credincios” în grad de cavaler ca „semn de apreciere pentru îndelungata și fructuoasa activitate artistică și pentru talentul și dăruirea puse în slujba artei spectacolului și a teatrului românesc”.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/marga-barbu-2415/

https://ultima-ora.ro/marga-barbu-doamna-westernului-romanesc/

https://adevarul.ro/showbiz/film/drama-actritei-marga-barbu-amazoana-filmului-2245064.html

https://maramuresonline.ro/remember-marga-barbu-ar-fi-implinit-astazi-95-de-ani/

$$$

 S-a întâmplat în 24 februarie1932: În această zi, s-a născut Eugen Cizek, istoric al literaturii şi culturii antichităţii, abordate din perspectivă modernă. Eugen Cizek (d.16 decembrie 2008,Bucureşti) a fost un istoric şi filolog român, specialist în filologie clasică, profesor universitar la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, din cadrul Universităţii din Bucureşti, autorul unor studii ce privesc literatura latină, între care remarcabilă este Istoria literaturii latine.

Este fiul Virginiei (născută Bălescu), profesoară, şi al lui Alexandru Gustav Cizek, funcţionar, şi frate cu Alexandru Nicolae Cizek. Cizek urmează liceul clasic (1948-1951) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1951-1955), încheindu-şi studiile superioare cu lucrarea de diplomă Ideile social-politice la Seneca, sub îndrumarea profesorului Aram Frenkian. Este oprit ca asistent la Catedra de filologie clasică, unde devine profesor. I se acordă titlul de doctor în 1968, după susţinerea tezei Lupta de idei a epocii lui Nero în izvoarele literare antice. Realităţi şi idei. 

În 1973 obţine doctoratul de stat la Universitatea din Lyon, unde este detaşat între 1971 şi 1974 ca lector de limba şi literatura română. Face parte din uniuni de creaţie şi asociaţii ştiinţifice româneşti: Uniunea Scriitorilor, Societatea de Studii Clasice „Ovidianum” etc şi internaţionale: Societatea de Studii Latine (Paris), Societatea de Studii Neroniene - Centrul de Studii asupra Monarhiei Antice (Clermond-Ferrand), Societatea de Studii Petroniene (Florida, Statele Unite) etc.

Clasicist prin pregătire, cu vocaţie de istoric, Cizek îşi va localiza interesul ştiinţific în câmpul Antichităţii latine. O singură carte, întâmplător cea dintâi, Evoluţia romanului antic (1970), acoperă şi zona Eladei, în relaţie comparatistă şi de reciprocă determinare cu cea romană. Propunându-şi numai reconstituirea unor elemente de organizare internă a romanului antic, nu o tratare exhaustivă, autorul îşi sprijină demersul analitic pe mijloace dominant istoriste, întrepătrunse cu cele structuraliste. Prin vastitatea operei sale, publicată la cele mai mari edituri din străinătate, Eugen Cizek se înscrie în rândul celor mai mari profesori români de Limbi Clasice (Latină cu precădere) din perioada postbelică. În 1955, absolvă Facultatea de Litere specializarea filologie clasică la Universitatea din Bucureşti. În 1968 devine doctor în ştinţe filologice la aceeaşi universitate iar apoi docteur-ès-lettres a Universităţii din Lyon.A fost ales membru al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte din Lyon, al Société des Études Latines din Paris şi, mai târziu, membru corespondent al Academiei din Barcelona. În 1982 este distins cu premiul ADELF al Asociaţiei Scriitorilor din Paris şi, tot în acelaşi an, Academia Română îi acordă Premiul Timotei Cipariu. Se stinge la Bucureşti, la vârsta de 77 de ani.

Surse:

http://www.ziare.com/cultura/critici/istoricul-si-criticul-literar-eugen-cizek-s-a-stins-din-viata-554812

https://crispedia.ro/eugen-cizek/

http://www.viataromaneasca.eu/revista/articol/262/

$$$

 S-a întâmplat în 24 februarie1945: În timpul guvernării Rădescu, a avut loc, la Bucureşti, o violentă demonstraţie, în cursul căreia grupuri de agitatori bolşevici au deschis focul asupra armatei şi a demonstranţilor. Acest eveniment a permis ca A.I.Vâşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS şi preşedinte al Comisei Aliate de Control pentru România, să impună, prin forţă, guvernul Groza.

Cu o zi înainte, adică joi, 23 februarie 1945, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost la rege pentru a-i prezenta situaţia gravă din cauza generalului Rădescu, care trebuia înlocuit. După telefonograma trimisă la Moscova de către Ambasada sovietică prin Kirsanov, regele i-ar fi spus: „Orice doriţi, numai un război civil nu. Daţi-mi formula guvernului”, iar Pătrăşcanu i-a răspuns: „Formula guvernului v-am dat-o deja, ea este «Frontul Naţional Democrat»” şi a completat că războiul civil deja a început. În încheiere, regele a adăugat: „Ceva nu merge bine cu Rădescu, trebuie să ne mai gândim. Să veniţi la mine, săptămâna viitoare, să mai discutăm.”

De fapt, pregătirea revoltei era în toi. F.N.D. se adresase ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor, să se alăture demonstraţiilor organizate de F.N.D. pentru instalarea unui „guvern democrat”. Reuşiseră în contextul aceluiaşi scenariu să anunţe o sciziune în P.N.Ţ. printr-un ilustru necunoscut Anton Alexandrescu, căruia i-au făcut peste noapte un ziar, „Dreptatea Nouă”, pentru dezinformarea opiniei publice. După ce cadrul general a fost regizat, s-a trecut la acţiune conform planului. Mare miting în Piaţa Naţiunii pe 24 februarie. Pregătirile începuseră încă din zorii zilei, când ruşii intrară în acţiune. În cercurile Misiunii Militare Americane se ştie că în ziua de 23 februarie 1945 este sosit în România, fixându-şi sediul în strada N. Filipescu, cunoscutul „terorist” Bogdenko.Numitul este însoţit de 80 de „specialişti” ruşi, care au misiunea ca prin asasinate şi dispariţii de persoane române sau ruse să creeze o atmosferă de incertitudine, care să conducă la intervenţia directă a poliţiei şi armatei ruse în aparatul de stat românesc.

Această grupă primeşte indicaţii de la comitetul compus din: Ana Pauker, Lia Orstein, maior Doncea, Luca, Agiu şi Horvat. Scopul lor este de a asasina nu numai pe unii dintre membrii marcanţi ai partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, ci şi pe cei din F.N.D., spre a crea o agravare şi mai mare a duşmăniei dintre partide.Tot în cursul acelei dimineţi au fost distribuite în Bucureşti 45.000 de arme de provenienţă sovietică, fiecare cu o rezervă de 200 de cartuşe. De la fabrica de pâine „Sănătatea” s-a primit informaţia că au fost distribuite arme muncitorilor, de către organele din NKVD, cu recomandarea ca să nu fie folosite decât la ordin.Acţiunea a început înainte de prânz prin grupe de muncitori încadraţi în F.N.D., care se îndreptau, din diferite colţuri ale Capitalei, spre Piaţa Unirii, strigând: „Jos Rădescu!”,„Jos cârdăşia ţărănisto-legionară!”, „Vrem guvern F.N.D.!”, „Vrem să ne conducă muncitorii!”, „Vrem pământ pentru ţărani!”.Purtau sute de pancarte cu fel de fel de lozinci,care mai de care mai incitatoare la violenţă.

În Piaţa Unirii, muncitorii şi funcţionarii aduşi cu forţa de agitatorii comunişti din sindicate, care nu le dădeau alimentele venite prin întreprinderi dacă nu se înscriau în formaţiile de stânga, au ascultat apelurile pline de ură contra guvernului Rădescu şi „reacţiunii”. Atunci, se pare că s-a lansat lozinca „Moarte reacţionarilor, moarte fasciştilor, moarte trădătorilor!”. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca şi alţii au fost printre agitatorii la dezordine, la cererea demisiei guvernului, la alungarea fascisto-ţărăniştilor în frunte cu „hitleristul” Rădescu din guvern şi, după două ore de strigăte, au plecat spre Palat să-i ceară Regelui alungarea guvernului.Coloana s-a îndreptat spre Universitate şi a pătruns în Piaţa Palatului pe trei căi: pe la Cercul Militar, pe la Confederaţia Generală a Muncii, prin Wilson şi pe la Ambasador, spre Ateneul Român. Puţini se agitau strigând şi urlând iar marea majoritate mergea „în cârd”, râzând. Cei mai preocupaţi erau cei din forţele patriotice organizate de Emil Bodnăraş, care aveau ca obiectiv ocuparea prin forţă a Ministerului de Interne, a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a Comandamentului Militar al Capitalei, a Poliţiei Capitalei, a Palatului Telefoanelor, a Statului Major, a Radioului. Mulţimea nu mai era atâta câtă plecase din Piaţa Naţiunii. Pe drum se mai pierduse.

Ajunşi în Piaţa Palatului, unii agitatori au încercat să-i „încălzească” pe manifestanţii din jurul Statuii Regelui Carol I şi de la Athenee Palace. S-a încercat să se intre în curtea Palatului Regal şi să se forţeze gardul Ministerului de Interne dinspre Piaţa Palatului. Atunci s-a răspuns cu focuri de avertisment trase în sus. Nici un soldat n-a tras în mulţime. Imediat s-a ripostat de indivizi postaţi în imobilele din jurul Pieţii. S-a tras chiar în cabinetul de lucru al Generalului Nicolae Rădescu. În cabinet se găsea la acea oră şefa lui de cabinet, Adriana Georgescu.S-a tras şi în plin, dar nu de către armată.Contraamiralul Bogdenko, din Comisia Aliată de Control (adică rusă), în telefonograma adresată lui Vişinski la ora 19.15 spunea: „O parte din demonstranţi au răspuns de asemenea cu foc. În acelaşi timp, din clădirea Prefecturii oraşului Bucureşti s-a deschis focul asupra demonstranţilor, care au răspuns şi ei cu foc.” Dar uita să precizeze că focul era de avertisment, tras în sus, când demonstranţii căutau să ia cu asalt obiectivele respective. Şi, de asemenea, nu spunea de unde aveau manifestanţii armament asupra lor – sau cine erau cei care aveau arme?  

Un lucru a fost sigur. Marea majoritate a manifestanţilor, la auzul împuşcăturilor, a luat-o la fugă. Femeile erau întâlnite pe cheiul Dâmboviţei, cu pantofii în mână, fugind şi blestemând că le-au adus ca să le omoare. Bogdenko raporta Moscovei că la ora 17.00 a cerut prim-ministrului să înceteze focul. Comandantul militar sovietic al Bucureştiului, generalul Maksiutinov, a cerut comandantului militar al Bucureştiului, generalul Iosif Teodorescu, ca până la ora 18.00 să se înceteze focul asupra demonstranţilor; iar col. Alexeev a cerut şefului jandarmeriei, generalul Anton, încetarea focului. Toţi s-au conformat.Se ameninţase că, în caz contrar, comenduirea sovietică va lua asupra ei asigurarea ordinii în oraş. Din coloana care a trecut pe lângă Palatul Telefoanelor şi care a atacat, a fost arestat Adolf Moisescu, care după ce a spart geamul, a sărit şi l-a înjunghiat cu cuţitul pe caporalul Marian Dumitru, care era santinelă în post. Arestat de români, a fost imediat eliberat de o patrulă NKVD, care „întâmplător” se afla pe acolo, cum de altfel peste tot se văzuseră soldaţi sovietici care să dea „o mână de ajutor” la nevoie. La o jumătate de oră după încetarea focului, în Piaţa Palatului nu se mai găsea nici picior din „marea manifestaţie”. Pe jos se călca numai pe pancarte.

Lozincile în jurul cărora fuseseră aduşi să manifesteze, erau acum aruncate şi rupte, nimeni nu le mai luase înapoi, conform dispoziţiilor de a le aduce la întreprindere pentru a le mai folosi în zilele următoare. În Piaţa Palatului s-a înjghebat o contramanifestaţie, în favoarea generalului Nicolae Rădescu şi pentru rege, care după aceea s-a îndreptat spre statuia Brătianu, statuia Mihai Viteazul, ca să revină după ora 20.30 la Ministerul de Interne. La orele 22.00, generalul Nicolae Rădescu se adresează prin radio națiunii. A fost cea din urmă cuvântare rostită liber de un prim-ministu român. Faptul nu se va mai repeta aproape 45 de ani.Țara a auzit adevărul, în cuvinte încărcate de emoție.

Evenimentele din 24 februarie au fost confirmate și raportate „acasă” de reprezentanții SUA. „Din informațiile obținute de misiunea SUA apare limpede că armata română nu a tras primele focuri iar atunci când s-a tras asupra ei, a tras întâi în aer”, conchide reprezentantul politic al SUA la București.„…Apare cu claritate că împușcăturile au început dinspre marginile masei de oameni, de la demonstranții înșiși și de la o patrulă rusescă, iar aceasta socotindu-se provocată, a tras, rănind mai mulți. Faptul pare confirmat de tipul de rană, provocată de pistoale cu un calibru ce nu aparține armatei române”, menționează un alt raport american. După discurs, generalul Rădescu a fost invitat la ora 23.00, urgent, la Comisia Aliată de Control, dar de către ruşi şi a fost ţinut două ore. Discursul lui a fost imediat tradus şi transmis lui Stalin, Molotov şi Dekanozov.

Acţiunile de protest împotriva generalului Rădescu au fost manipulate de comunişti în ţară şi de posturile ruseşti de radio. Miniştrii comunişti din guvern, sub denumirea de F.N.D.,în frunte cu Petru Groza, s-au adresat regelui, relatându-i situaţia din 24 februarie şi aruncând vina pe „elementele fasciste din armată, adunate acolo din ordinul asasinului Rădescu”. „Asasinii Rădescu, Maniu, Negulescu şi clica lor compromit Coroana.” Se urmărea pe toate căile să se forţeze lucrurile şi ambasada sovietică transmitea tot felul de inepţii iar agitatorii comunişti căutau să rupă simpatizanţi din toate categoriile sociale. Astfel, au reuşit să găsească un grup de zece militari, dintre care şase generali, care pe 26 februarie s-au adresat regelui, desolidarizându-se de generalul Rădescu. Prin Decret Regal toţi cei zece militari, a doua zi, au fost trecuţi în rezervă. În aceeaşi zi de 27 februarie, un alt memoriu de protest a fost făcut de opt academicieni, printre care C. I. Parhon, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Sadoveanu.

Lucreţiu Pătrăşcanu ceruse să vină regele de la Sinaia la Bucureşti şi a aranjat cu mareşalul Palatului să fie primiţi în audienţă miniştrii stângişti. Se fixase ca pe 27 februarie să aibă loc audienţă pentru fiecare în parte, conform protocolului. Pe 27 februarie au început să circule pe străzile Bucureştiului tancuri ruseşti, maşini şi camioane cu soldaţi sovietici, sub formă de patrule. Regimentul de Gardă fusese dezarmat şi tot pe străzile Bucureştiului se vedeau ofiţeri din garda regală plângând şi de ruşinea şi de umilinţa la care fuseseră supuşi. Au urmat şi alte unităţi militare şi de jandarmi care au fost dezarmate. Încă de pe 22 februarie, generalul Vinogradov îl anunţase pe prim-ministrul Rădescu să pregătească cazarea şi staţionarea a două divizii ruseşti, care urmau să sosească între 1 şi 10 martie, tocmai în perioada instalării guvernului Groza. Aceasta se făcuse înainte de 24 februarie, deci se lucra după un plan stabilit la Moscova. La toate intrările în Capitală s-au instalat patrule sovietice.Moscova l-a trimis pe Vâşinski imediat la Bucureşti cu ordinul categoric de a impune regelui un guvern Groza, fapt ce dovedea acum şi mai hotărât că tot ce se făcuse până acum nu era decât formă, intenţia Sovietelor fiind ajungerea la un guvern comunist.

Auzind din partea regelui că l-a chemat pe Rădescu să discute şi a început consultările, Vişinski a ridicat tonul şi a spus că ruşii îl consideră pe Rădescu fascist şi guvernul de asemenea fascist sau cel puţin susţinător de fascişti. Şi furios, a cerut ca „guvernul să fie schimbat imediat. Chiar azi până la ora 6.00″. L-a bruscat pe ministrul de Externe C. Vişoianu, spunându-i să nu se amestece în discuţii şi regelui i-a cerut reintegrarea imediată a celor zece militari puşi în cadrul disponibil. „Aştept demisia” şi a ieşit trântind uşa şi adăugând: „Eu sunt Ialta”. În urma lui au început să cadă bucăţi de tencuială, din jurul tocului...E stilul rusesc de a face politică! De orice fel! 

După această dată, a urmat o perioadă dificilă pentru generalul Rădescu. Urmărit de comunişti, s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii, unde a primit azil politic. Ulterior, a revenit în Clopotarii Vechi sub stricta supraveghere a autorităţilor comuniste. La insistenţele repetate ale Moscovei, guvernul Petru Groza a vrut să-l aresteze, fapt care a dus la părăsirea ţării de către acesta în 17 iunie 1946 cu un avion bimotor Savoia-Marchetti pilotat de adjutantul Spuză. După o scurtă şedere în Cipru, Rădescu pleacă în 1948 în SUA unde a reuşit să unească diaspora română şi să înfiinţeze Comitetul Naţional Român. 

Surse: 

Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996 

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007,

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Cristian Troncotă, în articolul „Bolşevizarea României văzută de grupa specială a SSI”.

http://www.ioanscurtu.ro/6-martie-1945-intre-legenda-si-realitate/

https://romanialibera.ro/aldine/history/28-februarie-1945--demisia-generalului-radescu--46257

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/02/28-februarie-1945-refugierea-generalulului-nicolae-radescu-la-misiunea-engleza-din-bucuresti-ultima-cuvantare-rostita-liber-de-un-prim-ministu-roman-inainte-de-instaurarea-comunismului/

https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/discursul-generalului-radescu-manifestatia-comunistilor-24-februarie-1945-fost-ultimul-prim-ministru-unui-guvern-roman-liber-1_5bc0a6c6df52022f75705db6/index.html

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/inceputul_comunismului/generalul_radescu_s-a_intors_acasa/923/pagina-6/

$$$

 S-a întâmplat în 24 februarie 1997: În această zi, a plecat la cele veșnice violonistul Ion Voicu. Celebrul violonist Ion Voicu s-a născut la 8 octombrie 1925, la București, într-o familie cu vechi tradiții muzicale. A început să cânte la vioară de la vârsta de șase ani, printre profesorii săi numărându-se maeștrii Garabet Avakian și Vasile Filip. În 1938 a fost admis la Academia Regală de Muzică și a absolvit cei șapte ani de studiu ai instituției în doar doi ani, ca elev al renumitului profesor George Enacovici.

Ion Voicu a absolvit Academia Regală de Muzică în 1940, când a debutat la Orchestra Națională Radio, devenind ulterior solist al acestui ansamblu. Un an mai târziu, în 1941, a debutat pe scena Ateneului Român. La unul dintre numeroasele sale concerte l-a remarcat marele George Enescu. Acesta i-a oferit lui Ion Voicu câteva lecții. În 1946, Yehudi Menuhin a organizat la București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut Premiul Național „Enescu — Menuhin”, ceea ce l-a propulsat spre Elveția. Mai târziu, în 1950, a devenit solist al Orchestrei Filarmonicii bucureștene, iar în 1955, a plecat să aprofundeze studiile muzicale la Conservatorul „Piotr Ilici Ceaikovski” din Moscova, unde a studiat timp de doi ani cu Abram Iampolski și David Oistrach.

A devenit solist al filarmonicii bucureștene din 1949 și a efectuat numeroase turnee cu această orchestră. În 1963 a debutat în Anglia.A înființat „Orchestra de Cameră București” în 1969 și a condus Filarmonica din București în perioada 1972-1982. Începând din 1989, a fost profesor. Uriașul potențial și ascensiunea violonistului Ion Voicu au convins conducerea de atunci a Ministerului Culturii să achiziționeze și să-i pună la dispoziție un instrument de excepție, din 1956, Ion Voicu devenind primul român care deținea o vioară Stradivarius, la care a cântat până în 1986, când a încredințat-o Filarmonicii „George Enescu”. În cei 55 de ani de carieră, a susținut mii de concerte în întreaga lume — La Paris, New York, Londra, Roma, Viena, Tokyo, Berlin, Stockholm etc. Turneele sale anuale i-au adus aprecieri entuziaste din partea criticilor muzicali în presa țărilor în care Ion Voicu avea concerte.

Ion Voicu a compus piese de virtuozitate pentru vioară. A realizat înregistrări pentru Decca, Deutsche Gramophone, Eterna sau Heliodor. A concertat pe cele mai mari scene ale lumii (Royal Albert Hall și Wigmore Hall din Londra, Scala din Milano, Carnegie Hall din New York, Teatro Colon din Buenos Aires, Musikverein și Konzerthaus din Viena etc.), în compania celor mai renumite orchestre (Berliner Philarmoniker, London Symphony Orchestra, Gewandhaus din Leipzig, Orchestra Filarmonică din Tokyo, orchestrele simfonice din Cincinatti, Seattle, Baltimore, Los Angeles, Dresda, München etc.) și a colaborat cu eminenți muzicieni: Yehudi Menuhin, Isaac Stern, Henryk Szering, Monique Haas, Christoph Eschenbach, Sergiu Celibidache, John Barbiroli, Antal Dorati, Vaclav Neumann, André Cluytens etc. Concertele sale au fost transmise de canale de televiziune din toată lumea — BBC-Londra, ABS-New York, NHK-Tokyo, Moscova, Ankara, Stockholm.

În 1990, Ion Voicu a recuperat vioara Stradivarius, aceasta rămânând în posesia familiei sale până în 2007. Ulterior vioara a fost restituită Ministerului Culturii, iar apoi a fost încredințată violonistului Alexandru Tomescu.În decembrie 1996, Ion Voicu a susținut un master-class la Conservatorul din Paris, ultimul dintr-o serie de cursuri pe care le-a ținut la Salzburg, Nisa, Lausanne, Sorrento etc. A făcut parte din juriul unor prestigioase concursuri internaționale de vioară: „Piotr Ilici Ceaikovski” (Moscova), „Carl Flesch” (Londra), „Jan Sibelius” (Helsinki), „Johann Sebastian Bach” (Leipzig).Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii „George Enescu” din București timp de zece ani. De-a lungul carierei sale, marele muzician a fost recompensat cu numeroase premii și distincții, între care: Medalia de Aur a Academiei Franceze, Diploma de Onoare a Fundației „Eugene Ysaye”, Premiul Academiei Române, Diploma de Onoare a Ministerului Culturii și Premiul de Excelență al Uniunii Interpreților, Coregrafilor și Criticilor din România. În septembrie 1995, a înființat fundația „Ion Voicu International Foundation”. De asemenea, a fost membru al Fundației „Henryk Szering” și al Consiliului UNICEF.Maestrul Ion Voicu a murit la 24 februarie 1997.

Surse:

http://www.romania-muzical.ro/articol/violonistul-ion-voicu-20-de-ani-de-la-trecerea-in-%20%20%20%20%20%20%20%20%20%20%20%20eternitate/1454881/3001/1

http://www.clasic.radio/articol/violonistul-ion-voicu/2436661/5341/2

https://www.icr.ro/pagini/ion-voicu

https://radioromaniacultural.ro/documentar-20-de-ani-de-la-moartea-marelui-violonist-ion-voicu/