$$$

 24 februarie – Dragobetele. Sau unul dintre „dragobeți”... Pe vremuri, la această dată oamenii ţineau „Dragobetele", sărbătoare care era şi mai este numită şi „Ziua îndrăgostiţilor", „Cap de primăvară" sau „Logodnicul păsărilor"). Luna februarie era considerată lună de primăvară, iar ziua de 24 reprezenta începutul anului agricol; este momentul în care natura se trezeşte, iar oamenii intră şi ei în rezonanţă cu ea; sărbătoarea este celebrată şi în prezent, mai ales în judeţele Gorj, Vâlcea şi Olt, în alte zone ale României fiind marcată la alte date. 

Dragobetele este o sărbătoare cu rădăcini slave de rit vechi celebrată în unele locuri ș pe teritoriul ţării noastre pe 24 (Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, 1, 3 sau 25 martie. Sărbătoarea de Dragobete (denumită și Vobritenia) este considerată a fi un fel de echivalent al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea sa. Chiar dacă unii „tradiționaliști” cred altfel, Dragobetele este o sărbătoare cu o tradiție relativ nouă, având o „vechime" în jurul a 180-190 de ani de la pătrunderea ei în teritoriile româneşti și păstrată cu precădere în nord-estul, sudul-estul şi sud-vestul României.

Autorul Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează, în plan secund, că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”.El a afirmat că, după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. 

Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. 

O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat, din nesăbuinţă, să-i încurce cărările. Despre Dragobete se crede că este protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Aceasta sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovada şi zilele sunt mai însorite.Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrala a sărbătorii.

Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. Dragobetele se sărbătoreşte, în funcție de regiuni, pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 sau 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate și de confuzia dată de cele două calendare (iulian şi gregorian). Acestea se află în preajma zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui. În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie. 

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi infloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparţi”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia „Dragobetele sărută fetele”! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii. 

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele.” scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi ...”. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”. 

În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.

Surse:

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997

Reinhardt, Alexander, Poveţele maicii Sofronia, Editura L. V. B., 1998 

https://ziarulunirea.ro/obiceiuri-traditii-si-superstitii-de-dragobete-sarbatoarea-iubirii-la-romani-dragobetele-saruta-fetele-246325/

https://adevarul.ro/locale/calarasi/cine-dragobete-patronul-dragostei-traditia-romaneasca-tanarul-chipes-navalnic-fost-feciorul-babei-dochia-1_5a829ab2df52022f757d0965/index.html

https://www.traditii-superstitii.ro/ziua-de-dragobete/

&&&

 S-a întâmplat în 24 februarie…

- Pe vremuri, la această dată, în spațiul românesc, în unele regiuni, oamenii ţineau „Dragobetele" (sărbătoarea era şi mai este numită şi „Ziua îndrăgostiţilor", „Cap de primăvară" sau „Logodnicul păsărilor")   

- 45: Începutul Calendarului iulian. Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î. Hr., intrând în uz în anul 45 î. Hr. Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic..

- 303: Împăratul roman Diocleţian publică edictul prin care se începe persecuţia creştinilor în Imperiul Roman de Răsărit.

 -1304: S-a născut Ibn Battuta (Abu Abdullah Muhammad Ibn Battuta), explorator arab; peregrinările sale s-au întins pe mii de kilometri și au durat mai mult de 31 de ani, făcând din el unul dintre cei mai mari călători care au existat vreodată (m. 1368 sau 1369)

- 1340: Prima menţiune documentară a Târgului Siret

- 1463: S-a născut Giovanni Pico della Mirandola, umanist italian (d. 1494).

- 1538: Prin Tratatul de Pace de la Oradea, Transilvania rămânea în stăpânirea viageră a lui Ioan Zápolya (voievod al Transilvaniei din 1510 şi rege al Ungariei între anii 1526 şi 1540), urmând ca la moartea acestuia întreg Regatul ungar să revină lui Ferdinand I de Habsburg sau urmaşilor săi

- 1582: La această dată, Grigore al XIII-lea (Ugo Boncompagni), papă între anii 1572 şi 1585, a introdus, printr-o bulă papală, un nou calendar, care îi va purta numele şi care pune de acord anul ecleziastic cu anul astronomic. Calendarul gregorian (sau de stil nou) va înlocui calendarul iulian (de stil vechi). A fost aplicat la început doar în Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia; ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 şi a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian – 15 octombrie 1582. În România noul calendar a fost adoptat prin Decretul-lege din 5.III.1919, potrivit căruia ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie; 

- 1607: „L’Orfeo”, opera compusă de compozitorul italian Claudio Monteverdi pe libretul în cinci acte al lui Alessandro Striggio, era interpretată pentru prima oară pe scenă, în palatul ducal Accademia degli Invaghiti din Mantova (acum în Italia)

- 1619: S-a născut la Paris pictorul Charles Le Brun (Lebrun).A fost un decorator de interior de mare geniu, dar şi un pictor de clasă. A proiectat cea mai mare parte a statuilor de la palatul Versailles, mobila, tapiseria, argintaria şi covoarele. Ornamentele realizate in stil baroc de către Lebrun au dominat arta franceză de-alungul a două generaţii. 

– 1663: S-a născut inventatorul englez Thomas Newcomen; a construit, în 1705, pe baza lucrărilor lui Denis Papin şi Thomas Savery, una dintre primele maşini cu aburi cu piston, perfecţionată de James Watt în 1769 (m. 1729). Unele surse dau naşterea/botezul la 28.II.1663 (Dicţionarul de istorie universală, 1968), iar altele dau botezul la 28.II.1664

- 1704: A murit Marc-Antoine Charpentier, compozitor francez de muzică barocă (n. 1643)

- 1711: Avea loc premiera, la Londra, a operei „Rinaldo”, de Georg Friedrich Händel, prima operă italiană scrisă pentru stagiunea londoneză. Ajuns în Marea Britanie, Händel a fost solicitat să compună opera „Rinaldo”, operă scrisă în numai 14 zile, cu care a obţinut un mare success, datorită ariilor în stilul bogat împodobit al napolitanilor, precum şi arii simple, specifice operei bufe. Prin ritmul ei grav, sarabanda imprimă o notă tragică în cunoscuta arie „Lascia ch’io piango” („Lăsaţi-mă să plâng”) din opera „Rinaldo”

- 1751: S-a născut Nicolae Stoica de Haţeg, istoriograf şi traducător; întemeietor al istoriografiei bănăţene (autor al „Cronicii Banatului") (m. 1833) 

- 1786: S-a născut Wilhelm Grimm, filolog şi folclorist german; în colaborare cu fratele său, Jacob, a publicat „Legendele eroice germane" şi o culegere de „Poveşti", cuprinzând folclor german transcris în variante autentice (m. 1859) .Wilhelm Carl Grimm (n. Hanau — 16 decembrie 1859, Berlin) a fost un filolog, folclorist şi scriitor romantic german.Este co-autor (împreună cu fratele său Jacob Grimm) al Dicţionarului limbii germane, precum şi a unor celebre culegeri de poveşti pe motive populare germane.

- 1788: S-a născut Johan Christian Dahl, pictor norvegian (d. 1857).A fost primul pictor norvegian de talie europeană în pictura artistică, şi totodată unul dintre intemeietorii stilului tipic norvegian de artă naţional-romantică care a apărut în Norvegia la începutul secolului al XVIII-lea.I.Dahl este considerat drept „părintele peisagiştilor norvegieni”.

- 1810: A murit Henry Cavendish, fizician şi chimist; a descoperit hidrogenul, în 1766, şi a realizat sinteza apei, în 1784. Henry Cavendish (n.10 octombrie 1731) a fost fizician şi chimist englez. Este cunoscut în special pentru descoperirea hidrogenului, în 1766, a sintezei apei, în 1784, şi a celebrului experiment omonim experimentul Cavendish, din anii 1797 - 1798, în care savantul englez a măsurat forţa de atracţie dintre două mase suspendate cu ajutorul unei balanţe de torsiune, iar ca rezultante derivate a putut calcula, pentru prima dată, constanta atracţiei universale şi masa Pământului.

- 1815: A murit inventatorul american Robert Fulton, pionier în domeniul propulsiei cu aburi; a construit şi experimentat o serie de maşini şi prima navă, practic utilizabilă, acţionată de un motor cu aburi (Clermont/1807), cu care a călătorit de la New York la Albany, pe fluviul Hudson (n. 1765).

- 1821: Mihail Şuţu, domnul Moldovei, solicită ţarului Alexandru I trimiterea unui corp de oaste pentru a face faţă eteriştilor care conduşi de Alexandru Ipsilanti trecuseră Prutul, la 22 februarie 1821

- 1836: S-a născut Winslow Homer, pictor american. 

– 1839: S-a născut Petru Grădişteanu, publicist şi om politic liberal (ca deputat şi senator a iniţiat câteva proiecte de legi, printre care legea privind organizarea şi administrarea teatrelor, adoptată în 1877); preşedinte al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” (Liga culturală); membru de onoare al Academiei Române din 1883 (m. 1921) –

- 1841: S-a născut John Philip Holland. John Philip Holland (24 februarie 1841 - 12 august 1914) a fost inginerul care a dezvoltat primele submarine pentru US Navy, Royal Navy şi pentru marina imperială japoneză.Este considerat ca una dintre personalităţile cele mai marcante ale epopeii submarinelor. 

- 1842: S-a născut Arrigo Boito, compozitor, poet italian.Arrigo Boito (de fapt Enrico Giuseppe Giovanni Boito, n. Padova; d. 10 iunie 1918 la Milano) a fost un compozitor şi scriitor italian, cunoscut mai ales ca libretist şi compozitor al operei Mefistofele. Enrico Boito a contribuit la refacerea sau scrierea unor librete de Giuseppe Verdi („Simon Boccanegra”, „Otello”, „Falstaff”).Înflăcărat de ideile şi muzica lui Richard Wagner, Boito traduce în italiană operele acestuia: „Rienzi” şi „Tristan şi Isolda”.

- 1846: S-a născut compozitorul şi dirijorul italian Luigi Denza (m. 1922) 

- 1848: Apărea „Manifestul Partidului Comunist”, program al mişcării comuniste, elaborat de Karl Marx şi Friedrich Engels

- 1856: Avea loc inaugurarea cursurilor anului I al Facultăţii de Drept din Iaşi, deşi fuseseră iniţial programate să înceapă în data de 6 octombrie 1855 (dată înscrisă pe sigla facultăţii). A fost prima facultate din cadrul viitoarei Universități „Alexandru Ioan Cuza” (24.II/7.III)

- 1866, 24.II / 8.III: S-a născut fizicianul rus Piotr Lebedev; cercetări în domeniile opticii, acusticii şi magnetismului (m. 1912) 

- 1870, 24.II / 8.III: S-a născut Izabela Sadoveanu-Evan, critic literar şi traducătoare; directoare a Şcolii Normale „Elena Doamna" din Capitală, a organizat Şcoala de Puericultură şi Educatoare; cu o certă vocaţie de pedagog, a propagat, alături de Vladimir Ghidionescu, Gheorghe Bogdan-Duică ş.a., principiile şcolii active şi ale pedagogiei experimentale; a activat în mişcarea socialistă; delegată a României în Biroul Internaţional al Muncii (m. 1941)

- 1870:S-a inaugurat, în prezenţa domnitorului, noua clădire a Monetăriei Statului, de pe Şoseaua Kiseleff nr.3, unde s-au bătut primii Caroli de aur (20 de lei), cu efigia lui Carol I, realizată de gravorul Kullbrich. Aceasta este a doua monedă românească de aur bătută de statul român modern. Prima (tot un 20 de lei, bătută în 1868) fusese destinată doar protocolului şi recunoaşterii internaţionale, doar 100 sau 200 de piese fiind bătute. Această a doua piesă de aur însă a fost menită circulaţiei; chiar şi aşa numai 5.000 de bucăţi au ieşit din monetăria din Bucureşti, ce fusese inaugurată în anul 1870 (în catalogul Schäffer - Stambuliu din 2009 se afirmă că monedele de aur din 1870 au fost bătute la Berlin, iar efigia lui Carol I a fost gravată de Kullrich). Tirajul mic face deci ca această piesă de aur să fie una din cele mai mari rarităţi din numismatica românească.

- 1885: S-a născut amiralul american Chester Nimitz, unul dintre principalii comandanţi militari americani din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

- 1885: S-a născut Stanislaw Ignacy Witkiewicz (cunoscut şi sub numele de „Witkacy") , dramaturg, romancier, eseist şi pictor polonez (m. 1939)

- 1895: S-a născut Vasile Al-George, poet, publicist şi traducător (mai ales din literatura maghiară) (m. 1960)

- 1923: A murit Edward Williams Morley, chimist şi fizician american. Edward Williams Morley (n. 29 ianuarie 1838) a fost un chimist şi fizician american. El este cunoscut în primul rând pentru colaborarea cu Albert Michelson şi ulterior cu Dayton Miller în realizarea experienţei Michelson-Morley, experienţă care a infirmat teoria eterului universal şi a condus la elaborarea teoriei relativităţii de către Albert Einstein.

- 1926: S-a născut Ovidiu Cotruş, eseist şi critic literar (m. 1977) 

- 1929: S-a născut actriţa Marga Barbu (m. 2009).

-1932: S-a născut Eugen Cizek, istoric al literaturii şi culturii Antichităţii, abordate din perspectivă modernă (m. 2008).

– 1937: S-a născut biologul Maya Simionescu; alături de soţul său, medicul Nicolae Simionescu (1926-1995), a pus bazele biologiei celulare, ca specialitate, în România; de asemenea, şi-a legat numele de înfiinţarea şi organizarea, la Bucureşti, a Institutului de Biologie şi Patologie Celulară; membru titular al Academiei Române din 1991, vicepreşedinte al acestui for (1998-2005), preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Biologice a Academiei Române

- 1939: A murit Elena Alexandrina Bednarik, pictoriţă româncă. Elena Alexandra Barabaş Bednarik (n.19 aprilie 1883,Bucureşti- d. Mogoşoaia)- a fost o pictoriţă şi decoratoare româncă,profesoară de desen, soţia pictorului acuarelist Ignat Bednarik. Membră a Cenaclului Idealist. Absolventă a Scolii Naţionale de Arte din Bucureşti, în 1911. Elena Alexandra Barabaş a fost profesoară de desen şi pictură la liceele: „Principesa Elena” din Braşov, „Domniţa Ileana” şi Notre-Dame din Bucureşti. A ţinut cursuri de stilizare, desen şi pictură la Academia Liberă a soţilor Bednarik, în Bucureşt, Calea Victoriei nr.162,unde i-a avut elevi pe: Ion Şahidian ,Maria Bănică, Cornelia Pillat. A semnat majoritatea lucrărilor sale cu numele - Helene Bednarik

- 1939: S-a născut Richard Oschanitzky, compozitor român (d. 1979)

-1942: A fost inaugurat postul american de radio „Vocea Americii” (VOA). Sloganul postului, adoptat în anul înfiinţării, era „Vom spune adevărul!”. VOA a realizat emisiuni în numeroase limbi şi a numărat peste 1.500 de posturi de radio şi televiziune afiliate pe întreg mapamondul. Serviciul român al VOA a funcţionat din noiembrie 1942 până în 2001, anul desfiinţării acestuia

– 1944: S-a născut fizicianul american David Jeffrey Wineland, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 2012, împreună cu Serge Haroche, pentru „metode experimentale inovative care permit măsurarea şi manevrarea sistemelor cuantice individuale”

- 1944: A fost dat în folosinţă edificiul proiectat de arhitectul Emil Călinescu, în care aveau să funcţioneze Biblioteca şi Muzeul armenesc; din 1964 în clădire a funcţionat Casa de cultură a Sectorului 1 şi apoi o secţie a Bibliotecii municipale; după 1990 edificiul a fost redat comunităţii armene din Bucureşti, care a amenajat, la parter, o bibliotecă cu circa 15.000 de volume (cu numeroase cărţi rare), iar la etaj, Muzeul eparhial armenesc, conţinând obiecte de cult şi de artă (în Muzeu se află o Biblie în limba armeană tipărită la Amsterdam, în 1666, unul dintre puţinele exemplare păstrate în lume)

- 1945: Guvernarea Rădescu. A avut loc, la Bucureşti, o violentă demonstraţie, în cursul căreia grupuri de agitatori bolşevici au deschis focul asupra armatei şi a demonstranţilor. Acest eveniment a permis ca A.I.Vâşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS şi preşedinte al Comisei Aliate de Control pentru România, să impună, prin forţă, guvernul Groza

- 1948: Demiterea lui Lucreţiu Pătrăşcanu din funcţia de ministru al Justiţiei; demiterea a fost urmată de arestarea, judecarea şi executarea lui Pătrăşcanu (în Penitenciarul Jilava, în aprilie 1954). Prin lege a fost desfiinţată Adunarea Deputaţilor, a fost convocată Marea Adunare Naţională iar puterea legislativă a trecut asupra Guvernului

- 1953: A murit Mihai Popescu, actor român (n. 1909).

- 1955: S-a născut Steven P. Jobs, fondator Apple Inc, vizionar, inventator şi om de afaceri. Steven Paul Jobs (d. 5 octombrie 2011) a fost cofondatorul şi CEO-ul (directorul general) al firmei Apple Computer, precum şi CEO al firmei Pixar, până la achiziţia acestui studio de animaţie de către compania Disney.A fost cel mai mare acţionar al companiei Disney şi membru în consiliul de directori ai Disney. Jobs este considerat ca fiind unul dintre cele mai influente personaje atât din industria calculatoarelor cât şi în industria divertismentului.  

- 1955: S-a născut Alain Prost, fost pilot de Formula 1 francez, cvadruplu campion mondial. Alain Prost este un fost pilot de Formula 1, cvaduplu campion mondial în acest sport, câştigând titlul mondiale în 1985, 1986, 1989 şi 1993. Între 1997 şi 2001 a condus propria sa echipă de Formula 1, Prost.

- 1960: A început procesul intentat pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale unor intelectuali acuzaţi că au citit şi răspândit operele lui Mircea Eliade; principalii inculpaţi erau Constantin Noica, Constantin Dinu Pillat, Al. O. Teodoreanu şi Nicolae Steinhardt

-1975: Trupa rock Led Zeppelin lansează dublul album Physical Graffiti. Physical Graffiti a fost un succes critic şi comercial; albumul a primit 16 discuri de platină numai în Statele Unite fiind considerat unul dintre albumele definitorii ale grupului Led Zeppelin. În 2003 albumul a fost clasat pe locul 70 în Lista celor mai bune 500 de albume ale tuturor timpurilor stabilită de revista Rolling Stone.

- 1983: A murit Sir Adrian Boult, dirijor englez (n. 1889)

- 1981: Palatul Buckingham anunţă logodna Prinţului de Wales cu Lady Diana Spencer 

- 1987: În urma meciului de la Monte Carlo, cu Dinamo Kiev, câştigătoarea Cupei Cupelor în 1986, echipa de fotbal Steaua Bucureşti, a cucerit Supercupa Europei 

– 1993: A murit fostul fotbalist englez Bobby Moore; fundaş central, a jucat 544 de meciuri pentru West Ham United între 1958-1974 şi a fost căpitanul Angliei la Cupa Mondială din 1966 (n. 1941)

- 1997: A murit violonistul Ion Voicu (n.1923)

- 2008: Este ales preşedinte al Cubei Raul Castro, care succede astfel fratelui său Fidel Castro.

– 2014: A murit fostul hocheist Vasile Huţanu, maestru emerit al sportului, component al echipelor Dinamo şi Steaua; a fost multiplu campion al României la hochei pe gheaţă, participant la Olimpiada de Iarnă de la Innsbruck (Austria), în 1976, cea mai bună clasare a echipei de hochei – locul 7 (n. 1954)

– 2014: A murit baritonul Nicolae Herlea, una din cele mai importante personalităţi ale muzicii clasice mondiale (n. 1927)

- 2014: A murit Harold Ramis, actor, regizor şi scriitor american, specializat în comedie (n. 1944)

- 2018: Regizoarea Adina Pintilie a fost dublu premiată la cea de-a 68-a ediţie a Berlinalei, unul dintre cele mai prestigioase şi mai vechi festivaluri de film din lume, câştigând atât „Ursul de Aur”, cât şi premiul pentru cel mai bun lungmetraj de debut, cu pelicula experimentală „Nu mă atinge-mă”/ „Touch me not”

$$$

 😍😍😍

Primită din Israel!

*Un evreu într-o cafenea Starbucks citea un ziar arăbesc. Intră un prieten care, văzând straniul fenomen, se supără și-i spune:

- Moshe, ți-ai pierdut mințile? De ce citești un ziar arabesc?

Moshe răspunde:

- Citeam ziarele evreiești și, ce sa vezi? Evrei persecutați, Israelul atacat, evrei dispăruți prin asimilare și căsătorii interrasiale, evrei trăind în sărăcie. Așa încât am trecut la citirea ziarelor arăbești. Si ce-am găsit? Evreii dețin toate băncile, evreii controlează mass-media, evreii sunt toți bogați și puternici, evreii conduc lumea. Știrile sunt muuuult mai bune !

 

*Un tip la spovedanie:

- Părinte, am păcătuit. Am păcălit un evreu.

- Fiule, ăsta nu e păcat! E un miracol!

 

*Casierul sinagogii rămăsese fără nici un bănuţ cu care să ajute pătura săracă. Nici în cutia de ajutorare a săracilor nu se mai introduseseră de mult bănuţi. A doua zi dimineaţa puse pe uşa sinagogii o înştiinţare:

- O femeie căsătorită din cartier are o legătură cu un bărbat necăsătorit. Dacă până mâine dimineaţă nu apare o bancnotă de 100$ în cutia săracilor, voi fi nevoit să-i dezvălui numele.

A doua zi a găsit în cutia săracilor 30 de bancnote de 100$, plus una de 50$, cu un bilet ataşat: “Amână până mâine, ca să fac rost de bani!” 

 

*Se duce Ştrul la rabin şi îi spune:

- Rabi, s-a întîmplat ceva îngrozitor. S-au deschis două supermarket-uri lîngă magazinaşul meu. Unul la stînga şi unul la dreapta. Ce aş putea face?

- Nici o problemă, zice rabinul, scrie cu litere mari pe uşa magazinului tău "Intrare"!

 

*Un evreu se afla pe patul de moarte şi-i spune singurului său fiu:

- Isaac, mai am puţin şi mor şi vreau să ştii că cele 7 vile, 3 blocuri, 30 de taxiuri, fabrica de îmbrăcăminte, cele 2 ferme, 8 magazine, bijuteriile, titlurile bancare, valorile, sculpturile...

- Da, tată, mi le laşi?

- Ţi le vând ieftin, foarte ieftin!

 

*Domnul Iţic o sună pe doamna Goldstein:

- Alo, sărut-mâna, ce mai faceţi?

- Ce să fac, sunt singură, soţul e pe teren de-o lună...

- Atunci poate îmi permiteţi să trec pe la dvs., bem o cafeluţă, facem si sex......

- Vai, domnule Iţic, credeţi că sunt curvă?

- Da` cine a pomenit de bani?

 

*După un accident arabul Saddam necesită transfuzie urgentă şi singurul cu aceeaşi grupă de sânge este Iţic. Iţic, speriat, se duce la rabin şi îl întreabă ce să facă.

- Fiule, dă-i sânge, e şi el om ca şi noi, faci o faptă bună, salvezi o viaţă...

Îşi revine Saddam şi îl umple pe Iţic de bogăţii, maşini, femei. Se repeta întâmplarea, iar se duce Iţic la rabin, acelaşi răspuns, dă iar sânge şi când se vindecă Saddam îi trimite cadou un buchet de flori şi o sticlă cu vin. Se miră Iţic, dar asta este! Se repetă a treia oara toată întâmplarea, Saddam îi trimite o scrisoare de mulţumire. Iţic, foarte confuz, se duce la rabin:

- Păi bine, mai rabin, prima oară averi, apoi o sticlă cu vin... mă rog, da' acu' pur şi simplu o felicitare? Doar i-am salvat viaţa, a treia oară, nu?

- Vezi, mai Iţic, a început să aibă sângele nostru!

 

*Hitler se duce la astrologul său şi îl întreabă când va muri. Acesta, după ce îi consultă harta astrală, îi spune:

- Vei muri într-o zi de sărbătoare evreiască!

- Cum aşa?

- Păi, în orice zi ai muri, va fi o sărbătoare evreiască!

 

*Iţic sună la Securitate:

- Alo, vedeţi că Ştrul are nişte lemne !

- Şi ce e cu asta?

- A găurit şi a introdus în fiecare lemn bijuterii, diamante, dolari şi, probabil, ceva muniţie adusă din America, de la fratele lui.

Apoi îl suna pe Ştrul:

- Mă, dobitocule, pregăteşte-te că am trimis să-ţi spargă lemnele!

- Pe cine?

- Pe aia pe care mi i-ai trimis tu anul trecut de mi-au săpat grădina.

 

*Rasela :

- Ma, Iţic, m-am gândit bine şi am hotărât să divorţez!

Iţic :

- Cum aşa, mai Rasela, după 40 de ani de căsătorie? Dar ce-ţi veni?

Rasela :

- Păi, tu-ţi dai seama, măi Iţic, că în 40 de ani tu nu mi-ai cumpărat niciodata nimic?

Iţic :

- Păi, nu mi-ai spus niciodată că ai avea ceva de vânzare!

 

*O femeie goală puşcă sare într-un taxi în New York. Taximetristul, un evreu în vârstă, face ochii mari şi se uită lung la ea. Nu face nici o mişcare ca să pornească maşina. Femeia se uită urât la el si-i zice:

- Ce e în neregulă ? N-ai văzut niciodata o femeie dezbrăcată ?

Şoferul evreu răspunde:

- Lasă-mă să-ți spun doamnă, nu mă uit la tine că pentru tine, nu ar fi potrivit.

Femeia, chicotind, răspunde:

- Ei bine, dacă nu te uiţi la fundul sau sânii mei, atunci, ce faci ?

Şoferul evreu se opri o clipă, apoi îi spuse:

- Doamnă, mă uit... și mă uit.... și mă gândesc... unde dracu păstrează banii femeia asta ca să plăteasca taxiul?

$$$

 DIMITRIE C. OLLĂNESCU - ASCANIO

Dimitrie C. Ollănescu-Ascanio (21 martie 1849 – 20 ianuarie 1908) a fost un poet, prozator și dramaturg valah , mai târziu român .

Născut în Focșani , părinții săi au fost Constantin Ollănescu, căpitan de armată care mai târziu a devenit magistrat, și soția sa, Maria ( născută Caloian). A urmat liceul la Liceul Sfântul Sava din București și la Institutul Academic privat din Iași . Apoi a studiat la universitățile din Paris și Bruxelles , obținând doctoratul în drept, științe administrative și politice la această din urmă instituție în 1873. A lucrat ca magistrat în Tecuci , devenind primar al orașului. În 1876, a intrat în domeniul diplomatic, ocupând funcția de însărcinat cu afaceri la Constantinopol, Viena și Atena. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1893, și a fost vicepreședinte al secției sale literare. A aparținut societății Junimea până în 1895. 

Debutul său publicat a avut loc în 1870 în Foaia Societății „Românismul” , cu o selecție de versuri doine . De asemenea, a colaborat la revistele Convorbiri Literare și Literatură și artă română , precum și la ziarele Voința națională și România Liberă . A tradus Ruy Blas și Ode ale lui Victor Hugo , Epode , Epistole , cele două Satire și Ars Poetica de Horace , câștigând în 1892 premiul academiei Năsturel Herescu pentru lucrarea sa despre poetul roman. Principalele cărți ale lui Ollănescu-Ascanio publicate în timpul vieții sunt Pe malul gârlei (1879), Teatru (1893), Vasile Alecsandri (1894), Satira (1896), Teatrul la români (I-II, 1897–1898), Poezii (1901) și Sătire. Pe malul gârlei (1908). Potrivit istoricului literar Georgeta Antonescu , el a fost „un poet elevat și elegant, dar fără o profunzime deosebită; un povestitor nu lipsit de talent; un dramaturg capabil, dar care nu și-a asumat provocări foarte dificile; și un critic de teatru competent și inteligent”. Lucrarea sa „ Teatrul la români ” a fost prima istorie serioasă a teatrului din România , documentată meticulos și dovedind o capacitate promptă de a transmite impresii și culoare locală.

$$$

 ELISABETA DE WIED

Elisabeta de Wied (Pauline Elisabeth Ottilie Luise; 29 decembrie 1843 – 2 martie [ OS 18 februarie] 1916) a fost prima regină a României ca soție a regelui Carol I din 15 martie 1881 până în 27 septembrie 1914. A fost prințesă consoartă a României de la căsătoria sa cu atunci prințul Carol, la 15 noiembrie 1869.

Elisabeta s-a născut într-o familie nobilă germană. A fost considerată pentru scurt timp o potențială mireasă pentru viitorul rege britanic Eduard al VII-lea , dar Eduard a respins-o. Elisabeta s-a căsătorit cu Prințul Carol al României în 1869. Singurul lor copil, Prințesa Maria , a murit la vârsta de trei ani în 1874, iar Elisabeta nu și-a revenit niciodată complet după pierderea fiicei sale. Când România a devenit regat în 1881, Elisabeta a devenit regină și a fost încoronată împreună cu Carol în același an.

Elisabeth a fost o scriitoare prolifică sub numele de Carmen Sylva .

Născută la Castelul Monrepos din Neuwied , ea a fost fiica lui Hermann, Prinț de Wied , și a soției sale, Prințesa Marie de Nassau .

Elisabeta avea înclinații artistice; copilăria ei a fost marcată de ședințe de spiritism și vizite la azilul local pentru bolnavi mintali. 

Când avea în jur de 16 ani, Elisabeta era considerată o posibilă mireasă pentru Albert Edward, Prinț de Wales („Bertie”), fiul cel mare și moștenitor al Reginei Victoria a Regatului Unit . Regina o favoriza puternic pe Elisabeta ca posibilă noră și a îndemnat-o pe fiica sa, Victoria, Prințesa Regală , să o investigheze mai amănunțit. Elisabeta își petrecea sezonul social la curtea din Berlin, unde familia ei spera că va fi îmblânzită într-o prințesă docilă și potrivită pentru căsătorie. Prințesa Victoria i-a spus Reginei: „Nu cred că arată deloc distins - cu siguranță opusul gustului obișnuit al lui Bertie”, în timp ce înaltă și subțire Alexandra a Danemarcei era „exact stilul pe care Bertie îl admiră”. Prințului de Wales i s-au arătat și fotografii cu Elisabeta, dar s-a declarat neimpresionat și a refuzat să le mai privească. În cele din urmă, Alexandra a fost aleasă pentru Albert Edward. 

Elisabeta l-a întâlnit pentru prima dată pe Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen la Berlin , în 1861. În 1869, Karl, care era acum Prințul Carol al României, a călătorit în Germania în căutarea unei consoarte potrivite. S-a reunit cu Elisabeta, iar cei doi s-au căsătorit pe 15 noiembrie 1869 la Neuwied . Singurul lor copil, o fiică, Maria , a murit în 1874 la vârsta de trei ani - eveniment de la care Elisabeta nu și-a revenit niciodată. A fost încoronată regină a României în 1881, după ce România a fost proclamată regat.

În războiul ruso-turc din 1877–1878, cunoscut și sub numele de Războiul de Independență al Românilor , s-a dedicat îngrijirii răniților și a fondat Decorația Crucii Reginei Elisabeta pentru a răsplăti serviciile distinse în această muncă. A promovat învățământul superior al femeilor din România și a înființat societăți pentru diverse scopuri caritabile. A fost a 835-a Damă a Ordinului Reginei Maria Luisa . A murit la Conacul Golescu din București.

Procesiune funerară în 1916, cu sicriul prințesei Marie deasupra sicriului mamei sale.

A fondat Societatea Națională a Nevăzătorilor și a fost prima patronă regală a Crucii Roșii Române .

Distinsă de la început prin excelența sa ca pianistă, organistă și cântăreață, a demonstrat și o abilitate considerabilă în pictură și iluminat; dar o imaginație poetică plină de viață a condus-o pe calea literaturii, și mai ales spre poezie, folclor și balade. Pe lângă numeroase lucrări originale, a transpus în formă literară multe dintre legendele răspândite în rândul țărănimii române.

Sub numele de „ Carmen Sylva ”, a scris cu ușurință în germană, română , franceză și engleză. Câteva dintre scrierile sale voluminoase, care includ poezii, piese de teatru, romane, povestiri scurte, eseuri, culegeri de aforisme etc., merită menționate în mod special: 

Primele sale publicații au fost Sappho și Hammerstein , două poezii care au apărut la Leipzig în 1880.

În 1888 a primit Premiul Botta [ fr ] , un premiu acordat trienal de Academia Franceză , pentru volumul său de aforisme în proză Les Pensees d'une reine ( Paris , 1882), a cărui versiune în germană este intitulată Vom Amboss (Bonn, 1890).

Cuvinte Sufletesci , meditații religioase în limba română ( București , 1888), a fost tradusă și în germană (Bonn, 1890), sub titlul Seelen-Gespräche .

Mai multe dintre lucrările reginei în rolul „Carmen Sylva” au fost scrise în colaborare cu Mite Kremnitz , una dintre domnișoarele sale de onoare ; acestea au fost publicate între 1881 și 1888, uneori sub pseudonimul comun Dito et Idem . 

Printre acestea se numără: 

Aus zwei Welten (Leipzig, 1884), un roman

Anna Boleyn (Bonn, 1886), o tragedie

In der Irre (Bonn, 1888), o colecție de povestiri scurte

Edleen Vaughan sau Căile primejdiilor (Londra, 1894), un roman

Sweet Hours (Londra, 1904), o colecție de poezii englezești

Printre traducerile realizate de „Carmen Sylva” se numără: 

Versiuni germane ale romantismului lui Pierre Loti Pecheur d'Islande

Versiuni germane ale criticilor dramatice ale lui Paul de St Victor Les Deux Masques (Paris, 1881–1884)

Bardul Dimboviței , o traducere în engleză a culegerii de cântece populare românești etc. a Elenei Văcărescu , intitulată Lieder aus dem Dimbovitzathal (Bonn, 1889), tradusă în colaborare cu poeta britanică Alma Strettell . Bardul Dimboviței a fost publicat pentru prima dată în 1891 și a fost curând reeditat și extins. 

Traduceri ale operelor originale ale „Carmen Sylva” au apărut în toate limbile principale ale Europei și în limba armeană . 

O carte de amintiri, „ Din Altarul Memoriei” , a fost publicată în 1911.

În 1881, din cauza lipsei de moștenitori la tronul românesc, regele Carol I l-a adoptat pe nepotul său, Ferdinand . Ferdinand, complet străin în noua sa casă, a început să se apropie de una dintre doamnele de onoare ale Elisabetei, Elena Văcărescu . Elisabeta, foarte apropiată de Elena însăși, a încurajat relația, deși era perfect conștientă de faptul că o căsătorie între cei doi era interzisă de constituția românească.

Rezultatul a fost exilul atât al Elisabetei (în Neuwied ), cât și al Elenei (la Paris ), precum și o călătorie a lui Ferdinand prin Europa în căutarea unei mirese potrivite, pe care a găsit-o în cele din urmă în nepoata Reginei Victoria , Prințesa Maria de Edinburgh . Aventura a contribuit la consolidarea imaginii Elisabetei ca visătoare și excentrică.

În mod destul de neobișnuit pentru o regină, Elisabeta de Wied era personal de părere că o formă republicană de guvernare era preferabilă monarhiei - o opinie pe care a exprimat-o direct în jurnalul său, deși nu a făcut-o publică la acea vreme:

„ Trebuie să simpatizez cu social-democrații , mai ales având în vedere inacțiunea și corupția nobililor. Acești «oameni mărunți», la urma urmei, nu vor decât ceea ce le conferă natura: egalitate. Forma republicană de guvernare este singura rațională. Nu pot niciodată înțelege faptul că oamenii proști continuă să ne tolereze. ”

$$$

 ELISABETA RIZEA

O veche prejudecată ne face să asociem spontan eroismul cu masculinitatea. Fenomenul rezistenței anticomuniste a contrazis din plin această tristă, nedreaptă prejudecată. Mame, iubite, soții au luat calea munților, au înfruntat cu arma în mână nedreptățile, atrocitățile orânduirii comuniste, luptând pentru sfânta libertate. Și-au urmat bravii bărbați în calvarul torturilor, în temnițele de gheață, nu de puține ori în cumplita moarte. Au îndurat foamea corozivă, gerul năprasnic, starea permanentă de ființe hăituite de Securitate. Cu fruntea sus. Cu ochii îndreptați spre cer. Astăzi ne vom aminti de Elisabeta Rizea. Provenea din familia țărănistului Gheorghe Șuța (ucis de comuniști), fiind nepoata sa. În anii 1952 și 1961 a îndurat arest și nesfârșite torturi din partea comuniștilor, Elisabeta ajutând, alături de soțul său, Gheorghe Rizea, grupul de rezistență armată Arsenescu-Arnăuțoiu, care activa în Carpații Făgărașului.

Urmând firul Poveștii Elisabetei Rizea din Nucșoara (Editura Humanitas, București, 1993), consemnată de Irina Nicolau și Theodor Nițu, dar și remarcabila sinteză a Luciei Hossu-Longin Partizanii. O istorie a bravilor (Editura Hyperliteratura, 2024), adevărat manual de istorie, care ar merita studiat în școlile româ­nești, vom puncta momentele semnificative ale vieții ei exemplare. Redând-o în propriile ei cuvinte: cuvinte atât de vii, încât îl poartă pe cititor de la deznădejde la speranță, de la groaza sufletului crispat în fața ororilor comuniste la bucuria și admirația lăuntrică resimțită în fața gesturilor de iradiantă demnitate, săvârșite de eroii noștri.

Povestea vieții eroinei Elisabeta Rizea este povestea satului românesc de odinioară, a unei ordini în care valorile centrale erau simplitatea, cinstea, hărnicia, destoinicia, munca cinstită, cre­dința în Dumnezeu. Tăvălugul comunist va trece peste această lume arhaică, tradițională, schimonosind-o, înlocuind-o cu o antilume în care tronau antivalorile: furtul, desființarea proprietății private, prigonirea elitelor și înlocuirea lor cu membri ai Partidului Comunist care nu excelaseră anterior prin moralitate sau profesionalism, încurajarea dela­țiunii, pedepsirea tuturor celor care nu împărtășeau viziunea comunistă, materialist-dialectică, atee despre lume.

După această scurtă paranteză, ne întoarcem la momentele semnificative care au marcat viața Elisabetei Rizea.

De ce a intrat Elisabeta în lupta împotriva orânduirii comuniste?

„Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt îna­intea icoanei și Dumnezeu așa să mă ajute dacă mint... Mi-a omorât unchiu ăsta (e vorba de Gheorghe Șuța, despre care am scris mai sus). Mi l-a împușcat când a venit comuniștii. Văr primar cu tata, părinții frați. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a îm­pușcat. Că el era comerciant: a avut moară, mașină de lână, manufactură, prăvălie... Avea unde munci lumea, toți ținea la el. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit și lui un frate, Nicu, în război. Îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească. Nu pot să vă spun ce om bun și driept iera. Și comuniștii l-au împușcat. Uite, de asta am urât io comuniștii...”

Jurământul depus în casa Elisabetei

„Ei, și armata, Securitatea îi căuta (pe membrii grupului Arsenescu-Arnăuțoiu). Se ducea la munte, în toți munții. Țin minte că odată, atunci am luat legătură cu ei, a venit aici în casă și m-a trimes după cutare, după cutare. Au venit aici și au depus jurământu. A jurat pe armă, pe Evanghelie și pe Cruce. Și jur pe Sfânta Cruce și pe Evanghelie, și ținea crucea în mână, că nu voi trăda niciodată. (...) La jurământ a fost Arsenescu, căpitanu Arnăuțoiu și domnu Petrică. Trei. Păi eram vecini aicea... Unde-i Miliția acum, era casa lor. Ca fata cu mama eram eu cu doamna Arnăuțoiu, mama lor”.

Cum, plină de curaj, îi ajută pe luptătorii din grupul Arsenescu-Arnăuțoiu. Pauperizarea țăranului român

„Și mi i-a luat, doamnă, (buștenii) mi i-a luat când a venit naționalizarea. Domnule, tot a luat! Tot, brie... Am muncit numai pentru stat. (...) Aveam 38 de ani când m-au arestat prima dată. Numai câte mi-au luat de acasă... Dar cu palmele astea am muncit cu ziua. Am stat 20 și ceva de ani la cooperativă, pe 100 de lei pe lună. Dimineața îmi făceam treburile și apoi mă duceam la muncă, că pământul mi-l luaseră de tot. Nu m-am lăsat. Și nimic nu le-am spus. Nimic nu le-am spus! Am răbdat toate chinurile. N-am vrut să recunosc nimic. Ce, nu știam eu unde e soțul meu? Dar n-am vrut! Dumnealor nu m-au putut prinde niciodată, decât pârâtă. Eram micuță și mă strecuram printre uluci, printre garduri, pe unde puteam eu. Căram de ziua într-o groapă ce trebuia să le duc. Aveam unde să le ascund. Și ei veneau și le luau. Mai la urmă, ei m-au învățat, am făcut într-o salcie o gaură, «căsuța poștală». Când era ceva, îi anunțam, le scriam. Noi le duceam mâncare pe unde puteam. Ba eu, ba alta, ba doamna le da printr-un preot. Nu-mi era frică. Garda păzea aici. Și, când venea schimbul, ieșeam, că aveam scara pusă să mă dau jos pe scară, aveam mâncarea în beci. Le luam și numai în cămașă de noapte, treceam curtea pe lângă veceu, era o groapă acolo, le lăsam mâncarea și puneam crăci peste. Dacă mă vedea garda ziceam că vin de la veceu. Mă băgam în casă, mă încuiam și mă culcam.”

Chinuri peste chinuri îndurate, pentru a nu fi o Iudă

„M-au bătut de seara până se făcea lumină. Era căpitanul Cârnu. Pe el nu l-aș ierta... M-a bătut, m-a întrebat unde îmi e bărbatul, unde-s Arnăuțoii. Nu știu și nu știu, ziceam. M-a bătut și m-a îndoit peste un pat de fier. Maiorul Marin m-a ținut de picioare. A stat sângele pe mine. O aduseseră și pe Tinca lui Bidie, cu basmaua în buzunar, cu capul gol, cum o bătuseră. Pe mine m-au adus lată. Am văzut doi oameni de aici din sat, i-am cunoscut, dar nu-i spun și nu-i spun nici pe lumea cealaltă că n-am nimic eu cu lumea din sat. Când i-am văzut pe-ăia în ușă am tăcut din gură. Oricum, nu am mai putut vorbi. Deloc. Am muțit așa. Spre dimineață, m-au adus acasă și i-au spus fetei mele mari că maică-sii îi trebuie un ceai cald și un pat moale. Cât au stat la noi în casă, am rămas întinsă pe spate. După aia n-am mai putut suporta durerile. M-au adus cu sânge pe mine. Fata mi-a făcut ceai... Era carnea ridicată pe mine. Am stat zece zile...”

„Cu anchetatorii am avut o problemă, nu cu oamenii din sat. Au vrut să-mi dea și bani ca să-i pârăsc, iar eu le-am zis că nu sunt Iuda. Așa m-au bătut... Altă dată, m-au luat de acasă și la anchetă mi-au pus un scaun lângă o masă. Prima dată m-au legat de mâini, m-au suit pe scaun, după scaun pe masă, iar de pe masă pe alt scaun. Deasupra era o lampă, care fusese luată. Acolo rămăsese un cârlig, iar de acel cârlig au legat sfoara cu care eram prinsă de mâini. Au tras scaunul, masa și celălalt scaun și m-au lăsat atârnată în mâini. Am zis că îmi smulg mâinile. M-au dat jos de acolo, m-au dezlegat și au udat un sac în apă rece, l-au stors și l-au întins pe mine. Eram în ie, fără fotă. M-a bătut așa peste sacul ăla ud. A băgat pe mână căpitanul Cârnu o bâtă de cauciuc și cu aia m-a bătut. Pe toate părțile mi-a dat. N-am spus nimic. Și după aia m-au adus acasă. Le-am spus că nu știu nimic, să-mi scoată ochii, să-mi taie capul, să-mi taie limba, să facă cu mine ce vor că nu știu de ei, nu știu nimic că de mine s-au păzit când au plecat. M-au lăsat, m-au luat iar, rânduri așa, mă lăsau, mă luau, păzită mereu, întrebată mereu.”

Valeria Moldovan, martoră oculară la chinurile Elisabetei, povestea: „Am văzut-o pe Rizea Elisabeta cu scăfârlia goală. La anchete își înveleau părul ei mare peste mână și o învârteau așa în cameră de toți pereții. De i-au smuls părul din cap.”

După 4 ani de temniță la ­Jilava...

„Și, Doamne, mă rugam, întărește-mă, întărește-mă să nu spui nic! Și am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură până acolo. Întărește-mă, Doamne, cum m-ai întărit până acum, întărește-mă, mai bine să mor aici. Doamnă, că m-ar fi mustrat conștiința să-i spui, să știu că i-a împușcat pentru mine... Uite, îți spun din suflet, așa sunt! I-a împușcat, i-a îm­pușcat, m-a împușca poate și pă mine, da să nu hiu io vinovată.”

Elisabeta Rizea a trecut la Domnul în 2003. Nu înainte de a-și spune povestea. Un basm frumos, cu sfinți și voinici, din care își vor hrăni sufletele generațiile viitoare, ivite pe pământul românesc.

$$$

 FEMEI CELEBRE CARE AU SUFERIT DIN DRAGOSTE

Dramaticul destin al femeilor celebre

Suferința din dragoste a fost, de-a lungul istoriei, un subiect de amploare, în special în rândul femeilor celebre care au trăit sub presiunea normelor sociale și culturale restrictive. Femeile din diverse epoci au avut de înfruntat provocări semnificative în viața personală, multe dintre ele fiind afectate profund de natura complicată a dragostei. De la tragedii romantice la dezamăgiri profunde, aceste experiențe au condus adesea la alegeri dramatice. În unele cazuri, sinuciderea a fost singura cale de ieșire din impas. Contextul istoric în care au trăit aceste femei a influențat semnificativ deciziile lor. În multe societăți, femeile erau adesea private de opțiuni de viață independente, de libertatea de a-și exprima sentimentele sau de a lua decizii personale. Această constrângere socială a contribuit la un sentiment profund de alienare și neputință, în special când dragostea nu se derula conform așteptărilor. Chiar și femeile celebre, care păreau a avea totul, s-au confruntat cu stigmatul și presiunea externă, determinându-le să își reevalueze locul în societate.

Dragostea, deși un sentiment profund și esențial, a devenit adesea o sabie cu două tăișuri. În loc să ofere sprijin și safire de bucurie, dezamăgirile emoționale au dus la dramă și suferință. Multe dintre aceste femei au ales să se sinucidă nu doar din cauza pierderilor personale, dar și ca formă de protest împotriva constrângerilor impuse de societate. Ele au devenit simboluri ale suferinței feminine, punând în evidență impactul devastator al dragostei neîmpărtășite sau al relațiilor toxice.

În această explorare a destinelor tragice ale acestor femei, vom căuta să înțelegem mai bine rolul jucat de dragoste și de normele sociale în alegerile lor personale, oferind o privire de ansamblu asupra contextului cultural și emoțional care a dus la aceste decizii tragice.

Sofonisba Anguissola: Artista și iubirea neîmplinită

Sofonisba Anguissola, o pictoriță renascentistă de renume, a lăsat o amprentă durabilă în istoria artei, nu doar prin lucrările sale, ci și prin viața sa personală complexă. Născută în 1532, în Italia, Anguissola a fost una dintre puținele femei care au reușit să își impună talentul în lumea predominant masculină a picturii. Talentele sale artistice au fost recunoscute de mari maeștri ai vremii, cum ar fi Michelangelo, ceea ce reflectă calitatea excepțională a muncii sale.

Pe lângă cariera sa artistică strălucitoare, viața personală a lui Sofonisba a fost marcată de tragedie și de o dragoste neîmplinită. De-a lungul anilor, a avut mai multe relații romantice, dar niciuna dintre aceste povești de dragoste nu a avut un final fericit. Acherită de iubire, a fost profund influențată de emoțiile sale, iar aceste sentimente s-au reflectat, adesea, în operele sale, care surprind nu doar frumusețea exterioară, ci și complexitatea interiorului uman.

Una dintre cele mai notabile relații ale sale a fost cu Francis I al Franței, dar din păcate, acea iubire nu a fost destinată să dureze. Această neîmplinire sentimentală a avut un impact semnificativ asupra stării sale emoționale și, implicit, asupra operei sale artistice. Deși cariera ei a fost marcată de succes și recunoaștere, prezența acestei iubiri neîmplinite a lăsat în urma ei o umbră de melancolie şi regret, reflectându-se asupra modului în care percepea relațiile interumane.

Într-o societate care adesea marginaliza femeile, Sofonisba Anguissola a reușit să își construiască un nume și o reputație notabilă. Totuși, influența iubirii asupra carierei sale constituie o parte vitală a povestirii sale, aducând în prim-plan complexitatea legăturii dintre viața personală și creația artistică.

Virginia Woolf: Viziuni și demonii interiori

Virginia Woolf, una dintre cele mai influente scriitoare ale secolului XX, a lăsat o amprentă profundă asupra literaturii moderne cu operele sale remarcabile, cum ar fi „Mrs. Dalloway” și „To the Lighthouse”. Activitatea sa literară este strâns legată de explorarea psihologică a personajelor, adesea reflectând propriile frământări interioare. De-a lungul vieții, Woolf a fost afectată de episoade severe de depresie, care au influențat profund nu doar sănătatea ei mentală, ci și relațiile personale.

Relațiile amoroase ale lui Woolf au jucat un rol semnificativ în evoluția ei ca scriitoare, dar și în intensificarea tulburărilor sale psihologice. Legătura sa cu Vita Sackville-West, o poetă și scriitoare contemporană, a fost întâlnită cu intensitate și complexitate. Această relație a inspirat-o pe Woolf să scrie o serie de lucrări, inclusiv romanul „Orlando”, care explorează teme de identitate și gender. Însă, în ciuda iubirii sale profunde pentru Sackville-West, Woolf a simțit adesea un profund sentiment de singurătate, care a alimentat demonii săi interiori.

Moștenirea literară a Virginiei Woolf este una de durată, având un impact semnificativ asupra generațiilor ulterioare de scriitori, mai ales în ceea ce privește experimentarea narativă și explorarea subiectivității. Cu toate că viața sa a fost marcată de tristețe și tăceri, scrierile ei continuă să rezoneze, oferind o fereastră în complexitatea emoțiilor umane. Decizia tragică de a-și încheia viața a fost, în cele din urmă, o reflecție a luptei neîncetate cu propriile sale demoni, dar și o căutare a libertății în fața durerii existențiale. Prin opera sa, Virginia Woolf rămâne un simbol al artistului care caută să înțeleagă și să explice natura umană.

Edith Sitwell: O poetă în luminile dragostei și ale suferinței

Edith Sitwell, una dintre cele mai remarcabile figuri ale literaturii secolului XX, a fost o poetă care a navigat adesea tumultuos printre valurile dragostei și suferinței. Născută în 1887, ea a crescut într-o familie de artiști, iar universul ei creativ a fost profund influențat de relațiile interumane, în special cele romantice. Dragostea, atât ca inspirație, cât și ca sursă de durere, a fost un reper constant în opera ei, dar și în viața personală, lăsându-i inima adesea frântă și sufletul zbuciumat.

Înaltă, excentrică, învăluită în brocart și mărgele grele, Edith Sitwell părea sculptată din altă epocă. Părea de neatins. Și poate chiar a fost. Dar în spatele ținutelor teatrale și a versurilor experimentale, Edith a iubit. Rar. Și imposibil. Marea și, poate, singura ei iubire a fostPavel Tchelitchew, un pictor rus, homosexual declarat, imposibil de atins, dar magnetic.

Ea l-a iubit cu o intensitate reținută, cerebrală, aproape maternă. El o admira, îi scria, o vizita, dar nu i-a fost niciodată alături în felul în care inima ar fi sperat. Edith a știut că nu va fi a lui, dar nu s-a oprit. Iubirea a devenit muză, nu destinație. Și, în felul ei, a fost completă – tocmai pentru că a rămas neîmplinită. În rest, viața ei s-a umplut de artă, de frați dificili, de controverse literare și de o singurătate pe care a purtat-o cuaristocrația unei regine fără curte.

Edith a mai avut mai multe legături amoroase cu bărbați celebri, dar niciuna dintre ele nu a reușit să lase o amprentă neștersă în inima ei. Poetica sa profundă reflectă frământările interioare și melancolia provocată de dragostă. Printre temele frecvente regăsite în lucrările sale se numără dorința, trădarea și pierderea, toate acestea având o strânsă legătură cu experiențele sale de viață. Această poveste de iubire complexă și adesea misterioasă a transformat poezia sa într-un refugiu, dar și o sursă de suferință, evidențiind conflictul dintre arta și emoțiile personale.

În fața nefericirilor de dragoste și a dezamăgirilor, Edith Sitwell a recurs la scris ca formă de eliberare. Poezia a devenit catharsis, un mod de a procesa durerile inefabile ale inimii sale. Totuși, întrebarea care persistă este dacă arta, în forma sa sublimă, poate cu adevărat să vindece o inimă frântă sau dacă, dimpotrivă, poate să accentueze suferința. Avantajul și dezavantajul emoțiilor profunde pe care le explorează în lucrările sale elemente cruciale care îi conturează identitatea artistică.

Anaïs Nin: Iubirea în umbră

Anaïs Nin, o figură emblematică a literaturii secolului XX, este adesea recunoscută pentru scrierile sale curajoase și evocatoare, dar și pentru întâmplările tumultoase din viața ei personală. Născută în 1903, în Franța, și crescută în Statele Unite, Anaïs a depus o mărturie profundă asupra naturii complicatede a iubirii, temă centrală în operele sale. Relațiile pasionale pe care le-a avut au influențat nu numai gândirea ei, ci și creațiile sale scrise, lăsând o amprentă deosebită asupra literaturii erotice și a jurnalului personal.

Iubirile lui Anaïs, de la relațiile cu scriitorul Henry Miller la cele cu artistul Otto Rank, au fost adesea intense și efemere, fiind adesea dominate de dorințe conflicte și trăiri profunde. Această dicotomie între aspirațiile ei amoroase și dorința de stabilitate emoțională a condus la o suferință cronică. Scrierile sale reflectă aceste chinuri interioare, dezvăluind o femeie în luptă cu sinteza dintre dorință și realitate. Nin a scris adesea despre iubire ca un act de eliberare, dar și ca unul de constrângere, expunând contradicțiile profunde ale pasiunii.

În lucrările sale, cum ar fi seria de jurnale și romanele precum „Delta de Venus” și „Casa de hârtie”, Anaïs Nin a transformat suferința legată de iubire într-o artă literară. Prin explorarea acestor teme, a reușit să împărtășească o alternativă a experiențelor umane, oferind cititorilor o privire nefiltrată asupra provocărilor relaționale. Iubirile lui Anaïs Nin nu au fost doar anecdote personale, ci și reflecții asupra conditionării unei femei creative într-o lume dominată de patriarhat, aducând în prim-plan dimensiunea complexă a iubirii și a suferinței interioare.

Sigrid Undset: Povestea unei iubiri ruinate

Sigrid Undset, o romancieriță de renume norvegian, este cunoscută nu doar pentru contribuțiile sale literare, ci și pentru drama personală care a marcat viața sa. Născută în 1882, Undset a crescut într-o societate care valoriza normele tradiționale, dar a reușit să se distinge prin vocea sa unică în literatură. Creațiile sale, în special romanul „Kristin Lavransdatter”, reflectă adesea dilemele morale și traumele interioare cu care se confruntă personajele sale, teme care au fost prezente și în propria sa viață. Problemele din căsătoria ei cu Karl Johan P. S. Eivind, un bărbat pe care l-a iubit profund, au fost un factor determinat în degradarea sănătății sale mentale.

După o căsnicie tumultoasă marcată de neînțelegeri și suferințe, Undset s-a confruntat cu o profundă deziluzie. Dragostea pe care o resimțea s-a transformat treptat într-o povară copleșitoare. În căutarea fericirii, s-a mutat de mai multe ori, dar, din păcate, locul în care se aștepta să găsească înțelegere și sprijin s-a dovedit a fi doar un alt punct de presiune. Despărțirea de soțul său a lăsat-o în starea de a se simți abandonată și singură, lăsând o amprentă adâncă asupra stării sale psihologice.

În timp ce încerca să îmbine viața de mamă și cariera de scriitoare, Undset a căutat refugiul în personaje și povești, dar aceste escapade nu au putut să-i ștergă tristețea profundă. Tragedia iubirii și dezamăgirii au avut un impact devastator asupra sănătății sale mintale, conducând-o într-un punct sinistru al existenței sale. Această poveste tragică subliniază impactul puternic pe care dragostea și relațiile interumane îl pot avea asupra indivizilor, iar alegerea lui Sigrid Undset de a sfârși într un mod atât de dramatic este o mărturie a osmozei dintre iubire, suferință și tristețe infinită.

Frida Kahlo: Durerea și iubirea în creația artistică

Frida Kahlo, una dintre cele mai iconice figuri ale artei din secolul XX, a trăit o viață marcată de intensitate emoțională și suferință. Născută în 1907, în Coyoacán, Mexic, Kahlo a experimentat, încă din tinerețe, traume fizice și emoționale care au sculptat nu doar personalitatea sa, ci și arta pe care a creat-o. Relațiile tumultoase, mai ales cea cu faimosul artist Diego Rivera, au influențat profund operele sale, ce reflectau un amestec complex de dragoste, durere și identitate.

În creațiile sale, Frida a integrat simboluri ale suferinței și ale iubirii neîmpărtășite, transpunându-le în imagini vibrante ce povesteau experiențele sale. Problemele de sănătate, inclusiv poliomielita din copilărie și un accident cumplit de autobuz la adolescență, au adus suferința fizică în viața ei, care a fost adesea reflectată în picturile sale. Lucrări precum „Spinii mei” sau „Calea vieții” explorează efectele acestor traume, dar și încercările de a găsi bucurie și iubire în ciuda adversităților.

În plus, explorarea identității sale prin arta realizată a fost profund legată de relațiile sale complexe. Kahlo a folosit pictura ca un canal pentru a-și explora durerile emoționale, fiind francă în privința suferinței cauzate de infidelitățile lui Rivera. Această dualitate între iubire și suferință este un leitmotiv în întreaga sa operă, aducând în prim-plan fragilitatea umană. Creațiile sale nu sunt doar expresii artistice, ci și mărturii ale unui suflet în căutarea acceptării și înțelegerii.

Astfel, introspecția lui Frida Kahlo a dus la crearea unor lucrări puternice, punând accent pe conexiunile dintre dragoste, durere și artă. Prin explorarea acestor teme, artista a oferit o voce celor care, la fel ca ea, s-au confruntat cu suferința din dragoste, transformând-o într-o sursă de inspirație artistică.

Vivian Leigh: Între dragoste și carieră

Vivian Leigh, o actriță emblematică a secolului XX, este adesea amintită nu doar pentru talentul său artistic, ci și pentru viețile sale personale tumultoase, împletite cu cariera strălucitoare. Născută în 1913 în Darjeeling, India, Leigh a devenit un simbol al frumuseții și al intensității teatrale, fiind cunoscută mai ales pentru rolul său în filmul „Pe aripile vântului”. Cu toate acestea, succesul profesional al actriței a fost, adesea, overshadowed de conflictele din viața sa privată.

Leigh a intrat într-o relație tumultoasă cu actorul Laurence Olivier, cunoscută pentru intensitatea și complexitatea sa. Căsătoria lor, începută în 1940, a fost marcată de pasiune, dar și de fricțiuni. Olivier, un actor venerat, avea așteptări mari de la cariera sa și ale lui Leigh, ceea ce a creat presiunea de a echilibra viața de familie cu ambițiile profesionale. Această dualitate a fost o sursă de stres constant pentru Leigh, afectându-i sănătatea mentală și emoțională.

De-a lungul anilor, Leigh a întâmpinat provocări psihologice și episoade maniacale care au fost agravate de natura exigentă a industriei cinematografice. Interesele profesionale conflictuale și aşteptările ridicate de la partenerul său au dus la un sentiment profund de neîmplinire. Relația cu Olivier a suferit mutații, iar divergențele dintre aspiratul său profesional și necesitățile emoționale au creat o frustrare neînduplecată. Această luptă între dragoste și carieră se regăsește ca un leitmotiv tragic în povestea lui Leigh, culminând în sacrificii personale care au lăsat o amprentă de neșters atât asupra sa, cât și asupra celor din jur.

Deci,,

poveștile femeilor celebre care s-au sinucis din dragoste reflectă o realitate complexă și tragică a experiențelor umane legate de iubire și suferință. Aceste cazuri au generat o discuție importantă asupra sănătății mintale și asupra impactului profund al relațiilor, adesea toxice, asupra individului. Fiecare dintre aceste femei a lăsat în urmă un testament dureros dar și o moștenire culturală, care continuă să fie explorată și dezbătută în literatura contemporană și în arta modernă.

În această lumină, putem observa cum tragedia personală a acestor femei a inspirat diverse creații artistice, de la romane la opere de teatru, având ca scop creșterea conștientizării asupra problemelor de sănătate mintală. Impactul acestor povești nu se limitează la o simplă emoție; ele reprezintă o oportunitate de a reevalua normele sociale și a sublinia importanța comunicării deschise despre suferință. Abordarea acestor subiecte delicate poate ajuta la deconstrucția stigmatizării asociate cu problemele legate de sănătatea mintală, încurajând individul să caute ajutor și susținere.

Dilemele morale și emoționale care însoțesc poveștile acestor femei celebre ne invită să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat dragostea. Aceasta nu este doar o experiență placută, ci și una extrem de complexă, care poate aduce cu sine durere și suferință atunci când nu este gestionată cu grijă. Moștenirea acestor povești ne reamintește că iubirea, în formele ei cele mai intens dramatice, poate avea consecințe devastatoare asupra individului, făcând necesară o mai bună înțelegere și susținere pentru cei care se confruntă cu dificultăți în relații.