$$$

 DUMITRU S. PANAITESCU

Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 21 octombrie 1891, Brăila, România – d. 29 martie 1971, București, România) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panaiot, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna).

În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902.

Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila.

Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București.

În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă.

În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea.

A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Vianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica.

În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.

În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.

A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban)

Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi.

Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă.

Profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck.

Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ținut cronica literară la Radio între 1934-1938.

A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie.

Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului.

Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

$$$

 ERATOSTENE

1) Biografia sa:

Eristotathenes a fost o figură remarcabilă în lumea antică, cunoscut pentru contribuțiile sale în diverse domenii, în special în domeniul filosofiei și științei. Născut în secolul al IV-lea î.Hr. în orașul Alexandria, Egipt, provine dintr-o familie cu o lungă tradiție de cercetări științifice. Primii ani ai vieții lui Eratostene au fost marcați de o curiozitate insațiabilă și o dragoste inerentă pentru învățătură, pregătind terenul pentru viitoarele sale eforturi intelectuale.

În anii săi de formare, Eratostene a călătorit mult, căutând cunoștințe de la savanți și filosofi renumiți ai timpului său. A petrecut o perioadă considerabilă de timp studiind sub îndrumarea unor gânditori proeminenți precum Pitagora și Platon, ale căror învățături i-au influențat foarte mult perspectiva filosofică. Setea insațiabilă de cunoaștere a lui Eristotathenes l-a condus într-o călătorie de explorare și descoperire, transformându-l într-un adevărat polimat al epocii sale.

Pe măsură ce a maturizat, Eratostene s-a aventurat într-o gamă largă de discipline. Cercetările sale filosofice au aprofundat subiecte variind de la etică și politică la metafizică și epistemologie. Eristotathenes este probabil cel mai bine cunoscut pentru clasificarea și sistematizarea cunoașterii. El a împărțit științele în trei categorii: teoretice, practice și productive, punând bazele dezvoltărilor viitoare în diverse domenii.

Viața lui Eratostene nu a fost lipsită de controverse, deoarece opiniile sale au contestat adesea normele și credințele stabilite. Insistența sa asupra observației empirice și a raționamentului critic l-a diferențiat de mulți dintre contemporanii săi. Căutările sale științifice, inclusiv experimentele sale în lumea naturală, au avut un impact de durată asupra unor domenii precum biologia și fizica.

De-a lungul vieții sale, opera lui Eratostene a atras atenția atât a admiratorilor, cât și a criticilor, iar ideile sale continuă să modeleze gândirea filosofică și științifică până în zilele noastre. Scrierile sale, inclusiv lucrări precum „Etica Nicomahică” și „Metafizica”, rămân texte esențiale în istoria filosofiei, iar moștenirea sa dăinuie ca o dovadă a puterii intelectului și a cercetării umane.

Biografia lui Eratostene este o dovadă a moștenirii durabile a unui savant antic ale cărui preocupări intelectuale au cuprins diverse domenii și continuă să inspire gânditori și filosofi de-a lungul veacurilor.

2) Lucrări principale:

Etica Nicomahică:

Aceasta este una dintre cele mai faimoase lucrări ale lui Eratostene, în care explorează conceptul de etică și virtute. Aprofundează natura moralității, virtuțile caracterului și ideea de a trăi o viață virtuoasă.

Metafizică:

În această lucrare fundamentală, Eratostene examinează principiile fundamentale ale realității, ontologiei și naturii existenței. Este adesea considerată unul dintre textele centrale din istoria filosofiei.

Politică:

„Politica” lui Eratostene este un studiu cuprinzător al structurii și funcționării comunităților politice. El discută diferite forme de guvernare, avantajele și defectele acestora, oferind perspective care continuă să fie relevante în teoria politică.

Poetică:

Această lucrare se concentrează pe teoria poeziei și a teatrului, oferind perspective asupra structurii și scopului literaturii. Eratostene explorează conceptul de tragedie și elementele care alcătuiesc o narațiune captivantă.

Fizică:

„Fizica” lui Eratostene abordează lumea naturală și principiile care o guvernează. El discută subiecte precum mișcarea, cauzalitatea și proprietățile materiei, aducând contribuții importante la gândirea științifică timpurie.

Despre generație și corupție:

Această lucrare explorează procesele de schimbare și transformare din lumea naturală. Eratostene examinează conceptele de generare, descreștere și elementele care alcătuiesc universul fizic.

Despre suflet:

Tratatul lui Eratostene despre suflet explorează natura sufletului uman, facultățile sale și rolul său în percepție și cunoaștere. Este o lucrare semnificativă în istoria psihologiei și a filosofiei minții.

Retorică:

În „Retorică”, Eratostene discută arta comunicării persuasive. El prezintă principiile persuasiunii și argumentării eficiente, care au avut un impact de durată asupra studiului retoricii.

Analize anterioare și analize ulterioare:

Aceste lucrări sunt fundamentale pentru studiul logicii. Eratostene își prezintă sistemul de raționament deductiv, introducând concepte precum silogismele și demonstrația.

Meteorologie:

Lucrările lui Eratostene despre meteorologie explorează subiecte legate de vreme, climă și fenomene naturale. Deși unele dintre ideile sale au fost depășite de înțelegerea științifică modernă, observațiile sale au fost inovatoare pentru vremea sa.

3) Teme principale:

Etică și virtute:

Explorarea eticii și virtuții de către Eratostene este o temă centrală în filosofia sa. El a subliniat importanța unei vieți virtuoase și a atingerii eudaimoniei, adesea tradusă prin „fericire” sau „înflorire”. El credea că etica ar trebui să ghideze acțiunile umane și luarea deciziilor.

Metafizică:

Eratostene a aprofundat metafizica, ramura filosofiei care se ocupă de natura fundamentală a realității. Temele sale metafizice includ cauzalitatea, substanța, potențialitatea și actualitatea, precum și studiul ființei și existenței.

Politică și guvernare:

Eratostene a adus contribuții semnificative la filosofia politică. El a explorat diferite forme de guvernare, cum ar fi democrația, aristocrația și monarhia, și a discutat conceptul de stat ideal și rolul cetățenilor în guvernare.

Filosofie și științe naturale:

Eratostene a adus contribuții de pionierat la știința timpurie. Abordarea sa a fost empirică și observațională, concentrându-se pe lumea și fenomenele naturale. Temele din opera sa științifică includ fizica, biologia, meteorologia și studiul sufletului.

Logică și raționament:

Eratostene este adesea considerat unul dintre fondatorii logicii formale. Lucrările sale despre logică, inclusiv silogisme și raționament deductiv, au pus bazele dezvoltării sistemelor logice și a gândirii critice.

Estetică și poetică:

Eratostene a explorat estetica și filosofia artei în lucrarea sa „Poetică”. El a discutat despre elementele literaturii, dramei și tragediei, conturând idei despre povestire și expresie artistică.

Psihologia și sufletul:

Cercetările lui Eratostene asupra sufletului uman și psihologiei au examinat natura cunoașterii, percepției și conștiinței. El a explorat sufletul tripartit și rolul rațiunii, emoțiilor și dorințelor.

Filosofie naturală și cosmologie:

În cadrul filosofiei sale naturale, Eratostene a abordat întrebări despre structura și funcționarea universului. Acestea au inclus subiecte legate de corpurile cerești, elemente și natura schimbării și mișcării.

Retorică și persuasiune:

Eratostene a scris pe larg despre arta persuasiunii și comunicarea eficientă. Lucrarea sa „Retorică” discută principiile argumentării persuasive și ale retoricii ca instrument de influențare a celorlalți.

Educație și dezvoltare intelectuală:

Eristotathenes credea în importanța educației și a dezvoltării intelectuale. El a pledat pentru cultivarea virtuților intelectuale și căutarea cunoașterii ca mijloc de a duce o viață împlinită.

4) Părintele Geografiei:

Eratostene din Cirene este adesea aclamat drept „părintele geografiei” datorită contribuțiilor sale de pionierat care au pus bazele acestui domeniu de studiu. În secolul al III-lea î.Hr., Eritostene a făcut o descoperire remarcabilă calculând cu precizie circumferința Pământului. El a realizat această performanță măsurând unghiul razelor solare în două locații diferite din Egipt: Alexandria și Syene (Assuanul de astăzi). Comparând aceste unghiuri și aplicând trigonometrie simplă, el a estimat dimensiunea Pământului cu o precizie surprinzătoare, apropiindu-se remarcabil de măsurătoarea reală pe care o acceptăm astăzi. Acest calcul nu numai că a demonstrat perspicacitatea sa matematică, dar a subliniat și înțelegerea sa profundă a geografiei ca știință a descrierii și măsurării Pământului.

Eratostene a introdus, de asemenea, conceptul unui sistem de grilă geografică, împărțind Pământul în linii longitudinale și latitudinale, similar sistemului de coordonate utilizat în cartografia modernă. El a creat unele dintre cele mai vechi hărți cunoscute ale lumii, oferind un cadru pentru reprezentarea informațiilor geografice. Mai mult, el a inventat termenul „geografie”, derivându-l din cuvintele grecești „geo” (Pământ) și „graphein” (a scrie), subliniind importanța descrierii caracteristicilor și fenomenelor Pământului.

Dincolo de măsurători și cartografie, contribuțiile lui Eratostene la geografie s-au extins în diverse domenii, inclusiv studii climatice, etnografie și studiul societăților umane. Abordarea sa multifațetată a geografiei a consacrat-o ca o disciplină cuprinzătoare care cuprindea atât aspectele fizice, cât și cele umane ale Pământului. Munca de pionierat a lui Eritostene în lumea antică a pus bazele dezvoltării geografiei ca domeniu sistematic și academic, câștigându-i binemeritatul titlu de „părinte al geografiei”. Moștenirea sa continuă să inspire geografi și cartografi, amintindu-ne de importanța persistentă a înțelegerii și descrierii planetei noastre.

5) Contribuția sa la matematică:

Eratostene din Cirene, un savant din Grecia antică care a trăit în secolul al III-lea î.Hr., a adus contribuții notabile în domeniul matematicii, în special în domeniul teoriei numerelor și geometriei. Una dintre cele mai faimoase realizări matematice ale sale este calcularea circumferinței Pământului. Eratostene a folosit o metodă simplă, dar ingenioasă, care implică măsurarea unghiului razelor solare în două locații diferite din Egipt. Comparând unghiurile, a reușit să estimeze dimensiunea Pământului cu o precizie remarcabilă. Această lucrare revoluționară nu numai că a demonstrat priceperea sa matematică, dar a dezvăluit și o înțelegere profundă a trigonometriei și a măsurării.

Eritostene a făcut, de asemenea, progrese semnificative în teoria numerelor prime. A fost unul dintre primii matematicieni care au studiat sistematic numerele prime. El a dezvoltat o metodă cunoscută sub numele de „sita lui Eratostene”, care era un algoritm eficient pentru identificarea numerelor prime până la o limită specificată. Această metodă a sitei a rămas un instrument fundamental în teoria numerelor și a fost utilizată timp de secole pentru a genera numere prime.

În geometrie, Eratostene a contribuit la înțelegerea diverselor concepte geometrice, inclusiv măsurarea unghiurilor și proprietățile poligoanelor. Lucrările sale au pus bazele dezvoltărilor viitoare în geometrie, în special în domeniul măsurării și trigonometriei.

Contribuțiile matematice ale lui Eratostene nu numai că au făcut progrese în domeniul matematicii în vremea sa, dar au lăsat și o moștenire de durată. Metodele și ideile sale continuă să fie studiate și apreciate de matematicieni și cercetători până în ziua de azi, demonstrând impactul durabil al geniului său matematic.

6) Moștenirea sa:

Moștenirea lui Eratostene din Cirene este una de realizări intelectuale durabile și influență în multiple domenii de studiu. Ca „părinte al geografiei”, munca sa de pionierat în măsurarea precisă a circumferinței Pământului, introducerea conceptului de latitudine și longitudine și inventarea termenului „geografie” în sine, au pus principiile fundamentale ale geografiei și cartografiei moderne. Utilizarea sa inovatoare a matematicii și trigonometriei nu numai că a avansat știința geografiei, dar a lăsat și o amprentă indelebilă asupra domeniului mai larg al matematicii, în special în domeniile geometriei și teoriei numerelor.

Contribuțiile lui Eratostene la teoria numerelor prime, prin intermediul lucrării sale „sita lui Eritostene”, rămân fundamentale în studiul teoriei numerelor și al matematicii, oferind o metodă atemporală pentru identificarea numerelor prime. Lucrările și scrierile sale, fie ele despre etică, astronomie sau politică, au îmbogățit cunoștințele filosofice și științifice ale timpului său și continuă să fie studiate și respectate de cercetători din diverse discipline.

Mai mult, abordarea holistică a cunoașterii de către Eratostene, în care a explorat intersecția dintre geografia fizică și cea umană, a stabilit un precedent pentru cercetarea interdisciplinară. Insistența sa asupra observației empirice, a gândirii critice și a organizării sistematice a cunoștințelor a avut un impact profund și de durată asupra modului în care abordăm cercetarea științifică și studiul astăzi. Moștenirea lui Ertostene dăinuie ca o dovadă a puterii curiozității intelectuale și a rigurozității studiilor, inspirând generații de gânditori și continuând să ne modeleze înțelegerea lumii.

$$$

 ERIK CEL ROȘU

Despre Erik cel Roșu, născut în jurul anului 950 sub numele Eiríkr rauði în limba nordică veche (Eirik Raude în norvegiană), sursele medievale spun că era cunoscut pentru temperamentul său violent și pentru conflictele în care intra cu ușurință, o viață marcată de exiluri succesive. Dincolo însă de acest portret deloc măgulitor, rolul său istoric este dificil de minimalizat: fără el, Groenlanda ar fi rămas probabil pentru mult timp în afara orizontului european, iar expansiunea nordică spre vest – care avea să fie continuată de fiul său Leif Eriksson prin expediția ce a ajuns în America de Nord – ar fi fost cel puțin amânată.

Povestea începe în Norvegia, de unde tatăl său, Þorvaldr Ásvaldsson, a fost alungat în jurul anului 960, „din cauza mai multor crime”, așa cum consemnează cronicile vremii. Familia s-a refugiat apoi în Islanda, unde Erik a crescut, s-a căsătorit și a încercat, pentru o vreme, să ducă viața relativ liniștită a unui fermier. În 982, în urma unui conflict cu un vecin care a degenerat într-o confruntare sângeroasă, Erik a fost judecat și condamnat pentru omor la trei ani de exil. În lumea vikingă, o asemenea sentință nu însemna doar pierderea comunității și a protecției legii, ci și nevoia de a-ți găsi un alt loc unde să trăiești. Se știa deja, mai mult din zvonuri și relatări fragmentare, despre existența unui pământ aflat la vest de Islanda, văzut probabil cu ani înainte de alți navigatori nordici, dar niciodată colonizat. Erik a pornit în acea direcție și a ajuns într-un ținut dominat de fiorduri, ghețari și munți abrupți, dar care avea și văi surprinzător de verzi și fertile, în sud.

Odată reîntors în Islanda, Erik a început să le vorbească oamenilor despre noul ținut ca despre un loc cu resurse și pământ bun de folosit, evitând să insiste asupra dificultăților întâlnite. L-a numit Greenland – „Țara Verde” –, un nume ales în mod deliberat pentru a suna atrăgător.

În 985, Erik a pornit din nou spre vest, însă de data aceasta conducând o flotă de 25 de nave care transportau aproximativ 500 de oameni, animale și provizii. Nu toate corăbiile au supraviețuit călătoriei: furtunile și condițiile dure de navigație au făcut ca doar 14 dintre ele să ajungă la destinație, suficiente însă pentru a pune bazele primelor colonii nordice permanente din Groenlanda.

Erik s-a stabilit la Brattahlið, o așezare din sudul insulei (în apropierea localității Qassiarsuk de astăzi), care a devenit principala sa reședință și locul din care își exercita autoritatea asupra coloniei. Alții au mers mai departe, spre nord, punând bazele unor așezări în zona fiordurilor din apropierea actualului Nuuk, capitala Groenlandei de astăzi, iar din aceste nuclee au luat naștere cele două mari zone de colonizare, cunoscute în sursele medievale drept Așezarea de Est și Așezarea de Vest.

Comunitățile au crescut treptat, astfel că pe la începutul secolului al XI-lea trăiau probabil aproximativ 3.000 de oameni, răspândiți pe suprafețele a câteva sute de ferme. Era o societate agricolă complet funcțională, în ciuda unui mediu dificil. Oamenii creșteau animale, cultivau pământul și întrețineau legături comerciale cu Islanda și Norvegia, mai ales prin exportul de fildeș de morsă și de narval, un mamifer marin arctic al cărui dinte spiralat era extrem de prețuit în Europa medievală.

Moștenirea lui Erik nu se oprește însă la Groenlanda. Fiul său, Leif Eriksson, supranumit „Cel Norocos”, este considerat astăzi de majoritatea istoricilor primul european care a ajuns pe țărmurile Americii de Nord, cu aproape cinci secole înaintea lui Columb. În jurul anului 1000, Leif a explorat un teritoriu numit în sursele nordice Vinland, aflat, cel mai probabil, în zona actualei insule Newfoundland, în estul Canadei, o ipoteză susținută astăzi atât de relatările medievale, cât și de descoperiri arheologice precum situl de la L’Anse aux Meadows. Tot el a adus în Groenlanda primii misionari creștini, iar la Brattahlið a fost ridicată o mică biserică, cunoscută astăzi sub numele de Biserica lui Tjodhilde, considerată una dintre primele biserici creștine ridicate de europeni în America de Nord.

Familia lui Erik avea însă și o latură mai întunecată. Fiica sa, Freydís Eiríksdóttir, apare în relatările medievale nordice într-o lumină contradictorie: într-o versiune este descrisă ca o femeie curajoasă, care își salvează tovarășii în timpul unei confruntări cu populații indigene din America de Nord, iar în alta ca o persoană capabilă de acte de o cruzime extremă, inclusiv uciderea cu sânge rece a unor membri ai propriei expediții. Aceste diferențe spun poate mai mult despre felul în care istoria, propaganda și legenda se amestecau în literatura medievală nordică decât despre fapte care pot fi verificate cu certitudine.

Nici sfârșitul lui Erik cel Roșu nu este foarte bine documentat. Unele relatări susțin că ar fi murit în jurul anului 1000, în timpul unei epidemii care a lovit Groenlanda la scurt timp după întoarcerea lui Leif din Vinland. Alte surse sugerează că ar fi trăit câțiva ani în plus. Există și ipoteza, menționată în unele biografii moderne, că moartea sa ar fi fost provocată de complicațiile unei căzături de pe cal. Cert este că dispariția lui a trecut aproape neobservată, în contrast puternic cu amploarea consecințelor pe care le-au avut deciziile sale.

Coloniile vikinge din Groenlanda au supraviețuit aproape cinci sute de ani, apoi au dispărut treptat. Cauzele acestui declin sunt încă discutate de istorici și climatologi: răcirea climei în timpul așa-numitei Mici Ere Glaciare, conflictele cu inuiții (populațiile arctice care trăiau deja în regiune), izolarea economică față de Europa, bolile și prăbușirea comerțului cu fildeș de morsă și narval par să fi contribuit împreună la abandonarea așezărilor.

Erik cel Roșu nu a fost un erou în sens moral și nici un reformator. A fost un om dificil, violent și adesea distructiv pentru cei din jur. Dar a fost și un colonizator decisiv, un personaj care a transformat exilul într-o oportunitate și conflictul într-o extindere a lumii cunoscute. În istoria Atlanticului de Nord, numele lui rămâne legat de începutul unei noi etape a explorării europene, care avea să schimbe pentru totdeauna harta mentală a continentelor.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Erik-the-Red

https://sagadb.org/eiriks_saga_rauda.en

$$$

 ERIK AXEL KARLFELDT

Erik Axel Karlfeldt (născut pe 20 iulie 1864, Folkärna, Suedia - decedat pe 8 aprilie 1931, Stockholm) a fost un poet suedez a cărui poezie, în esență regională, legată de tradiție , a fost extrem de populară și i-a adus Premiul Nobel pentru Literatură postum în 1931; acesta îl refuzase în 1918, cel puțin parțial din cauza poziției sale de secretar al Academiei Suedeze , care acordă premiul.

Legăturile puternice ale lui Karlfeldt cu cultura țărănească din patria sa rurală au rămas o influență dominantă asupra sa toată viața. Țăranii pe care i-a portretizat sunt, așa cum a spus un critic, „în armonie cu natura și anotimpurile”; cultura lor este uneori amenințată de eroticul și anarhicul Pan. Karlfeldt și-a publicat cele mai importante lucrări în șase volume de versuri: Vildmarks- och kärleksvisor (1895; „Cântece de sălbăticie și de dragoste”), Fridolins visor (1898; „Cântecele lui Fridolin”), Fridolins lustgård (1901; „Grădina de plăcere a lui Fridolin”), Flora och Pomona (1906; „Flora și Pomona”), Flora och Bellona (1918; „Flora și Bellona”) și, în final, cu patru ani înainte de moartea sa, Hösthorn (1927; „Cornul toamnei”). Unele dintre poeziile sale au fost publicate în traducere în engleză în Arcadia Borealis: Selected Poems of Erik Axel Karlfeldt (1938). A fost un poet neoromantic îndrăgit, a cărui complexitate artistică ocazională era mai degrabă emoțională decât intelectuală . În timp, chiar și unii dintre admiratorii săi l-au criticat pentru că și-a folosit talentele atât de exclusiv în slujba unei culturi locale pe moarte.

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1733: La această dată, prin osteneala și priceperea dascălului Petcu Şoanul, de la Braşov, apărea un „Calendar românesc pe 100 de ani", tradus din limba slavonă, prin intermediar rusesc. „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică“ (Ed. Polirom, 2012) plasează începuturile presei româneşti în Şcheii Braşovului, unde dascălul Petcu Şoanul de la Biserica „Sfântul Nicolae“ tipărea, la 1731, „Calendarul dintâi“, primul almanah din ţara noastră. Unii istorici au fixat începuturile presei româneşti la 1790, prin ziarul „Courrier de Jassy“...Adevărul e că la Brașov a apărut prima publicație românească, cu șase decenii mai devreme decât cea de la Iași!

Putem spune totuşi, că primul periodic apărut in limba româna la noi este „Calendarul”, conceput şi tipărit în anul 1731, de dascălul Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului. Petcu Şoanul „dascăl, apoi preot din 14 XII 1735 – 31 V. 1741’’ la Biserica Sf. Nicolae din Şchei, tipăreşte primul număr al Calendarului său la 1733, folosind ca argument foaia de titlu a singurului exemplar al Calendarului păstrat la Academie şi consemnat atât de Bibliografia Românească Veche, cât şi numeroasele studii şi articole. Din cauza interdicţiilor şi presiunilor făcute de autorităţile timpului, calendarele dascălului şcheian au fost interzise şi distruse. Ştim din cronica protopopului şcheian Radu Tempea II (1691-1742) că la „1731 au început a face tipografie Petcu Şoanul, dascălul, lucru care nu văzuse nicăiri şi au tipărit nişte calendare, în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine când se va naşte, cum va fi, care izvod l-au luat de la pop(a) Statie…’’. 

Şoanul Petcu, preot, tipograf şi dascăl, s-a născut in anul 1706, în Braşov si a decedat la 31 mai 1741, în Braşov. A învăţat la şcoala românească din Scheii Braşovului, ajungând el însuşi dascăl înainte de 1731. A fost preot la biserica „Sf. Nicolae” din Schei (dec. 1735).In 1731 pune bazele unui atelier tipografic, în care a tipărit,timp de mai mulţi ani, calendare româneşti, cu o serie de texte astrologice şi o „chronologie”, cu indicarea unor evenimente şi a unor descoperiri importante care au contribuit la progresul omenirii. S-a păstrat numai cel din 1733, cel mai vechi calendar în limba română cunoscut până acum. Din fila de titlu a exemplarului de la Academie aflăm: Calendari, acum întâi rumânesc, alcătuit de pe cel sărbesc, aşezatus-au pe limba rumănească ca întru 100 de ani să slujască, că şi cel slovenesc într-acest chip au fost, fiind de un mare astrolog la Kiev scos de un mare dohtor muscal s-au tălmăcit într-acesta chip precum acum s-au izvodit, şi precum în izvod am aflat, acum în stambă noao s-au dat, în Braşov.1733’’.Cronicarul german Thomas Tartler, şi el contemporan evenimentelor. consemnează evenimentul, dar îl plasează pentru anul 1737 afirmând între altele: „Un preot valah (la 1737 nu mai era dascăl, ci preot la biserică) cu numele Petre, aici, în Şchei, fără nici o îndrumare, a început să facă tipografie şi să taie literele în plumb, însă nu în modul obişnuit, ci foarte scurt, deoarece le-a lipit pe o scândură şi aşa a tipărit Calendar valah, fără ajutorul presei, ci numai cu vălătuc, deşi acesta este un fel anevoios de a tipări şi întârzietor. Totuşi se vede că el este invenţios. El, cel dintâi a tipărit un calendar românesc pe trei coli şi vinde exemplarul cu 60 den(ari).

La anul 1739, acelaşi cronicar Tartler, adaugă: „Preotul valah, despre care s-a vorbit ad annum 1737 mense Augusti ratione (despre) tipografia românească a învăţat să toarne şi litere latine în matriţe, precum arată aici proba. Nu sunt prea acurate, de aceea rămâne la literele româneşti (cu caractere chirilice). Dacă litera ar fi fost acurată, dl. Seuler şi-ar fi primenit toată tipografia sa prin acest preot’’.

Surse:

„Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică“,Ed. Polirom, 2012

http://ziarullumina.ro/ciraci-la-prima-scoala-romaneasca-84787.html

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B12/pdf/06

https://www.mediafax.ro/cultura-media/centenar-de-la-presa-de-mana-la-reteaua-la-indemana-o-istorie-rapida-a-presei-romanesti-17555827

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/petcu-soanul-84604.html

http://uav2020.ro/locuri-trebuiesc-ocolite/prima-scoala-romaneasca/

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1786: În această zi, a trecut la cele veşnice, în Iaşi, mitropolitul român Gavriil Callimachi. S-a născut în jurul anului 1710 în Câmpulung Moldovenesc, în familia lui Toader Călmașu, primind la botez numele Gheorghe. Numele de familie în forma grecizată, Callimachi, a fost adoptat de fratele său Ioan Teodor, în timpul petrecerii îndelungate la Constantinopol, înainte de a fi ales domn al Moldovei. S-a călugărit de tânăr la Mănăstirea Putna, fiind ucenic al egumenului Antonie, care între anii 1730 – 1739 a păstorit ca mitropolit al Moldovei. 

A ajuns arhidiacon al Patriarhiei ecumenice, iar în aprilie 1745 a fost ales mitropolit al Tesalonicului, unde a păstorit timp de 15 ani. A fost ales mitropolit al Moldovei în 1760, după retragerea din scaun a mitropolitului Iacov I Putneanul, care nu a dorit să dezlege blestemul mare pe care îl pusese asupra dării văcăritului. A păstorit până la moartea sa.Neobișnuit de lungă pentru acea vreme, păstorirea mitropolitului Gavriil a avut loc în timpul în care în Moldova au domnit Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), Grigore Callimachi (1761 - 1764), Grigore al III-lea Ghica (1764 - 1767), Grigore Callimachi (1767 - 1769), Constantin Mavrocordat (1769), Grigore al III-lea Ghica (1774 - 1777), Constantin Moruzi (1777 - 1782), Alexandru I Mavrocordat Deliberiu (1782 - 1785) și Alexandru II Mavrocordat Firaris (1785 - 1786). Între anii 1769 - 1774, Moldova s-a aflat sub ocupație rusească, iar în 1775 a pierdut Bucovina, care a fost ocupată de austrieci.

Încă de la venirea sa pe tronul mitropolitan al Moldovei, Gavriil a început construcția unei noi catedrale mitropolitane, cu hramul „Sf. Gheorghe”. În 1763 l-a primit în eparhie pe starețul Paisie Velicicovschi și obștea acestuia, rânduindu-le spre ședere Mănăstirea Dragomirna, iar după 1775, Mănăstirile Secu și Neamț.Mitropolitul Gavriil a avut o atitudine filo-rusă, care însă nu l-a împiedicat a solicita autorităților rusești drepturi pentru păstoriții săi, atunci când constata că prezența acestora pe teritoriul Moldovei nu însemna o eliberare de sub stăpânirea turcească, ci o înlocuire a acesteia.Mitropolitul Gavriil Callimachi a fost un ierarh cult, format la mănăstirea Putna, unde a învăţat carte. Tradiţia culturală a familiei sale a fost reprezentată şi de fratele Ioan Teodor Callimachi, domn erudit, preţuitor al culturii şi al oamenilor învăţaţi.

Până a reveni în Moldova, mitropolitul Gavriil a cunoscut şi mediile culturale de la Constantinopol şi Tesalonic. Ajuns în scaunul vlădicesc al „patriei” natale, el a fost în fruntea tuturor acţiunilor menite să contribuie la dezvoltarea culturii moldave.În 1762 a luat parte la organizarea învăţământului şi a pus la dispoziţia Academiei domnești un teren cumpărat de el lângă mitropolie.Atunci când Grigore Alexandru Ghica a reorganizat în 1776 Academia, l-a pus pe mitropolit în fruntea epitropilor.Gavriil Callimachi a fost un bun cunoscător al mersului învăţământului din Moldova şi a stării şcolilor, aşa cum demonstrează şi corespondenţa cu generalul rus Rumianţev în care ierarhul descrie „starea şi aşezarea şcolilor”. În 1771 mitropolitul i-a cerut sprijinul lui Rumianţev pentru redeschiderea Academiei şi împreună cu Leon Gheucă, episcopul Romanului, a încercat să obţină o limitare a influenţei greceşti în învăţământul din Moldova.

A manifestat o grijă deosebită faţă de tipografia aflată la mitropolie şi a scos pe cheltuiala proprie cărţi de slujbă, pentru luminarea preoţilor şi pentru folosul sufletesc al poporului.Vlădica a încurajat tineri la învăţătură şi i-a promovat în funcţii de încredere, aşa cum a făcut cu Iacov Stamati pe care l-a adus de la Mănăstirea Neamţ la Iași. Mitropolitul Gavriil Callimachi a murit la Mănăstirea Golia din Iași la 20 februarie 1786, fiind înmormântat în partea dreaptă a pridvorului catedralei „Sf. Gheorghe”, ctitoria sa. Pe piatra funerară o inscripție rezumă datele biografiei sale: „Sub această piatră odihnește robul Domnului, fericitul întru pomenire Gavriil Mitropolitul Moldovei, frate după trup răposatului domn Ioan Teodor Calimachi, care de metania sa au fost de la Sfânta Mănăstire Putna și după ce au arhierotisit dintâi în scaunul Mitropoliei Salonicului, în anul 1760 februarie 20, s-au așezat la scaunul Mitropoliei Moldovei unde au arhierotisit 26 ani. Au făcut Biserica Sfântului mare mucenic Gheorghe a Mitropoliei, cu toate cele dinlăuntrul podoabe ale sale. La anul 1786 februarie 20, s-a mutat la veșnicile locașuri pe carele (Dumnezeu) să-l odihnească și împărăției să-l învrednicească” 

Surse:

Scarlat Porcescu, Catedrala mitropolitană din Iași

http://ansamblulmitropolitaniasi.ro/istoric/mitropolitul-gavriil-callimachi-ctitorul-bisericii-sfantul-gheorghe-vechi

http://biserica.org/WhosWho/DTR/C/GavriilCallimachi.html

https://basilica.ro/20-februarie-1786-a-trecut-la-cele-vesnice-mitropolitul-gavriil-callimachi-al-moldovei-1760-1786/

https://www.crestinortodox.ro/stiri/ziarul-lumina/221-ani-la-trecerea-vesnicie-mitropolitului-gavriil-calimachi-78370.html

$$$

 S-a întâmplat în 20 februarie1882: În această zi, a murit Moş Ion Roată, deputat în Adunarea ad–hoc a Moldovei. Povestirea lui Ion Creangă publicată în Convorbiri literare în 1885 a păstrat în memoria colectivă portretul lui Moş Ion Roată, ţăran din Câmpuri, judeţul Vrancea. Moş Ion Roată este un nume asociat de români cu Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi scriitorul Ion Creangă.     

Ţăranul Ion Roată a jucat un rol important în povestea înfăptuirea Unirii sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, fiind ales deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei. Inspirat de povestea lui, Ion Creangă l-a făcut personaj în povestirea care îi poartă numele Moş Ion Roată”. Numai că, la acea vreme, Roată nu era „moş”, cel puţin în accepţiunea noastră de astăzi, ci era un bărbat în putere, în vârstă de 50 de ani. Fiind un vrednic gospodar în sat, om cu dreptate şi, se pare, ceva ştiinţă de carte, Ion Roată a fost ales deputat în Adunarea ad-hoc din Moldova, constituită în 1857. A fost prezent la toate şedinţele Adunării, alături de deputaţii boieri, preoţi şi, ca şi el, de reprezentanţi ai clăcaşilor. A fost prezent la toate cele 31 de şedinţe ale Divanului şi a pledat pentru scopurile celor pe care îi reprezenta. 

Mihail Kogălniceanu îl aminteşte pe ţăranul din Putna ca participant la şedinţa Divanului în care s-a votat propunerea pentru Unirea Principatelor: „Şi când, în ziua de 7 octombrie, în a 7 şedinţă, Adunarea ad-hoc a votat…propunerea pentru Unirea Principatelor, prezentată de mine, şi când s-a proclamat ca preşedinte, Ion Roată, deputatul ţăranilor din judeţul Putna a exclamat în gura mare în numele celorlalţi clăcaşi: „Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a îndura!”.A votat propunerea pentru Unire, ba chiar a făcut mai mult decât atât: a ştiut să reprezinte cu insistenţă interesele clăcaşilor. Astfel, Ion Roată a adus în faţa boierilor o jalbă intitulată Propunerea deputaţilor săteni în care cerea, alături de alţi semnatari, împroprietărirea ţăranilor dependenţi.Aceasta a făcut ca, după închiderea Adunării, Ion Roată să fie persecutat de autorităţi şi hulit de boieri.

A fost considerat „stricător al ordinei publice” şi a fost arestat de Poliţia Iaşi. A fost eliberat „pe chezăşia judeţului şi a locuitorilor din satul Câmpurile”.S-a dispus a fi „îndeaproape supravegheat poliţieneşte ca asupra mişcărilor lui şi a corespondenţilor lor, la întâmplare de cea mai mică agitaţie în contra bunei ordine, va fi arestat”. Eliberarea sa se făcuse cu condiţia să nu se mai implice în activităţile divanului.S-a mutat în alt sat, în Gura Văii. Mihail Kogălniceanu scria despre el, pe când era prim ministru:„Voi cita pe Ioan Roată, deputatul pontaş de la districtul Putna.Acest nenorocit a fost adus la laşi, supus cercetărei, pe urmă închis în grosul prefecturei, redus în sfârşit la sapă de lemn. Când, după îndoita alegere, domnitorul a trecut prin Focşani spre a lua frânele guvernului dinŢara Românească, înălţimea sa a binevroit a primi pre Ioan Roată şi a asculta durerele sale”.

Durerile sale erau cele ale sutelor de mii de ţărani lipsiţi de pămât şi înrobiţi cu totul boierilor. De aceea, în 1864 când s-a aplicat reforma agrară a lui Cuza, Ion Roată a fost cel chemat să împartă loturile ţăranilor în satul lui. Paisprezece ani mai târziu avea să primească, tot la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, Ordinul Naţional „Steaua României” pentru contribuţia sa la înfăptuirea Unirii. În ciuda importanţei activităţii sale, recunoscute de mai marii ţării, Ion Roată a murit sărac, în satul său natal. Cu doi ani înainte de moartea sa, prefectul de Putna îi scria o scrisoare lui Kogălniceanu în care amintea că Ion Roată a ajuns în sapă de lemn şi are nevoie de ajutor. Ion Roată a murit în 20 februarie 1882, la 76 de ani, fiind înmormântat în Gura Văii. 

Surse:

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/mos-ion-roata-fiind-taran-nu-avea-ascunzatori-in-sufletul-sau/

http://www.rador.ro/2019/01/24/mos-ion-roata-si-unirea/

http://www.cunoastelumea.ro/un-document-istoric-tulburatior-jalba-lui-mos-ion-roata-din-1857/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/cine-fost-fapt-mos-ion-roata-taranul-contribuit-infaptuirea-unirii-principatelor-romane-1_56e2c1885ab6550cb8bd071a/index.html

http://e-povesti.ro/povesti/mos_ion_roata_si_unirea/

https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/o-farama-de-istorie-in-casa-memoriala-ion-roata