$$$

 S-a întâmplat în 19 februarie…

- 1352: A murit Basarab I (n.1310), domn al Ţării Româneşti între anii 1322-1352. În timpul domniei a unificat voievodatele din dreapta şi din stânga Oltului, punând bazele statului feudal Ţara Românească. A luptat cu tătarii, consolidând graniţa estică a statului până la gurile Dunării.Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti..

- 1473: S-a născut Nicolaus Copernicus, astronom polonez (d. 1543).

- 1526: S-a născut Charles de L'Ecluse, botanist flamand (d. 1609).Charles de L’Ecluse sau Carolus Clusius, unul dintre cei mai renumiţi botanişti ai secolului al XVI-lea. Este creatorul uneia dintre primele grădini botanice din Europa la Leiden şi poate fi considerat fondatorul horticulturii. De asemenea, este primul care a furnizat descrieri real ştiinţifice ale plantelor.În 1573, împăratul Maximilian al II-lea l-a numit medic al Curţii şi şef al grădinii imperiale. Beneficiind de aceasta protectie, a putut călători în toată Europa, adunand numeroase observaţii şi colectand o multime de specii de plante, uneori din ţinuturi îndepărtate, cum ar fi laleaua (pe care a introdus-o în Ţările de Jos) şi cartoful.

- 1605: A murit compozitorul italian Orazio Vecchi (botezat la 6.XII.1550)

- 1743: S-a născut Luigi Boccherini, compozitor italian (d.1805).Născut în Lucca, lângă Pisa, Toscana, fiu al unui muzician, a primit o educatie muzicala deosebita. Foarte devreme, a dovedit un mare interes pentru muzică şi în special pentru violoncel. Primele lecţii i-au fost date de tatăl său, dar surprins de abilitatile copilului, acesta l-a incredintat capelmaistrului Catedralei San Martino din Lucca, abatele Domenico Vanussi. A dat primul său concert la vârsta de treisprezece ani, ceea ce i-a adus o bursă de studii, facand multe turnee in Europa ca violoncelist.A detinut functii importante la curtile din Madrid si din Prusia.Compozitiile sale pentru muzica de camera cuprind cvintete de coarde (125), cvartete de coarde (90), trio-uri de coarde (50). A scris si simfonii si concerte pentru violoncel.Boccherini este foarte cunoscut datorită unui menuet din Cvintetul de corzi în E, Op.13, Nr.5 şi Concertului pentru violoncel în Si bemol major. Această ultimă lucrare a fost cunoscută în diferite versiuni făcute de violoncelistul german Friedrich Grützmacher, dar recent a fost transformată în versiunea originală.Stilul sau caracterizat prin farmec si eleganta, un stil galant, stil care s-a dezvoltat în parte în centrele muzicale Europene, i-a asigurat o popularitate permanenta.

- 1754: S-a născut Vincenzo Monti (m.1828), poet şi dramaturg italian.Ultimul exponent al neoclasicismului italian şi unul dintre precursorii romantismului.A scris poeme (Bassvilliana, 1793; La Mascheroniana, 1800; Bradul din Pădurea Neagră, 1804) şi tragedii (Galeatto Manfredi, 1788; Aristodemo, 1794; Caius Graccus, 1802).A tradus Iliada. 

- 1812: S-a născut Zygmunt Krasiński, poet romantic şi dramaturg polonez; alături de Mickiewicz şi Slowacki, unul dintre „cei trei barzi” ai literaturii poloneze, cum îi numeau contemporanii (m. 1859) 

- 1824: S-a născut, la Tula, Konstantin Dmitrievici Uşinski (m.1871), pedagog rus, unul dintre întemeietorii pedagogiei ruse.A preconizat fundamentarea pedagogiei pe datele antropologiei filosofice (Omul ca obiect al educaţiei). 

- 1833: S-a născut Élie Ducommun, jurnalist şi activist elveţian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (d. 1906) 

- 1837: A murit Georg Büchner, dramaturg (drame romantice anticipând teatrul naturalist şi expresionist) şi publicist german (n.13.X.1813).Opera sa dramatică a precedat teatrul expresionist şi teatrul absurdului.A publicat drame romantice (Moartea lui Danton, 1835; Woyzeck, postum, 1875), comedia Leonce şi Lena (1836) şi altele. 

- 1841: S-a născut Felipe Pedrell, compozitor, folclorist şi muzicolog spaniol (m. 1922). A depus muncă susţinută de reconstituire a muzicii vechi spaniole. Promotor şi şef al şcolii muzicale moderne spaniole.A scris opere, poeme, trilogia Pirineii şi altele.Opera de folclorist este reprezentată de lucrarea Cancionero popular espanol.

- 1843:S-a născut (la Madrid) soprana de origine italiană Adelina Patti.Adelina Patti (d. 27 septembrie 1919) a fost o soprană de origine spaniolă, considerată de unii drept cea mai mare cântăreaţă de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apreciată pentru vocea sa „agilă şi flexibilă”, specifică sopranelor de coloratură, Patti debutează la vârsta de şapte ani în opera Norma şi susţine ultimul său recital în 1914, când cântă într-un concert caritabil la Londra.

- 1859: S-a născut, la Wik, Uppland, Svante August Arrhenius (m.1927), fizician, chimist şi astronom suedez.Laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1903).Membru al Academiei Suedeze de Ştiinţe, membru de onoare al Academiei Române (1913).A elaborat teoria disociaţiei electrolitice (1887). A efectuat cercetări în domeniul astronomiei, astrofizicii, biologiei,în domeniul disociaţiei (ionizării) electrolitilor (1887) şi în astronomie (teoria cozii cometelor – 1900) Este unul din fondatorii chimiei fizice.

- 1864: S-a născut, la Fălticeni, jud. Suceava, Artur Gorovei (m.1951), folclorist şi etnograf român. Membru de onoare al Academiei Române (1940).Cea mai însemnată contribuţie la dezvoltarea folcloristicii româneşti este editarea revistei Şezătoarea (Fălticeni, 1892-1931), prima publicaţie de folclor din România. Este şi autorul unor lucrări fundamentale de folclor şi etnografie: Cimiliturile românilor (1898), Datinile noastre de nuntă (1910), Credinţe şi superstiţii ale poporului român (1915), Învăţători folclorişti (1940) şi altele

 - 1874: S-a născut regizorul francez Louis Feuillade (m.1925).Între 1906 şi 1924 a realizat 800 de filme. La acestea se adaugă şi vreo sută de scenarii.\Este considerat promotorul, în Franţa, al filmelor în episoade. 

- 1876, 19.II / 2.III: S-a născut sculptorul Constantin Brâncuşi, personalitate marcantă a artei secolului XX; în 1904 se stabileşte la Paris; membru post-mortem al Academiei Române (1990) (m. 1957, la Paris).

- 1878, 19.II / 3.III: Prin semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la San Stefano, s-a încheiat războiul ruso-româno-turc (1877-1878); România, Serbia şi Muntenegru nu au fost admise la negocierea şi semnarea Tratatului (pe motiv că independenţa proclamată de acestea nefiind recunoscută de Marile Puteri, nu puteau apărea ca subiect al unui act internaţional); prin Tratat, Poarta recunoştea independenţa României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului, şi autonomia Bulgariei; totodată, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor erau cedate de către Imperiul Otoman Rusiei, care-şi rezerva dreptul de a le schimba "cu partea Basarabiei detaşată la 1856"

- 1887: S-a născut fizicianul Traian Gheorghiu; lucrări de fotoelectricitate, spectroscopie şi studii asupra semiconductorilor; membru al Academiei Române (m. 1968) 

- 1887: A murit scriitorul olandez Multatuli (pseudonimul lui Edward Douwes Dekker), cunoscut prin romanul cu caracter autobiografic, satiric şi pamfletar „Max Havellar" (n. 1820).A publicat şi literatură aforistică (Idei, 7 vol., 1862-1877). 

- 1888: S-a născut José Eustasio Rivera (m.1928), poet şi prozator columbian. A scris sonete parnasiene de mare bogăţie coloristică prilejuite de peisajul luxuriant tropical (Ţară a făgăduinţei, 1921). Este renumit prin romanul cu unele rezonanţe romantice Vâltoarea (1924),grandios poem închinat junglei amazoniene. 

- 1896: S-a născut André Breton (m.1966), poet şi eseist francez.A trăit în S.U.A. între 1941 şi 1946.Teoretician şi principal animator al suprarealismului – conceput ca „revoluţie a spiritului” (Manifestul suprarealismului, 1924). Opera sa poetică se remarcă prin strălucirea verbală şi imaginea insolită (Dragoste nebună, 1937; Lampa în orologiu, 1948 etc.).André Breton (Tinchebray (Orne), n. 19 februarie 1896 - Paris, d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor şi critic, şef iniţiator şi unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel şi Salvador Dalí printre alţii.Manifestele suprarealiste ale lui Breton conţin cele mai importante expuneri teoretice ale mişcării.

 - 1897: A murit Karl Weierstrass, matematician german, unul dintre fondatorii teoriei funcţiilor analitice de variabilă complexă (n. 1815) 

- 1901: S-a născut Hans Grundig, pictor şi grafician german; militant antifascist (m. 1958).A fost unul dintre fondatorii Asociaţiei artiştilor plastici germani.A realizat lucrări cu caracter militant, reprezentativ fiind ciclul de gravuri Fiare şi oameni. A scris romanul autobiografic Între carnaval şi lăsarea secului.Anti-fascist din punct de vedere politic, artistul s-a inscris in 1926 in partidul Comunist German si a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociatiei Germane a Artistilor Proletari si Revolutionari (ASSO) din Dresda in 1929.Odata cu caderea Republicii de la Weimar, Grundig a fost declarat artist degenerat (termenul folosit de nazisti pentru toate stilurile de arta moderna) si care au inclus lucrarile lui alaturi de cele ale artistilor modernisti in expozitia de Arta Degenerata din Munchen in anul 1937.I s-a interzis sa- si practice meseria si a fost arestat de doua ori, apoi a fost internat in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen intre 1940–1944.In 1945 a plecat la Moscova si a urmat cursurile unei scoli anti-fasciste.S-a reintors in Berlin in anul 1946 si a lucrat ca profesor de pictura la academia de Arte Frumoase din Dresda.

- 1904: S-a născut, la Bucureşti, Mircea Vulcănescu (m.1952), filosof, sociolog şi economist român.S-a format la şcoala lui Dimitrie Gusti şi a lui N. Ionescu. A ocupat diferite funcţii publice. În sociologie s-a apropiat de înţelegerea românească şi ţărănească a existenţei (Realitatea spirituală şi cercetarea monografică a societăţilor; Dimensiunea română a existenţei ş.a.).

- 1908: S-a născut Ana Cartianu, traducătoare şi eseistă; bună cunoscătoare a culturii şi literaturii britanice, a tradus în limba engleză texte fundamentale din literatura română; este autoarea unui "Dicţionar al literaturii engleze" (1971, în colaborare cu I. A. Preda) (m. 1994)

- 1911: S-a născut (în India) actriţa de film britanică Merle Oberon, vedetă anglo-americană a anilor ’30-’40 ai secolului XX (m. 1979). 

- 1922: S-a născut, la Iaşi, Paul Cortez (m.1988), medic şi scriitor român. Specialist în domeniul Psihiatriei, şi-a desfăşurat activitatea medicală la Spitalul „Dr. Gh. Marinescu” din Bucureşti.Cu dublă vocaţie, clinician şi cercetător, a publicat peste 350 de lucrări ştiinţifice. A editat trei volume, cu totul singulare în literatura română: Echivalenţe (1983), Echidistanţe (1985) şi Înainte de a uita (1987). 

- 1924: S-a născut actorul american Lee Marvin, vedetă în filmele de acţiune ale anilor '60 - '70 (m. 1987).A debutat în cinematografie, în 1951, în filmul Sunteţi în navă. A urmat o serie mare de pelicule, ultima fiind Marele cercetaş şi C.T. (1976).

- 1927: Un număr important de adepţi ai fostului Partid Ţărănesc se desprind din Partidul Naţional-Ţărănesc şi creează Partidul Ţărănesc, sub conducerea dr. Nicolae Lupu, care participă la guvernările liberale din anii 1927-1928, pentru ca după o perioadă de căutări să revină în sânul PNŢ (11.III.1934) 

- 1927: S-a născut actorul-mânuitor Valeriu Simion, personalitate recunoscută în lumea teatrului de păpuşi şi marionete 

- 1927: A murit Robert Fuchs, compozitor şi profesor austriac (n. 1847) 

- 1927: A încetat din viaţă, la Copenhaga, Georg Brandes (n.1842), istoric literar şi critic danez de mare prestigiu în lumea literară scandinavă. A exercitat o mare influenţă asupra gândirii europene. Opera sa principală este Curente principale în literatura europeană a secolului al XIX-lea (1872-1890). Prin scrierile sale, Brandes a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii europene

- 1930: S-a născut regizorul de film american John Frankenheimer (m. 2002)

- 1936: S-a născut scriitorul Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist; membru titular al Academiei Române din 1992 (m. 1996).

- 1937: A murit scriitorul uruguayan Horacio Quiroga (n. 1878) 

- 1939: S-a născut interpreta de muzică populară Irina Loghin

- 1940: S-a născut Mircea Radu Iacoban, prozator, dramaturg şi scenarist; redactor, între anii 1961 şi 1966, la Studioul de Radio Iaşi

- 1941: S-a născut Carlos Roque Alsina, pianist şi compozitor argentinian

- 1943: S-a născut Timothy Hunt, biochimist britanic, laureat al Premiului Nobel

- 1950: S-a născut poetul Liviu Ioan Stoiciu

- 1951: S-a născut actriţa Maria Ploae

- 1951: A murit scriitorul francez André Gide; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1947 (n. 1869).

- 1951: A murit Henric Sanielevici, critic literar, sociolog, antropolog şi paleontolog (n. 1875)

- 1952: A murit scriitorul norvegian Knut Hamsun; Premiul Nobel pentru literatură pe 1920. Knut Hamsun (n. 4 august, 1859) a fost un scriitor norvegian. A avut un rol important în modernizarea romanului european. În 1920 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.Este reprezentant al realismului psihologic, în primul rând prin capodopera sa, romanul Foamea (1890).Recunoaşterea iniţială s-a datorat romanului Sult („Foamea”). Această lucrare semiautobiografică descrie apropierea de nebunie, din cauza foamei şi a sărăciei, a unui tânăr scriitor, în capitala Norvegiei, Kristiania. În opinia specialiştilor, romanul a influenţat opera lui Franz Kafka şi a altor romancieri din secolul XX, prin folosirea monologului interior şi a logicii bizare.

- 1955: S-a născut actorul american Jeff Daniels

- 1956: S-a născut Roderick MacKinnon, biolog american, laureat al Premiului Nobel 

- 1961: A încetat din viaţă, la Bucureşti, istoricul român Nicolae Grămadă (n.1892). Timp de peste trei decenii a fost profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Specialist în disciplinele auxiliare istoriei, a publicat circa 40 de lucrări de paleografie chirilică şi latină, diplomatică, heraldică etc. Cea mai vastă şi valoroasă lucrare realizată de el este monografia Toponimia minoră a Bucovinei, apărută postum, în 1996. 

- 1967: S-a născut Benicio del Toro, actor american originar din Puerto Rico 

- 1968: A încetat din viaţă, la Bucureşti, chimistul român Eugen Angelescu (n.1896).Membru titular al Academiei Române (1963), fondator al şcolii româneşti de chimie coloidală.Între anii 1928 şi 1966, a fost profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti.A publicat lucrări în domeniul chimiei organice. 

- 1975: A murit compozitorul şi pianistul italian Luigi Dallapiccola (n. 1904)

- 1986: Uniunea Sovietică plasează pe orbită primul element al staţiei orbitale „Mir"; aceasta va fi „locuită", de-a lungul timpului, de astronauţi de diferite naţionalităţi şi va funcţiona ca un adevărat laborator spaţial (misiunea sa s-a încheiat după 15 ani de orbitare în jurul Pământului, la 23.III.2001, când s-a dezintegrat în atmosferă, deasupra Pacificului de Sud). 

- 1988: A murit René Char, poet, eseist şi filosof francez (n. 1907)

-1992:A intrat în vigoare Acordul privind reconcilierea, neagresiunea şi cooperarea dintre Nordul şi Sudul Peninsulei Coreea (semnat la 13.XII.1991, la Seul, de către premierii R.P.D. Coreene şi R. Coreea); a fost semnată, totodată, şi o Declaraţie privind crearea unei zone denuclearizate în Peninsula Coreea 

- 1996: A murit Ion Constantin Chiţimia, istoric literar şi folclorist (n. 1908)

- 1997: A murit Deng Xiaoping, om politic comunist chinez; secretar general (1956-1967) şi vicepreşedinte (din 1977) al C. C. al Partidului Comunist Chinez; vicepreşedinte al Consiliului de Stat (1954, 1975-1976, 1977-1980); a contribuit la iniţierea unui amplu program reformator al societăţii chineze (n. 1904)

- 2001: A murit regizorul american de film Stanley Kramer (n. 1913)

- 2001: A murit cântăreţul şi compozitorul francez Charles Trenet (n. 1913)

- 2002: A încetat din viaţă Marcela Rusu (n.1926), actriţă română de teatru. A interpretat roluri din dramaturgia românească şi universală cu sensibilitate şi umor (Citadela sfărâmată; Mutter Curage; Cui îi e frică de Virginia Woolf?; Şeful sectorului suflete ş.a.). 

- 2007: Postul Radio România Muzical începe să emită prin satelit 

- 2008: A murit balerina rusă Natalia Bessmertnova (n. 1941)

- 2012: A murit compozitorul Dan Iagnov (născut Dan Ion Marcu); considerat unul dintre cei mai romantici compozitori de muzică pop ai anilor 1980-2012 (n.6.II.1935)

$$$

 23 AUGUST 1944

23 august 1944 - „O palmă dată poporului român și istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz pe care cotropitorul țării l-a folosit în loc de ștampilă” (Ștefan Dumitrescu, „Delirul”, vol.II)

Către sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România, masacrată în fatidicul an 1940, era aruncată într-o situaţie geopolitică imposibilă. „A fi sau a nu fi” era o întrebare care părea că nu are decât un singur răspuns: prăbuşirea în neant, dispariţia ca statalitate sau, în cel mai previzibil caz, includerea sa în URSS ca republică unională. Şi din nou leadershipul politic a fost prins pe picior greşit, leadership care, de fapt, acţiona mai mult în ilegalitate, cu legături confidenţiale atât cu Casa Regală, cât şi cu Conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu, dar şi cu contacte secrete cu Marii Aliaţi occidentali. Era un joc de-a baba oarba. Iar alianţa cu cel de-a Treilea Reich nazist era de gâtul fiecăreia dintre părţile amintite asemenea unei pietre de moară. Tratativele, mai corect, tatonările, şi ale „partidelor istorice” (cu deosebire, Iuliu Maniu, recunoscut ca şef al Opoziţiei democratice), cu anglo-americanii, şi ale mareşalului Ion Antonescu cu Moscova, via Stockholm, au fost tardive, viciate de impardonabile nehotărâri contradictorii, dublate şi de o necunoaştere a „jocurilor de interese” (sfere de influenţă) pertractate (aranjate) de „camarazii de luptă” împotriva lui Hitler: Stalin, Churchill, Roosevelt.

Nu intru în amănunte, azi se cunosc destule lucruri despre acele momente, şi, pare paradoxal, încă nu se ştiu destul de limpezitor. Controversele continuă, aşa cum continuă şi vor mai continua şi pe seama actului istoric de la 23 august 1944 („lovitură de palat”; „trădare naţională”; „insurecţie armată antifascistă”; „revoluţie de eliberare naţională, antifascistă şi antiimperialistă”). Istoriografia românească a fost şi va mai fi tributară unor opinii obediente factorului politic dintr-un moment sau altul. Dar că, atunci, s-a produs un act istoric este de necontestat.

Ieşirea din alianţa cu Germania nazistă şi trecerea în tabăra anglo-americano-sovietică printr-o „întoarcere de front”, şi într-o, cum apreciam, situaţie geopolitică imposibilă, pune în faţa „faptului împlinit” şi Moscova (aici surpriza a fost totală şi neplăcută şi a determinat Kremlinul să-şi revizuiască strategia pe „aliniamentul România”), şi Londra, şi Washingtonul.

În realizarea acestui act istoric au existat erori ale căror „răsuflări otrăvite” românii le „percep” şi după optzeci de ani. Să le luăm pe rând.

- Lipsa de viziune în perspectivă, de intuire, dacă vreţi, a ce va urma, a făcut ca, într-un moment de răscruce, conspiratorii (Casa Regală, Partidul Comunist, partidele coalizate în Blocul Naţional-Democrat: naţional ţărănist, naţional liberal, social-democrat,) antihitlerişti şi antiantonescieni să nu fi avut un plan clar de acţiune dând „lovitura de palat” („de stat”) şi trecând peste noapte armata, la ordinul regelui Mihai I, dintr-o tabără în alta (rupere de front sau trădare națională?) în „goana calului”, ceea ce lui Stalin i-a facilitat formularea unui fals: capitularea, deci înfrângerea Armatei Române, ceea ce în realitate nu s-a produs. Pe acest fals a mai inventat încă unul: eliberarea României de către Armata Roşie. Aliaţii anglo-americani care, totuşi, ştiau adevărul, s-au făcut că astfel au stat lucrurile. Din interese meschine: prezervarea propriilor sfere de influenţă.

Eroarea conspiratorilor, chiar dacă se invocă presiunea evenimentelor militare pe frontul din Moldova şi insuficienţa „timpului de manevră” se evidențiază chiar în derutanta „Proclamaţie către ţară” a regelui Mihai I, transmisă de Radiodifuziunea Română spre miezul nopţii zilei de 23 august 1944.

„Un nou guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţuinile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Societică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. [...] Naţiunile ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne...” - se susţine fals în Proclamaţie.

Eroare fatală. Conspitatorii nici în al doisprezecelea ceas nu au tratat termenii unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, dar mai ales cu regimul stalinist. Ca atare, armistiţiul invocat nu a fost altceva decât o iluzie (o autoamăgire?), iar Stalin şi mareşalii săi, în lipsa unui astfel de document esenţial, pe care l-au eludat cu premeditare aproape trei săptămâni, au determinat Guvernul României, la 12 septembrie, să-l semneze „în genunchi”, iar Londra şi Washingtonul au fost de conivenţă cu Stalin. măsluiseră cărţile împreună. Anglo-americanii n-aveau nimic de pierdut, dar României Marii Aliaţi nu i-au „garantat independenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne […] drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării […] dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta” (din Proclamaţia citită - nu concepută - de un rege infantil - n. r.).

României nu i-a fost recunoscută nici cobeligeranţa, ba, dimpotrivă, încă din preambulul armistiţiului, cu asentimentul Londrei şi Washingtonului, i s-a impus României statutul de stat învins. Dacă i s-ar ri recunoscut cobeligeranţa, ar fi fost pusă pe picior de egalitate cu învingătorii Germaniei naziste, anulându-se, pe cale de consecinţă, prevederea „pactului Ribbentrop-Molotov” cu privire la Basarabia şi Bucovina de Nord, iar Stalin ar fi fost nevoit să discute cu Bucureştiul apartenenţa celor două pământuri neaoş româneşti. Moscova a jucat cu infatuarea marelui învingător, la cacealma, iar România n-a avut sprijinul Statelor Unite şi Marii Britanii. (una din marile trădări ale Occidentului comise împotriva României - n.r.) A fost lăsată singură în bătaia crivăţului de la Kremlin. Iluziile din Proclamaţie au fost pierdute definitiv la Moscova în 12 septembrie 1944. Şi efectele, reiterez, le-am resimţit zeci de ani, le resimţim şi în prezent și le vom resimţi şi în viitorul apropiat.

Nota bene. Să amintesc pentru cei mulţi care nu ştiu, poate însă că au auzit, istoricii, geopoliticienii, diplomaţii, serviciile secrete de bună seamă fiind în temă, că, în urmă cu aproape trei secole, acel ilustru reformator al societăţii ruseşti, care a fost Petru I cel Mare, a lăsat un celebru aşa-zis testament politic în care a previzionat „liniile directoare de forţă” ale evoluţiei imperiului ţarilor moscoviţi. Iar una din aceste „linii directoare” îi povăţuia (era o poruncă) pe urmaşii săi la conducerea uriaşului imperiu că, pentru a dicta în Europa, Rusia trebuia să realizeze această strategie împreună cu Prusia (Germania) în beneficiul reciproc, şi când aliatul i-ar fi ameninţat poziţia, să se bată cu acesta, apoi din nou să se alieze în aşa fel încât laolaltă să impună continentului, mai ales în zona sa central-estică, politica de urmat funcţie de evoluţii şi împrejurări, ameninţând nesupunerea cu şantajul. Conform acestei ecuaţii politice, bunăvoinţă reciprocă - lovituri militare în caz de defecţiune a alianţei - bunăvoinţă reciprocă, Moscova şi Berlinul au dominat spaţiul central-estic şi sud-estic european. Ecuaţia funcţionează şi astăzi, în prezent Rusia şi Germania aflându-se în momentul de bunăvoinţă reciprocă (secretă), niciuna nedorindu-şi denunţarea maleficului „pact Ribbentrop-Molotov”.)

- Indecizia Conducătorului statului,mareşalul Ion Antonescu - subordonat unui cavalerism de tip militar și al unei educaţii militare care te obliga să-ţi respecţi inamicul și aliatul - în a se desprinde ferm şi la timp, fără reticenţe, din dispozitivul de luptă al Wehrmacht-ului, cu atât mai mult cu cât nu era obligat să respecte condiţiile vreunui pact de alianţă cu cel de-Al Treilea Reich.

România se afla în război cu URSS ca efect al notelor ultimative pe care Moscova le adresase în 26 şi 28 iunie 1940, de fapt, declaraţii de beligeranţă. Peste un an Armata Română intra în luptă alături de Wehrmacht în temeiul unei înţelegeri pe încredere: petrol contra sprijin militar.

În momentul crucial din vara lui 1944, mareşalul avea, mâinile legate. Astăzi ştim că Stalin nu a dorit să discute soarta României decât cu Ion Antonescu, pentru care nutrea un real respect ca, de altminteri, şi Londra şi Washington-ul. Şi cu toate că Opoziţia naţional-ţărănistă, naţional-liberală şi social-democrată îi încredinţase mandatul de a trata termenii armistiţiului, mareşalul a fost bântuit de remuşcări de conştiinţă. (A plătit şi el şi ţara pentru trădarea Regelui Mihai – n.r.)

La 9 mai 1945 tunurile au amuţit pe frontul european al celui de-Al Doilea Război Mondial. Geografa politică a continentului îşi schimba, într-o măsură semnicativă, dimensiunile. Apoi, „Cortina de Fier” a căzut tranşând continentul în două mari orizonturi geopolitice: comunist în est (sfera de influenţă sovietică) şi al lumii libere (supervizor, Statele Unite ale Americii).

Funcţie de această departajare s-au desfăşurat şi conciliabulele „păci de la Paris” din 1946-1947, României impunându-i-se starea de înfrângere şi vasalitatea faţă de „Big Brother” bolşevic de la răsărit. Curios rămâne până astăzi faptul că, la Paris, marii învingători au fost loviţi de o ciudată amnezie: „pactul Ribbentrop-Motolov”. Londra şi Washington-ul, grijulii cu reacțiile lui Stalin, nu s-au încumetat să-l aducă în discuţie.

Efectele sale s-au văzut pe teren, la trasarea frontierelor: Estonia, Letonia, estul Poloniei, sud-estul Cehoslovaciei, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost „uitate” în lăuntrul URSS. Şi s-a parafat.

Notă - Extras din lucrarea „Destin românesc la răspântie neliniştită de milenii (Eseu despre scenarii şi primejdii asasine la un veac de la izbucnirea Marelui Război şi la şapte decenii de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial)”.

$$$

 ALEXANDRU JAR

Motto: ,,Am fost mințiți când ni s-a spus că Tito e un călău, sau suntem mințiți astăzi? Cine ne duce în eroare? Și de ce? Cine-și bate joc de noi? Și de un popor întreg? De ce am fost ațâțați împotriva acestei țări despre care aflăm astăzi că ne leagă o puternică prietenie istorică?” –Alexandru Jar, 1956

„Un declasat!, „Un lumpen!”, „Un dezaxat!” – așa se exprimau foștii săi camarazi din clandestinitatea comunistă și din Rezistența franceză despre cel care, la începutul anilor ’50, fusese flagelul realismului socialist, portdrapel al pretențiilor internaționaliste ale PMR, văduv al celebrei militante Olga Bancic, decapitată de naziști la Stuttgart în 1944, după ce, în primăvara anului 1956, acesta îndrăznise să spună la o ședință a activului de partid din raionul „I. V. Stalin”, ținută la sala Floreasca, ceea ce mulți gândeau și nimeni nu avea curajul să o spună. Intelectualul comunist Alexandru Jar (sau Solomon Iacob, adresat familiar ca „Pașchela”, născut în anul 1911 și decedat în 1988) a făcut-o în prezența liderilor partidului, inclusiv a primului secretar al CC al PMR. Era la doar câteva săptămâni după ce, în ședința închisă a Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Sergheievici Hrușciov rostise „Raportul Secret”, dinamitardul document care a făcut să explodeze nu doar mitul lui Stalin, ci și mitul unității monolitice a comunismului mondial. Se intrase în era centrifugă, a ceea ce liderul comunist italian Palmiro Togliatti a numit „policentrism”.

Jar fusese unul dintre intimii lui Gheorghiu-Dej, era adeseori invitat seara la agapele organizate la reședința acestuia de pe Bulevardul „I. V. Stalin” (clădirea renovată este astăzi sediul PNL) ori la Ștrandul CC-ului. Bun povestitor, îl amuza pe hiper-vicleanul domnitor de partid și de stat. Era printre foarte puținii care nu se temeau de Iosif Chișinevschi, de Leonte Răutu ori de satrapul literar Mihai Beniuc. Avea propriul pedigriu revoluționar, mult mai impresionant decât al instructorilor secției de propagandă. Urmărea presa din țările socialiste, era la curent cu ceea ce s-a numit dezghețul post-stalinist. A spus lucruri iconoclaste într-un interviu luat de Mihail Petroveanu și apărut în „Gazeta Literară”. Se imagina probabil un Adam Ważyk al României. În fond, și poetul polonez fusese un stalinist înflăcărat, ceea ce nu l-a împiedicat să publice, în 1955, „Poemul pentru adulți”, unul dintre cele mai influente și impresionante texte ale literaturii trezirii din ceea ce Kant a numit „somnul dogmatic”. În anii de maxim dogmatism, Jar fusese, alături de Petru Dumitriu, mesagerul celei mai virulente forme de realism socialist. Primul fusese însărcinat cu glorificarea Canalului („Drum fără pulbere”), cel de-al doilea, cu producția de literatură apologetică menită să fortifice mitul genialului conducător proletar (Gheorghiu-Dej). Este de notat că în acea perioadă Petru Dumitriu s-a abținut de la orice aluzie contestatară, iar în anii care au precedat „defecțiunea” sa pregătea un volum intitulat „Biografii contemporane” în care doar talentul său real îl diferenția de servilismul abject al între timp mazilitului Jar…

Dar Jar s-a înșelat: Gheorghiu-Dej nu era Bolesław Bierut, a cărui auto-încredere fusese dramatic șubrezită de Noul Curs. PMR nu era Partidul Muncitoresc Unit Polonez, nu exista la vârf un grup măcar vag reformator. În aprilie 1954, deci la un an și o lună de la moartea genialissimului generalissim, Biroul Politic al PMR votase în unanimitate pentru executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. În România nu exista un Władysław Gomułka ori un Imre Nagy. Miron Constantinescu însuși, ulterior rivalul lui Dej, votase și el pentru lichidarea celui mai talentat dintre intelectualii comuniști români. Despre Miron Constantinescu a publicat recent o remarcabilă biografie istoricul Ștefan Bosomitu.

În anii stalinismului dezlănțuit, Jar fusese un stalinist din categoria pură și dură, fără ezitări, exaltat, vehement și agresiv. Cărțile sale erau simpliste, teziste, monotone și monocorde. Dar avea un statut special, era ilegalistul paradigmatic, venea din subteranele ilegalității și din penumbra Rezistenței franceze. Așa cum menționa el însuși în numeroasele autobiografii scrise în anii 50′ și 60′, aflate în dosarul de partid de la Arhivele Naționale (Fond 53), ajunsese la Paris în noiembrie 1937, trimis de PCdR pentru a scrie un roman intitulat „Grivița” (tot la Paris a făcut parte din grupul care ocupa de logistica plecărilor spre Brigăzile Internaționale din Spania). Cartea n-a mai apărut, dar, în mod cert, acest angajament al lui Jar a contat imens în relația cu Gheorghiu-Dej, care îl vedea Alexandru drept unul dintre mitografii săi favoriți. De aici și frustrarea dictatorului când a aflat că, în conversații private purtate după moartea lui Stalin, omul său de maximă încredere se transformase într-un „clevetitor”.

În perioada stalinsimului dezlănțuit (1948-1953), Jar mergea adeseori la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, unde tuna și fulgera, în discursuri interminabile, împotriva dușmanilor poporului. Îi plăcea să înfiereze. Tocmai de aceea l-a ales Dej, îndemnat de Răutu, să devină tribunul unui imposibil anti-stalinism în interiorul celui mai stalinist partid comunist european, cu excepția, poate, a celui albanez. Era de fapt o răzbunare a despotului împotriva sicofantului transformat în apostat. Pentru Dej și Răutu, era limpede că autorul „Sfârșitului jalbelor” nu putea deveni catalizatorul unei redutabile revolte intelectuale. Argumentele sale morale nu aveau fundamentul de credibilitate pe care își clădiseră inconoclasmul un Gyula Háy în Ungaria, ori un Leszek Kołakowski în Polonia.

Acestea fiind zise, Jar era sincer. Nu era un poltron ori un oportunist. Își jucase destinul pe cartea comunistă. Trăise dezvăluirile lui Hrușciov ca pe o traumă personală. Întreg edificiul de iluzii pe care își clădise viața i s-a părut, subit, unul năruit. Fusese sincer ca stalinist, era acum sincer ca anti-stalinist. Zeul său murise, la propriu, și acum la figurat. A luat cuvântul, Dej îl aproba verbal, îl îndemna să nu se oprească din exprimarea publică a unui lung și refulat năduf. Jar l-a crezut. După care a urmat pauza rău-prevestitoare. A apărut la tribună perfectul acrobat Răutu, a scos la iveală dedicații primite de la Jar de-a lungul anilor, ploconitoare, sicofantice, penibile. L-a acuzat de toate păcatele posibile și imposibile: impostor strecurat în literatură, egoman, megaloman, lumpen, bolnav de carierism. L-au apărat doi scriitori, ambii teribil de compromiși ei înșiși: Ion Vitner (demolatorul lui Eminescu) și Mihail Davidoglu (dramaturg submediocru, autor al penibilei piese „Cetatea de foc”). În rest, atac după atac, denunț după denunț, jurăminte de credință pentru tovarășul Gheorghiu-Dej și pentru unitatea de nezdruncinat a partidului amenințată de stihia mic-burgheză al cărei promotor era de-acum demonizatul Jar. Au urmat ședințele de înfierare la Uniunea Scriitorilor, articolele de fond din revistele literare, în primul rând din „Gazeta Literară” (vezi cartea Luminiței Marcu pe subiect).

Peste noapte, marele combatant a devenit un renegat, a încetat practic să mai existe în spațiul public. A avut noroc că n-a fost arestat. Cărțile i-au dispărut din librării și biblioteci. Fiica sa a devenit Dolores Bancic (în loc de Jar). Ea a continuat să locuiască în cartierul Primăverii, el a fost obligat să părăsească spațiul sacru al nomenclaturii și s-a mutat de pe strada Turgheniev, pe strada Aviator Zorileanu (în apropierea Mănăstirii Cașin). Apelează în mod constant la conducerea AFDA (Asociația Foștilor Deținuți Antifasciști, cunoscută și sub acronimul „FIAP”) pentru a obține mici avantaje (mărirea pensiei ori tratamente medicale în varii stațiuni). Referatul medical din 11 iulie 1957, semnat de medicul consultant principal, conferențiarul universitar Leon Caffé, recomandă trimiterea lui Jar la tratament „de altitudine medie”, fie la Bușteni, fie la Poiana Țapului, pe motiv de nevroză astenică. Diagnosticul era așadar pus de unul din membrii colectivului medical de pe lângă CC al PMR, socrul lui Ion Ianoși, pe atunci instructor la Secția Știință și Cultură, ulterior profesor de estetică la Universitatea din București. Fiica lui Leon Caffé, Janina Ianoși, a predat socialism științific la Universitatea din București și, după 1990, a publicat remarcabile traduceri, inclusiv din Jürgen Habermas, Marina Țvetaieva, Boris Pasternak ori Vladimir Soloviov și Nikolai Berdiaev.

În 1960, Alexandru Jar se adresează lui Gheorghiu-Dej cu un memoriu în care se justifică și cerșește mila partidului. Nu-și putea concepe existența în afara sectei mesiance la care aderase în anii ’30. Rezoluția de respingere a cererii de reprimire în partid vine inclement în 1961.

După moartea lui Dej, a fost reabilitat pe data de 13 decembrie 1967, când i s-a ridicat sancțiunea de partid. Referatul a fost semnat de același sinistru inchizitor Dumitru Coliu, care condusese ancheta în 1956-1957. A mai publicat câteva cărți, s-a stins din viață uitat și însingurat în noiembrie 1988. Un capitol tragic dintr-o sagă în care credințele cele mai febrile s-au intersectat cu logica de oțel a comisarilor ideologici. Tânăra generație de intelectuali români nu mai știa cine a fost Alexandu Jar. Efortul său de a zdruncina piramida puterii dictatoriale fusese ucis în fașă din cauza jocurilor de culise ale lui Dej, dar și a lașității colegilor săi (de la Ov. S. Crohmălniceanu și Maria Banuș, la Veronica Porumbacu și Paul Georgescu) care și-au justificat capitulările și compromisurile din acei ani fatidici, precum mai târziu despre Paul Goma, prin sentința „Jar nu are talent”. Ca și cum talentul era problema…

Studierea Dosarului Jar ne îngăduie să reconsiderăm rolul Comisiei Controlului de Partid, al Uniunii Scriitorilor, al unor personalități precum Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu, Dumitru Coliu, Ion Vințe (Ianos Vincze), Constanța Crăciun (ministru al Culturii, soția lui Vințe), Pavel Țugui (extrem de virulent ca adjunct al lui Leonte Răutu, în pofida autojustificatoarelor sale amintiri publicate după 1990), Mihai Beniuc, Mihai Novicov, Gheorghe Adorian (a se vedea și cartea de dialoguri cu Imre Tóth apărută la Humanitas), Eugenia (Rosea) Luncaș (ilegalistă faimoasă, cea mai apropiată prietenă a Zinei Brâncu, primul rector al Școlii de Partid ce avea să se numească „Ștefan Gheorghiu”), Alexandru Buican-Arnoldi (îndârjit cominternist, unul din șefii emigrației românești din Franța, deportat la Auschwitz, revenit în țară și numit ministru-consilier la Belgrad înaintea rupturii cu Iugoslavia), dar și semnificația referatelor de cadre și a autobiografiilor în funcționarea a ceea ce numim cultura politică a ideocrației comuniste din România.

$$$

 BEDA

Sfântul Beda Venerabilul, născut cândva în jurul anului 673 d.Hr. în Jarrow, Anglia, a fost poet, teolog și istoric. Beda este cunoscut în principal pentru Historia ecclesiastica gentis Anglorum ( Istoria ecleziastică a poporului englez , 731), care documentează convertirea triburilor anglo-saxone la creștinism și a popularizat metoda de datare a evenimentelor din momentul nașterii lui Hristos. Majoritatea celor aproximativ 38 de opere ale lui Beda au supraviețuit mai bine de o mie de ani prin duplicare. „ Cântecul morții al lui Beda ”, cunoscut și sub numele de „Plângerea lui Beda ” , este cel mai copiat poem în limba engleză veche din manuscrisele istorice, supraviețuind în peste 35 de iterații existente. 

După cum documentează însuși Bede în Historia ecclesiastica, el a fost crescut de la vârsta de șapte ani în mănăstirea Sfântul Petru din Monkwearmouth, unde a fost hirotonit diacon la vârsta de 19 ani și a devenit preot la 30 de ani. Pe lângă copilăria timpurie și scurtele călătorii, Bede și-a petrecut întreaga viață la mănăstire. Cele mai vechi lucrări ale sale cunoscute au fost tratate despre epigrame, versuri și imnuri. De temporibus ( Despre timpuri ), prima scriere majoră a lui Bede despre cronologie, a fost scrisă în 703 și extinsă în 725 într-o versiune mai amplă, De temporum ratione ( Despre socoteala timpului ). Bede a fost renumit în toată Anglia și Europa pentru scrierile sale. Este singurul englez numit Doctor al Bisericii și singurul englez admis în Paradiso- ul lui Dante .

Bede a terminat Historia ecclesiastica cu aproximativ trei ani înainte de moartea sa, în 735. Se crede că „Cântecul morții al lui Bede” a fost scris pe patul său de moarte, dar nu există nicio dovadă că Bede ar fi fost autorul acestei poezii. Discipolul său, Cuthbert, îl descrie pe Bede lucrând cu înfrigurare la traducerea - sau posibil la corectarea - lucrării De natura rerum de Isidor din Sevilla în momentul morții sale. Bede a fost declarat Venerabil în 836 și canonizat în 1899. Bede a fost înmormântat lângă mănăstirea sa până în 1370, când trupul său a fost depus într-un altar din Capela Galileii a Catedralei din Durham.

$$$

 CRISTINA LUCA BOICO

Născută Bianca Marcusohn pe 8 august 1916 în Botoșani, România, Cristina și familia ei făceau parte din clasa de mijloc evreiască. Conform mai multor site-uri, România este o „țară profund francofilă”, franceza fiind limba elitei române încă din secolul al XVIII-lea. În perioada copilăriei sale, franceza era o limbă obligatorie predată în școli, iar ea și sora ei au crescut citind literatură franceză.

În timp ce frecventa Liceul Carmen Sylva, o școală de elită cu o excelentă reputație națională, Cristina a avut prima ei confruntare antisemită, despre care a descris ulterior că unii dintre elevii neevrei „mențineau o anumită distanță față de noi”. În plus, școala avea un cămin special rezervat elevilor evrei, care era adesea atacat de elevi neevrei. A petrecut destul de mult timp la căminul Schuller, dezbătând meritele comunismului cu studenții sioniști. Ea, împreună cu mulți alții, au susținut că comunismul ar putea pune capăt antisemitismului, deoarece „promitea o lume mai bună pentru toți și, prin urmare, eliberarea autentică a poporului evreu, permițând o înflorire completă a potențialului său, dizolvând naționalitățile, religiile și etniile”.

În 1937, a fost exmatriculată din universitate din cauza activităților sale politice și a părăsit România pentru a...

și-a continuat studiile la Sorbona. Trei ani mai târziu, a participat la demonstrațiile din 1940 pentru a protesta împotriva arestării lui Paul Langevin, un fizician francez care și-a exprimat deschis opoziția față de fascism. A fost arestată, dar eliberată rapid.

În anul următor, s-a alăturat Organisation Spéciale—Main-d'Euvre Immigrée (OS-MOI), gruparea armată a Forței de Muncă Imigrante, și a venit cu primul ei pseudonim: Monique. Până în 1942, își pierduse slujba de traducătoare și a început să lucreze cu normă întreagă pentru OS-MOI. La scurt timp după aceea, organizația a fuzionat cu alte două grupuri, iar ea și-a schimbat numele pentru ultima dată în Cristina Luca. Rolul ei a fost extins, devenind ofițer de informații. A selectat ținte pentru atacurile rezistenței și a colectat informații. Se pare că, la cunoștința profesorilor ei, a furat substanțe chimice din laboratorul școlii pe care le-a dat partizanilor. Cu cunoștințele sale de chimie, a construit cocktailuri Molotov pentru misiuni de sabotaj.

În primele șase luni ale anului 1943, au avut loc paisprezece deraiere de trenuri, treizeci și patru de acte de incendiere sau atentate cu bombă și patruzeci și trei de asasinate. Nu se știe câte dintre aceste activități au implicat-o pe Cristina. Până în 1944, a fost repartizată în luptă și a participat la mai multe atacuri partizane. În timpul eliberării Parisului din august 1945, a făcut parte din revoltă, iar după eliberarea orașului, s-a înrolat în armata franceză ca locotenent.

După război, Cristina s-a întors în România, s-a căsătorit în cele din urmă și a lucrat la Ministerul Afacerilor Externe. Din cauza schimbării climatului politic, a fost demisă din funcție în 1952, iar soțul ei a fost „epurat din funcție” câteva luni mai târziu. În cele din urmă, au părăsit România și s-au stabilit în Franța, unde ea a decedat în 2002, la vârsta de 85 de ani.

$$$

 FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI

Feodor Mihailovici Dostoievski a fost unul dintre cei mai importanti scriitori rusi din secolul al XIX-lea. Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori din istorie, operele sale fiind adevarate capodopere in care ilustreaza criza din vremea sa, atat de ordin politic, cat si social. Dostoievski a fost un exceptional ilustrator al psihologiei umane, in operele sale punandu-se accent pe psihicul uman si pe actiunea omului in situatii exceptionale, aspecte specifice secolului in care a trait el. Datorita bogatiei literare reprezentate de cartile sale, acestea au fost traduse in multe limbi, fiind studiate in cadrul universitatilor de profil de pretutindeni.

Feodor Mihailovici Dostoievski s-a nascut in 30 octombrie 1821, fiind al doilea fiu al familiei Dostoievski. Parintii lui au murit in 1837, respectiv 1839, iar el si fratele lui Mihail au urmat Academia Tehnica Militara din Sankt Petersburg incepand cu anul 1837. Despre moartea tatalui sau din 1839, se spune ca acesta a fost omorat de unul dintre slujitorii sai care i-ar fi turnat vodka pe gat pana cand s-a inecat. In 1849 Dostoievski a fost inchis pentru ca s-a manifestat impotriva statului condus in acea perioada de tarul Nicolae I, iar in 16 noimebrie a fost condamnat la moarte pentru ca avea legaturi cu un cerc de intelectuali liberali, Cercul Petrasevski. El nu a fost executat ci a petrecut 4 ani in Siberia, si inca 5 ani in serviciul militar, dupa care s-a intors in Sankt Petersburg. In timpul sederii in Siberia s-a imbolnavit de epilepsie, dar si-a schimbat si viziunea, dintr-una liberala intr-una conservatoare, si a devenit un om foarte religios. Tot in Siberia s-a casatorit cu vaduva unui fost om important din locurile acelea, Maria Dmitrievna Isaeva, dar aceasta a murit in anul 1864, iar la scurt timp moare si fratele sau, Mihail. Dostoievski a devenit un impatimit al jocurilor de noroc, din cauza lipsei banilor ajungand sa aiba datorii foarte mari, perioada in care a scris romanele „Jucatorul” si „Crima si Pedeapsa”.

Feodor Mihailovici Dostoievski a calatorit o vreme in Occident, unde s-a casatorit cu o stenografa de 20 de ani, Anna Snitkina, dar se intoarce in Rusia unde traieste pana la data de 28 ianuarie 1881 in statiunea Staraia Russa. Mormantul sau se afla in Sankt Petersburg, langa manastirea Alexandr Nevski.

De-a lungul vietii a fost publicist si scriitor, cele mai importante opere ale sale, in ordine cronologica a aparitiei, fiind: Oameni Sarmani, Omul dedublat, Nopti Albe, Netoska Nezvanova, Satul Stepancikovo si locuitorii sai, Umiliti si obiditi, Amintiri din casa mortilor, Insemnari din subterana, Crima si Pedeapsa, Jucatorul, Idiotul, Demonii, Adolescentul si Fratii Karamazov, aceasta din urma fiind considerata cea mai de valoarea opera a sa. Ca si jurnalist a publicat „Jurnalul scriitorului” intre anii 1873 si 1881, ziar in care scria povestiri, schite si articole despre evenimentele din acele timpuri.

Romanele sale sunt caracterizate prin prezenta unui dramatism acut, personajele sale sunt tipice, cu trasaturi morale si psihologice bine conturate si care se angreneaza in discutii filosofice tipice acelei epoci. Timpul desfasurarii actiunii este relativ scurt, pe baza romanelor sale putandu-se face si ecranizari sau reprezentari pe scena, temele predominante in opera sa fiind mandria, valorile familiei, cautarea linistii sufletesti, sinuciderea sau ortodoxia (evidentiata in ultimul sau roman, Fratii Karamazov, scris dupa ce Dostoievski a devenit credincios).

Opera lui Feodor Mihailovici Dostoievski a influentat o multime de autori foarte importanti din secolul XX, printre care se numara si Mircea Eliade (Huliganii) si Nicolae Breban (Animale bolnave). Alti prozatori ai secolului XX ale caror opera a fost puternic influentata de catre acest clasic rus sunt: Marcel Proust, Franz Kafka, Henry Miller, D.H.Lawrence, Gabriel Garcia Marquez, Albert Camus si Yukio Mishima, unii dintre ei fiind chiar laureati ai Premiului Nobel pentru Literatura.

$$$

 Elementele vitale necesare vieții...

1. Oxigenul (O₂) – respirația vieții

De unde se obține?

Din aer. Îl inspirăm prin plămâni.

Cum ajunge în corp?

În plămâni, oxigenul trece în sânge și este transportat de hemoglobină către toate celulele.

De ce este vital?

Fără oxigen, celulele nu pot produce energie (ATP).

Fără energie, organele cedează. Creierul rezistă doar câteva minute fără oxigen.

Oxigenul este scânteia care aprinde focul vieții în fiecare celulă.

2. Apa (H₂O) – mediul vieții

De unde se obține?

Din lichidele pe care le bem și din alimente.

Corpul produce și o cantitate mică de „apă metabolică” în timpul arderilor celulare.

De ce este vitală?

Transportă nutrienți și oxigenul în sânge

Elimină toxinele prin rinichi

Reglează temperatura corpului

Participă la toate reacțiile chimice din organism

Fără apă, viața se oprește în câteva zile. Apa este terenul pe care se desfășoară viața.

3. Sodiul (Na⁺) – echilibrul și impulsul

De unde se obține?

Din alimentație, în special din sare (clorură de sodiu).

Se găsește natural în multe alimente, dar este adesea consumat în exces.

De ce este vital?

Reglează echilibrul lichidelor în corp

Ajută la transmiterea impulsurilor nervoase

Participă la contracția musculară

Fără sodiu, sistemul nervos nu ar funcționa corect.

Prea mult, însă, poate afecta inima și tensiunea arterială.

4. Potasiul (K⁺) – ritmul și stabilitatea

De unde se obține?

Din alimentație: fructe (banane), legume, cartofi, leguminoase.

De ce este vital?

Reglează activitatea inimii

Participă la transmiterea impulsurilor nervoase

Ajută la funcționarea mușchilor

Echilibrează efectele sodiului

Sodiul și potasiul funcționează împreună, ca două fețe ale aceleiași monede.

Un dezechilibru poate provoca tulburări de ritm cardiac sau slăbiciune musculară.

Ideea ordonată, în esență

Viața biologică are nevoie de:

Oxigen – pentru energie

Apă – pentru susținerea reacțiilor vitale

Sodiu – pentru echilibrul fluidelor și impulsuri nervoase

Potasiu – pentru inimă și stabilitate celulară

Primele două vin direct din mediul înconjurător (aer și apă).

Ultimele două provin în principal din alimentație.

Text preluat .