$$_

 S-a întâmplat în 17 februarie1826, 17/29: În această zi, s-a născut Nicolae Popea, episcop ortodox, istoric şi cărturar; ca deputat în Dieta Transilvană şi preşedinte al Consiliului Naţional Român din Transilvania a luptat pentru drepturile politice şi culturale ale românilor din această regiune; s-a numărat printre iniţiatorii editării, în 1884, a gazetei „Tribuna"; membru al Academiei Române (d. 1908).

Episcopul Nicolae Popea s-a născut în localitatea Satulung, lângă Brașov 9 Săcelele de azi), în 17 februarie 1826, într-o familie preoțească. A moștenit de la părinții săi credința curată, corectitudinea în purtare și dragoste de neamul care l-a plămădit. La botez, el a primit numele Neagoe, după tatăl său, Nicolae fiind numele de călugărie. Școala elementară a urmat-o în localitatea natală, clasele gimnaziale inferioare în Brașov, iar clasa numită „Poetică” și primul curs de filosofie le-a făcut la Blaj. Cursul al doilea de filosofie, împreună cu alte studii de drept le-a absolvit în Cluj. În acest oraș s-a aflat printre inițiatorii unei mișcări culturale românești, alături de Alexandru Pop și de alți colegi ai săi, întemeind în 1845 o societate stu­dențească de lectură, care își avea propriul organ literar de presă, editat în format manuscris și intitulat „Aurora sau zorile pentru minte și inimă”. Împreună cu Alexandru Papiu Ilarian, a fost redactorul acestei gazete.

De la Cluj, în anul 1846, Nicolae Popea a plecat la Viena să studieze teologia. Nu a reușit să absolve studiile teologice din pricina revoluției izbucnite în Transilvania și s-a întors la Brașov, unde a avut rolul de căpitan la garda românilor brașoveni. A reluat mai apoi studiile și le-a absolvit în anul 1849, în același an fiind angajat în oficiul de stat ca slujbaș la locotenența transilvăneană, iar mai târziu la Prefectura din Deva. În anul 1852, el a fost numit la judecătoria regională din Șomcuta Mare, oficiu în care a rămas până în 1856. Din acest an a fost cooptat de Andrei Șaguna în administrația eparhială de la Sibiu, loc unde a deținut mai multe funcții: secretar consistorial, profesor de teologie și administrator protoprezbiterial al tractului Nocrich-ului, servicii în care a slujit până în anul 1869. În această perioadă a fost hirotonit diacon și preot, apoi hirotesit protosinghel. În sinodul arhidiecezan de la începutul anului 1870, Mitropolitul Andrei Șaguna l-a numit vicar episcopesc, iar în 1871 l-a hirotesit arhimandrit. După moartea Mitropolitului Șaguna, mulți dintre fruntașii românilor din Sibiu l-au considerat pe Nicolae Popea ca fiind cel mai vrednic urmaș al marelui său dascăl și protector, însă, fiind un militant activ pentru drepturile românilor, nu a putut ocupa scaunul de mitropolit din rațiuni politice...

La sinodul electoral ținut sub prezidiul Mitropolitului Miron Romanul în 27 martie 1889, Nicolae Popea a fost ales în unanimitate Episcop al Caransebeșului. În 1 iunie, el a fost confirmat ca episcop prin decret imperial, iar în 11 iunie a fost hirotonit la Sibiu ca Episcop al Diecezei Caransebeșului. Înscăunarea la Caransebeș a avut loc în 2 iulie. Realizările sale în cei 19 ani cât a păstorit Episcopia Caranse­beșului au fost însemnate, deși perioada în care și-a desfășurat activitatea a fost una dintre cele mai grele pentru Biserica Ortodoxă din monarhia austro-ungară. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut la Caransebeș a fost întemeierea fondului de pensie al protoprezbiterilor, al asesorilor, al oficianților diecezani și al profesorilor de teologie. O grijă deosebită a arătat și pentru înființarea unui fond de întrajutorare a preoților săraci, a preoteselor văduve și a orfanilor ce proveneau din familiile preoților. Episcopul Nicolae Popea a construit la Caransebeș un sediu pentru Institutul Teologic Diecezan și a înființat Internatul Teologic și Pedagogic. 

Școlile sătești confesionale au fost și ele în permanenta purtare de grijă a ierarhului caransebeșean. Într-un climat ostil credinței ortodoxe și spiritului românesc, acestea au desfășurat o intensă activitate de organizare, instruire și educare a credincioșilor din eparhie. Cele mai reprezentative lucrări ale Episcopului Nicolae Popea au fost: „Vechea Mitropolie Ortodoxă Română a Transilvanieiî (1870) și „Arhiepiscopul și Mitropolitul Andrei baron de Șaguna, sau luptele naționale-politice ale românilor între anii 1846-1873” (1889). Acestora li s-au adăugat numeroasele studii și articole publicate în „Telegraful Român” și în „Foaia Diecezană”.

În ziua de 26 iulie/8 august 1908, Episcopul Nicolae Popea a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat în cimitirul Bisericii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Caransebeș.

Surse:

http://biserica.org/WhosWho/DTR/P/NicolaePopea.html

http://libruniv.usarb.md/xXx/reviste/confbib/articole/2011_1-2/158-161.pdf

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/nicolae-popea-84570.html

http://ziarullumina.ro/episcopul-nicolae-popea-un-vrednic-pastor-de-suflete-104037.html

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/tribunapoporului/1900/BCUCLUJ_FP_P2514_1900_004_0059.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 17 februarie1866, 17 febr./1 martie: Pe baza decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza (din 1865), începea să funcţioneze Banca României, creată prin transformarea filialei din Bucureşti a Băncii Imperiului Otoman (dominată de capitalul englez); operaţiunile bancare au continuat sub numele de Bank of Roumania Ltd; primul preşedinte al Consiliului de Administraţie a fost Ion Ghica. 

Banca României a fost creată în baza capitalului străin în principal englez şi francez, avându-i ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca fiind afiliată (filială) a băncii de la Istanbul. În programul din 1867, liberalii inserau un punct referitor la organizarea sistemului de credit: „Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor“, căci „fără…institute de credit, un stat nu poate prospera“; între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe, Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876).Crearea unei bănci naţionale româneşti în baza capitalului inten s-a realizat totuşi, chiar dacă exista un lobby puternic al investitorilor srăini pentru aplicare şi în continuare a capitalului străin preponderent sau în toatlitate pentru Banca Naţională a României.

Banca Naţională a României a fost înfiinţată ca bancă centrală în 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanţelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Bancii Naţionale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriţie publică, iar 10 milioane, depuse de stat.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

https://www.bnr.ro/Inceputurile--1053-Mobile.aspx

http://www.editurauniversitara.ro/.../romania_sub.../715

https://leviathan.ro/banca-romaniei/

$$$

 S-a întâmplat în 17 februarie1901, 17 febr./ 2 martie: La această dată, s-a născut economistul Victor Jinga, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, autorul monumentalei lucrări „Probleme fundamentale ale Tranislvaniei"; pentru convingerile sale politice a fost întemniţat, între anii 1949 şi 1963, în închisorile comuniste. 

Victor Jinga ( d. 1 iulie 1990) s-a născut la 17 februarie (stil vechi) în Satulung (Săcelele Braşovului), într-o familie de ciobani care obişnuiau să meargă în transhumanţă până în Câmpia Română, Dobrogea sau Basarabia. După ce a absolvit şcoala primară în satul natal (1910-1914), a continuat gimnaziul şi apoi şcoala comercială superioară la Braşov şi la Galaţi, cu o curtă întrerupere în perioada războiului. Pentru că era interesat de ştiinţele economice, a urmat apoi universitatea la Institutul de ştiinţe economice din Veneţia (1925). Tot aici obţine doctoratul în ştiinţe economice şi financiare, cu teza „Reformele agrare şi dezvoltarea creditului popular în Români”. Pentru a-şi completa studiile a mai studiat în Franţa (Grenoble), Elveţia (Geneva) şi Austria (Graz). După ce s-a reîntors în ţară şi a efectuat stagiul militar, s-a angajat ca economist la societatea petrolieră Creditul Minier din Bucureşti (1927). Cu toate că a avansat rapid în ierarhia societăţii, a preferat să se îndrepte către activitatea ştiinţifică. S-a înscris şi a câştigat concursul pentru un post de profesor la Academia de Înalte studii comerciale şi industriale din Cluj, în ciuda faptului că urma să fie retribuit cu abia un sfert din cât câştiga în activitatea privată. În 1935 a fost titularizat la catedra de economie politică a universităţii şi a ţinut cursuri precum „Introducere în economia politică”, „Istoria doctrinelor economice” şi „Metodologia cercetării economice”. A fost şi preşedinte al Uniunii de Cooperative „Ardealul” din Cluj.După cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat, împreună cu Academia din Cluj la Braşov şi a preluat postul de rector al instituţiei (1942 - 1945). A încercat să asigure o instrucţie de calitate chiar şi în condiţiile grele ale războiului. Pe plan politic, Victor Jinga a debutat ca membru al Organizaţiei de Tineret a Partidului Naţional Ţărănesc şi a fost preşedinte al acesteia pentru scurtă vreme. A susţinut instaurarea regimului carlist și a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale şi a fost subsecretar de stat în Ministerul Economiei (între 1 februarie – 23 noiembrie 1939).

A funcţionat în învăţământ până în 1947, când a fost înlăturat pe criterii politice, cum au fost înlăturaţi marea parte a profesorilor de elită din centrele universitare. Mai mult, între 1949 – 1963, el a fost întemniţat în închisorile comuniste, a fost pus la muncile de jos, trimis pe şantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Abia în anul 1963, cursul vieţii sale a revenit oarecum la normal și a fost angajat de Institutul de cercetări economice al Academiei Române, reușind să-şi reia activitatea ştiinţifică. A decedat la 1 iulie 1990. 

Între 1963 - 1974 fost cercetător ştiinţific la Institutul de cercetări economice din Bucureşti. Este autorul unor studii pe probleme economice, demografice şi etnice ale Transilvaniei. Pentru cartea sa Probleme fundamentale ale Transilvaniei (Braşov, 1945), a primit premiul Academiei Române. A cercetat probleme legate de cooperaţie, de monedă. Încă din perioada studenţiei, Victor Jinga s-a implicat în activitatea publicistică, colaborând la ziarele italiene „Corriere della Serra” şi „Gazetta di Venezia”. În ţară a colaborat la numeroase publicaţii, printre care: „Gând Românesc”, „Transilvania”, „Observatorul social-economic”, „Viaţa Românească”, „Revista Fundaţiilor”, „Curierul cooperaţiei”, „Cooperatorul”, „Ţara Bârsei”, „Plaiuri Săcelene”, „Gazeta Transilvaniei”, „Dreptatea”, „Patria”, „România” etc. Pe lângă colaborarea la publicaţii din ţară şi străinătate, el însuşi a fondat şi condus revistele: „Tribuna cooperaţiei ardelene” (1930 - 1934), „Ţara de mâine” (1930 - 1938), „Ţara nouă” (1939 - 1940).

Surse:

Drecin, Mihai (coord.), Din viaţa şi activitatea economistului profesor Victor Jinga, Editura Mihai Eminescu, Oradea, 1994

Văcărel, Iulian, Viaţa şi opera economistului Victor Jinga, în Studii de istorie economică şi istoria gândirii economice, volumul V, Editura Academiei Române, Bucureşti 2003

https://academiaromana.ro/com2001/pag_com01_0203.htm

http://www.corneliu-coposu.eu/articol/index.php/3388-victor-jinga-1901-1990-presedintele-organizatiei-provinciale/

$$$

 S-a întâmplat în 17 februarie1901, 17 febr./ 2 martie: La această dată, s-a născut economistul Victor Jinga, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, autorul monumentalei lucrări „Probleme fundamentale ale Tranislvaniei"; pentru convingerile sale politice a fost întemniţat, între anii 1949 şi 1963, în închisorile comuniste. 

Victor Jinga ( d. 1 iulie 1990) s-a născut la 17 februarie (stil vechi) în Satulung (Săcelele Braşovului), într-o familie de ciobani care obişnuiau să meargă în transhumanţă până în Câmpia Română, Dobrogea sau Basarabia. După ce a absolvit şcoala primară în satul natal (1910-1914), a continuat gimnaziul şi apoi şcoala comercială superioară la Braşov şi la Galaţi, cu o curtă întrerupere în perioada războiului. Pentru că era interesat de ştiinţele economice, a urmat apoi universitatea la Institutul de ştiinţe economice din Veneţia (1925). Tot aici obţine doctoratul în ştiinţe economice şi financiare, cu teza „Reformele agrare şi dezvoltarea creditului popular în Români”. Pentru a-şi completa studiile a mai studiat în Franţa (Grenoble), Elveţia (Geneva) şi Austria (Graz). După ce s-a reîntors în ţară şi a efectuat stagiul militar, s-a angajat ca economist la societatea petrolieră Creditul Minier din Bucureşti (1927). Cu toate că a avansat rapid în ierarhia societăţii, a preferat să se îndrepte către activitatea ştiinţifică. S-a înscris şi a câştigat concursul pentru un post de profesor la Academia de Înalte studii comerciale şi industriale din Cluj, în ciuda faptului că urma să fie retribuit cu abia un sfert din cât câştiga în activitatea privată. În 1935 a fost titularizat la catedra de economie politică a universităţii şi a ţinut cursuri precum „Introducere în economia politică”, „Istoria doctrinelor economice” şi „Metodologia cercetării economice”. A fost şi preşedinte al Uniunii de Cooperative „Ardealul” din Cluj.După cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat, împreună cu Academia din Cluj la Braşov şi a preluat postul de rector al instituţiei (1942 - 1945). A încercat să asigure o instrucţie de calitate chiar şi în condiţiile grele ale războiului. Pe plan politic, Victor Jinga a debutat ca membru al Organizaţiei de Tineret a Partidului Naţional Ţărănesc şi a fost preşedinte al acesteia pentru scurtă vreme. A susţinut instaurarea regimului carlist și a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale şi a fost subsecretar de stat în Ministerul Economiei (între 1 februarie – 23 noiembrie 1939).

A funcţionat în învăţământ până în 1947, când a fost înlăturat pe criterii politice, cum au fost înlăturaţi marea parte a profesorilor de elită din centrele universitare. Mai mult, între 1949 – 1963, el a fost întemniţat în închisorile comuniste, a fost pus la muncile de jos, trimis pe şantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Abia în anul 1963, cursul vieţii sale a revenit oarecum la normal și a fost angajat de Institutul de cercetări economice al Academiei Române, reușind să-şi reia activitatea ştiinţifică. A decedat la 1 iulie 1990. 

Între 1963 - 1974 fost cercetător ştiinţific la Institutul de cercetări economice din Bucureşti. Este autorul unor studii pe probleme economice, demografice şi etnice ale Transilvaniei. Pentru cartea sa Probleme fundamentale ale Transilvaniei (Braşov, 1945), a primit premiul Academiei Române. A cercetat probleme legate de cooperaţie, de monedă. Încă din perioada studenţiei, Victor Jinga s-a implicat în activitatea publicistică, colaborând la ziarele italiene „Corriere della Serra” şi „Gazetta di Venezia”. În ţară a colaborat la numeroase publicaţii, printre care: „Gând Românesc”, „Transilvania”, „Observatorul social-economic”, „Viaţa Românească”, „Revista Fundaţiilor”, „Curierul cooperaţiei”, „Cooperatorul”, „Ţara Bârsei”, „Plaiuri Săcelene”, „Gazeta Transilvaniei”, „Dreptatea”, „Patria”, „România” etc. Pe lângă colaborarea la publicaţii din ţară şi străinătate, el însuşi a fondat şi condus revistele: „Tribuna cooperaţiei ardelene” (1930 - 1934), „Ţara de mâine” (1930 - 1938), „Ţara nouă” (1939 - 1940).

Surse:

Drecin, Mihai (coord.), Din viaţa şi activitatea economistului profesor Victor Jinga, Editura Mihai Eminescu, Oradea, 1994

Văcărel, Iulian, Viaţa şi opera economistului Victor Jinga, în Studii de istorie economică şi istoria gândirii economice, volumul V, Editura Academiei Române, Bucureşti 2003

https://academiaromana.ro/com2001/pag_com01_0203.htm

http://www.corneliu-coposu.eu/articol/index.php/3388-victor-jinga-1901-1990-presedintele-organizatiei-provinciale/

$$$

 S-a întâmplat în 17 februarie1923: În această zi, s-a stins din viaţă, la Iaşi, Teodor T. Burada, istoriograf al teatrului şi al muzicii, etnograf şi muzicolog român. Din 1885 s-a dedicat activităţii muzicale şi etnografice. Are meritul de a fi pus bazele muzicologiei româneşti, prin editarea, în 1875, a primului periodic denumit „Almanah muzical”. A publicat Istoria teatrului în Moldova (3 vol., 1915-1922). A elaborat primele lucrări despre obiceiurile românilor cu prilejul naşterii, nunţii şi înmormântării şi studii asupra multor instrumente muzicale populare.

Teodor T. Burada (n. 3 octombrie 1839, Iaşi - d. Iaşi) a fost membru corespondent al Academiei Române, fiind muzicolog, folclorist, etnograf, violonist, memorialist şi istoric al teatrului. În anul 1884, el a descoperit fragmente de ceramică şi figurine de teracotă în apropierea satului Cucuteni din judeţul Iaşi, fapt care a dus la descoperirea Culturii Cucuteni, o cultură neolitică importantă a Europei între 5000 Î. Hr. şi 2750 Î. Hr. Cărturar de formaţie enciclopedică, în permanent contact cu evenimentele culturale din epocă, Burada a moştenit de la tatăl său, Teodor (Tudorachi) Burada, mare vornic în Moldova, talentul de memorialist, iar de la mama sa Maria (născută Isăcescu), aparţinând unei vechi familii de boieri moldoveni, înclinaţia spre muzică, literatură şi limbi străine. Şi-a făcut primele studii în casa părintească, având profesori iluştri precum V.A. Urechia şi Grigore Cobălcescu. A intrat, în 1856, cadet la Şcoala Militară, pe care o părăseşte după un an, trecând ca elev la Academia din Iaşi (fosta Academie Mihăileană). În 1860 şi 1861 era student la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, ţinând în acelaşi timp, gratuit, un curs de violină la Conservator. Pentru a-şi perfecţiona studiile, pleacă la Paris, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept şi Conservatorul de Muzică, fiind primul student din Moldova înscris la această instituţie. Licenţiat în drept în 1865, se întoarce în ţară în anul următor. Până în 1885 ocupă funcţii în magistratură la Roman, Galaţi, Focşani şi Iaşi.Stabilit definitiv în Iaşi din 1871, este numit în 1877, profesor de teorie şi solfegiu la Conservator. În 1885 demisionează din magistratură, pentru a rămâne doar profesor de muzică, şi se dedică cu pasiune preocupărilor pedagogice până la pensionarea sa, în 1903. Între timp, organiza în scopuri educative concerte populare gratuite. Cu acelaşi scop a scos la Iaşi, între 1875 şi 1877, un „Almanah muzical”. A colaborat la publicaţii prestigioase („Convorbiri literare”, „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, „Românul”, „Arhiva” etc.) şi a făcut parte din numeroase societăţi culturale, printre care Junimea (1878), Societatea „Amicii artelor” (1886), Societatea Ştiinţifică şi Literară din Iaşi, pe care o va conduce în intervalele 1903-1906 şi 1908-1914. A fost membru corespondent al Academiei Române (1887), propus de B.P. Hasdeu.

Cele dintâi cercetări pe care Burada le întreprinde sunt muzicale şi folclorice. A publicat studii de istoria muzicii şi a teatrului, în care a inclus şi teatrul popular (Istoria teatrului în Moldova, I-II, 1915-1922). Îl pasionau inscripţiile descoperite pe zidurile unor biserici vechi şi urmele preistorice din trecutul nostru. Rezultatele acestor cercetări i-au inspirat şi pagini literare, căci, în amintirile publicate mai târziu, în „Arhiva”, se regăsesc, povestite cu umor, unele din împrejurările care l-au dus la descoperirile amintite.Interesându-se de muzica populară, a ajuns să se ocupe şi de alte laturi ale folclorului românesc (Despre întrebuinţarea muzică în unele obiceiuri vechi ale poporului român). A cules bocete şi le-a studiat în cadrul ceremonialului de înmormântare la români, urmărit pe zone geografice, fiind printre primii care au subliniat valoarea bocetului ca specie. Prioritatea o deţine şi în culegerea sau semnalarea unor cântece populare şi obiceiuri la români (Cântecul cununei, Caloianul etc.).Călătorind prin ţară, el a sesizat diferenţele regionale dintre producţiile folclorice. O călătorie în Dobrogea (1880) este prima cercetare folclorică de tip monografic, care prezintă speciile populare în versuri (colinde, descântece, bocete, balade etc.) în cadru istoric, geografic şi etnografic. Pe folclorist nu l-a preocupat în primul rând valoarea literară a materialului cules, ci mai degrabă vechimea lui, iar alteori noutatea tematică. În căutare de urme istorice din trecut, îşi începe, în 1882, peregrinările la românii din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. Nicolae Iorga l-a numit, într-o frumoasă caracterizare, „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti”. Aceste călătorii au avut ca rezultat interesante studii cu caracter etnografic şi folcloric.Concepute monografic, studiile conţin numeroase consideraţii de ordin geografic, istoric, etnografic, folcloric, precum şi poezii, melodii populare şi texte dialectale (Datinile la nunţi ale poporului român din Macedonia, Poezii populare adunate în Macedonia etc.). Singulare erau preocupările sale pentru identificarea urmelor dacice în crestăturile plutaşilor pe cherestele sau ale şalgăilor pe droburile de sare. Din 1905 apare în „Arhiva” ciclul de prezentări etnografice descriptive ale unor obiceiuri de peste an şi practici ale poporului român, grupate sub titlul Privelişti şi datini în Moldova. Autorul le va relua, cu adăugiri, în primul capitol din Istoria teatrului în Moldova.

Burada înţelege teatrul popular într-o concepţie largă, incluzând aici şi alte manifestări cu caracter dramatic: pluguşorul, colinda, steaua. Interesante sunt descrierile minuţioase ale spectacolelor de teatru folcloric (texte, gesturi, mişcări ale actorilor, instrumente). Pentru unele jocuri dramatice (jocul caprei sau turca) este discutată problema originii, sugerându-se legături cu practici asemănătoare la greci şi romani. Sunt descrise, de asemenea, sorcova, jocul cucilor, caloianul, scoaterea cailor domneşti la ceair, nunta ţărănească etc.Operă de informaţie în primul rând, Istoria teatrului în Moldova se încadra unei viziuni largi a autorului asupra istoriei generale a teatrului românesc. Modul de prezentare preferat, acela al unei înşiruiri cronologice pe stagiuni, i-a solicitat ani îndelungaţi de muncă. Paginile de memorialistică şi traducerile întregesc portretul acestui cărturar cu largi disponibilităţi. Relatările pline de umor ale experienţelor încercate în călătoriile sale sunt făcute într-un stil vioi şi antrenant. Pus în situaţii neprevăzute, de cele mai multe ori comice, povestitorul, înzestrat cu mult bun-simţ şi isteţime, găseşte rezolvări fericite.

Burada este primul care a făcut o călătorie la vlahii din Arabia, trimişi acolo de împăratul Justinian. În această amintire, el explică, într-o sinteză, scopul călătoriilor sale la românii din străinătate: „Pe aceşti fraţi ai noştri locuind în ţările străine, purtând greul jug al străinismului, i-am cercetat de aproape, vorbind despre ei în destule scrieri ce am publicat”. A.D. Xenopol, în 1904, aprecia că pe tărâm etnografic, folcloristic, arheologic şi literar, Burada este cel dintâi care s-a interesat de soarta românilor trăitori în diferite ţări, încercând să le redeştepte iubirea pentru muzica şi tradiţiile strămoşilor lor.

Surse:

http://crispedia.ro/teodor-t-burada/

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/10/03/o-personalitate-pe-zi-teodor-t-burada-folclorist-etnograf-si-muzicolog--379451

http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-2-2010-12.pdf

http://adevarul.ro/.../va-mai-amintiti-de.../index.html

http://cdn4.libris.ro/.../Opere%20Teodor%20T%20Burada838.pdf

https://culturainiasi.ro/teodor-burada/

$$$

 S-a întâmplat în 17 februarie1947: La această dată, a murit, la Paris, Elena Văcărescu, scriitoare română de limbă franceză, stabilită la Paris în 1891, ea fiind prima femeie primită în Academia Română, ca membru de onoare, la 11 iunie1925. Ea a depus o intensă şi permanentă activitate pentru susţinerea intereselor naţionale româneşti în Occident.

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie /3 octombrie 1864 Bucureşti- d. Paris) a fost o scriitoare franceză de origine română, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, interzisă la acea vreme de Casa Regală. S-a născut la Bucureşti într-o seară de început de octombrie (3 octombrie 1864), într-o foarte veche şi vestită familie de boieri. A fost poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. 

Era fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară";„Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei"). Îşi petrece copilăria şi adolescenţa la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte. („Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri"). Primeşte o educaţie aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în ţară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franţa, unde se distinge în viaţa literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. În anul 1925 a fost primită membră a Academiei Române.

A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea. Moare la Paris, la 17 februarie1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor din Cimitirul Bellu. 

Ediţii româneşti: Scrieri alese; Ţara mea (1977), Memorii (1989), Hoinari în ţara zânelor (1991). Activitatea publicistică a contribuit esenţial atât la consolidarea poziţiei sale literare, cât şi la popularizarea unei imagini atent şlefuite despre România. Prestigiul de care s-a bucurat printre personalităţile publice pariziene a făcut să fie integrată Delegaţiei româneşti participante la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Guvernul României a numit-o secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor şi i-a mijlocit colaborarea cu Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale. Din 1922 devine membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor. Alături de personalităţi marcante ale lumii intelectuale europene participă în 1924 la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală. Elena Văcărescu a mai fost şi membră a delegaţiei româneşti participantă la Conferinţa de Pace de la Paris (1946), continuând să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale. Primirea în rândurile Academiei Române (11 iun. 1925) a reprezentat recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice (1925).Preşedintele Republicii Franceze îi acordă ordinul „Legiunea de Onoare” în 1927.

În ciuda exilului său impus sau autoimpus, a continuat, potrivit aprecierilor lui Camil Petrescu, să rămână „o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu. Ea a lăsat moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreștilor.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://radioromaniacultural.ro/portret-elena-vacarescu-prima-femeie-primita-in-academie-poeta-nelinistii-divine-povestea-sfasietoare-de-dragoste-cu-regele-ferdinand/

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/iubire-regeasca-pentru-o-domnisoara-de-onoare-67647.html

&&&

 S-a întâmplat în 17 februarie1951: În această zi, s-a născut Octavian Bellu, antrenor de gimnastică, care a coordonat activitatea lotului naţional feminin de gimnastică în perioada 1981-2005; a intrat în „Cartea Recordurilor" ca fiind „cel mai de succes antrenor din lume", cu un palmares de 16 medalii olimpice de aur şi cu un total de 279 de medalii (din care 106 de aur), la Campionatele Europene, Mondiale şi la Jocurile Olimpice; a condus echipa României, împreună cu antrenoarea Mariana Bitang, la câştigarea a cinci titluri mondiale şi două titluri olimpice, precum şi câştigarea a numeroase titluri individuale; în perioada 2005-2006 a fost consilier de stat la Administraţia Prezidenţială; între anii 2006 şi 2009 a fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport; din iunie 2010 ,Octavian Bellu şi Mariana Bitang au revenit, pentru o perioadă, ca antrenori coordonatori ai lotului naţional feminin de gimnastică.

Octavian Bellu s-a născut în municipiul Ploieşti. A absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS), promoţia 1974, specializarea gimnastică. Fost practicant al atletismului, voleiului şi baschetului, el şi-a început cariera ca profesor de educaţie fizică la Valea Călugarească (1974-1978). Devine apoi antrenor de gimnastică la Clubul Sportiv „Petrolul" din Ploieşti (1978-1981). În anul 1981, este solicitat sa lucreze, la Deva, ca antrenor la lotul olimpic feminin de gimnastică, iar în 1990 devine antrenor coordonator. El a pregătit loturile olimpice, participând la 6 ediţii ale Jocurilor Olimpice, 16 ediţii ale Campionatelor Mondiale, 13 ediţii ale Campionatelor Europene, 5 ediţii de Cupă Mondială, 11 ediţii ale Campionatelor Europene de Juniori.A antrenat lotul feminin de gimnastică al României până în anul 2005. Pe perioada cât a fost antrenor federal al Lotului olimpic feminin de gimnastică a obţinut 279 medalii (106 de aur, 86 de argint şi 87 de bronz). Distribuţia medaliilor a fost următoarea:

- 39 medalii olimpice (16 de aur, 9 de argint, 14 de bronz)

- 75 medalii mondiale (29 de aur, 23 de argint, 25 de bronz)

- 78 medalii europene (seniori) (28 de aur, 24 de argint, 16 de bronz)

- 61 medalii europene (juniori) (23 de aur, 22 de argint, 16 de bronz)

- 24 medalii la Cupa Mondială (10 de aur, 8 de argint, 6 de bronz)

Fostul antrenor al echipei naţionale de gimnastică a României, Octavian Bellu, a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind „cel mai de succes antrenor din lume" cu un palmares de 16 medalii olimpice de aur şi un total de 279 la Campionatele Mondiale, campionatele Europene şi la Jocurile Olimpice. Bellu a condus echipa de gimnastică a României la câştigarea a cinci titluri mondiale şi două titluri olimpice, precum şi numeroase titluri individuale.

Surse:

https://www.ighof.com/inductees/2009_Octavian_Bellu.php

http://www.romgym.ro/la-multi-ani-octavian-bellu/

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/octavian-bellu

https://revistacariere.ro/antreprenor/start-up/octavian-bellu-performantele-se-obtin-cu-oameni-neobisnuiti/

https://evz.ro/octavian-bellu-cel-mai-titrat-antrenor-din-lume-care-este-planu.html

http://www.formula-as.ro/2011/966/asii-sportului-5/triumf-romanesc-la-gimnastica-13666