$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1907: În această zi, s-a născut Ion Luican, cântăreţ de muzică populară român. Unele surse indică naşterea la 27 decembrie iar altele la 29 decembrie. Fiica sa, Florina Luican, indică ziua de 29 decembrie. Ion Luican s-a născut în comuna Frumușani, jud. Călărași. Este cel mai mic dintre cei patru copii ai lui Marin Luican și ai Alesandrinei. La îndemnul tatălui său, în adolescență, pleacă la Craiova la Școala de preoți unde devine seminarist.

Înainte de a ajunge în București, a fost angajat ca diacon la Biserica Bălăneanu, unde vocea lui a fost auzită și îndrăgită de patronul Restaurantului Izvorul Rece, unde Ion Luican a și început să cânte. De aici nu a mai fost decât un pas până la București, pasiunea și mimica din timpul melodiilor au atras atenția unui director al radioului la aceea vreme, astfel ca Ion Luican debutează la radio în 1933. În numeroasele turnee întreprinse, Ion Luican cântă cu orchestrele „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, „Doina Argeșului” din Pitești; cu orchestrele de muzică populară ale filarmonicilor: „Banatul” (din Timișoara), Cluj și Ploiești; cu orchestrele: Ansamblului „Perinița”, Sfatului Popular al Capitalei, Teatrului de estradă „Ion Vasilescu”. Printre colegii săi de scenă s-au numărat artiști ca: Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Rodica Bujor, Gica Petrescu, Petre Gusti, Emil Gavriș, Angela Moldovan, Ileana Constantinescu, Lucreţia Ciobanu și mulți alții. Ion Luican a cutreierat ţara cu mai toate orchestrele de muzică populară existente pe atunci. Florina Luican aminteşte de Doina Gorjului, Filarmonica Banatului, Orchestra lui Ion Drăgoi, celebrul violonist de mai tărziu din Moldova, apoi orchestre cunoscute din Cluj, Ploieşti şi multe altele pe lăngă cele din Bucureşti: Periniţa, Sfatul Popular al Capitalei, „Ion Vasilescu". A fost angajat doar la ansamblul Sfatului Popular al Capitalei şi la segmentul popular al Teatrului „Ion Vasilescu” din Bucureşti, de unde a şi ieşit la pensie.

„Era un coleg de bază pentru ceilalţi de pe lăngă el. Era un fel de staroste care-i sfătuia, care-i muştruluia, ii certa cănd era cazul, care-i impăca mai apoi, şeful pe care toţi il respectau şi-l ascultau. Pe el il iubeau şi moldovenii, şi bănăţenii, şi ardelenii, nu mai spun de munteni. Era aproape un bun al poporului, un bun naţional, dar tocmai de asta a fost măhnit că nu a fost făcut nici măcar artist emerit de regimul comunist, darmite al poporului, aşa cum au fost făcuţi căţiva colegi de-ai lui in acea perioadă? A primit o singură decoraţie, Meritul Cultural cl. III. A înţeles că asta se datora in primul şi ultimul rănd faptului că nu era membru de partid. A refuzat constant această «cinste». De atunci tata spunea să se măngăie că el este artistul poporului, care-l iubeşte şi-i este de ajuns.” Spunea fiica sa într-un interviu.Ion Luican se stinge din viață pe 1 septembrie 1992, în Frumușani. Este înmormântat în cimitirul Bisericii „Iancu Nou” din București.

Surse:

https://jurnalul.antena3.ro/editie-de-colectie/ion-luican-23-iulie-2007/clipe-de-viata-297806.html

https://folclor-romanesc.ro/ion-luican-biografie/

https://m.jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/ion-luican-indragostitul-de-muzica-romaneasca-97616.html

https://www.taifasuri.ro/index.php/taifasuri/marii-copii-ai-marilor-artiti/6116-florina-luican-fiica-muzicianului-ion-luican-a-optat-pentru-actorie-nr367-sapt12-apr-18-apr-2012

http://www.eualegromania.ro/2017/09/19/m-a-facut-mama-oltean-ion-luican/

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1919: La această dată, Parlamentul votează Legile de ratificare a unirii cu România a Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei; este primul Parlament al României reîntregite, reunit la Bucureşti, ales prin vot universal şi cuprinzând reprezentanţi din toate teritoriile locuite majoritar de români. Datele momentelor Unirii sunt cunoscute, zic eu... Le voi alătura datelor consfinţirii lor prin Decretul Regal semnat de Regele Ferdinand:

Basarabia – 27 martie/9 aprilie 1918. Consfinţită prin Decret Regal la 9/22 aprilie 1918. 

Bucovina – 15/28 noiembrie1918. Consfinţită prin Decret Regal la 18/31 decembrie 1918.

Transilvania, Crişana şi Banatul – 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Consfinţită prin Decret Regal la 11/24 decembrie 1918.

În ziua de 30 decembrie 1919, Regele Ferdinand s-a adresat Camerei Deputaţilor şi Senatului. Merită culese fragmente din aceste discursuri puţin cunoscute:„Consiliul Suprem de la Paris, preocupat de necesitatea unei păci de mult dorite de lumea întreagă, a impus şi Ţării noastre să facă păcii sacrificii dureroase. Nu există Român de la Rege până la ultimul cetăţean care să nu deplângă hotărârile marelui aeropag mondial. Dacă pentru momentul de faţă am cedat forţei majore, nu este acum vremea să îngenunchiem energia noastră înaintea restriştei, ci îndoind-o să arătăm printr-o atitudine demnă şi – lucrând în continuă stăruinţă, de a vindeca rănile patriei, – să dovedim lumii întregi că România merită mai multă consideraţie din partea marilor ei aliaţi.” (în faţa Camerei Deputaţilor); „Cu toate sacrificiile dureroase ce ne-a impus aeropagul de la Paris nutrim via dorinţă de a menţine legăturile de strânsă prietenie cu marii noştri aliaţi şi suntem siguri că ei vor recunoaşte mai târziu şi vor preţui cum se cuvine rolul important ce joacă România ca portar al civilizaţiei occidentale în aceste părţi ale Europei.” (în faţa Senatului).

TEXTUL LEGILOR:

Lege pentru ratificarea unirii Bucovinei cu România

(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 3744 din 18 decembrie 1918, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 217 din 19 decembrie 1918, privitor la unirea Bucovinei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea urmatoare:

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa nationala, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri sub nr. 2211 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuţi de la 15 noiembrie 1918,

Am decretat şi decretăm:

Art. I. Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne deapururea unită cu Regatul României.

Art. II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Bucureşti, la 18 decembrie 1918. Ferdinand.

Presedintele Consiliului de Ministri,Ion I. C. Bratianu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputatilor în sedinta de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

Preşedinte, N. Iorga.

Secretar, Aurel Moraru.

Această lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

P. Preşedinte, Dr. C. Şumuleanu.

Secretar, Balbareu.

Promulgăm aceasta lege şi ordonăm ca ea sa fie investită cu sigiliul statului şi publicată în „ Monitorul oficial”.

Dat în Bucureşti, la 31 decembrie 1919.

„ Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

1.6. Lege asupra ratificării unirii Basarabiei cu România

(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 8 din 10 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea urmatoare:

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi vointa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Sfatul Ţării din Basarabia, în şedinţa de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind şi 36 de abţineri, urmatoarea rezoluţiune:

„În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:

Republica Democratica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna,

Se uneşte cu mama sa România.”

şi prezidentul Consilului nostru declarând ca:

„În numele poporului român şi al regelui, M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot şi declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci şi indivizibilă“.

Dat în Iaşi, la 9 aprilie 1918.

Preşedintele Consiliului de Miniştri, A. Marghiloman.

Ministru de justiţie, D. Dobrescu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

Preşedinte, N. Iorga.

Secretar, Teodosie Bârca.

Aceasta lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

P. Preşedinte, Dr. C. Şumuleanu

Secretar, I. Balbareu.

Promulgăm aceasta lege şi ordonam ca ea sa fie investită cu sigiliul statului şi publicată în „Monitorul oficial”.

Dat în Bucureşti, la 31 decembrie 1919.

„Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

Legea pentru ratificarea Unirii Transilvaniei cu România

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege decretul-lege cu nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în “Monitorul oficial” cu nr. 212 din 13 decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I,

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri sub nr. 2171 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia.

Am decretat şi decretăm:

Art. I. Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 sunt şi rămân deapururea unite cu Regatul României.

Art. II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului-lege de faţă.

Dat în Bucureşti, la 11 decembrie 1918, Ferdinand.

Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

Preşedinte, N. Iorga.

Secretar, Ştefan Meteş.

Această lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

P. Preşedinte, Dr. C. Şumuleanu.

Secretar, Balbareu.

Promulgăm această lege şi ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul statului şi publicată în „Monitorul oficial”.

Dat în Bucureşti, la 31 decembrie 1919.

Surse: 

„România. Documentele Unirii. 1918”, Bucureşti, Arhivele Statului din România, Fundaţia Culturală Română, 1993, documente editate de prof. Ioan Scurtu (coordonator), Silvia Popovici, Lidia Brâncoveanu şi Ioana Alexandru Negreanu. https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/06/legile-pentru-ratificarea-marii-uniri-votate-de-parlamentul-romaniei-la-29-decembrie-1919/

https://oradeselimbar.ro/2018/12/01/centenarul-romaniei-cum-s-a-ajuns-la-marea-unire/

https://avocatar.ro/files/AvocatAR%20-%20Centenar.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1933: În această zi, a decedat (asasinat) Ion G. Duca, prim-ministru al României. Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, Bucureşti; d. Sinaia) a fost un om politic liberal român, a deţinut funcţiile de ministru al educaţiei (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), şi prim-ministru al României între 14 noiembrie şi 29 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de aşa-numiţii Nicadori din cauza eforturilor sale de a pune stavilă avântului mişcării fasciste Garda de Fier.

Ion Gheorghe Duca, jurist, om politic, ucenic al „şcolii politice” a lui Ionel Brătianu, a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia, fruntaşul liberal pregătindu-l din vreme să preia frâiele partidului liberal. Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, devenind deputat, ministru, preşedinte al PNL şi preşedinte al Consiliului de Miniştri. A fost unul dintre teoreticienii de elită ai liberalismului românesc, sintetizând în numeroase lucrări şi discursuri principiile doctrinei liberale în perioada interbelică. Şi-a menţinut atitudinea consecventă împotriva restauraţiei carliste, însă situaţia grea electorală în care se afla partidul său, l-a determinat pe Duca să facă numeroase concesii şi să accepte colaborarea cu şeful statului. Concepţia politică a sa l-a îndemnat să lupte împotriva mişcărilor extremiste şi anarhice, iar înalta moralitate l-a îndemnat să critice vehement derapajul politic al regelui spre autoritarism. Acest fapt i-a adus, în cele din urmă, sfârşitul tragic, fiind ucis de un comando legionar pe peronul gării din Sinaia.

Ion Gheorghe Duca era fiul inginerului Gheorghe Duca, fost director al CFR şi al Şcolii de poduri şi şosele, şi al Luciei Ghica. În 1897 este absolvent al Liceului „Sfântul Sava”, după care pleacă la Paris unde îşi obţine doctoratul în drept, cu lucrarea „Les societés cooperativés en Roumanie” (1902). Revenit în ţară, Duca intră iniţial în magistratură ca ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea, iar după numai trei luni a fost numit director al Casei Centrale a Băncilor Populare de către Vintilă Brătianu. Devine membru al Partidului Naţional Liberal, iar în 1907 este ales deputat de Vâlcea. Duca se dovedise un publicist redutabil încă din anii studenţiei, prin interesantele sale colaborări la prestigiosul cotidian „Universul” şi la revista „Viaţa românească”, astfel că a fost numit director al oficiosului liberal „Viitorul”.

Ucenic la „şcoala politică” a lui Ion I. C. Brătianu, Duca a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia, fruntaşul liberal pregătindu-l din timp să preia frâiele partidului după dispariţia sa. Aşadar, la numai 35 de ani, este numit la conducerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice (4 ianuarie 1914). Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, ocupând un portofoliu ministerial în toate guvernele liberale. Ca ministru de Externe, în 1924, a fost ales preşedinte al Comisiei pentru reducerea armamentelor şi, în această calitate, vicepreşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor. Opiniile lui cu privire la politica externă a României îmbrăţişa principii care aşezau ţara într-o postură demnă în relaţiile cu celelalte state. El era de părere că diplomaţia României trebuie să fie „o politică de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii”. După moartea regelui Ferdinand, I. G. Duca se pronunţă împotriva revenirii în ţară a lui Carol, declarând că „preferă să i se taie o mână decât s-o întindă aventurierului”.

A fost ministru de Interne într-o perioadă marcată puternic de frământările politice care au avut loc după moartea regelui Ferdinand I (20 iulie 1927) şi a primului–ministru Ion I. C. Brătianu (24 noiembrie 1927). Pentru a evita orice manifestare ostilă după moartea regelui sau o eventuală încercare a lui Carol de a reveni în ţară, Ministerul de Interne a luat măsuri severe de siguranţă. Printr-un ordin al Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, au fost detaşate forţe poliţieneşti „destoinice şi pătrunse de simţul datoriei” la punctele de frontieră pentru a putea preveni o încercare a fostului principe de a se întoarce în ţară.În anul 1928, în condiţiile manifestărilor de nemulţumire faţă de guvernarea liberală, opoziţia încearcă să răstoarne guvernul prin organizarea unui „marş asupra Bucureştilor” care trebuia să pornească de la Alba Iulia, unde era organizată o mare adunare populară. Ministerul de Interne a trebuit să facă faţă acestei presiuni prin concentrarea trupelor de jandarmi şi însoţirea manifestanţilor.

Ca ministru de Interne, el s-a manifestat fără compromisuri împotriva mişcărilor extremiste, cu deosebire împotriva Gărzii de Fier. Într-un discurs din decembrie 1933, el afirma: „Azi mai mult ca oricând ordinea, ordinea materială şi cea morală constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice înfăptuiri. Suntem, deci, hotărâţi, tocmai pentru a ne putea aplica programul şi salva ţara să menţinem cu orice preţ şi împotriva oricui ordinea publică. Agitaţiunile sterile, dăunătoare consolidării interne ca şi prestigiului nostru în afară, vor găsi în noi stavila reclamată de înseşi interesele superioare ale statului”.Teoretician al liberalismului, I. G. Duca afirma că „liberalismul reprezintă singura idee de progres, care nu înseamnă salturi şi nici violenţe, ci o mişcare organizată în cadrul proprietăţii individuale, realizată prin ordine, democraţie, naţionalism şi armonie socială”. Ordinea, ca opusă anarhiei, este, în opinia sa, premisa esenţială a stabilităţii statale.

Schiţând evoluţia curentului liberal în România, I. G. Duca a sintetizat într-o celebră conferinţă din 1923 elementele de bază a ceea ce s-a numit „neoliberalism”. Acest termen definea înnoirile doctrinare şi programatice elaborate de PNL în preajma războiului şi mai ales în primii ani postbelici şi anume: conceperea proprietăţii ca funcţie socială (pentru a justifica exproprierea şi reforma agrară), ideea participării muncitorilor la beneficii, preconizarea intervenţiei statului în economie (pentru aplicarea politicii „prin noi înşine”), preocupările de limitare a efectelor negative ale individualismului prin măsuri de echitate socială.

În momentul sosirii inopinate în ţară a principelui Carol al II-lea, PNL a fost singurul partid care s-a opus restauraţiei. Liberalii au adoptat rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926. Duca aprecia: „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele”. Cu toate acestea, Carol a reuşit să atragă de partea sa pe toţi ceilalţi lideri politici, profitând de divergenţele existente pe scena politică. Mai mult, principele a reuşit să obţină şi confirmarea tinerilor liberali conduşi de Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel Brătianu, motiv pentru care aceştia au fost excluşi din PNL. În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. În acea perioadă, PNL era discreditat în ochii opiniei publice, astfel că liberalii nu au avut de ales decât să accepte restauraţia ca pe un fapt împlinit şi să colaboreze cu noul rege. La sfârşitul lunii decembrie 1930, Vintilă Brătianu a încetat din viaţă. Pe 28 decembrie 1930, Congresul PNL l-a ales pe Ion G. Duca în funcţia de preşedinte al partidului. Pentru a creşte credibilitatea formaţiunii sale, Duca s-a văzut nevoit să facă numeroase compromisuri regelui Carol al II-lea. Duca era un monarhist, dar poziţiile neconstituţionale ale regelui erau privite şi criticate cu demnitate. În februarie 1931, la Congresul PNL, referindu-se la manevrele regelui care urmărea să instaureze o dictatură personală, abrogând Constituţia şi eliminând partidele, fruntaşul liberal declara: „Orice experienţe pot duce la deziluziuni amare şi orice abateri pot atrage consecinţe primejdioase”.

Un astfel de compromis l-a reprezentat acceptul ca PNL să sprijine guvernul Nicolae Iorga, cu care a încheiat un cartel în alegerile parlamentare de la începutul lunii iunie 1931, prezentându-şi candidaţii pe listele coaliţii politice denumită Uniunea Naţională [8]. În timpul celei de-a doua guvernări naţional-ţărăniste (1932 - 1933), PNL a desfăşurat o luptă acerbă împotriva politicii „porţilor deschise”, promovate de PNŢ în domeniul economic. La 1 octombrie 1933, PNL a adoptat un program de guvernare care preconiza, printre altele, întărirea regimului parlamentar-constituţional, simplificarea aparatului administrativ, reducerea impozitelor, combaterea şomajului, luarea de măsuri împotriva mişcărilor anarhice, ş.a. De asemenea a fost declanşată a amplă campanie de răsturnare a guvernului.

În cele din urmă, Carol al II-lea a chemat la guvernare pe liberali, iar Ion G. Duca a fost desemnat prim-ministru pe 14 noiembrie 1933. Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a organiza alegerile, iar data lor a fost stabilită între 20/29 decembrie. Duca îşi mai propunea, pe lângă stabilizarea economică în urma marii crize, asigurarea ordinii interne şi respectarea legilor.Ciocnirile dintre forţele de ordine şi legionari, care potrivit guvernului „urmărea schimbarea pe cale revoluţionară a ordinii legale în stat şi instaurarea unui regim social şi politic neconform Constituţiei şi Tratatelor de pace”, au dus la suprimarea presei legionare şi la arestarea unui mare număr de membri ai Gărzii de Fier. Mai mult, pe 9 decembrie, Legiunea Arhanghelului Mihail a fost scoasă în afara legii, ceea ce îi punea pe legionari în faţa imposibilităţii de a mai participa la alegerile din acea lună. 

În campania electorală, ciocnirile dintre legionari şi forţele de ordine s-au înteţit, în urma schimburilor de focuri rezultând decesul a numeroşi legionari. De asemenea, Poliţia a făcut numeroase descinderi la domicilii şi sedii ale legionarilor, operând arestări. În cele din urmă, alegerile au fost câştigate de PNL, însă numai două zile mai târziu, prim ministrul este chemat la Sinaia pentru o întrevedere cu Carol al II-lea, sub pretextul destituirii guvernatorului Băncii Naţionale.A plecat cu primul tren, fără să ştie că într-un vagon alăturat călătoreau asasinii săi. Întrevederea cu regele a durat două ore. La ora 21:30, premierul urcă în automobil cu doctorul Constantinescu, spre gară. Asasinii se plimbaseră nestingheriţi toată ziua pe peronul din Sinaia. Nimeni nu i-a legitimat şi nu i-a întrebat cum îi cheamă. Trenul avea întârziere şi, anunţat, premierul soseşte în gară la orele 21.55. Automobilul care-l adusese opreşte la distanţă, iar Duca se îndreaptă spre vagonul ministerial, fără a fi însoţit de cei opt poliţişti din gardă, pe care-i avea la Bucureşti.

Până la vagonul guvernamental mai avea câţiva paşi. Ar fi trebuit să intre prin biroul şefului de gară, dar cineva a uitat să-l anunţe. A urmat o explozie, un nor de fum, o simplă petardă aruncată în calea lui Duca. În panica momentului, legionarul Nicolae Constantinescu i-a pus o mană pe umăr şi apoi i-a tras cinci gloanţe în cap. Duca a murit pe loc. Avea 54 de ani. Cadavrul său a fost recuperat de pe peronul Gării Sinaia şi depus într-o cameră lângă anexele servitorilor din Castelul Peleş. Ziarul „Viitorul” scria: „Astăzi, la orele 22, pe peronul Gării Sinaia, a fost asasinat cu 5 focuri de revolver primul-ministru, Ion G. Duca, de un student de la Academia Comercială, anume Nicolae Constantinescu, care avea şi doi complici, Ion Caranica şi Doru Belimace. Nicolae Constantinescu este arestat. El a declarat că aparţine Gărzii de Fier şi că acest atentat a fost plănuit mai de mult”. Grupul acestor trei va fi denumit ulterior „Nicadorii”, creat prin combinarea primelor silabe din numele celor trei membri ai grupului. Pe 1 ianuarie 1934, acelaşi cotidian nota: „Ştirile ce vin din întreaga ţară mărturisesc covârşitoarea durere pricinuită de moartea tragică a lui I. G. Duca. Pentru întreaga opinie publică, odiosul atentat nu răpeşte numai pe marele bărbat de stat Ion G. Duca, în momentul în care avea mai mare nevoie de el, ci răpeşte un om cunoscut şi iubit pretutindeni, pentru bunătatea, abilitatea şi onestitatea sa. Pretutindeni a fost iubit şi respectat”.

Ceea ce în epocă a părut ca o răzbunare politică a legionarilor, cercetările ulterioare au arătat o enormă conspiraţie care a stat la baza celei de-a doua asasinări a unui prim-ministru din România. Investigaţia a mers până la cea mai înaltă poziţie din stat, regele Carol al II-lea. Dosarele păstrate la Arhivele Statului Bucureşti au arătat că ministrul de Interne şi şeful Siguranţei ştiau de atentat, dar nu au luat nici o măsură. Vagonul guvernamental a fost însoţit de un singur agent, iar asasinii au călătorit cu acelaşi tren către Sinaia. O singură măsură s-a luat la Sinaia pentru a apăra securitatea prim-ministrului, aceea de a nu intra pe peronul gării prin intrarea principală, ci prin biroul şefului gării, deoarece vagonul cu care urma să călătorească Duca oprea în faţa acestuia, evitând astfel parcurgerea peronului. 

Dispoziţia nu a fost respectată. Carol al II-lea fusese informat despre ce aveau de gând legionarii, după ce şeful poliţiei, Gabriel Marinescu, primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziţie: „Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe”. Informarea fusese făcută chiar de vărul lui Belimace, Alexandru Tale, care era informator al poliţiei. Procesul asasinilor s-a încheiat la 5 aprilie 1934 prin achitarea principalilor fruntaşi legionari.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/asasinarea-lui-ion-gheorghe-duca

https://adevarul.ro/cultura/istorie/ion-g-duca-premierul-asasinat-legionari-stiinta-regelui-carol-ii-lea-1_5be6b5e9df52022f7555163d/index.html

https://matricea.ro/ion-gheorghe-duca-cel-de-al-doilea-prim-ministru-roman-asasinat-a-fost-ucis-pe-peronul-garii-din-sinaia-ca-razbunare-pentru-scoaterea-legionarilor-in-afara-legii/

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie…

- 1170: A murit Thomas Becket, episcop englez, asasinat. Thomas Becket (cca. 1118 – 29 decembrie 1170) a fost arhiepiscop de Canterbury din 1162 până în 1170 în timpul regelui Henric al II-lea Plantagenet. Este venerat ca sfânt şi martir şi de Biserica Catolică şi de Biserica Anglicană.Ridicându-se împotriva limitării drepturilor bisericii de către puterea regală, a fost ucis din ordinul regelui.

- 1709: S-a născut împărăteasa Elisabeta a Rusiei (d. 05.01.1762)

- 1721: S-a născut Madame de Pompadour, amanta regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei (d.15.04.1764). A avut o mare influenţă la Curte, sprijinind dezvoltarea artelor şi personalităţile culturale ale epocii (printre care Diderot). 

-1776: S-a născut Charles Macintosh, chimist britanic, inventatorul impermeabilului (d.25.07.1843)  

- 1800: S-a născut Charles Goodyear, inventator si om de afaceri american, faimos in zilele noastre pentru inventarea cauciucului vulcanizat (d.01.07.1860).

- 1825: A murit pictorul francez (Jacques-) Louis David, şeful şcolii neoclasice din Franţa (n. 1748). A pictat compoziţii de un dramatism sever (Jurământul Horaţilor; Marat ucis). A fost pictor de curte al lui Napoleon I.

- 1825: A decedat, la Bicêtre, Giovanni Giuseppe Cambini (n.1746), violonist şi compozitor italian. A compus 20 de opere şi balete, peste 50 de simfonii, 7 concerte şi peste 500 de piese diferite. 

- 1839: S-a născut Theodor Şerbănescu, poet şi traducător din cercul societăţii literare „Junimea"; membru corespondent al Academiei Române (m. 1901). A publicat versuri în „Ateneul român”, dar mai ales în revista junimistă „Convorbiri literare” (Lacrimile; Marşul călăraşilor şi altele). A publicat şi poezii simboliste (Sonete decadente).

- 1843: S-a născut (la Neuwied/Germania) Regina Elisabeta (cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima regină a României, soţia regelui Carol I; membră de onoare a Academiei Române.Alte surse dau ca dată a naşterii 17.XII.1843 (stilul vechi)

- 1843: A murit (la Sighişoara) Johann Christian Baumgarten, medic şi botanist german stabilit în Transilvania; autor al primului conspect critic al florei din Transilvania, redactat în limba latină (n. 1765, la Luckau/Germania)

- 1873: S-a născut Ovid Densuşianu, poet, lingvist, folclorist şi istoric literar. Ovid Aron Densusianu (n. Făgăraş, d. 9 iunie 1938,Bucureşti) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet român, membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti.Opera (selectiv):

Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii şi evoluţiei limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)

Graiul din Ţara Haţegului (1915)

Sufletul latin şi literatura nouă (2 volume, 1922)

Viaţa păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)

Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)

Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)

Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea şi Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale româneşti (2 volume,1906-1907).

- 1876: S-a născut Pablo Casals, compozitor, violoncelist şi dirijor spaniol; în 1936, la izbucnirea războiului civil, a părăsit Spania în semn de protest faţă de dictatura fascistă; s-a stabilit iniţial la Paris şi ulterior în Puerto Rico; aici va organiza (începând din 1956) festivalul ce-i poartă numele (m. 1973, Puerto Rico)

- 1882, 29.XII. / 1883, 10.I: S-a născut prozatorul rus Aleksei N. Tolstoi (m. 1945)

-1883: A murit Francesco De Sanctis, istoric şi critic literar italian (n. 1817). Întemeietorul criticii moderne italiene. A publicat: Eseuri critice (1861), Noi eseuri critice (1872), Istoria literaturii italiene (1870/1871) – monument al criticii europene din secolul al XIX-lea.

- 1890: S-a născut pianistul francez Yves Nat (m. 1956) 

- 1890: A încetat din viaţă Laza Lazarević (n.1851), prozator sârb. A scris nuvele de fină observaţie psihologică: Prima oară cu tata la utrenie (1879), La fântână (1886), Şase povestiri (1886) etc.

- 1891: Inventatorul american Thomas Edison a patentat radioul

-1893: Oficierea căsătoriei dintre Principele Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor prezumtiv al tronului României, cu principesa Maria (fiica ducelui Alfred de Edinburgh–Coburg şi a marii ducese Maria a Rusiei) la Sigmaringen, în Germania

- 1896: S-a născut pictorul si graficianul mexican David Alfaro Siqueiros (m. 1974)

-1899: S-a născut, la Albeşti, jud. Ialomiţa, Radu Vulpe (m.1982), istoric şi arheolog român. Specialist în istoria Comunei primitive şi în istoria antică (Epoca fierului în regiunile tracice ale Peninsulei Balcanice; Istoria veche a Dobrogii; Aşezări getice din Muntenia). 

- 1900: S-a născut, la Ungureni, jud. Botoşani, Eugen D. Neculau (m.1974), pedagog român. Fondator (1934) al Universităţii Populare din Ungureni, judeţul Botoşani. A fost prima şi singura, în această formă, din România, în perioada interbelică. A fost profesor de pedagogie la diferite şcoli din Iaşi, timp de aproape un sfert de veac. 

- 1903: S-a născut prozatorul şi traducătorul Sergiu Dan (m. 1976). A scris romane privind mediile bucureştene, cu înclinaţie spre senzaţional şi melodramatic (Arsenic, 1934) sau ale vieţii evreilor sub ocupaţie (Unde începe noaptea, 1945).

- 1907: S-a născut Ion Luican, cântăreţ de muzică populară român. Ion Luican (n. com. Frumuşani, jud. Călăraşi — d. 1 septembrie 1992, com. Frumuşani, jud. Călăraşi) a fost un cântăreţ român de muzică populară, romanţe şi muzică uşoară. Numele artistului este indisolubil legat de „şlagărul” M-a făcut mama oltean.

- 1910: S-a născut Ronald Coase, economist britanic, laureat cu Premiul Nobel pentru Economie în 1991 .Coase este bine cunoscut în special pentru două articole: „Natura firmei” (1937), care introduce conceptul de costuri de tranzacţie pentru a explica apariţia firmelor, şi „ Problema costului social” (1960), care sugerează că definirea corectă a drepturilor de proprietate depinde tot de costurile de tranzacţie.Ideea costurilor de tranzacţie formualtă de Coase a devenit foarte influentă şi în teoria organizaţională modernă, unde a fost introdusă de către Oliver E. Williamson.

- 1913: S-a născut Pierre Werner, om politic, una din cele mai importante personalităţi juridice, economico–financiare şi ştiinţifice din ţara sa, iniţiator al Integrării Monetare Europene, autor al „Planului Werner”, concretizat în introducerea monedei EURO; în 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române; din 25.06.2002, Centrul de Studii şi Documentare România–Luxemburg din Bucureşti, al cărui preşedinte de onoare a fost din 1993, îi poartă numele (d.24.06.2002)

- 1916: A murit Grigori Rasputin, călugăr rus. Grigori Efimovici Rasputin (n.10 ianuarie 1869 – d.16 decembrie (stil vechi)/29 decembrie (stil nou) 1916) a fost un mistic rus care a avut o mare influenţă asupra familiei ultimului ţar al dinastiei Romanov. Rasputin a jucat un rol foarte important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei, care era suferind de hemofilie.Rasputin a fost denumit şi Călugărul nebun, în ciuda faptului că el nu a fost niciodată călugărit şi nu a ţinut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost stareţ al congregaţiei religioase nerecunoscute oficial a hlîstilor şi despre el se credea că este vindecător care folosea puterea credinţei. El este unul dintre cele mai controversarte personalităţi ale secolului al XX-lea, deşi, în zilele noastre, Rasputin este văzut de cei mai mulţi istorici ca un ţap ispăşitor. El a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbuşirea dinastiei Romanov.

- 1918: S-a născut soprana franceză Mado Robin (m. 1960)

-1919: Parlamentul votează Legile de ratificare a unirii cu România a Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei; este primul Parlament al României reîntregite, reunit la Bucureşti, ales prin vot universal şi cuprinzând reprezentanţi din toate teritoriile locuite majoritar de români

- 1919: S-a născut Roman Vlad, compozitor român stabilit în Italia. Este membru al consiliului de administraţie al Confederaţiei Internaţionale a Autorilor şi Compozitorilor, a fost directorul secţiunii muzicale a prestigioasei „Enciclopedia dello Spettacolo” (1958–1962)

- 1924: A murit Carl Spitteler, poet, nuvelist şi dramaturg elveţian; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1919. Carl Spitteler (n. 24 aprilie, 1845, Liestal) a fost un poet, nuvelist, romancier, dramaturg, critic şi eseist elveţian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1919, considerat „cel mai cunoscut scriitor elveţian de la începutul secolului".

- 1926: A murit scriitorul austriac Rainer Maria Rilke („Cartea orelor”, „Sonete către Orfeu”). Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar - d. în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveţia) a fost un autor austriac şi unul din cei mai semnificativi poeţi de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman şi studii privitoare la artă şi cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura şi lirica altor naţiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondenţă reprezintă o componentă majoră a creaţiei sale literare.

- 1928: A murit Ioan Nădejde, sociolog, lingvist, publicist şi om politic (n. 1854)

- 1932: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Ioan C. Grădişteanu (n.1861), jurist şi om politic român. Luptător pentru realizarea unităţii politice a poporului român. 

- 1933: A murit Ion G.Duca, prim-ministru al României. Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, Bucureşti; d. 29 decembrie1933, Sinaia) a fost un om politic liberal român, a deţinut funcţiile de ministru al educaţiei (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), şi prim-ministru al României între 14 noiembrie şi 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de aşa-numiţii Nicadori din cauza eforturilor sale de a pune stavilă avântului mişcării fasciste Garda de Fier.

- 1935: A murit chimistul Ştefan Minovici; în 1919 a fondat Societatea de Chimie a României; şi-a legat, totodată, numele de organizarea învăţământului farmaceutic românesc de rang universitar; membru corespondent al Academiei Române (n. 1867) 

- 1936: S-a născut Mary Tyler Moore, actriţă americană

-1937:A murit Constantin Miculescu, fizician român. Constantin I. Miculescu (n. 6 septembrie 1863, Crevenicu, judeţul Teleorman; d. Bucureşti) a fost un fizician român carea avut rezultate notabile în termodinamică şi optică. Principala sa contribuţie la domeniul fizicii poate fi regăsită chiar în lucrarea sa de doctorat, unde a prezentat o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei.

- 1938: S-a născut actorul Jon Voight; a obţinut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1979. Jon Voight (n. Yonkers, New York ) este un actor american. A obţinut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1979 (filmul Coming Home).Jon Voight s-a născut într-o familie catolică cu rădăcini germane şi slovace. Bunica sa din partea mamei provenea din localitatea germană Büren din Vestfalia, iar bunicul din partea tatălui, George Voytka - din Košice, Slovacia.

- 1942: S-a născut analistul şi prezentatorul Peter Wagner; moderator al radiodocumentarelor şi emisiunilor politice ale Societăţii Române de Radiodifuziune (m. 2006) 

- 1950: A murit Constantin Karadja, istoric, bibliograf şi bibliofil (căutător de rarităţi şi editor de izvoare istorice); membru de onoare al Academiei Române (n. 1889) Constantin Karadja (Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja), n. 24 noiembrie 1889, Haga – d. Bucureşti a fost un diplomat, jurist, istoric, bibliograf şi bibliofil român, membru de onoare (1946) al Academiei Române (eliminat din Academia RPR în 1948). La 18 aprilie 2005 a fost declarat de Statul Israel „Drept între popoare” post-mortem.

- 1955: S-a născut Tudor Zbârnea, pictor.Tudor Zbârnea este un pictor basarabean, originar din Nisporeni, Republica Moldova.Tudor Zbârnea a contribuit la afirmarea, la Chişinău, a unui curent de gândire artistică originală, care venea să se opună mentalităţii de „vigilenţă artistică", ostilă inovaţiilor prea spectaculoase în arta plastică. Actualmente este director al Muzeului Naţional de Artă al Moldovei . Participă în calitate de preşedinte sau membru al juriilor la diverse concursuri naţionale si internaţionale în domeniul artelor plastice.   

- 1957: S-a născut Bruce A. Beutler, genetician şi imunolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 2011, împreună cu Jules Hoffmann şi Ralph Steinman, pentru descoperiri în domeniul activării imunităţii înnăscute

- 1967: S-a născut Andy Wachowski, regizor american, creator alaturi de fratele său al trilogiei „ Matrix” 

- 1968: S-a născut Cătălin Ştefănescu, jurnalist, realizator de emisiuni de televiziune („Garantat 100%” – TVR) (n. Râmnicu Vâlcea)

- 1975: A murit matematicianul Tiberiu Popoviciu; fondatorul şcolii române de analiză numerică; a înfiinţat (în 1946), la Universitatea din Cluj, Seminarul de Teoria Aproximării şi Analizei Numerice; membru al Academiei Române (n. 1906) 

- 1978: A murit Franyo Zoltan, publicist şi traducător maghiar din România (n. 1887)

- 1986: A murit (la Paris) regizorul rus de film Andrei Tarkovski (n. 1932)

- 1987: Cosmonautul rus Iuri Romanenko a revenit pe Pământ după ce a stat neîntrerupt în spaţiul cosmic 326 de zile

- 1989: Are loc prima şedinţă a guvernului provizoriu condus de Petre Roman, primul guvern al României de după căderea comunismului 

- 1989: Prin Decretul nr. 33 al CFSN a fost desfiinţat Departamentul Securităţii Statului

- 1989: Václav Havel devine preşedinte al Cehoslovaciei 

- 1998: Liderii Khmerilor Roşii şi-au cerut scuze oficial pentru genocidul din Cambodgia de care era responsabilă organizaţia lor armata şi care, în anii ’70, s-a soldat cu peste un milion de victime.

$$$

 Omul care a călărit 800 de kilometri ca să dovedească o minciună

S-a născut în 1864, în Kentucky, ca sclav — cel puțin din punct de vedere legal — pentru că, deși Proclamația de Emancipare fusese emisă cu un an înainte, statul Kentucky, rămas de partea Uniunii, nu fusese inclus, iar părinții lui, Arminta și Gabriel Young, au rămas înlănțuiți de un sistem care pretindea că luptă pentru libertate, în timp ce o refuza exact celor ca ei.

La începutul anului 1865, când războiul se apropia de final, Gabriel a făcut ceea ce au făcut mii de bărbați sclavi atunci când au zărit o breșă în zid: a fugit, ajungând în Ripley, Ohio, un mic oraș aboliționist, punct-cheie al Căii Ferate Subterane, iar de acolo s-a înrolat în Regimentul 5 de Artilerie Greu al Soldaților de Culoare ai Statelor Unite, luptând în ultimul an al Războiului Civil pentru a distruge sistemul care îi ținuse familia în lanțuri.

După război, Gabriel și-a adus familia la Ripley, iar Charles a crescut într-o libertate pe care părinții săi nu o cunoscuseră niciodată în copilărie, iar ei au decis că fiul lor va primi ceva ce le fusese interzis lor: educație.

Arminta, mama lui, învățase să citească în ciuda sclaviei, un act de revoltă tăcută într-o lume care pedepsea alfabetizarea oamenilor înrobiți, iar sub îndrumarea ei și a profesorilor locali, Charles nu doar că a excelat, ci a strălucit, absolvind liceul ca șef de promoție în 1881, vorbind fluent latina, greaca, franceza, spaniola și germana, fiind și un muzician talentat, la doar șaptesprezece ani.

În acea epocă, chiar și bărbații de culoare educați aveau opțiuni limitate, așa că Charles a devenit profesor în Ripley, o muncă respectabilă și sigură, însă tatăl lui vedea mai departe și l-a încurajat să susțină examenul de admitere la Academia Militară a Statelor Unite de la West Point, un gest aproape de neconceput, pentru că până atunci doar doi bărbați de culoare absolviseră instituția în aproape un secol de existență.

Charles a susținut examenul, a obținut al doilea cel mai mare punctaj din district, iar când candidatul de pe primul loc a refuzat admiterea, el a fost acceptat, intrând la West Point în 1884, unde a început un calvar calculat să-l distrugă.

Cadrele albe au aplicat ceea ce se numea „tratamentul tăcerii”, ignorându-l complet luni întregi, vorbindu-i doar pentru ordine obligatorii, refuzând să stea lângă el, lăsându-l să mănânce și să studieze singur, într-o izolare menită să-l frângă, iar când asta nu a funcționat, au urmat rapoarte pentru abateri minore, încercări de exmatriculare, sabotaje și umilințe constante.

Cu sprijin discret din partea câtorva colegi și profesori, dar în mare parte singur, Charles Young a rezistat și, în 1889, a absolvit West Point, devenind al treilea bărbat de culoare din istoria academiei care reușea acest lucru, fiind avansat sublocotenent și repartizat imediat la Regimentul 9 Cavalerie, faimoșii Buffalo Soldiers.

Timp de douăzeci și opt de ani, a servit impecabil, comandând trupe în Cuba, Filipine și Mexic, predând științe militare la Universitatea Wilberforce și, în 1903, devenind primul superintendent de culoare al unui parc național, Sequoia, unde a construit drumuri, poteci și infrastructură care există și astăzi.

În 1916, Charles Young era locotenent-colonel, cel mai înalt grad deținut de un ofițer de culoare în Armata SUA, iar în contextul Primului Război Mondial, era următorul pe lista de promovare la gradul de general de brigadă, ceea ce ar fi făcut din el primul general de culoare din istoria Americii.

Armata nu a putut accepta asta.

În 1917, cu o sincronizare prea perfectă ca să fie întâmplătoare, armata a „descoperit” că Young ar avea tensiune arterială crescută și l-a declarat inapt pentru serviciu, forțându-l la pensionare, deși avea cincizeci și doi de ani, era activ, sănătos și servise fără probleme timp de aproape trei decenii.

Diagnosticul era o minciună, iar toată lumea știa.

Adevărata problemă nu era sănătatea lui, ci faptul că un general de culoare ar fi comandat ofițeri și soldați albi, ceva de neacceptat într-o Americă dominată de legile Jim Crow.

Charles Young a decis să le demonteze minciuna în cel mai vizibil mod posibil.

În iunie 1917, s-a urcat pe cal la casa lui din Wilberforce, Ohio, și a pornit călare spre Washington, D.C., parcurgând aproximativ 800 de kilometri, un bărbat declarat „prea bolnav” pentru serviciu militar, ajungând în fața Departamentului de Război și cerând să fie recunoscut ca apt.

Nu mai puteau nega că era în formă.

L-au refuzat oricum.

A fost promovat colonel deplin, dar doar pe lista de rezervă, trimis în Liberia ca atașat militar, departe de front și de orice șansă de comandă, iar steaua de general nu a venit niciodată.

Charles Young a murit în 1922, în Nigeria, la cincizeci și șapte de ani, fiind înmormântat cu onoruri militare la Arlington, lăudat pentru devotament și curaj, dar refuzat în viață de instituția pe care o slujise.

Au mai trecut șaizeci de ani până când Armata SUA a avut primul general de culoare.

Șaizeci de ani pierduți.

În 2022, la o sută de ani după moartea sa, armata l-a promovat postum la gradul de general de brigadă, o recunoaștere tardivă care nu a șters nedreptatea, nu i-a dat înapoi comanda și nu a recuperat timpul pierdut, dar a confirmat un adevăr pe care el îl demonstrase deja cu trupul și cu voința sa.

Morală:

Rasismul poate întârzia recunoașterea meritului, dar nu îl poate anula, iar uneori nedreptatea nu distruge un om, ci o națiune întreagă, privând-o de liderii pe care nu a fost pregătită să-i accepte.

#CharlesYoung #Istorie #Rasism #Curaj #ArmataSUA #BuffaloSoldiers #DreptateÎntârziată #Demnitate

$$$

 

Regina care a fost obligată să coboare de pe tron, dar a urcat mai sus decât coroana

Pe 17 septembrie 1983, la Atlantic City, când Vanessa Williams a fost încoronată Miss America, nu a câștigat doar un concurs de frumusețe, ci a spart un zid care rezistase timp de șaizeci și trei de ani, devenind prima femeie de culoare care primea acest titlu într-o Americă ce încă își căuta echilibrul între idealurile proclamate și realitatea discriminării, iar coroana pe care o purta era grea nu doar prin simbol, ci și prin așteptările uriașe care veneau odată cu ea.

Zece luni mai târziu, totul s-a prăbușit.

Cu mult înainte de podiumuri, rochii și aplauze, Vanessa era o tânără talentată care încerca să-și construiască un drum, iar lucrând ca asistentă a unui fotograf în New York, a acceptat să pozeze pentru niște fotografii artistice, după ce i s-a promis clar că imaginile vor rămâne anonime, că fața ei nu va putea fi recunoscută și că identitatea îi va fi protejată, promisiuni pe care le-a crezut, fără să știe că această încredere avea să o coste aproape tot ce tocmai câștigase.

În vara anului 1984, revista Penthouse a intrat în posesia fotografiilor și a recunoscut imediat femeia din ele ca fiind Miss America în exercițiu, pregătind publicarea lor sub un titlu senzaționalist care transforma un act privat într-un spectacol public, iar faptul că imaginile fuseseră oferite inițial revistei Playboy, care le-a refuzat din considerente editoriale și dintr-un minim respect, nu a contat, pentru că Penthouse a văzut doar scandal, profit și vânzări.

În iulie 1984, Miss America Organization a aflat ce urma să se întâmple și i-a prezentat Vanessei o alegere care nu era, în realitate, o alegere: să demisioneze înainte ca scandalul să explodeze sau să fie destituită public, iar pe 23 iulie 1984, la doar douăzeci și unu de ani, Vanessa Williams a devenit prima Miss America din istorie care a fost forțată să renunțe la titlu.

A urmat un asalt mediatic nemilos, cu titluri scandaloase, judecăți morale și o opinie publică divizată, iar într-un interviu pentru Associated Press, ea a spus cu o luciditate dureroasă că, deși acceptase să pozeze, fusese asigurată că identitatea îi va fi protejată și că nu avusese niciun acord cu Penthouse, cuvinte care surprind esența tragediei, aceea că nu doar cariera ei fusese atacată, ci și încrederea ei fusese trădată.

Pentru mulți, aceasta ar fi fost o sentință definitivă, o carieră distrusă la douăzeci și unu de ani, un moment istoric șters de rușine și un viitor redus la tăcere, însă Vanessa Williams a refuzat să accepte acest final, alegând să se reinventeze, să se mute spre muzică, unde albumul ei de debut a devenit platină, iar cântecul „Save the Best for Last” a dominat topurile Billboard timp de cinci săptămâni în 1992, înainte de a-și construi o carieră solidă în teatru, televiziune și film.

De-a lungul deceniilor, a adunat nominalizări la Grammy, Emmy și Tony, a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame și a demonstrat că succesul ei nu a existat în ciuda scandalului, ci în sfidarea lui, însă, în ciuda tuturor realizărilor, lipsea încă ceva esențial, recunoașterea publică a faptului că ceea ce i se întâmplase fusese greșit.

În 2015, la treizeci și unu de ani după demisie, când Vanessa Williams a fost invitată ca președintă a juriului concursului Miss America, directorul organizației a rostit o scuză publică, recunoscând că instituția eșuase, că ea fusese tratată nedrept și că va rămâne pentru totdeauna Miss America, moment în care, în fața unei săli ridicate în picioare, lacrimile ei au spus mai mult decât orice discurs.

Acea scuză nu a șters trecutul, dar a schimbat povestea, transformând-o din „Miss America care a demisionat în scandal” în „Miss America care a fost exploatată și care a meritat dreptate”, iar adevărata forță a istoriei ei nu stă nici în fotografii, nici în titluri, ci în ceea ce a construit între acel moment de cădere și acel moment de recunoaștere.

Morală:

Valoarea unui om nu este decisă de cea mai proastă zi a vieții sale, iar trădarea, rușinea publică și pierderea nu sunt capete de drum, ci pot deveni puncte de plecare pentru o reconstrucție care, în timp, obligă chiar și instituțiile care au greșit să spună: am fost nedrepți.

#VanessaWilliams #MissAmerica #Rezistență #Demnitate #Transformare #FemeiPuternice #IstorieModernă #DreptateTârzie

$$$

 Constantin Cornel Jean, pe numele real la naștere, a venit pe lume la Techirghiol, jud. Constanța, la 21 august 1927, într-o familie cu cinci fete și patru băieți, Constantin fiind cel mai mic dintre băieți. Mama sa, Caliopi Stavreg Zaharia, era la origine grecoaică, iar tatăl, Dumitru Jean, macedonean albanez, era de profesie conductor arhitect.

Trebuie spus că trei din cele cinci fete ale familiei s-au numit Anastasia, după dorința mamei îndurerate care a pierdut-o mai întâi pe prima, în 1929, la doar câteva luni de la naștere, și apoi pe a doua, născută în 1931, și piredută la doar doi ani. Fiica familiei năcută în anul 1936, botezată tot Anastasia, avea să se stingă tot la o vârstă tânără, la doar 36 de ani.

Maestrului îi plăcea de mic să spună poezii, iar părinții îl încurajau, mama lui avea o voce remarcabilă, iar tatăl lui era era responsabil cu glumele în familie.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl său nu prea avea de lucru, astfel că familia Jean se muta des.

Viitorul actor a urmat cursurile Școlii gimnaziale nr. 3 din Constanța și, mai apoi, Școala de arte și meserii din București, unde a mers pe specializarea „desen tehnic“. Tatăl său l-a luat apoi să lucreze cu el și, ulterior, i-a găsit tot felul de slujbe: cofetar, ajutor de zidar sau creator de modele de pantofi de pânză.

Jean Constantin a fost întotdeauna un pasionat de înot, însă, pe de altă parte, a împărtășit, în prima parte a vieții, sărăcia familiei sale, ultimul născut dintre băieți îmbrăcându-se mai mereu cu ceea rămânea de la frații lui, multe lucruri fiind ajustate de mamă, ciorapii cârpiți, sau gulerele erau schimbate la cămașă.

La vârsta de 17 ani s-a angajat în port, unde căra și număra saci, alături de un alt viitor mare actor, Ilarion Ciobanu, împreună cu care a și jucat într-un spectacol al muncitorilor din port, al așa-numitei brigăzi artistice portuare, intitulat „Pentru libertate”.

A ajuns apoi, pentru scurtă vreme, brigadier pe șantierul Bumbești-Livezeni, pentru ca ulterior să-și efectueze stagiul militar obligatoriu, la grăniceri, la Turnu Severin, în cadrul Regimentului 9, de unde a obținut gradul de sergent-major.

S-a angajat, apoi, la Electromontaj Constanța, iar ulterior a fost șef al serviciului de normare-salarizare de la Înteprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia.

A lucrat, pentru o vreme, și la Ansamblul artistic al Direcției generale a Canalului și la Ansamblul de cântece și dansuri al Casei de cultură a sindicatelor.

În această perioadă a anilor `50 ai secolului trecut, Jean Constantin locuia în podul unui imobil, fără bucătărie sau grup sanitar, astfel că pentru a arunca gunoiul și a-și face toaleta, actorul era nevoit să coboare foarte des la parter.

În anul 1957, obținea, prin concurs, un post în cadrul secției de estradă a Teatrului Fantasio din Constanța, unde a activat până la pensionare. Aici, a fost coleg cu nume pe care publicul românesc avea să le rețină, precum Dan și Sida Spătaru, Aurel și Gelu Manolache sau Mariana Cerconi.

A primit, prin repartiție un apartament decent, aproape de faleza din Constanța, pe strada Cristea Georgescu, unde avea să locuiască mult timp.

În anul 1965 a debutat în film, în „Procesul alb”, un an mai târziu primind rolul Parpanghel în producția „Haiducii”.

Este distribuit apoi în producțiile de succes „Prea mic pentru un război atât de mare” (1969), în regia lui Radu Gabrea și în „Canarul și viscolul” (1969), în regia lui Manole Marcus, ambele având ca subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice.

Începând cu anul 1970, avea să se consacre cu rolurile Patraulea în partiturile comice jucate pentru seria B.D. (Brigada Diverse) – „Brigada Diverse în alertă!” (1971) și B.D. la munte și la mare (1971), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani, Dumitru Furdui și Dem Rădulescu.

În anul 1973 colaborează pentru prima oară cu regizorul Sergiu Nicolaescu la filmul „Nemuritorii”, apoi, începând cu anul 1976, este distribuit în serialul TV „Toate pânzele sus”, în regia lui Mircea Mureșan, în rolul magistral al turcului Ismail.

În anul 1978 primește rolul Limbă, în „Revanșa”, regia Sergiu Nicolaescu, iar în anul 1979, joacă magnific în „Nea Mărin miliardar”, de asemenea în regia lui Nicolaescu.

Au urmat rolurile preotului grec Temistocles în „Pruncul, petrolul și ardelenii” (1981), regia Dan Pița, Corcodel în „Capcana mercenarilor” (1981), regia Sergiu Nicolaescu, „Iancu Jianu, haiducul” (1981), regia Dinu Cocea, rolul Limbă în „Duelul” (1981), regia Sergiu Nicolaescu, profesorul Aurică în „Misterele Bucureștilor” (1983), regia Doru Năstase, oenologul Trandafir Bulbuc în „Secretul lui Bachus” (1984), regia Geo Saizescu, roluri în „Sosesc păsările călătoare” (1984), „Un petic de cer” (1984) – șoferul Gică, „Masca de argint” (1985), „Colierul de turcoaze” și „Coana Chirița” (1986), „Chirița la Iași” și „Secretul lui Nemesis (1987) – James Giovanni Cocoloș sau „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1988).

După 1990, Jean Constantin a fost distribuit în „Atac în bibliotecă” (1992), „A doua cădere a Constantinopolului” (1994), „Punctul zero” (1996), „Sexy Harem Ada-Kaleh” (2001), „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (2006) sau „Păcală se întoarce” (2006).

Jean Constantin a jucat și pe scena Teatrului Național București, fiind distribuit în spectacolul „O scrisoare pierdută”, de Radu Beligan precum și în serialele de televiziune „Vine poliția!” și „Regina”.

Ultimele filme în care actorul a apărut pe marele ecran sunt ”Supraviețuitorul” (2008) – în care Jean Constantin a reînviat personajul ”Limbă” din filmul ”Un comisar acuză”, de același regizor – și ”Poker” (2010), ambele în regia lui Sergiu Nicolaescu.

În anul 2003, Jean Constantin a primit din partea UNITER Premiul special pentru teatru de revistă, iar Consiliul Director al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România (UARF) i-a acordat ”Placheta de aur” și o medalie jubiliară ”Magna cum Laudae”.

În anul 2004, Președinția României i-a conferit artistului Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D – „Arta Spectacolului”, ”în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.

În 2006, Jean Constantin a primit Diploma de excelență pentru rolul din filmul ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, iar în 2008, a fost recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor Gopo.

A fost investit, în 2007, drept Cavaler de Malta al Ordinului „Sf. Ioan” de Ierusalim, într-o ceremonie desfășurată la Muzeul de Istorie a Bucovinei din Suceava.

În semn de recunoaștere a talentului actorului Jean Constantin, Jean Badea, fost secretar al literar al Teatrului de revistă Fantasio, i-a dedicat biografia artistică „Omul care aduce hazul”, publicată în anul 1998.

Jean Constantin a fost căsătorit cu Mioara Mocanu, artistă la Teatrul de păpuși din Galați, lângă care a stat aproximativ 17 ani, urmându-i Nina Cocea, balerină la „Fantasio“, iar în 1980, Jean s-a căsătorit cu Elena Nina Petcu, sufleur la Teatrul Național București.

În anii 2009 și 2010, actorul a fost internat în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace.

A murit la 26 mai 2010, la vârsta de 82 de ani, în apartamentul său din Constanța, fiind înmormântat, două zile mai târziu, în Cimitirul Central din Constanța.

Centrul Multifunctional Educativ pentru Tineret din Constanța poartă, din 20 aprilie 2018, în amintirea sa, numele „Jean Constantin”.