sâmbătă, 27 decembrie 2025

$$$

 Îmi amintesc astăzi, cu o amărăciune dublată de un zâmbet cinic, de incidentul de la Huși, unde Adrian Papahagi – acest fin diletant al ideilor, care disecă silabele misticilor cu o precizie de ceasornicar – a fost agresat de un preot tânăr, un paroh de 33 de ani, Samuel Misaroș. 

Scena a fost de un grotesc absolut: în mijlocul unei conferințe despre „discernământ”, un slujitor al altarului s-a transformat brusc într-un hooligan digital, năpustindu-se spre scenă cu telefonul ridicat ca o armă, urlând invective politice în numele unui nou „Mesia” de carton.

Preotul implicat, Samuel Misaroș (33 de ani, paroh în satul Rânzești, comuna Fălciu, județul Vaslui), s-a ridicat brusc în timpul prelegerii și a început să vocifereze agresiv. 

El l-a acuzat pe Papahagi că "a anulat alegerile" și că "l-a denigrat pe dl. Georgescu" (referindu-se la Călin Georgescu, un candidat politic controversat).

 Preotul a strigat expresii precum "Papahagi, ieși afară! N-ai ce căuta aici!" și s-a năpustit spre scenă, filmând cu telefonul și adresând invective.

 Martorii l-au descris ca aparent "posedat" sau "ieșit din minți", manifestând un comportament haotic și violent.

 A fost scos inițial din sală de câțiva preoți mai solizi, dar a continuat scandalul în exterior, ceea ce a dus la intervenția Poliției Locale și apoi a Poliției Municipiului Huși.

Este coliziunea perfectă între două lumi care nu se mai pot atinge: una care studiază „aburul” și alta care trăiește în „noroi”.

Yuval Noah Harari ne avertiza în Sapiens că specia noastră supraviețuiește prin „ficțiuni colective”, dar am ajuns în punctul în care „elita” a rafinat acest mit până la stadiul de gaz ilariant.

Există o întreagă clasă de intelectuali și ierarhi care și-au construit carierele pe studierea minuțioasă a „aburului”. 

Ei sunt posesorii unor doctorate în „Lumea de Dincolo”, experți în topografia îngerilor și în birocrația mântuirii, vorbind cu o suficiență academică despre lucruri pe care nimeni nu le-a văzut, dar pe care toți trebuie să le finanțeze.

Această desprindere de realitate a creat o castă de „metafizicieni de amvon” care privesc lumea de la înălțimea unor concepte abstracte, în timp ce sub picioarele lor, turma a regresat la un animism primitiv. 

În timp ce doctorii în teologie dezbat nuanțele filioque sau structura luminii taborice, preotul din sat și enoriașul de pe Facebook caută duhuri în 5G, blesteme în vaccinuri și semne divine în discursurile unor populiști de buncăr.

Ei ne servesc pe tavă conceptul de Lumină Taborică — un fel de „ospăț duhovnicesc” pentru cei aleși, o lumină care, spre deosebire de becul din bucătărie, nu are nevoie de curent, ci de o doză masivă de auto-sugestie. 

Este acea lumină „necreată” care, spun ei, i-a orbit pe ucenici pe muntele Tabor. 

În traducere liberă: un scurtcircuit sinaptic transformat în dogmă.

Pentru Papahagi și restul „somelierilor de abur”, această lumină este apogeul mistic.

În timp ce teologii se chinuiau să explice cum poți vedea ceva ce nu e creat (un paradox logic care ar face un computer să explodeze), un domn pe nume James Clerk Maxwell, în secolul al XIX-lea, a pus capăt poeziei ieftine. 

Prin Ecuațiile lui Maxwell, el a demonstrat că lumina este o radiație electromagnetică, o undă care se propagă cu o viteză finită (c \approx 3 \t10^8m/s).

Ulterior, Albert Einstein a venit și a pus cireașa pe tort, demonstrând că lumina are o natură duală — este și undă, și particulă (foton).

 Einstein a arătat că lumina este fundamentul structurii spațiu-timp, nu un „ospăț” pentru câțiva pustnici care au stat prea mult în peșteră fără vitamine.

În timp ce Papahagi studiază acest „abur” de pe muntele Tabor, lumea reală este iluminată de fotoni pe care Biserica a încercat, timp de secole, să îi stingă prin ruguri. 

Giordano Bruno a ars pentru că vedea lumina stelelor ca fiind sori îndepărtați, nu felinare agățate de îngeri pe boltă.

în timp ce Papahagi și alți discipoli ai logosului studiază aburul, ei au pierdut contactul cu focul care arde în exterior. 

S-a creat o fractură între:

Metafizica „de lux”: O joacă intelectuală a elitelor care se pretind a fi paznicii porților cerului, dar care nu au nicio soluție pentru foamea de sens a mulțimii.

Animismul „de șanț”: O formă de religiozitate viscerală, unde preotul Misaroș devine „posedat” nu de diavol, ci de un algoritm.

El nu mai crede în „abur”, el vrea o religie a impactului fizic, a urletului, a eliminării „celuilalt”.

Cei cu doctorate în „Lumea de Dincolo” au eșuat să vadă că lumea de aici a fost ocupată de noi zei.

 În viziunea lui Harari, dacă religia este o ficțiune utilă pentru cooperare, atunci versiunea actuală este o ficțiune toxică ce produce doar fragmentare. 

Doctorate luate pe teme de mistică devin irelevante atunci când purtătorul de sutană se transformă într-un „exaltat” care încearcă să anexeze Biserica unui proiect politic de tip moscovit.

Distincția între evreul martir (Hristos) și „doctorii în metafizică” de azi este colosală:

Hristos a demascat ficțiunile puterii, plătind cu propria piele. El nu avea „doctorat”, ci avea Prezență. 

A stat afară, printre leproși, sfidând elitele care studiau aburul legii în spatele ușilor închise.

Elitele de azi stau ascunse în spatele unor ziduri groase de Catedrale, protejate de protocoale.

În interior, ierarhii se premiază între ei cu cruci eparhiale, în timp ce afară, Vox Populi urlă cu spumă la gură, gata să dărâme templul pentru a ridica în locul lui o antenă TikTok.

La Huși, preotul care a tăbărât pe Papahagi este rezultatul acestui abandon. 

El nu mai stă la poarta Catedralei să ceară binecuvântare, ci stă acolo cu telefonul ridicat, gata să filmeze „execuția” intelectualului care nu îi confirmă delirul național-comunist.

Biserica nu a fost doar un „furnizor de speranță”, ci cea mai eficientă corporație de control biopolitic, folosind frica de iad pentru a extrage bogățiile pământului.

De la Cruciade la Inchiziție, „ficțiunea colectivă” a fost transformată în instrument de exterminare. 

Averile actuale ale bisericilor – de la aurul Vaticanului la imobilele închiriate pe sume astronomice în România – sunt clădite pe un fundament de genocid intelectual.

Biserica a privit întotdeauna știința ca pe un rival la monopolul asupra „adevărului”.

 Orice om care a încercat să ridice privirea din noroi spre stele, fără permisiunea „doctorilor în abur”, a fost strivit:

Giordano Bruno (1600): Ars de viu pe rug în Campo de' Fiori pentru că a îndrăznit să spună că universul este infinit și că stelele sunt sori înconjurați de planete. 

A fost ucis pentru că viziunea lui făcea ca „aburul metafizic” al Bisericii să pară o glumă proastă.

Galileo Galilei: Umilit, obligat să nege evidența matematică și ținut în arest la domiciliu pentru că a confirmat modelul heliocentric. Știința a fost îngenuncheată pentru a proteja ficțiunea centralității umane.

Hypatia din Alexandria (415 d.Hr.): Matematiciană și filozoafă, masacrată de o mulțime de călugări fanatici (strămoșii ideologici ai „posedatului” de la Huși). 

A fost jupuită de vie cu cioburi pentru că reprezenta rațiunea într-o lume care se scufunda în dogmatism.

Cruciadele: Milioane de morți în numele „eliberării” unor locuri sfinte, în realitate fiind primele mari campanii de jaf sistemic și expansiune teritorială mascată sub mantia credinței.

Este fascinant cum cei care predică „sărăcia cu duhul” au devenit cei mai mari proprietari funciari ai planetei. 

În timp ce Hristos – evreul marginalizat – nu avea unde să-și plece capul, urmașii săi din „Catedrală” gestionează portofolii imobiliare de miliarde.

Taxa pe Iertare: Timp de secole, „Indulgențele” au fost modul prin care elita metafizică vindea locuri în rai pentru a finanța palatele de pe pământ.

Imunitatea Fiscală: O anomalie modernă unde instituția care a cauzat cele mai multe regrese științifice este scutită de taxe, sub pretextul că oferă „servicii spirituale”.

Doctoratele în „Lumea de Dincolo” sunt de fapt licențe de exploatare a ignoranței. 

Incidentul de la Huși este doar o versiune micro, de secol XXI, a aceleiași violențe instituționale: atunci când argumentele metafizice se evaporă, rămâne doar pumnul și urletul.

Biserica a creat milioane de morți nu pentru a-L apăra pe Dumnezeu, ci pentru a-și apăra bilanțul contabil. 

Această castă a „doctorilor în abur” reprezintă, în esență, cea mai longevivă schemă piramidală din istoria umanității. 

Este un sistem în care elita vinde o marfă imaterială — „mântuirea” sau „lumina necreată” — unor mase lăsate intenționat în întunericul analfabetismului funcțional.

Doctoratele în „Lumina Taborică” sau în alte nuanțe ale metafizicii sunt, din punct de vedere epistemologic, nule. 

În știință, un doctorat necesită o contribuție originală la cunoaștere, bazată pe dovezi verificabile și falsificabile.

 În „casta aburului”, doctoratul este doar un exercițiu de gimnastică lingvistică: se iau texte scrise de alți „visători” de acum 1.500 de ani și se reîmpachetează într-un limbaj prețios, inaccesibil plebei.

Teologii susțin că Lumina Taborică este o „energie divină” vizibilă, dar care nu aparține lumii fizice. 

Aceasta este o imposibilitate logică flagrantă.

Dacă este vizibilă, înseamnă că interacționează cu retina umană (celulele cu conuri și bastonașe).

Dacă interacționează cu retina, înseamnă că transmite energie sub formă de fotoni.

Dacă transmite fotoni, este o radiație electromagnetică ce respectă ecuațiile lui Maxwell și are o viteză constantă demonstrată de Einstein.

Prin urmare, ori „lumina” lor este un simplu fenomen fizic (deci creată), ori este o halucinație bio-chimică produsă de privarea de somn și hipoxie în peșteri. 

A preda acest concept ca pe un adevăr superior este o formă de escrocherie intelectuală care profită de faptul că poporul nu știe ce este un spectru de frecvență.

Această castă trăiește dintr-un anacronism. În secolul AI-ului și al telescopului James Webb, să mai pretinzi că ești „expert în lumina necreată” este echivalentul cu a pretinde că ești doctor în alchimie sau astrologie.

Adevăratul „ospăț duhovnicesc” este de fapt un praznic al manipulării, unde poporul plătește nota de plată, elita mănâncă delicatese metafizice, iar la final, toată lumea rămâne cu foamea de adevăr neostoită.

Atâta timp cât „doctorii în abur” vor continua să stea în Catedralele lor de aur, ignorând faptul că au transformat un mesaj de iubire într-o mașinărie de tocat oameni de știință, ei vor rămâne complicii morali ai fiecărui fanatic care ridică telefonul sau pumnul împotriva rațiunii.

Incidentul de la Huși este rezultatul acestui model: un preot tânăr care a fost învățat „aburul”, dar n-a fost învățat logica. 

Când „aburul” s-a întâlnit cu furia politică de pe TikTok, s-a produs explozia. 

Preotul Misaroș este „monstrul” creat de propria instituție: un om cu sutană care nu mai distinge între Evanghelie și propaganda de buncăr.


https://profserban.substack.com/

$$$

 Personalități nedrept uitate - Albert Amlacher


     S-a născut la 27 decembrie 1847, în Orăștie, Albert Amlacher, unul dintre cei mai citați istorici ai Transilvaniei. 

Preot luteran, doctor în filozofie, profesor, scriitor.

Albert Amlacher s-a născut într-o familie de emigranți din regiunea Amlach (Austria), care s-a stabilit, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în zona Orăştiei. Între 1855 şi 1858, urmează cursurile Şcolii Confesionale Evanghelice CA (Luterane), din oraşul natal.

Frecventează cursurile Liceului Săsesc Evanghelic din Sibiu (1859-1863) şi ale Liceului Săsesc din Sighişoara (1864-1867). Prin profesorii săi de la gimnaziul Sighișoara, în special de Josef Haltrich, este impulsionat decisiv în activitatea sa literară, ce ulterior va aduce roade. Amlacher Albert a fost student la „Herzoglich - Sachsische Gesamt Universität” din Jena, apoi la Facultatea de Filosofie şi Teologie (1868) și student la „König Friedrich Wilhelm Universität”, Berlin (1869); 

A participat, voluntar, la războiul franco-prusac din 1870/71.

În anul 1871 continuă studiile, bursier, la „Herzoglich Badische Ruprecht - Carolinische Universität”, Heidelberg unde este licențiat ca „Doctor în filosofie şi magistru în arte libere” în anul 1872. 

În 1873, intră în învăţământ la Orăştie ca din 1874 să fie director adjunct la Şcoala Confesională Evanghelică din Orăştie. În 1875 refuză o catedră, respectiv conducerea Liceului din Speyer (Germania), deşi ar fi primit un salariu anual de 20 de ori mai mare decât la Orăştie. 

În 24 iunie 1876 își încheia Albert Amlacher un corp de documente extrem de interesant, consacrat istoriei Orăștiei, cu titlul 

„URKUNDENBUCH ZUR GESCHICHTE DER STADT UND DES STUHLES BROOS BIS ZUM ÜBERGANG SIEBENBÜRGENS UNTER ERBFÜRSTEN AUS DEM HAUSE ÖSTERREICH (1690).” 

Manuscrisul este încununarea unei perioade de mai mulți ani de căutări ale tânărului preot evanghelic, prin arhivele și bibliotecile din Alba Iulia, Sebeș, Sibiu, Deva, Hunedoara și Hațeg. Țelul propus de el era reconstituirea unei arhive aflată de multă vreme în suferință, în urma unor distrugeri repetate. Curând, prestigioasa revistă de istorie „ARCHIV DES VEREINES FÜR SIEBENBÜRGISCHE LANDESKUNDE”, care apărea la Sibiu, și-a arătat disponibilitatea de a publica în caietele sale, bogatul material documentar adunat. Publicarea corpusului documentar în anii 1879-1880, a stârnit interesul lumii științifice săsești, și nu numai. [...]

Obține diploma în Teologie în anul 1877. Este ales preot evanghelic la Romos în anul 1891, ca apoi, simultan, să ocupe al doilea post de predicator la Sebeş din anul 1882. 

Este membru fondator al Asociaţiei Carpatine (Karpatenverein) (1880), care a încercat să antreneze intelectualii şi alte categorii sociale în activitatea de turism. 

În semn de preţuire pentru activitatea depusă, cabana de pe muntele Şurianu s-a numit, la începutul secolului al XX-lea, „Cabana Albert Amlacher”. 

Albert Amlacher a fost membru de onoare al Asociaţiei Cercetătorilor în Istoria Austriei (1894). Membru de onoare al Asociaţiei Istorice şi Arheologice a Comitatului Hunedoara (1897), fiind menţionat în „Lexiconul scriitorilor”, editat de Dr. Friedrich Schuller (1902). 

În 1924, s-a pensionat ca preot şi se retrage la Orăştie.

Albert Amlacher colaborează cu publicațiile:, „Banater Tageblatt”, „Berliner Deutsche Literaturzeitung”, „Berliner Lokalanzeiger”, „Berliner Neueste Nachrichten”, „Berliner Tageblatt”, „Berliner Zeitung am Mittag”, „Brassoi Lapok”, „Brooser Generalanzeiger”, „Die literarsische Welt”, „Familia”, „Frankfurter Zeitung”, „Gartenlaube (Leipzig), „Gazeta Transilvaniei”, „Hannoverscher Kurrir Illustriertes Sonntagsblatt”, „Leipziger Neueste Nachrichten”, „Leipziger Tageblatt”, „Neppendorfer Blätter”, „Neuer Volkskalender”, „Pester Lloyd”, „Pesti Naplo”, „Prager Presse”, „Rândunica” (Sibiu), „Szâszvâros es Videke” (Orăştie), „Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt”, „Sudetendeutsche Tageszeitung”, „Telegraful Român”, „Tribuna Sibiului”, „Amicul Familiei”, „Uber Land und Meere”, „Verlag Drotleff” (Hermannstadt-Sibiu), „Verlag Schönlein” (Stuttgart), „Waldheims Illustrierte Blatter” (Viena).

Trece spre eternitate la 14 ianuarie 1939, la venerabila vârstă de 92 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Evanghelic din Orăștie. Pe placa mormântului său se poate vedea și astăzi stema Orăștiei.

Lucrări publicate:

Istorice: 

Ein urkundlicher Beitrag zur ältesten Geschichte des Brooser Kapitels (Contribuţie la istoria cea mai îndepărtată a construcţiei bisericeşti din Orăştie), 1876; 

Die Türkenschlacht auf dem Brootfelde. Hermannstadt. Josef Drotleff Buchdruckerei und Papierhandlung (Lupta cu turcii pe Câmpul Pâinii); 

Aus der „guten alten Zeit” einer Sachsenstadt. Hermann-stadt, Buchdruckerei Josef Drotleff (Din „îndepărtatele vremuri bune” ale unui oraş săsesc), 1879; 

Urkundenbuch zur Geschichte der Stadt und des Stuhles Broos (Culegere de documente cu privire la istoria oraşului şi a scaunului Orăştiei), 1880; 

Die Geschichte der zweiten Zerstörung Mühlbachsdurch die Türken, 1661 (Istoricul celei de a doua distrugeri a Sebeşului de către turci, 1661), 1886;

„Adatok Szászváros tőrténetéhez” (Date despre istoria Orăștiei) - În „Anuarul Societății de Istorie și Arheologie, Comitatul Hunedoara”, Nr. XI, 1900;

„Adalékok a Makray Család Szármásához” (Contribuții cu privire la originea familiei Makray) - În „Anuarul Societății de Istorie și Arheologie, Comitatul Hunedoara”, Nr. XI, 1900;

Kellings Untergang im Türkeneinfall von 1438 (Pieirea Câlnicului în urma năvălirii turcilor din 1438), 1907; 

Zwei Urkunden zur Geschichte der Bulgaren in Baumgarten (Două documente cu privire la istoricul bulgarilor din Bungard), 1908; 

Rumes. Aus Vergangenheit und Gegenwart einer siebenbtrgisch sächsischen (Romos. Din trecutul şi prezentul unei comunităţi rurale săseşti din Ardeal), 1912; 

 Kelling im Unterwald (Câlnicul din Ţinutul pădurii inferioare), 1922.

Schiţe şi nuvele: 

Ein Abend im Zigeunerlager (O seară în tabăra Ţiganilor); Der Graf von Rodt (Contele din Rodt), 1866; Eine Luchsjagd in den Karpaten (O vânătoare de râşi în Carpaţi); Gefunden (Găselniţa); Im Elsaß Europas (In Alsacia Europei); Eine gefährliche Ringeltaubenjagd (O vânătoare periculoasă de guguştiuci); Eine Gemsjagd auf dem Retezat (Vânătoare de capre negre în Retezat); Auf einem sächsischen Bauernhof (O gospodărie ţărănească săsească); Bär und Keiler (Ursul şi mistreţul); Mit Leuchtfeuer und Sacknetz (Cu foc de iluminare şi cu plasă), 1868; Eine sächsische Bauernhochzeit (O nuntă ţărănească la saşi); Eine Dachsjagd (O vânătoare de viezure); Der Schatz des Augustus (Comoara lui Augustus); Ein Ausflug in die kleine Walachei (O excursie în mica Valahie); Am Heiratsbaum (La copacul nunţii); Hirtenleben in den Karpaten (Viaţa de cioban în Carpaţi), 1869; Eine Brenjagd in den Karpaten (O vânătoare de urşi în Carpaţi); Sturm auf dem Adriatischen Meer (Furtună în Adriatica); In der Krähenhütte (In coliba ciorilor); An der unteren Donau (Pe cursul inferior al Dunării); Eine Steppenjagd (O vânătoare în stepă); Ungarisches Hirtenleben (Viaţa de păstor maghiar); In der Geisterschenke (La hanul fantomelor); Ein Blick in den Orient (O privire asupra Orientului), 1870; Auf der Audorfer Alm (Păşunea alpină de la Gura Râului); Ein Tag unter Strolchen (O zi printre pierde-vară); Der Schwarze Schmuggler (Contrabandistul negru); Auf Leben und Tod (Pe viaţă şi pe moarte), 1879; Der Schwammfischer von Spalmadore (Pescarul de bureţi din Spalmadore); Der Goldfresser (Mâncătorul de aur); Eine Fischotterjagd (O vânătoare de vidre), 1880; Im Weißen Morast (In mlaştina bă); Weihnachtsabend unter Wolfen (Ajun de Crăciun printre lupi), 1881; Um eines Baumes Dicke (Cu grosimea unui copac); Der Schlickläufer (Alergătorul printre noroaie); Der Schmuggler von Torbole (Contrabandistul din Torbole); Von Wildpferden entführt (Răpit de caii sălbatici); Das kalte Herz (Inima rece), 1884; Das Ochsenkreuz (Jugul boului); Die Glückskugel (Glontele norocului), 1886; Galizische Bauernhochzeit (Nunta ţărănească galiţiană), 1893; Aus dem Lande der Huzulen (Din Ţara Huţulilor); Gesucht 1901.

Referințe:

„Révai Nagy Lexikona: Az ismeretek enciklopédiája” - Vol. I, Budapesta, 1911;

Franz Remmel, Dr. Albert Amlacher - ein brooser Publizist und Historiker, în „Volk und Kultur”, nr. 6 (iunie), 1969;

Iliescu, Ion; Istrate, Tiberiu - „Orăștie 750” - Casa Județeană a Corpului Didactic, Deva, 1974;

Dörner, E. Anton - „Documente și cronici privind istoria orașului și scaunului Orăștie” - Vol. I (1200-1541), Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003;

Valentin Lădar, Medalion Albert Amlacher, în „Revista Orăştiei”, Serie Nouă, 1, nr. 1, 1990.


— Dan Orghici

$$$

 S-a întâmplat în 27 decembrie1822: În această zi, s-a născut Louis Pasteur, chimist şi biolog francez, fondator al microbiologiei moderne; a elaborat principiile asepsiei şi a pus bazele imunologiei (n. Dole — d. 28 septembrie 1895, Marnes-la-Coquette).

Louis Pasteur, chimist și bacteriolog, fondatorul microbiologiei, s-a născut în localitatea Dole, regiunea Jura, în familia unui tăbăcar. Tatăl său a fost decorat cu Legiunea de Onoare în timpul războaielor napoleoniene, ceea ce i-a insuflat tânărului Louis spiritul patriotic care avea să-l caracterizeze întreaga viață. După ce a urmat școala primară din Arbois, unde se mutase cu familia, a absolvit Colegiul Regal din Besançon, secția de arte (1840), apoi secția de științe (1842). Pasteur era pasionat de desen și de pictură, iar portretele făcute părinților sau prietenilor, realizate pe când avea doar 15 ani, au fost păstrate ulterior în muzeul Institutului Pasteur din Paris. În 1843, este admis la Școala Normală Superioară din Paris, de unde obține licența în științe, doi ani mai târziu (1845). În 1846, este numit profesor de fizică la Liceul din Tournon (Ardeche), dar colaborează în continuare la Școala Normală Superioară, potrivit site-ului www.pasteur.fr. În 1847, și-a susținut teza de doctorat în chimie și fizică, iar în 1848, a fost numit profesor de fizică la Liceul din Dijon și, mai târziu în același an, a acceptat postul de profesor de chimie la Universitatea din Strasbourg. În mai 1849, se căsătorește cu Marie Laurent, fiica rectorului acestei universități, împreună cu care va avea cinci copii. Din nefericire, doar doi dintre aceștia au trecut de perioada copilăriei.Începând cu anul 1854, a fost profesor și decan al Facultății de Chimie de la Universitatea din Lille.

Cariera lui Louis Pasteur a început prin soluționarea unei probleme de mare interes la acea vreme — de ce substanțele identice din punct de vedere chimic reacționează diferit la lumină, explicând acest lucru prin descoperirea asimetriei moleculare.În 1856, un industriaș l-a rugat să afle de ce vinul și berea se acresc odată cu trecerea timpului. Pasteur a demonstrat că atât fermentația, cât și alterarea erau provocate de microorganisme, ceea ce stă la baza teoriei germenilor. Pasteur a prezentat o modalitate prin care se poate preîntâmpina alterarea, numită „pasteurizare”. Încălzind vinul până la 50 de grade Celsius, sunt omorâte microorganismele care îl pot altera. Procesul de pasteurizare a fost testat cu succes la 20 aprilie 1862. Din 1857, Pasteur revenise la Paris, unde fusese numit administrator al Școlii Normale Superioare și director de studii științifice.

Pasteur a făcut studii și asupra altor microorganisme care interacționează cu materiale organice. A demonstrat că, odată ce este fiartă, carnea nu se alterează decât dacă este expusă particulelor de aer. În 1865, a făcut investigații în cazul unei maladii care omora viermii de mătase. Nu a reușit să izoleze microorganismul, dar a propus ca toți viermii infectați să fie uciși și să se creeze noi culturi de viermi de mătase. Pasteur descoperise deja că maladiile infecțioase erau provocate de microorganisme. Acest concept a condus la introducerea sterilizării, a dezinfecțiilor, a vaccinurilor și a antibioticelor. El însuși a descoperit o serie de vaccinuri, inclusiv cel contra rabiei și antraxului. A creat microorganisme slăbite, ținându-le la căldură. În această stare, nu puteau cauza boala, ci confereau imunitate germenilor pacientului.

În 1867, Pasteur este numit profesor de chimie la Universitatea Sorbona din Paris, dar își înființează și un laborator la Școala Normală Superioară. Deși în 1868 suferă un accident vascular cerebral grav, în urma căruia rămâne cu o hemipareză, își continuă activitatea cu același devotament de care dăduse dovadă și până atunci. Louis Pasteur și-a început cercetările asupra rabiei în 1880. Obiectivul său era să găsească mijloacele de prevenire a maladiei, urmând calea deschisă de cercetările sale anterioare asupra holerei la găini. Reușește mai întâi să stabilizeze virusul și prezintă, în 1884, primele rezultate ale unei vaccinări experimentale a câinilor împotriva rabiei. Odată obținut un vaccin pentru câini, înainte de expunerea acestora la rabie, Pasteur încearcă să găsească o cale de ameliorare a virulenței virusului. Se gândește astfel să utilizeze o vaccinare care să creeze imunitate după mușcătură și, astfel, să împiedice trecerea virusului la om. În iulie 1885, Pasteur primește vizita lui Marie-Angélique Meister, al cărei băiat, Joseph Meister, în vârstă de 9 ani, fusese mușcat de un câine suspectat de rabie. Joseph Meister se prezintă în laboratorul său de la Școala Normală din Paris, cu multiple mușcături profunde. Pasteur începe imediat seria de 13 injecții, iar câteva luni mai târziu, are certitudinea că băiatul este salvat. Astfel, data de 6 iulie 1885 rămâne ziua în care a fost testat cu succes vaccinul antirabic. Trei luni mai târziu, Louis Pasteur reiterează experiența cu un tânăr cioban, Jean-Baptiste Jupille, mușcat grav de un câine turbat. La 26 octombrie 1885, Pasteur prezintă Academiei de Științe rezultatele promițătoare ale tratamentului său asupra rabiei la om. De atunci, laboratorul său este asaltat de către persoane mușcate de animale turbate.

La 1 martie 1886, Pasteur revine în fața membrilor Academiei de Științe pentru a prezenta rezultatele obținute după vaccinarea a 350 de persoane. Dintre acestea, doar una moare, din cauza faptului că tratamentul a fost aplicat mult prea târziu, probabil după ce virusul atinsese deja sistemul nervos, restul fiind salvați. Câteva luni mai târziu, prezintă rezultatele a 726 de inoculări. Pasteur propune atunci crearea unui institut destinat tratării rabiei, idee susținută de Academia de Științe. Cu ajutorul donațiilor făcute din lumea întreagă, a fost creat, în 1887, un institut dedicat nu doar tratării rabiei, ci și studiului pasteurizării. Institutul Pasteur a fost inaugurat la 14 noiembrie 1888, iar Pasteur a rămas în fruntea acestuia până la moarte, la 28 septembrie 1895. Centru de cercetare, de formare și de tratare, institutul se va extinde rapid la nivel internațional.

Institutul Pasteur din București a fost înființat în 1895, în cadrul Facultății de Medicină Veterinară, purtând inițial denumirea de „Institutul de Vaccin Animal”, iar în 1921 i s-a atribuit numele omului de știință Louis Pasteur, cu asentimentul Institutului Pasteur din Paris și al Guvernului Republicii Franceze. Institutul Pasteur este un organism științific și tehnic de sprijin al medicinii veterinare din România, în cele trei direcții de activitate ale acestei profesiuni: apărarea sănătății animalelor, apărarea sănătății publice și protecția mediului. În 1949, s-a scindat în două institute: Institutul de Seruri și Vaccinuri Pasteur” și „Institutul de Igienă și Patologie Animală”, iar în februarie 1962, cele două institute au fost unificate în „Institutul de Cercetări Veterinare și Biopreparate Pasteur”. În 1991, institutul s-a reorganizat, sub denumirea de „Institutul Național de Medicină Veterinară Pasteur”, iar în 1998 — în „Societatea Națională Institutul Pasteur”. De-a lungul existenței sale, aceasta a avut o contribuție esențială în eradicarea unor boli și în reducerea drastică a incidenței altora.

Louis Pasteur a primit, de-a lungul vieții, numeroase distincții în semn de recunoaștere a meritelor deosebite ale cercetărilor sale și a fost ales membru în diferite foruri academice, printre care și Academia de Științe. De asemenea, a fost distins cu Legiunea de Onoare, cea mai înaltă decorație franceză. 

Surse:

https://www.pasteur.fr/en/institut-pasteur/history

https://www.britannica.com/biography/Louis-Pasteur

https://www.biography.com/scientist/louis-pasteur

https://www.storyboardthat.com/ro/biography/louis-pasteur

https://www.descopera.ro/cultura/14761822-louis-pasteur-chimistul-revolutionat-bacteriologia

https://radioromaniacultural.ro/documentar-louis-pasteur-chimist-si-biolog-francez-fondator-al-microbiologiei-moderne/

https://www.sciencehistory.org/historical-profile/louis-pasteur

$$$

 S-a întâmplat în 27 decembrie1901: În această zi, s-a născut Marlene Dietrich, figură legendară a cinematografului, actriţă de film, teatru, music–hall, operetă, cântăreaţă americană de film de origine germană (filmele: „Îngerul albastru”, „Stigmatul răului”). Marlene Dietrich (n. Schöneberg (astăzi în Berlin) – d. 6 mai 1992, Paris) a fost o actriţă şi cântăreaţă de origine germană. Este prima actriţă germană care a ajuns celebră în Hollywood. 

De-a lungul carierei, Dietrich s-a reinventat constant, începând a fi cântăreaţă de cabaret, fată din cor şi actriţă în filme germane, în Berlinul anilor '20, stea de la Hollywood de-a lungul anilor '30, şi în final, o interpretă internaţională, devenind una din idolii secolului al XX-lea. De la cântăreaţă de cabaret la actriţă în filmele germane, Marlene Dietrich şi-a explorat toate laturile talentului său, jucând, până la sfârşitul carierei sale în peste 50 de filme.Rolul care a lansat-o a fost cel din filmul regizat de Josef von Sternberg, „Îngerul albastru”, o adaptare după romanul scriitorului german Heinrich Mann. Filmul o va propulsa nu numai ca actriţă, ci şi ca o voce deosebită, marcându-i definitiv traseul cinematografic. Pe tot parcursul carierei sale, va fi identificată cu acest rol, spre mâhnirea actriţei.

Fiind conştient de talentul nativ al actriţei, regizorul Josef von Sternberg va continua să o promoveze şi peste Ocean, unde Marlene obţinuse un contract din partea companiei Paramount. Prin urmare, Marlene se va stabili în Beverly Hills, unde va trăi o viaţă retrasă, lăsându-şi soţul, Rudolf Sieber şi fiica, Maria, în Berlin.În America, va juca între anii 1930 şi 1935 în şase filme regizate de către Josef von Sternberg: „Morroco”, „Dishonoured”, „Shanghai Express”, „Blonde Venus”, „The Scarlet Empress” şi „The Devil is a Woman”, impresionând publicul american atât prin frumuseţea sa, exotică, misterioasă, cât şi prin vocea sa. Opiniile sale politice au determinat-o pe Marlene Dietrich să combată ferm nazismul, declarând în numeroase interviuri faptul că a refuzat să se întoarcă în Germania tocmai din cauza noului regim politic. Va renunţa la cetăţenia germană şi va susţine moral soldaţii care luptau pe fronturile din Africa, Franţa şi Italia. Eforturile sale vor fi răsplătite cu medalii oferite de guvernele american, israelian şi francez. În 1945 va reveni la New York însă succesul său va scădea dramatic. Hollywood-ul îi va întoarce spatele, iar Marlene se va simţi nevoită să-şi reinventeze cariera, organizând recitaluri în întreaga lume.

Spre sfârşitul vieţii, va mai apărea sporadic pe marele ecran în filme precum „Stage Fright”, regizat de Alfred Hitchcock, „Witness for the Prosecution” şi „Procesul de la Nürenberg”, regizat de Stanely Kramer. Ghinioanele o vor însoţi la sfârşitul carierei, actriţa fracturându-şi de câteva ori picioarele. Nenumăratele sale accidente o vor împiedica să participe la funeraliile soţului său, Rudolf Sieber cu care avusese un mariaj de aproape o jumătate de secol. În ciuda lungii sale căsnicii, cei doi trăiseră mai mult separaţi, actriţa având numeroase relaţii cu bărbaţi celebri ai acelor timpuri. Retrasă, de o frumuseţe misterioasă, despre această veritabilă „femme fatalle” s-a spus că ar fi fost bisexuală (vestimentaţia sa cu puternice influenţe masculine fiind un motiv) şi alcoolică, niciunul dintre aceste zvonuri nefiind însă confirmat de către actriţă. Din contră, Marlene a depus nenumărate plângeri în justiţie, devenind o adevărată procesomană. În urma ei rămân talentul său incontestabil, nerecompensat însă cu niciun premiu Oscar, ambiţia şi inteligenţa sa.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Marlene-Dietrich

https://www.ziarulmetropolis.ro/marlene-dietrich-si-jean-gabin-pasiunea-printre-tunuri/

https://www.crfashionbook.com/celebrity/g28038735/marlene-dietrich-history/

https://www.biography.com/actor/marlene-dietrich

http://www.ziare.com/cultura/documentar/biografii-celebre-20-de-ani-de-la-disparitia-lui-marlene-dietrich-1165661

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/marlene-dietrich-un-talent-fara-oscar

$$$

 S-a întâmplat în 27 decembrie1991: La această dată, a fost deschis pentru marele public Muzeul Naţional Cotroceni, acesta având un pronunţat caracter memorialistic. Muzeul Naţional Cotroceni este o instituţie cu caracter memorialistic, axată pe reflectarea istoricului ansamblului Cotroceni, pe evoluţia şi transformările sale survenite de-a lungul timpului. Partea medievală a Muzeului Naţional Cotroceni este reprezentată de spaţiile construite în timpul domniei voievodului Şerban Cantacuzino (1678 -1688).  

Între 26 mai 1679 şi 24 august 1682 - date aflate în inscripţia de pe ancadramentul uşii bisericii şi în aceea aflată lângă fresca ctitorilor - au fost ridicate biserica, chiliile călugărilor, palatul domnesc, casele egumeneşti, ansamblul acestor construcţii formând Mănăstirea Cotroceni, reşedinţa ctitorului ei. Actualmente în cadrul Muzeului Naţional Cotroceni pot fi vizitate cuhnia (bucătăria) fostei Mănăstiri Cotroceni, trapeza (sala de mese), câteva chilii şi două spaţii aparţinând fostului palat domnesc, spaţii reprezentative pentru tehnica de construcţie şi pentru arhitectura românească de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Începutul epocii moderne a fost marcat în anul 1821 de aşezarea pe platoul Cotrocenilor a taberei lui Tudor Vladimirescu. 

În timpul revoluţiei de la 1848, oastea otomană condusă de Fuad-Efendi a ocupat Mănăstirea Cotroceni. Domnia lui Barbu Ştirbey (1849-1853) s-a dovedit benefică zonei, domnitorul refăcând şi redecorând palatul domnesc care a devenit reşedinţa sa de vară. Totodată, pentru a înlesni legătura cu Capitala, domnitorul Ştirbey a tăiat un drum nou, care a secţionat marele parc al mănăstirii, despărţind astfel zona domnească de cea a viitoarei Grădini Botanice, ale cărei începuturi datează din 1860. 

Un moment de referinţă din istoria secolului al XIX-lea l-a constituit domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), reşedinţa domnească de la Cotroceni devenind din 1862, cadrul discuţiilor şi deciziilor care au marcat domnia reformatoare a acestuia. Istoria regalităţii din România este legată şi de Cotroceni, principele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen folosind din iunie 1866, palatul domnesc. Din iniţiativa sa, în anul 1893, (pe locul fostului palat domnesc - dezafectat în mare parte) a început construcţia unui nou palat destinat moştenitorilor coroanei - principele Ferdinand şi soţia sa principesa Maria. Arhitectul francez Paul Gottereau a ales pentru noul palat o rezolvare originală care îl individualizează, fiecare interior încercând să recompună din punct de vedere decorativ, un stil supus rigorilor istoriste. 

Între anii 1949 - 1976, Palatul Cotroceni şi-a schimbat destinaţia, devenind Palatul Pionierilor. După cutremurul din 1977, din cauza distrugerilor suferite, au început lucrările de restaurare care au durat aproximativ 10 ani. Din 12 iulie 1991, prin hotărâre guvernamentală, aripa veche a Palatului Cotroceni (aripa nouă fiind ridicată începând din 1980 şi unde actualmente funcţionează Administraţia Prezidenţială) a fost transformată în muzeu - Muzeul Naţional Cotroceni, deschis publicului vizitator la 27 decembrie 1991. Astăzi, Muzeul Naţional Cotroceni este o instituţie culturală de prim rang, în peisajul cultural al Bucureştiului, unde au loc periodic evenimente culturale de excepţie.

Din anul 2001, având în vedere Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi H.G. 1279/2001, Muzeul Naţional Cotroceni se află în subordinea Administraţiei Prezidenţiale. Din 11 octombrie 2009, traseul muzeal s-a îmbogăţit cu un nou reper istoric: biserica Cotroceni, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, refăcută în totalitate, ca urmare a lucrărilor din anii 2008 - 2009. Noul monument încorporează elemente din pietrăria recuperată la demolarea ei abuzivă din 1984, dar şi fragmentele de frescă restaurate în ultimii doi ani. Biserica respectă forma originală a lăcaşului ridicat la 1679 de domnitorul Şerban Cantacuzino, reprezentând un act de restituire istorică a unui fost monument important al spiritualităţii ortodoxe. Gest reparator, dar şi mărturie a asumării unor noi valori, reconstrucţia bisericii de la Cotroceni pe vechile sale temelii, întregeşte un ansamblu a cărui componentă principală fusese cândva.

Surse:

http://www.muzeulcotroceni.ro/

https://www.seebucharest.ro/muzeul-national-cotroceni

https://www.national.ro/bucuresti-cooltural/muzeul-national-cotroceni-un-regal-de-istorie-si-arta-670568.html/

https://www.zilesinopti.ro/locuri/410/muzeul-national-cotroceni

$$$

 S-a întâmplat în 27 decembrie1991: La această dată, a fost deschis pentru marele public Muzeul Naţional Cotroceni, acesta având un pronunţat caracter memorialistic. Muzeul Naţional Cotroceni este o instituţie cu caracter memorialistic, axată pe reflectarea istoricului ansamblului Cotroceni, pe evoluţia şi transformările sale survenite de-a lungul timpului. Partea medievală a Muzeului Naţional Cotroceni este reprezentată de spaţiile construite în timpul domniei voievodului Şerban Cantacuzino (1678 -1688).  

Între 26 mai 1679 şi 24 august 1682 - date aflate în inscripţia de pe ancadramentul uşii bisericii şi în aceea aflată lângă fresca ctitorilor - au fost ridicate biserica, chiliile călugărilor, palatul domnesc, casele egumeneşti, ansamblul acestor construcţii formând Mănăstirea Cotroceni, reşedinţa ctitorului ei. Actualmente în cadrul Muzeului Naţional Cotroceni pot fi vizitate cuhnia (bucătăria) fostei Mănăstiri Cotroceni, trapeza (sala de mese), câteva chilii şi două spaţii aparţinând fostului palat domnesc, spaţii reprezentative pentru tehnica de construcţie şi pentru arhitectura românească de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Începutul epocii moderne a fost marcat în anul 1821 de aşezarea pe platoul Cotrocenilor a taberei lui Tudor Vladimirescu. 

În timpul revoluţiei de la 1848, oastea otomană condusă de Fuad-Efendi a ocupat Mănăstirea Cotroceni. Domnia lui Barbu Ştirbey (1849-1853) s-a dovedit benefică zonei, domnitorul refăcând şi redecorând palatul domnesc care a devenit reşedinţa sa de vară. Totodată, pentru a înlesni legătura cu Capitala, domnitorul Ştirbey a tăiat un drum nou, care a secţionat marele parc al mănăstirii, despărţind astfel zona domnească de cea a viitoarei Grădini Botanice, ale cărei începuturi datează din 1860. 

Un moment de referinţă din istoria secolului al XIX-lea l-a constituit domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), reşedinţa domnească de la Cotroceni devenind din 1862, cadrul discuţiilor şi deciziilor care au marcat domnia reformatoare a acestuia. Istoria regalităţii din România este legată şi de Cotroceni, principele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen folosind din iunie 1866, palatul domnesc. Din iniţiativa sa, în anul 1893, (pe locul fostului palat domnesc - dezafectat în mare parte) a început construcţia unui nou palat destinat moştenitorilor coroanei - principele Ferdinand şi soţia sa principesa Maria. Arhitectul francez Paul Gottereau a ales pentru noul palat o rezolvare originală care îl individualizează, fiecare interior încercând să recompună din punct de vedere decorativ, un stil supus rigorilor istoriste. 

Între anii 1949 - 1976, Palatul Cotroceni şi-a schimbat destinaţia, devenind Palatul Pionierilor. După cutremurul din 1977, din cauza distrugerilor suferite, au început lucrările de restaurare care au durat aproximativ 10 ani. Din 12 iulie 1991, prin hotărâre guvernamentală, aripa veche a Palatului Cotroceni (aripa nouă fiind ridicată începând din 1980 şi unde actualmente funcţionează Administraţia Prezidenţială) a fost transformată în muzeu - Muzeul Naţional Cotroceni, deschis publicului vizitator la 27 decembrie 1991. Astăzi, Muzeul Naţional Cotroceni este o instituţie culturală de prim rang, în peisajul cultural al Bucureştiului, unde au loc periodic evenimente culturale de excepţie.

Din anul 2001, având în vedere Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi H.G. 1279/2001, Muzeul Naţional Cotroceni se află în subordinea Administraţiei Prezidenţiale. Din 11 octombrie 2009, traseul muzeal s-a îmbogăţit cu un nou reper istoric: biserica Cotroceni, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, refăcută în totalitate, ca urmare a lucrărilor din anii 2008 - 2009. Noul monument încorporează elemente din pietrăria recuperată la demolarea ei abuzivă din 1984, dar şi fragmentele de frescă restaurate în ultimii doi ani. Biserica respectă forma originală a lăcaşului ridicat la 1679 de domnitorul Şerban Cantacuzino, reprezentând un act de restituire istorică a unui fost monument important al spiritualităţii ortodoxe. Gest reparator, dar şi mărturie a asumării unor noi valori, reconstrucţia bisericii de la Cotroceni pe vechile sale temelii, întregeşte un ansamblu a cărui componentă principală fusese cândva.

Surse:

http://www.muzeulcotroceni.ro/

https://www.seebucharest.ro/muzeul-national-cotroceni

https://www.national.ro/bucuresti-cooltural/muzeul-national-cotroceni-un-regal-de-istorie-si-arta-670568.html/

https://www.zilesinopti.ro/locuri/410/muzeul-national-cotroceni

$$$

 27 decembrie: Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Sfântul Ştefan este primul martir creştin. Ştefan, care era de neam ales şi provenea din seminţia lui Avraam, a fost unul dintre cei şapte diaconi aleşi de Sfinţii Apostoli, din motive pastoral-misionare, după cum relatează Sfântul apostol şi Evanghelist Luca în capitolul 6 din Faptele Apostolilor: evreii din afara Palestinei (numiti elinişti), de cultură şi limbă greacă, aveau sinagoga lor aparte, la Ierusalim, şi oficiau slujbele în limba greacă, nu în limba ebraică.

La un moment dat, aceştia s-au plâns că la distribuirea zilnică a bunurilor, în special a hranei, văduvele eliniste nu mai ajungeau să primească aceste ajutoare. Întrucât doar Sfinţii Apostoli aveau misiunea de a rosti rugăciunile, de a frânge pâinea – împărtăşania, şi de a catehiza în cadrul întrunirilor liturgice, au propus mulţimilor să fie aleşi „şapte bărbati cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”, pe care să-i rânduiască pentru această slujire. Au fost, astfel, aleşi: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Ştefan, cel care se bucura de întâietate în rândul diaconilor, fiind arhidiacon, a atras mânia evreilor prin minunile pe care le săvârşea, aceştia promovând martori mincinoşi care l-au acuzat pe Ştefan că necinsteste credinţa ebraică.

Ştefan a fost dus la Sinedriu, unde a ţinut o predică în care a afirmat că poporul evreu a ignorat şi a respins tot binele pe care Dumnezeu a vrut sa îl facă, a reamintit de conflictul dintre Israel şi Dumnezeu, în toată perioada de după Moise, şi a arătat diferenţa dintre Lege (Decalog) şi Evanghelie – căci potrivit unei tradiţii ebraice, Moise a primit Legea în Sinai, de la îngeri, deci cu un rol secundar în comparaţie cu Evanghelia, care vine direct de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Mânia evreilor a atins cote maxime, astfel că Ştefan a fost scos din Cetate şi a fost omorât cu pietre, el devenind primul martir creştin.Inima mucenicului Ştefan a fost o oază de credinţă, o văpaie de dragoste mai mare decât moartea, de unde a apărut iertarea duşmanilor, în clipa în care îşi dădea duhul, sub o ploaie de pietre. Ştefan spunea atunci „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”.

 Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, fiindcă pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr pe nume Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care a devenit din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. Astfel, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce îi prigoneşte pe creştini şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în „vas curat şi cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel, stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos.

Tradiţia arată că în timp ce mulţimea îl ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau, dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan, ucenicul Domnului. La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat (identificată cu Valea Cedrilor – Chedron – din Cetatea Ierusalimului), vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii, iar în apropierea bisericii se afla una din cele şapte porţi ale cetăţii, care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.

În limba greacă, Ştefan înseamnă „coroană” şi se referă atât la râvna de care acesta a dat dovadă în a face cunoscută lucrarea lui Iisus Hristos, cât şi la faptul că el este primul dintr-un nesfârşit şir de martiri din lumea creştină. De sărbătoarea Sfântului Ştefan se legă mai multe tradiţii şi obiceiuri. Astfel, o veche tradiţie, arată că cei care se confruntă cu probleme de sănătate sau se judecă de multă vreme cu persoane foarte orgolioase, este bine să aducă în casa lor o icoană a Sfântul Ştefan, sfinţită în această zi. Pentru sporul casei şi pentru sănătatea rudelor cu probleme mari de sănătate, trebuie să-l cinstim pe Sfântul Ştefan prin fapte bune, iar reconcilierile sunt binevenite în această zi.

Se spune că în ziua praznicului, este de preferat să evităm deplasările în zone montane şi în locuri izolate, care ne pun viaţa în primejdie. De Sfântul Ştefan se fac pomeniri pentru sufletele celor care au murit în împrejurări dramatice, iar pachete cu mâncare se împart şi unor persoane tinere, care poartă numele mucenicului Ştefan. De asemenea, tot în această zi se prepară şi se împart mucenici cu miere şi nucă, care amintesc de moartea lui mucenicească.În unele zone din ţara noastră există tradiţia preparării „Pâinicilor Sfântului Ştefan”, dintr-un aluat asemănător cu cel de cozonac, unse cu miere, de formă rotundă – amintind de pietrele cu care a fost ucis, produse care se sfinţesc la biserică în ziua praznicului şi se împart săracilor. În ţara noastră, în această zi este sărbătoare onomastică pentru circa 305 de mii de bărbaţi şi 120 de mii de femei, care poartă nume ca Ştefan, Ştefana, Ştefania, Fănica, Fane etc.

Surse:

https://doxologia.ro/sfantul-apostol-intaiul-mucenic-arhidiacon-stefan

https://www.trinitas.tv/sfantul-apostol-intaiul-mucenic-si-arhidiacon-stefan-27-decembrie/

http://www.condeiulardelean.ro/articol/sfantul-apostol-intaiul-mucenic-si-arhidiacon-stefan-2

http://www.bisericasfantulstefan.ro/ViataSfStefan.php

http://www.rador.ro/2018/12/27/documentar-sfantul-apostol-intaiul-mucenic-si-arhidiacon-stefan-3/

$$$

 S-a întâmplat în 25 aprilie1940: În această zi, s-a născut actorul de film american Al Pacino. A interpretat roluri în drame şi filme de ac...