$$$

 ILIE ȘTEFLEA

Ilie Șteflea (11 aprilie 1888 – 21 mai 1946) a fost un general român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și șef al Statului Major General al României între 20 ianuarie 1942 și 23 august 1944. 

Viața timpurie și cariera

Ilie Șteflea s-a născut în Săliște (lângă Sibiu , în Transilvania , pe atunci parte a Austro-Ungariei ). Greutățile economice au obligat familia sa să se mute în Regatul România, în provincia nou achiziționată Dobrogea de Nord .

Șteflea a urmat școala primară la Medgidia și școlile secundare la Constanța și la Liceul Gheorghe Lazăr din București. Și-a început studiile la Școala Militară de Ofițeri de Infanterie în septembrie 1907, absolvind primul din promoție în 1909. A fost promovat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul 34 Infanterie, cu stația la Constanța.

Promovat la gradul de locotenent în 1912, a fost trimis în octombrie 1915 de colonelul Radu R. Rosetti într-o misiune de culegere de informații în Transilvania. Numele de acoperire al lui Șteflea ca spion era Alexandru Ștefănescu și se presupunea că era profesor. A trecut granița și s-a dus la Predeal , aparent din motive de sănătate, apoi în Valea Timișului și Brașov pentru a cumpăra un palton, dar în realitate explora posibile rute de atac pentru o incursiune românească în Austro-Ungaria. 

După intrarea României în Primul Război Mondial în august 1916, Șteflea a primit comanda unei companii de mitraliere în Regimentul 34 Infanterie , având gradul de căpitan . Pe 8 septembrie 1916 a fost rănit la Daidâr (acum Șumești, municipiul Tutrakan ) în timpul bătăliei de la Turtucaia și evacuat în Moldova .

La 1 aprilie 1917 a fost repartizat ca instructor la Școala Militară de Ofițeri de Infanterie din Botoșani , unde a predat tactici de infanterie inspirate din doctrina militară franceză și din experiența sa de război. În acel an a avansat în grad la maior . După război, Șteflea a urmat cursurile Școlii Superioare de Război , absolvind în 1920. După o perioadă de pregătire la Statul Major General, s-a întors să predea la academia militară. În 1925 și-a continuat pregătirea în Franța și a fost promovat la locotenent-colonel , avansând în grad la colonel în 1930 și general de brigadă în 1938.

Al Doilea Război Mondial

După înfrângerea Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941, a fost numit comandant al Diviziei a 3-a Infanterie, cu care a participat alături de trupele germane la asediul Odesei din toamna anului 1941. A fost promovat la general-maior în ianuarie 1942 și apoi la general-locotenent în ianuarie 1944. La 20 ianuarie 1942 a fost numit Șeful Statului Major General al României , funcție pe care a ocupat-o până la căderea regimului Ion Antonescu, la 23 august 1944, ca urmare a loviturii de stat a Regelui Mihai . La acea dată, Șteflea a fost numit temporar la comanda Armatei a 4-a (23–31 august 1944).

În septembrie, a fost eliberat din funcție și apoi arestat pe 11 octombrie 1944, datorită cooperării sale strânse cu Antonescu. Din cauza problemelor de sănătate, Șteflea a fost plasat în arest la domiciliu. Medicul său i-a recomandat un tratament pentru afecțiunea sa cardiacă la o stațiune balneară, dar cererea a fost respinsă de Alexandru Bârlădeanu . A murit acasă pe 21 mai 1946. La o lună după moartea sa, Tribunalul Poporului din București a dispus închiderea dosarului lui Șteflea. 

Filiala județeană Sibiu a Asociației Naționale a Personalului Militar în Rezervă și Retragere îi poartă acum numele. 

Premii și decorații

Ordinul Coroanei (cu săbii și panglică de Virtute Militară) 

Ordinul Steaua României (clasa Comandor, cu săbii și panglică a Virtuții Militare) 

Ordinul Mihai Viteazul (clasa a III-a) 17 noiembrie 1941

Ordinul Virtuții Aeronautice (cu săbii, clasa Crucea de Aur) 

Crucea de Fier (clasa a II-a) Germania 12 octombrie 1941

Crucea de Fier (clasa I) 26 martie 1942

Ordinul Virtuții Maritime (clasa I, a II-a și a III-a)

$$$

 IOAN ALEXANDRU LAPEDATU

Pe 6 iulie 1844 s-a născut Ioan Alexandru Lapedatu, poet, prozator şi publicist; reputat profesor de limbi clasice, este considerat unul dintre dascălii străluciţi ai învăţământului transilvănean.

S-a născut într-o familie de ţărani români transilvăneni. A avut doi fii gemeni celebri și buni români, Alexandru I. Lapedatu şi Ion, ambii viitori academicieni.

Familia Lapedatu era originară din sudul Transilvaniei, din satul Glâmboaca, de lângă Sibiu. O fotografie de arhivă ni-i relevă ca simpli ţărani, îmbrăcaţi în costume populare şi zâmbitori. Alexa, tatăl său şi bunicul fraţilor gemeni Alexandru şi Ion Lapedatu, ştia să citească atât caracterele chirilice, cât şi pe cele latine, potrivit cărţii scrise de Andreas Wild, vicepreşedintele Fundaţiei Lapedatu, „Fraţii Lapedatu – artizani ai României moderne în generaţia Marii Uniri“. Era, pesemne, văzut ca un „jude“ al satului.

Ioan Alexandru Lapedatu, a moştenit ceva din înţelepciunea tatălui său. A studiat la gimnaziul romano-catolic de stat din Sibiu până în anul 1868. Din lipsă de sprijin financiar pentru a-şi putea continua studiile a plecat la Bucureşti. A publicat versuri şi proză în „Familia”,„Albina Pindului” şi „Traian”.În toamna anului 1868 a fost trimis la studii la Paris de către societatea „Transilvania”. A studiat literatura şi filosofia. În urma izbucnirii războiului franco-german în 1870, a plecat la Bruxelles unde şi-a luat doctoratul în anul 1871.

Întors în ţară în acelaşi an, devine profesor de filologie clasică la gimnaziul din Braşov, unde va rămâne pâna la moartea sa, survenită la o vârstă tânără. El a fost printre primii studenţi ardeleni care, în 1868, au primit bursă de studii la Paris, acordată de societatea „Transilvania“ – o instituţie care fusese înfiinţată în Bucureşti de studenţii transilvăneni şi care antrena în acţiunile de propagandă patriotică mai multe personalităţi.Ofereau, de asemenea, burse şi ajutoare în acelaşi scop.

După câteva semestre întrerupte, dar continuate la diverse colegii din Franţa, inclusiv la Sorbona, Ioan A. Lapedatu a plecat la Bruxelles, în Belgia, de unde s-a întors mai bogat cu o diplomă de doctor în filosofie şi litere.

 Experienţa academică l-a făcut să se orienteze către grupurile de erudiţi care-i împărtăşeau valorile şi i-au asigurat una dintre cele mai apreciate meserii din acele vremuri: a devenit profesor de limbi clasice la Colegiul Mare Ortodox din Braşov – astăzi, renumitul colegiu „Andrei Şaguna“. A fost amic de-al lui Mihai Eminescu. În toamna lui 1866, aflat într-o vizită prin Avrig, Eminescu se va revedea (îl cunoscuse în 1864) cu Ioan Al. Lăpedatu. Eminescu locuiește în Sibiu câteva zile, la Ioan Al. Lăpedatu, lângă „Biserica dintre Brazi”.

Între anii 1877-1878, el a înfiinţat şi a condus în Transilvania revista „Albina Carpaţilor”. N-a apucat să-şi valorifice prea mult cariera. Bolnav fiind de tuberculoză, Ioan Alexandru Lapedatu a murit de tânăr, la doar 34 de ani, atunci când cei doi fii gemeni ai săi, Alexandru şi Ion, aveau doar un an.

Familia locuia într-o căsuţă în satul Cernatul Săcelelor – astăzi, Săcele –, lângă Braşov, care se afla atunci sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar. Casa familiei încă există şi găzduieşte azi o grădiniţă.

Surse:

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979

$$$

 THOMAS HOBBES - LEVIATAN

Leviatanul a fost una dintre cele mai dificile experiente de lectura pe care am avut-o, insa una care a meritat cu desavarsire. Nici nu as fi vrut altfel. Capodopera lui Hobbes m-a trimis intr-o analiza a prezentului si a mecanismelor social-politice contemporane dupa aproape fiecare enunt. Complexitatea lucrarii acopera un spectru unitar, existential, in virtutea caruia te regasesti ca analist al intregului pornind de la univers molecular.

Textul Leviatanului nu este greu de inteles; desi densa, scriitura lui Hobbes este cursiva si fina ca matasea, impletita de intelepciune si umor inteligent. Delicios. Pentru un cititor obisnuit cu eseuri si ideologii contemporane, cunoscator al diverselor forme de guvernare si organizare sociala existente astazi, pledoaria lui Hobbes pentru o forma de guvernamant autoritara, preferabil monarhie ereditara, poate fi greu de digerat. Cartea demonstreaza, insa ca inteligenta, abilitatea de a fi rational si o frantura de umor pot constitui uneltele ideale pentru a construi o pledoarie puternica pentru aproape orice.

Leviatanul este considerata de invatati a fi lucrarea fundamentala care sta la baza teoriei politicii moderne. Publicata in 1651, aceasta era inovatoare, originala, a asternut calea pentru stiintele sociale politice si creat cadrul pentru „contractul social”. Hobbes se angajeaza in motivarea persuasiva pentru explorarea sursei si a limitelor autoritatii statale. Acesta darama barierele gandirii, „gaureste” presupunerile si – cel mai important – indrazneste sa conteste autoritatea bisericii. Adevarat, autoritatea bisericii a fost contestata inaintea lui Hobbes de catre Henry al VIII-lea, de Martin Luther si, cel mai relevant, de Oliver Cromwell, insa Hobbes merge cel mai departe si explica punct cu punct de ce biserica nu are nici un fel de autoritate in aceasta lume si cum a interpretat vicios scripturile pentru propriul avantaj.

Aparent, Hobbes era un individ pacifist si un ucenic talentat. S-a nascut in 1588, in Malmesbury, intr-o perioada in care Anglia era in conflict cu Armada Spaniei. Exista o poveste in care Hobbes s-a nascut prematur din cauza ca mama sa (al carei nume nu-l cunoaste nimeni) s-ar fi speriat cand a auzit ca se apropie Armada. Pe cand Hobbes era foarte tanar, tatal sau, preot, a fost dizgratiat in urma unei dispute cu un alt vicar si a fost fortat sa-si paraseasca familia. Thomas, impreuna cu fratele si sora sa, au ajuns sa fie crescuti de un unchi necasatorit.

Nu se cunosc mai multe aspecte ale copilariei lui Hobbes, in afara de faptul ca acesta s-a bucurat de o educatie excelenta si ca a aratat semne timpurii de intelepciune si inteligenta. Primul sau avant l-a avut ca tutore pentru fiul unei familii instarite numite Cavindish. Aceasta familie a devenit sponsorul si protectoarea lui Hobbes pe parcursul vietii sale – si, cum viata sa a inclus vremuri politice destul de violente, aceasta protectie foarte probabil i-a salvat si viata. Hobbes a lucrat ca tutore, cu pauze, si la un moment dat i-a fost tutore chiar si Printului de Wales, un aspect care i-a folosit la batranete, cand Printul de Wales a devenit Regele Charles al II-lea. La mijlocul varstei, Hobbes avea sa treaca prin Razboiul Civil al Angliei, in urma caruia Charles I a fost detronat de catre partidul lui Oliver Cromwell. Hobbes a aflat de decapitarea regelui de la un martor ocular, eveniment care l-a suparat foarte mult, preocupat fiind si de situatia civila nelistitoare si de violentele nebune ale acelei perioade.

Exista cateva diferite explicatii despre cum Razboiul Civil englez l-ar fi inspirat sau nu pe Hobbes sa scrie Leviatanul. Din ce discern, acesta gandise deja teoria sa politica cu ani inainte de izbucnirea razboiului, insa poate ca razboiul, pierderea unui bun prieten in urma violentelor si decapitarea regelui i-au intensificat eforturile de a publica lucrarea. Cartea, publicata in 1651, a provocat rumoare si a suparat cam toate partidele politice ale timpului. Numai acest aspect, de sine statator, face din Leviatanul un must-read!

As fi crezut ca macar monarhistilor le-ar fi placut cartea, cum aceasta sprijina o monarhie puternica, insa nu. Aparent, unii chiar au vrut sa ucida autorul. Unii monarhisti erau catolici, iar cartea da cu Biserica Catolica de pamant. Altii erau anglicani, iar cartea nu e deloc flatanta nici pentru ei. De asemenea, in ciuda aparentului sprijin pentru monarhie, intr-o maniera clandestina, Hobbes spune ca suveranul conduce numai cu consimtamantul poporului si are anumite obligatii impuse de contractul social. Aceasta idee este foarte diferita de cea in care autoritatea regelui vine direct de la Dumnezeu – o idee cunoscuta ca „dreptul divin al regilor”.

Ideea unui contract social intre suveranitate si supusi a existat cu mult inaintea lui Hobbes, insa acesta a redefinit-o si a prezentat o teorie radicala noua despre cum functioneaza in termeni mecanicisti si de ce este necesar un astfel de contract in virtutea bunastarii umanitatii. Hobbes numeste Guvernul sau statul condus de un suveran un leviatan, un concept luat din Cartea lui Iov, capitolul 41. Hobbes numeste statul leviatan „un om artificial” cu un corp artificial, in care suveranul este capul care serveste pentru a proteja oamenii de o alternativa mult mai ingrozitoare: traiul in „existenta naturala”. Pentru a explica ideea sa de existenta naturala, Hobbes scrie pasajul pentru care este cel mai faimos:

Intr-o asemenea conditie, nu exista loc pentru industrie; pentru ca fructul acesteia este incert: si prin urmare nu exista cultura pamantului; fara navigatie, nici folosirea comoditatilor care pot fi imbunatatite pe cale maritima; fara cladiri; fara instrumente de deplasare si de mutare, asemeanea lucruri care necesita forta sporita; fara cunostinte despre suprafata pamantului; fara masurarea timpului; fara arta; fara scrisori; fara societate; si ce e cel mai rau, frica continua, si pericol de moarte violenta; si viata omului, solitara, saraca, murdara, brutala, si scurta.

Nu poti scrie o recenzie pentru Leviatanul fara citarea acestui pasaj. Hobbes continua o buna bucata de text in acest sector si explica cum intr-o existenta dictata de natura oamenii traiesc intr-o continua stare de razboi sau frica de conflict. Nimic nu este ilegal, asadar viata este o gratuitate la indemana tutror care pot sa ucida pentru beneficiul personal sau tribal. Hobbes nu blameaza omul pentru asta. Nu ne putem impotrivi fata de ceea ce suntem, insa cu cat mai repede acceptam ca oamenii nu sunt capabili sa traiasca in pace fara o guvernare puternica, cu atat mai devreme vom fi capabili sa traim fericiti pe baza necesitatilor lumii artificiale create de un guvern civil.

Cartea are un ton stiintific secular care continua sa deranjeze si astazi. Hobbes spune ca nu-si poate imagina ca ceva sa poata exista cu adevarat fara un corp, ori o existenta concreta. Visele si fantomele sunt rezultante ale imaginatiei care deriva dintr-o origine fizica ce lucreaza asupra partilor interne ale creierului. Acestea nu au realitate. Totusi, Biserica a gasit numeroase cai pentru a folosi fiinte spirituale pentru a controla oamenii si pentru a castiga bani. Acest aspect nu poate fi contrazis, nicaieri in istorie.

In fapt, jumatate din Leviatanul isi construieste pledoaria din scripturi biblice. Ceea ce este oarecum amuzant, deoarece carturarii spun ca Hobbes era ori ateu, ori agnostic, ori deist. Eu inclin sa-l consider deist. Presupun ca Biblia avea asa o influenta asupra oamenilor de atunci, incat Hobbes vrea sa arate ca insasi Biblia ii sprijina ratiunile. Ca invatat, Hobbes cunoaste in profunzime si pe indelete Biblia si citeaza extensiv din Vechiul si Noul Testament. In completarea intelegerii mele, m-au ajutat lecturile anterioare din Tolstoi, care arata cum Biblia sprijina neascultarea si anarhia civila. Altfel, m-as fi afiliat argumentelor lui Hobbes.

Leviatanul este impartita in trei parti: Despre om, Despre comunitatea civila; Despre comunitatea civila crestina. In partea a treia, cea mai lunga, Hobbes atinge Biserica si religia, in general, folosind in intregime Biblia pentru a-si sustine pledoaria. Acesta petrece mult timp explicand de ce Papa si un suveran statal nu pot imparti puterea. Un leviatan nu poate avea doua capete. Ce se intampla daca regele iti porunceste sa faci ceva impotriva constiintei tale sau impotriva legilor religiei tale, precum adorarea sa ca pe un dumnezeu? Atunci, spune Hobbes, ar trebui sa adori regele ca pe un dumnezeu, pentru ca regele are materialitate, existenta certa, putere directa si masurabila de a-ti inlesni accesul la indestularea nevoilor.

Latura pozitiva a lui Hobbes consta in faptul ca acesta este dedicat protejarii vietii. Scopul aranjamentului sau civil este ca un numar cat mai mare posibil sa traiasca o viata lunga, rezonabila si multumitoare – sa evite o moarte prematura dupa o viata scurta, murdara si brutala. Hobbes considera ca traiul intr-un stat puternic, nu rebeliunea impotriva lui, este cea mai buna metoda de a face acest trai fericit sa existe.

Exista si exceptii – cateva motive pentru care cineva ar putea sa doreasca neascultarea suveranului, pentru a adora un idol. Insa Hobbes spune ca aceasta „rebeliune” este justificata numai daca rebelul isi va asuma rebeliunea in aceeasi masura in care si-a asumat si supunerea fata de suveran, pana in acel punct. Asadar, un lider religios ar putea lua in considerare riscul martirismului prin complacerea intr-o mica neascultare civila, dar Hobbes continua si spune ca pentru omul obisnuit nu exista nici un motiv pentru care sa riste rau si rani fizice pentru o ceremonie simbolica

$$$

 LIRA

Lira este un instrument muzical cu coarde cântat de grecii antici și este, probabil, cel mai important și mai cunoscut instrument al lumii grecești. Este strâns înrudită cu alte instrumente cu coarde, cum ar fi chelys , făcut din carapace de broască țestoasă, phorminx- ul cu patru corzi și kithara cu șapte corzi .

Lira greacă în mitologie

Aceste patru instrumente pot reprezenta același lucru în diferite mituri ale mitologiei grecești, iar instrumentele se spune că au fost inventate de Hermes . Zeul elocvenței (Hermes) a creat acest instrument dintr-o carapace de broască țestoasă, intestine și trestie pentru a-l ajuta pe Apollo să fure 50 de vite din turma sa sacră. Apollo a aflat despre furt și a fost îmbunățit doar de oferta lui Hermes de a-i oferi lira. Din acest moment, Apollo a fost considerat harpistul perfect. Apollo l-a învățat și pe un alt mare muzician legendar, Orfeu, cum să cânte la instrumentul care avea să-i devină emblema. Se credea că Orfeu era din Tracia, ceea ce a întărit convingerea că lira își are originea acolo. Invenția versiunii cu șapte corzi a lirei este atribuită lui Terpander din Lesbos. Alte figuri legendare asociate cu lira includ Eros și Muzele (Zeițele Inspirației).

Material și design al lirei

Instrumentul cu coarde are, în general, două brațe fixe verticale ( pecheis ), coarne ( kerata ), chei de acordaj ( kollopes ) din bronz, lemn, fildeș sau os și o bară transversală numită zigot . Între bară transversală și cordierul fix ( kordoton ) se află șapte corzi (neurai sau chordai ) de lungime egală, dar grosimi variabile (de obicei fabricate din intestine de oaie) . Se cântă prin lovirea cu un plectru, de obicei fabricat din lemn, fildeș sau metal, sau cu mâna. Poate fi cântat stând jos sau în picioare, instrumentul este ținut în mână și uneori susținut de o curea de transport purtată peste umărul harpistului. Anterior se știa că majoritatea cântăreților la liră erau bărbați, dar reprezentările dansatoarelor, în special din civilizația minoică (1420-1300 î.Hr.), sugerează existența unor virtuoze ale lirei. Muzicienii dețineau, de asemenea, un statut special, purtând robe lungi distinctive purtate în spectacolele de artă greacă. În plus, hieroglifele minoice sunt un simbol unic pentru muzicieni. O tăbliță (scriptură) în liniar B găsită în Teba (1250-1200 î.Hr.) menționează cântăreții la liră ca membri ai curții miceniene.

Lira era cântată solo, pentru cântat sau pentru a acompania poezia lirică la tot felul de evenimente, inclusiv banchete speciale, simpozioane (petreceri private cu băut), ceremonii religioase, înmormântări și concursuri muzicale organizate în timpul marilor festivaluri Panathanaia, Pythia și Karneia.

Lira în arta greacă antică

Lirele grecești sunt frecvent reprezentate în toate formele de artă greacă. Cele mai vechi exemple datează din epoca bronzului mijlociu (2000 î.Hr.) în civilizațiile cicladice și minoice. O frescă din Thera înfățișează o maimuță albastră cântând la o liră. O mică liră de alabastru din Knossos, Creta, este decorată cu câte un cap de lebădă pe fiecare braț. Mai târziu, în Marea Egee, în secolul al XIV-lea î.Hr., lirele erau decorate cu brațe în formă de S și păsări acvatice. Lirele au fost folosite ulterior și ca motive decorative pe ceramica minoică. Un sarcofag din Hagia Sophia Triada înfățișează o liră cu șapte corzi, o frescă din Pilos, Micene, prezintă o versiune cu cinci corzi, iar un crater din Tirint înfățișează o versiune cu trei corzi. Fragmente ornamentate de fildeș de lire au supraviețuit din civilizația miceniană. Lirele datează din secolul al XIV-lea î.Hr. Acest lucru se observă frecvent în arta greacă ulterioară, cum ar fi în ceramica geometrică, cu figuri roșii și cu figuri negre din secolul al VIII-lea. Interesant este că toți artiștii cu liră descriși în arta greacă erau cei care mânuiau lira cu mâna dreaptă.

Un corp în formă de broască țestoasă din secolul al V-lea î.Hr. și chei de acordaj din secolul al VI-lea î.Hr. au supraviețuit. De asemenea, au supraviețuit mai multe figuri sculptate din brațele lirelor. Printre acestea se numără o liră de fildeș din Samos (secolul al VII-lea î.Hr.) și o femeie cu un sfinx și o lebădă din jurul anului 600 î.Hr. Lire din perioada elenistică au supraviețuit, lirele de bronz de la naufragiul de la Antikythera fiind un exemplu notabil.

Lira în cultura greacă

Muzica, în special cântatul la liră, a fost o parte integrantă a educației grecești. Chiar și figuri legendare au beneficiat de educație muzicală; de exemplu, înțeleptul Centaur l-a învățat pe Ahile să cânte la Cheiron. Platon considera doar lira și kithara instrumente potrivite pentru instruirea muzicală.

Mai multe orașe-stat grecești ( poleis ) au folosit, de asemenea, lira ca simbol pe monedele lor. De exemplu, moneda de argint Calymna din Caria (600-550 î.Hr.) avea pe revers o liră din carapace de broască țestoasă. Nu este surprinzător, având în vedere asocierea sa cu Apollo, că o drahmă de argint din Delos din secolul al VI-lea î.Hr. înfățișa o liră inversată. Monedele din Kos, datând din secolul al II-lea până în secolul al I-lea î.Hr., înfățișau capul lui Apollo pe avers și o liră cu cinci corzi pe revers. În aceeași perioadă, monedele din Thespiai, unde se afla un templu dedicat lui Apollo și Muzelor, înfățișau o liră cu trei corzi pe revers.

£££

 Lola Montez: femeia care nu a cerut niciodată voie

Lola Montez s-a născut sub numele de Eliza Rosanna Gilbert, în Irlanda, în anul 1823, iar încă din adolescență a demonstrat că nu avea nicio intenție să trăiască după regulile impuse femeilor vremii, pentru că la doar șaisprezece ani și-a sfidat familia căsătorindu-se cu un bărbat mult mai în vârstă, mariaj pe care l-a abandonat rapid, refuzând să-și sacrifice viața într-o convenție care o sufoca.

A fugit în Europa și s-a reinventat complet, asumându-și identitatea de „Lola Montez, dansatoarea spaniolă”, un personaj inventat cu inteligență și îndrăzneală, care i-a deschis porțile faimei, dar și ale scandalului, pentru că Lola nu era făcută să treacă neobservată, ci să ardă totul în jurul ei.

În Bavaria, l-a cucerit pe regele Ludovic I, un monarh trecut de șaizeci de ani, care a căzut pradă farmecului ei brutal și lipsei totale de pudoare, iar legenda spune că, la un bal, când regele a întrebat-o dacă bustul ei impresionant era natural sau doar o iluzie a rochiei, Lola, fără ezitare, și l-a arătat în public, făcând limpede pentru toată lumea că subtilitățile nu existau în universul ei.

Relația lor a fost pasională și distructivă, pentru că Lola nu s-a mulțumit să fie o simplă amantă, ci a influențat decizii, a provocat furia curții, a adunat dușmani peste tot, iar când un ziar a atacat-o, nu a trimis scrisori indignate, ci a intrat direct în redacție și l-a biciuit pe director cu o frustă, transformând scandalul într-un spectacol public.

Dacă vreun bărbat o provoca sau o insulta, răspunsul ei era la fel de direct, pentru că îi chema la duel cu pistolul, iar când aceștia refuzau, nu ezita să-i lovească cu pumnii, trăind într-o lume în care forța, curajul și lipsa fricii erau singurele legi recunoscute.

Viața ei a fost un șir de incendii succesive, pentru că a fost iubita unor figuri celebre precum Liszt sau Dumas, a călătorit neobosit prin Europa, America și Australia, a fost amazoană, spadasină, trăgătoare de elită, mereu în mișcare, mereu în conflict cu normele.

Ajunsă în Statele Unite, s-a ciocnit chiar și de mișcarea sufragetelor, pe care o considera prea blândă și prea dispusă la compromis, pentru că, în viziunea ei, femeile nu trebuiau să ceară drepturi, ci să le smulgă prin fapte, asemenea amazoanelor din legende, prin voință și forță.

Lola Montez a murit tânără, la doar treizeci și nouă de ani, dar a lăsat în urmă o rezonanță care nu s-a stins niciodată, aceea a unei femei imposibil de domesticit, care a sfidat regi, intelectuali și prejudecăți, arzând cu o intensitate rară într-o epocă dominată de umbre și conformism.

A fost foc într-o lume care cerea supunere, o femeie care nu a căutat niciodată aprobarea nimănui, σύν ci doar libertatea de a trăi în flăcări.

Morală

Unele vieți nu sunt menite să fie liniștite sau acceptabile, ci să zguduie lumea, pentru că adevărata libertate nu se cere, se trăiește fără permisiune.

#LolaMontez #FemeiRebele #IstorieNeîmblânzită #CurajFărăScuze #Libertate #ViețiCareArd #FemeiCareAuSchimbatReguli

£££

 Când Charles Dickens a început să scrie cartea care, în cele din urmă, avea să-l facă nemuritor, viața lui era departe de a fi una fericită.

Era epuizat. Era îngrijorat. Avea o familie numeroasă de întreținut, datoriile sale se acumulau și se temea serios că nu va mai putea niciodată să-și repete succesele anterioare. Ultimele sale romane nu se vânduseră așa cum sperase. Cititorii păreau să-i întoarcă spatele.

Timpul se scurgea. Dar mai era ceva în el: o furie liniștită, arzătoare. Anglia victoriană devenea mai bogată și, în același timp, mai crudă. Copiii erau exploatați, familiile mureau de foame, iar săracii erau învinovățiți pentru propria lor mizerie. Dickens a văzut totul. Și nu s-a putut abține să nu spună ceva.

Și astfel, în doar șase săptămâni de muncă asiduă, s-a născut "Poveste de Crăciun”.

Cartea a fost publicată pe 19 decembrie 1843. Dickens a intenționat ca ea să fie frumoasă: cu o copertă din pânză roșie, margini aurite și ilustrații colorate de John Leech. A fost concepută ca un cadou - nu doar pentru lectură.

Prima ediție de șase mii de exemplare s-a epuizat înainte de Ajunul Crăciunului. A fost retipărită de mai multe ori în anul următor. Deși costurile ridicate de producție au redus profiturile imediate, efectul a fost copleșitor. Ireversibil.

182 de ani mai târziu, această "cărticică despre fantome” nu și-a pierdut nimic din putere. A devenit mai mult decât o simplă poveste: a devenit un rit. Un arhetip. O busolă morală care reapare în fiecare decembrie.

Povestea este simplă și universală. Ebenezer Scrooge, un om lacom și singuratic, disprețuiește Crăciunul și tot ceea ce reprezintă acesta. Îl consideră o nebunie costisitoare. O pierdere de timp.

Dar într-o noapte este vizitat de fantoma lui Jacob Marley, apoi de alte trei figuri: Crăciunul trecut, Crăciunul prezent și Crăciunul viitor.

Aceștia îl obligă pe Scrooge să se confrunte cu adevărat cu sine însuși.

Trecutul dezvăluie copilul uitat și tânărul care a sacrificat dragostea pe altarul banilor.

Prezentul dezvăluie bogăția invizibilă a celor care au puțin, dar sunt capabili să împărtășească totul.

Și viitorul ne arată cea mai terifiantă consecință: murim lăsând în urmă nimic altceva decât indiferență.

Și Dickens ne vorbește și astăzi.

Pentru că, în cele din urmă, există un mic Scrooge în fiecare dintre noi. Trăim într-o lume tulbure, hiperconectată: înconjurați de lumini, vitrine și sclipici, dar adesea cu puțin timp, tăcuți și fără o căldură reală. Ne grăbim să facem Crăciunul „perfect”, ca și cum ar fi un spectacol - și ajungem obosiți, goi și cinici.

Când Scrooge întreabă: „De ce ar trebui să fiu vesel? De ce ar trebui să cheltuiesc? De ce ar trebui să fiu bun?”

Mulți dintre noi ne cunoaștem în această întrebare.

Iar Dickens răspunde fără patos:

"Dacă nu aprindem o lumină în noi înșine, nu o putem da altora."

Dickens nu a scris doar o poveste. El a dat sens unei sărbători goale și repetitive. El a reamintit lumii că Crăciunul nu este despre consum, ci despre conectare.

Și de fiecare dată când recitim cartea sau urmărim una dintre adaptările sale, mesajul rămâne același: întoarcerea la elementele de bază. La un gest amabil. La o masă comună. La o privire care îl recunoaște pe celălalt.

Așa cum a scris Seneca: "Si vis amari, ama.”

Dacă vrei să fii iubit, iubește.

Poate de aceea "Poveste de Crăciun" ne vorbește încă după 182 de ani. Pentru că nu ne cere să fim perfecți.

Doar să rămânem umani.

(Irodalmi lexikon)

£££

 

Gimnasta româncă a câștigat prima medalie olimpică pe echipe din istoria gimnasticii românești, fiind însărcinată în câteva luni.

Istoria gimnasticii românești este plină de momente de eroism, dar povestea Soniei Iovan de la Campionatele Mondiale din 1958, desfășurate la Moscova, rămâne unică prin gradul de risc și devotament asumat. Sonia Iovan, căpitanul echipei naționale și una dintre pionerele acestui sport în România, a concurat și a urcat pe podium purtând un secret care ar fi putut să o coste cariera sau chiar familia.

În timpul pregătirilor pentru marea competiție de la Moscova, gimnasta a realizat că este însărcinată. Era deja în luna a treia spre a patra. Într-o epocă în care medicina sportivă era strictă, iar protecția mamei era prioritară, ea știa sigur că, dacă ar fi spus adevărul, antrenorii și medicii lotului ar fi exclus-o imediat din echipă și ar fi trimis-o acasă. Dorința de a nu-și abandona colegele și ambiția de a aduce o medalie României au determinat-o să tacă.

Condițiile de concurs din 1958 erau infinit mai dure decât cele de azi. Bârna era din lemn lăcuit, rigid și alunecos, iar solul nu avea arcurile care amortizează aterizările în gimnastica modernă. Sonia a executat exerciții complexe, sărituri și aterizări bruște, punând în pericol sarcina la fiecare mișcare. Când avea stări de greață specifice sarcinii, le motiva prin „emoții” sau spunea că a mâncat ceva ce nu i-a priit, pentru a nu trezi suspiciuni.

Sacrificiul ei tăcut a fost răsplătit. Echipa României a reușit o performanță istorică, câștigând medalia de bronz pe echipe, o realizare uriașă în fața puterilor dominante ale vremii (URSS și Cehoslovacia). Sonia a concurat impecabil, fără să trădeze nicio slăbiciune.

S-a întors în țară victorioasă, iar în 1959 a născut o fetiță perfect sănătoasă. Mai mult, revenirea ei a fost spectaculoasă: la scurt timp după naștere, a reluat antrenamentele și a condus echipa României la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960, unde a câștigat o nouă medalie de bronz. Sonia Iovan s-a stins din viață în septembrie 2024, lăsând în urmă legenda singurei medalii românești câștigate, practic, „în doi”.

      Știai asta?