$$$

 DUEL LITERAR ȘI PROCES FAIMOS 

În biblioteca marilor procese care au uimit lumea românească se înscrie şi dosarul juridic „Caragiale-Caion”, cu deznodământ în 11 martie 1902 când se dă sentința. Caion (Constantin Al. Ionescu) este condamnat la 3 luni închisoare, 500 de lei amendă către stat şi 10.000 de lei despăgubiri către Caragiale pentru calomnie, după ce afirmase că nuvela „Năpasta” ar fi un plagiat. I.L. Caragiale îşi încredinţa „onoarea sa de dramaturg” justiţiei române pentru a face dreptate într-un caz care depăşise limitele unei polemici jurnalistice, oricât de „pamfletară” era.

Un duel literar şi o ură ce dospeşte

În “Revista literară”, nr. 16 din 30 noiembrie 1901, condusă de Th. M. Stoenescu („discipol” al lui Macedonski), apare sub semnătura primului redactor, Caion (Const.Al. Ionescu), articolul “Domnul Caragiale”.

Dramaturgul este învinuit că a plagiat „Năpasta” după o piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan, tradusă în limba română de Alexandru Bogdan, la Braşov, în 1834, intitulată „Nenorocul”. Ca argument sunt date câteva replici din piesa maghiară. În următorul număr al revistei, cu tupeu, Caion face un rezumat al piesei maghiare punând pe două coloane replici din ambele piese, semnând articolul: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.

Răzbunările impulsive continuă în “Forţa morală”, un “ziar enciclopedic” cu o durată de 15 numere (28 octombrie 1901 – 17 februarie 1902) unde, din când în când, Macedonski semna câte o poezie, un articol de teorie literară, pe lângă alţi colaboratori obscuri.

Naufragiatul de la “Revista literară” este primit cu braţele deschise în redacţia ziarului “Forţa morală”, unde susţine plagiatul precum şi interesele lui Macedonski. Sub pseudonimul Luciliu, publică articole cu atacuri împotriva lui Caragiale.

Caragiale l-a cunoscut pe Macedonski în redacţia „Ghimpele”, în 1871, unde dramaturgul era redactor, iar poetul doar colaborator. Duelul literar a început în 1893, în “Moftul român”, ziarul lui Caragiale, unde pastişele macedonskiene precum şi autorul lor au fost desfiinţate cu sarcasm de către autorul “Scrisorii pierdute”.

Şi cum orice gest nobil ascunde o atitudine josnică, poetul “Rozelor ce mor” trimite o scrisoare ziarului “Românul” (în noiembrie 1893, publicată şi în „Literatorul”), prin care încearcă o „împăcare”. Scrie că nu este normal ca un fost director al teatrelor să îşi deschidă o berărie ca să se poată întreține; denunţă indiferenţa guvernanţilor, specificând că nu este prietenul lui Caragiale, însă îl consideră un prieten distins şi din acest motiv trage un semnal de alarmă.

Caragiale nu bagă în seamă gestul „împăcării”, iar apariţia volumului „Excelsior” al poetului, în 1895, este iar un motiv pentru dramaturg să-i ironizeze “talentul”, în „Gazeta poporului”. În replică, Macedonski îl atacă acid, în suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă” publicând „I.L. Caragiale şi opera lui”, sub semnătura Salustiu.

Ura lui Macedonski dospeşte monştrii răului. Duşman de moarte a junimiştilor şi al masonilor, se foloseşte de Caion, crezând că astfel îi zdrobeşte definitiv imaginea autorului „Năpastei”. Ca să se simtă răzbunat, îi permite lui Caion să publice în “Forţa morală” din ianuarie 1902, sub pseudonim, un „studiu critic” despre cum anumite comedii bulevardiere franceze ar fi fost copiate de către autorul “Scrisorii pierdute”.

Mai mult, organizează o conferinţă la Ateneul Român atacând direcţia junimistă precum şi pe autorul “Nopţii furtunoase”, unde este huiduit. Nu-şi termină conferinţa, fiind nevoit să plece din sală.

În epocă, lumea fierbe. Direcţia Teatrului Naţional, ca să-l susţină pe Caragiale, pune urgent pe afiş comedia bulevardieră “Rabagas” a lui Sardou, pentru ca opinia publică să judece noua învinuire de “plagiat” a autorului “D’ale Carnavalului”.

Un proces celebru în epocă

Caragiale îi scrie o scrisoare bunului său prieten, avocat şi dramaturg, Barbu Delavrancea:

„Dragă Barbule, (…) Nu ştiu dacă ai citit al doilea articol care este o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor. Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, aşa cum trebuie să fie cu aceşti neciopliţi scribuleţi. Cu dragoste de frate, Iancu”.

Delavrancea îl sfătuieşte să depună o plângere Preşedintelui Curţii cu Juraţi de Ilfov pentru “defăimare şi calomnie adăugând la înjurăturile triviale ce mi se adresează şi afirmaţiunea că am furat una din operele mele după o lucrare dramatică a unui posibil închipuit autor maghiar Kemeny Istvan” alăturând cele două numere ale revistelor, în felul acesta deschizându-se un proces împotriva autorului articolelor publicate şi a directorului revistei.

Dosarul Caragiale-Caion

Artişti, scriitori, actori ai Teatrului Naţional, boieroaice din protipendada românească, precum şi prietenii celor doi asistă la proces. Neavând dovezi clare decât titlul piesei maghiare scris pe o copertă, Th. Stoenescu îl suspendă pe Caion din redacţie.

Curtea a fost prezidată de domnul consilier de Curte G. Flaişlean. La apelul nominal s-au prezentat inculpaţii: Const. Al. Ionescu asistat de avocaţii Otetelişanu, Ionescu, Mitescu, Băileanu şi inculpatul Stoenescu asistat de avocaţii Şonţu şi Moldoveanu. Ca parte civilă, I.L.Caragiale a fost asistat de avocaţii: Barbu Delavrancea şi Petre Grădişteanu.

La primul termen pentru judecarea procesului, grefierul a înaintat Curţii o cerere spre amânarea procesului din motive medicale. În certificatul medical, Caion suferea de „gripă cu formă nervoasă”. I se ceruse să aducă forma legalizată a traducerii şi, pentru că n-o avea, recurge la actul medical. Traducerea a adus-o Barbu Delavrancea.

Tot atunci, avocatul lui Th. Stoenescu cere ca procesul să nu se amâne deoarece clientul său doreşte să fie judecat, depunând câteva foi prin care aducea argumente despre cum a fost indus în eroare de către Caion, tocmai ca să publice în revista sa acele articole calomniatoare la adresa lui Caragiale.

Prin Procesul verbal de şedinţă, 21 din 11 martie 1902, Th. Stoenescu a fost scos din cauză, dispunându-se ca inculpatul C.A. Ionescu Caion să fie judecat în contumacie (absenţă nejustificată). A urmat memorabila pledoarie a lui Barbu Delavrancea în susţinerea lui I.L.Caragiale.

Prin decizia nr. 12 din 11 martie 1902 juraţii îl condamnă pe inculpat la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri civile; trebuie să-i plătească părţii civile, Ion Luca Caragiale, în termen de 15 zile, 10 000 lei daune de interese.

Judecat în lipsă, Caion face recurs. Procesul se reia în iunie a aceluiaşi an. O comisie formată din 12 judecători şi un preşedinte deschide şedinţa. La apelul nominal, Caragiale este reprezentat de Barbu Delavrancea, iar Caion de către avocaţii: G. Danielopolu, N. Mitescu, M. Băileanu şi I-Tanoviceanu.

Caion îl acuză în continuare pe Caragiale că a plagiat pentru că “domnul Caragiale m-a insultat prin «Moftul român» toată vara şi eu am vrut să mă răzbun” – ceea ce nu fusese adevărat. Pentru ca farsa să fie completă, Caion aduce nişte foi tipărite cu litere chilirice ca dovadă evidentă a calomniei, reprezentând textul plagiatului. Avocatul Danielopolu: „cei care copiază ajung la Academie, la Universitate, deputaţi, senatori etc. Convingerea noastră e că dl. Caragiale a copiat.”

În acelaşi timp, apare la bară, ca să apere calomniatorul, o somitate a vremii, profesorul Tanoviceanu, un adevărat Justinian al dreptului penal român, instigat de Macedonski.

Prin procesul verbal al audienţei Curţii, Instanţa, după dezbateri de două zile, a luat în considerare Ordinul prescris de art. 227 cod penal, aducând verdict de achitare pentru inculpat. În urma acestui verdict, Preşedintele Curţii pronunţă achitarea lui Caion faţă de condamnarea inculpatului, aşa cum s-a întâmplat la primul proces. Marele dramaturg, trist, dar generos, a afirmat: „Bine că l-a achitat! Nu vreau răzbunare, nici câştig moral. Am avut satisfacţia dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o impertinenţă”.

Totul este posibil în justiţia română, chiar să se facă uneori şi „dreptate”. Lovit în plin de decizia de achitare a lui Caion, autorul “Năpastei” se exilează la Berlin de unde-i scrie bunului său prieten Vlahuţă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu.”

(Sursa: Biblioteca marilor procese, an I – mai –iulie, nr. 4-5, 1924; Procesul Caragiale Caion)

$$$

 EDUARD DE MAX

Primul actor de origine română Societar al Comediei Franceze este Édouard (Eduard) de Max. Considerat în epocă unul dintre cei mai mari actori, tipul ideal de tragedian liric, Édouard de Max primea înalta onoare la 1 ianuarie 1918, fiind, în ordine, din 1680, al 355-lea Societar al Comediei Franceze. După patru ani avea să-i urmeze Maria Ventura (13 iulie 1886–3 decembrie 1954, Paris), care făcuse o carieră fulminantă la Paris; în 1929, Jean Yonnel (21 iulie 1891, București–17 august 1968, Paris), pentru ca în 1932 lista actorilor români/de origine română care primeau înalta onoare să se încheie cu Élisabeth (Ely) Nizan (24 aprilie 1896, București–martie 1969, Paris).

Eduard Alexandru Max era fiul faimosului medic ginecolog de origine evreiască, Emil Max, membru, din 1884, al „Junimii”. Mama sa, născută Romalo, era rudă cu Elena Cuza. Se născuse la 14 februarie 1869 la Iași. Urmează cursurile Conservatorului Național Superior de Artă Dramatică, la clasa lui Gustave Worms. Printre colegi: Aurélien Lugné-Poe și Marguerite Moreno, pe care îi va avea parteneri de scenă. Încă student la Conservator, amintește Ioan Massoff, apare pe scena Teatrului Național din București, în 24 septembrie 1888, recitând o poezie de Eminescu, O, rămâi…, La Nuit d’octobre de Alfred de Musset (Muza era Ana Popescu) şi interpretând un fragment din Ruy Blas de Victor Hugo. Va reveni la București, în plină glorie, într-un turneu alături de Maria Ventura, cu o trupă franceză (4–13 octombrie 1904, Teatrul Național).

În 1893 îl interpretează pe Horațiu din piesa Glycère de Eugène Boyer pe scena Teatrului Odéon. În același an i se încredințează rolul lui Nero din Britannicus de Racine, pe care îl va relua în 1898. În Regii, dramă în cinci acte de Jules Lemaître, o are ca parteneră pe Sarah Bernhardt (1893).

La Théâtre de la Renaissance din Paris apare în Gismonda de Victorien Sardou (1894), după doi ani în Heraklea de Auguste Villeroy la Théâtre de l’Œuvre, în regia lui Lugné-Poe. André Antoine îl distribuie în Don Carlos de Schiller la Odéon (1896), apoi în rolul lui Samuel Renaudin din Judith Renaudin de Pierre Loti (1898). În 1900, la Arènes de Béziers, apare aproape gol în rolul lui Prometeu, rol vorbit, din tragedia lirică cu același titlu de Jean Lorrain și André-Ferdinand Hérold, muzica: Gabriel Fauré (premiera: 26 august 1900; spectacolul a avut aproape 800 de reprezentații). Extravaganța, afișarea fără menajamente a naturii sale excentrice, disprețul pentru convenții, gustul pentru rafinamente bizare, un soi de „decadentism” (cel puțin după gustul burghez), care părea a avea rădăcini levantine, stârnesc controverse. Este admirat, adulat de un numeros cerc de prieteni, care fac un adevărat cult pentru el, un „cult isteric” în peisajul Belle Époque. Dar în egală măsură actorul cu privire pătrunzătoare, trup statuar, cu părul lung răsfrânt în bucle sperie, șochează. Jean Lorrain îl numește „Domnul cu camelii”. Mulțimea de inele orientale, imitații la limita kitschului, batista cu parfum exotic îi sunt accesorii nelipsite. „Amestec de prinț persan, țigan și dandy efeminat”, De Max este suspectat că ar practica ritualuri satanice (Giovanbattista Brambilla, Édouard de Max, „Pride”, februarie 2008, preluat pe site-ul Rocaille). E un amestec de „sublim și ridicol”. Jean Cocteau, de care îl va lega o statornică prietenie, nu ezită să-l numească „Prințul tuturor celor ce nu trebuie făcute”.

„Ignora codurile, formulele. Căuta, inventa. Provoca. Devia. Se simțea responsabil de greșelile sale. Nu îndrăznea să se uite la parteneri. Transpira. În același timp se rușina de propria-i rușine. Cu un «Sss!» potolea râsul. De Max, cu un pumn furios, strunea și domina ridicolul. Mândria o ducea cu sine și și-o ducea în galop.” (Jean Cocteau).

Un farmec nebun, se spune, i-l conferea timbrul cald al vocii și intonația care nu pierduse accentul limbii natale. Epata, fuma numai țigări inscripționate cu numele său. Iarna etala în automobilul său cuverturi din blană de vidră garnisite cu vulpe argintie. Adesea, nefiind de acord cu decorul spectacolului, aducea de acasă piese de mobilier pe gustul său. Apartamentul din strada Caumartin devenise o colecție de obiecte care serviseră recuzitei teatrale. „Vechiturile din strada Caumartin – își amintește Jean Cocteau – erau de fapt accesorii de teatru și mobilier. Diadema lui Eliogabalo îi servea drept candelabru. Simțea nevoia să stea pe tronul lui Nero sau pe X-ul de pe afișul Ximenei.”

În 1900 joacă în Puiul de vultur de Edmond Rostand, alături de Sarah Bernhardt, în 1901, în Regele Candaul de André Gide, în 1903 apare în rolul lui Oreste din Andromaca de Racine, la Teatrul Sarah Bernhardt, în Werther de Pierre Decourcelle și Henri Crisafulli, în Vrăjitoarea de Victorien Sardou, având-o ca parteneră de Marguerite Moreno. În 1904, 1906, 1908 îl găsim în distribuțiile a trei piese shakespeariene: Regele Lear, regia: André Antoine, Teatrul Antoine; Iulius Cezar (rolul Marc Antoniu), regia: André Antoine, Teatrul Odéon; Timon din Atena (adaptare de Émile Fabre), în rolul titular, în regia lui Firmin Gémier la Teatrul Odéon. În 1905, în Angelo, tiranul Padovei de Victor Hugo (rolul Homodei, Teatrul Sarah Bernhardt). Lugné-Poe îl distribuie într-o adaptare de Jeanne Dortzal după Albă ca zăpada și cei șapte pitici de Frații Grimm (Théâtre Fémina, 1909). Excelează în rolul lui Tiresias din Oedip rege de Sofocle și în Don Salluste din Ruy Blas de Victor Hugo. Tragedianul nu refuză nici roluri de comedie: Don Basile din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais.

Angajat al Comediei Franceze în 1915, va apărea aici, pe lângă spectacolele cu Bărbierul din Sevilla, Oedip rege, Ruy Blas, în Femeia lui Irod de Albert du Bois (1919), Festinul leului de François de Curel (1920), Moartea încătușată de Maurice Magre (1920), Pisălogii de Moliére (1921), Esop de Théodore de Banville (1922), Fenicienele de George Rivollet (1922).

Câteva filme mute din perioada 1908–1923 îl au pe afiș pe actorul de origine română: Macbeth de Stuart Blackson (1908), Tosca de André Calmettes și Charles Le Bragy, în care îi are ca parteneri pe Sarah Bernhardt, Cécile Sorel, Charles Mosnier, René Alexandre (1909), Polyeuct de Camille de Morlhon (1910), Athalie de Albert Capellani și Mirche Carré (1910), Masca groazei de Abel Gance (1912), Cei trei mușchetari de André Calmettes (1912) și versiunea lui Henri Diamant-Berger din 1922, Amicul Fritz de René Hervil (1920), Messalina de Enrico Guazzoni (1922), După douăzeci de ani (1922), în care joacă alături de Marguerite Moreno, Băiatul cel rău (în rolul lui Nero, 1922; în distribuția filmului apărea și Maurice Chevalier), Milady (1922), ultimele trei de Henri Diamant-Berger.

Édouard de Max moare în 28 octombrie 1924 în locuința sa din strada Caumartin, nr. 66. Este înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris. În Prolegomene la o etică fără metafizică sau Billy, buldog și filosof (1930), Pierre de Massot scria: „Mă gândesc în mod special la preaiubitul meu prieten Édouard de Max, ilustrul tragedian român. Văzându-l murind în 1924, când, dându-și ultima suflare, își întorcea fața la perete pentru a-și ascunde agonia de cei care îl înconjurau, nu voi uita niciodată expresia privirii sale și impresia pe care mi-a făcut-o.”

O caracterizare succintă dar edificatoare citim în „Revue d’art dramatique” sub semnătura lui Georges Champenois: „Artist deconcertant, niciodată egal, mereu curios, a cărui concepție îi uimește și îi irită pe pontifii zaharisiți ai criticii; spirit neîncrezător, total și ireductibil, revoltat chiar și de aparența unui jug.”

$$$

 MIHAI EMINESCU - „NU CUNOSC MÂNDRIE MAI MARE DECÂT SĂ FII ROMÂN”

 „Orașul Bucuriei”, în care a trăit o bună parte din viață Eminescu când a lucrat la “Timpul”, din epoca ce trăia sub vraja romanțelor și a valsurilor, era destul de mic ca întindere, cu străzi neregulate și cartiere numite mahalale. Arăta ca o „savană de grădini”, după cum îl descrie Paul Morand în a sa carte despre București, și se dezvolta în jurul unei străzi numită “Pod”, apoi “Cale” (Calea Victoriei de azi). Fiecare biserică era înconjurată de o grădină, în jurul căreia s-a dezvoltat un cartier. Fiecare casă cu doar un etaj avea o grădină.

Acasă la Slavici. Viața scumpă, munca multă, banii puțini și chiria mare, îl determină pe Eminescu să se mute dintr-un loc în altul, trecând dintr-o chilie prăfuită într-o mansardă igrasioasă sau un pod al unei case vechi. Într-o zi norocul îi surâde.

Doamna Slavici îl ajută pe Eminescu să se mute de pe strada Cosmonauților (din Piața Lahovary de azi), din mansarda igrasioasă de unde privea melancolic peste coroana solară a salcâmilor în asfințitul dinspre Grădina Episcopiei (din zona Ateneului Român), în casa ei.

Casa lui Ioan Slavici se afla în Piața Amzei la nr. 6, peste drum de intrarea de la Teatrul „Ion Creangă” de azi. Din camera din curte, de la fereastra care dădea spre piață, poetul observa zilnic spectacolul precupeților care aveau ceva de vândut sau de cumpărat.

În spațiul cu două încăperi din curtea casei Slavici, utilat cu o masă de brad, nişte rafturi cu cărţi, un pat din topor, câteva scaune, un cuier, şi în loc de dulap o ladă mare se adunau toţi amicii lui Eminescu și continuau să vorbească despre gramatică şi literatură, după programul de la redacţie, printre cafele, nori de fum de ţigară, până la cântatul cocoşilor. Citeau mult şi unul şi altul, erau mereu nedumeriţi, iar sămânţa de vorbă nu li se mai sfârşea.

O dată pe săptămână, vinerea, aveau serata literară a “Junimii” de la care ei nu lipseau niciodată. Caragiale se interesa de muzică, balet, arhitectură, pictură, de tot ce era frumos în artă, iar când era vorba de scriitură, avea un cult al formei, pe când Eminescu se pierdea în lumea ideilor.

În casa familiei Slavici prind viață poeziile: „Povestea codrului”, „Singurătate”, „Atât de fragedă”, „Pe aceeași ulicioară”, „Mai am un singur dor”. Și toate “Scrisorile”.  

Uneori, seara, în lumina felinarelor, pășește timid și nostalgic spre strada “Cometei”, o uliță patriarhală cu stejari și plopi, case și grădini frumoase. (Se afla în zona ASE-ului de azi.) Printre copacii înalți și fără soț, transfigurați în romanța „Pe lângă plopii fără soț”, poetul se plimbă, eliberându-se de dragostea neîmplinită pentru Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca, verișoară cu I.L. Caragiale.

Ioan Russu – Șirianu, tatăl lui Vintilă Russu – Şirianu, avea 18 ani când l-a cunoscut pe autorul „Luceafărului”, acasă la Slavici. „Când întâia oară mă aflam în faţa lui Eminescu, m-a străbătut un cutremur, în orele acelea de iureş, în sufletul meu, n-am băgat de seamă grozava <<orânduială>> din camera lui Eminescu. Nici n-am simţit mirosul de acru şi tutun, nici n-am văzut mucurile aruncate pe podele, nici motocoalele de hârtii… L-am văzut numai pe Eminescu. M-am spălat, mi-am desfăcut bocceaua. <<Aşadar, tu eşti fiul surorii lui Ioanici>> – aşa-i spunea Eminescu lui Slavici – şi semeni cu un cioban. Din acea clipă tot aşa mi-a spus: <<ciobane>>. Eram ca un fluture de noapte care s-a izbit, subit de o lampă mare…”

Vintilă Russu Şirianu, nepotul lui Ioan Slavici, îl descrie pe Eminescu, în amintirile lui, din povestirile tatălui său, ca fiind „de statură mijlocie, puţin adus de spate, nu prea înalt, păr negru dat pe spate şi lung cu mustaţă stufoasă, un chip palid şi o privire adâncă şi tristă. Avea o frunte înaltă luminoasă, ochii mari fierbinţi cu luciri de cărbune, cu buze pasionat arcuite”.

Nepotul lui Slavici, venise la Bucureşti, pe jos. În opinci a traversat Ardealul pentru a găsi de lucru în capitală. Eminescu l-a poftit să ia un loc, a făcut două cafele mari, apoi l-a ţinut mult de vorbă. La prânz a venit şi unchiul său, Ioan Slavici. A urmat o convorbire fulger între el şi nepot, pe urmă l-a instalat într-o odaie, oferindu-i ca pat, o laviţă pe hol, sub fereastra camerei poetului. „Până în zori lampa lui Eminescu nu se stingea. Nici el nu se liniştea. Se auzeau paşii pe podeaua veche, scormonitul prin lăzi, o carte căzând, zgomotul maşinii de cafea când măcina boabele. Şi tusea.”

Chiar de a doua zi, Slavici şi Eminescu îl iau pe Ioan Russu-Şirianu în redacţia ziarului „Timpul”, ca ucenic, fără salariu, unde lucra de zor la arhiva redacţională şi tocea cu sârguinţă gramatică, literatură, istorie.

 „Bate vântul prin patul tău, <<ciobane>>, aşa-i?” zice Eminescu lui Şirianu, în noaptea cu vânt turbat de toamnă. Din acea noapte a început complotul. Fără să ştie unchiul, poetul îi lua laviţa prin fereastră seara şi-l instala pe nepot în camera lui lângă sobă. Dimineaţa scoteau laviţa pe fereastră. Şi aşa, au urmat sfintele nopţi, în care au adormit în aceeaşi încăpere, Mihail Eminescu şi Ioan Russu Șirianu, la familia Slavici acasă.

În redacția „Timpul” de la București

Ziarul „Timpul” din București îşi avea redacţia într-o casă boierească spaţioasă, într-o cameră nu prea plăcută, cu tavan înalt, cu ferestre mari şi multă lumină. Era ceva anost, prăfos, cu aer de magazie, locul unde Slavici, Eminescu şi Caragiale îşi uneau hărnicia talentului slujind publicaţia politică.

În faţa ferestrei erau două birouri mari. În partea opusă, o masă lungă de brad, la care lucra Eminescu. În colţ, un birou mic al lui Caragiale. Fusese mobilă de soi, dar se învechise şi se legăna, deoarece Caragiale apăsa necontenit cu bărbia în palmă şi cotul stâng pe masă greu pe-o parte, atunci când citea articolele altora, le corecta şi le comenta.

Slavici îl cunoaște pe I.L. Caragiale prin Eminescu în periaoda războiului de la 1977. În Amintiri despre Caragiale, Slavici povestește despre cum era o zi în redacție.

“ Nu doară că ne sculam pe la zece și ne pomemenam la reacțiune pe la amiazăzi, nici că tăiam cu foarfecile ori dădeam fițuică după fițuică manuscript indescifrabil. Eram în păr pe la opt, ba adeseori chiar pe la șapte și aduceam fiecare în buzunar manuscript curat și citeț, căci Eminescu mai era, pe lângă toate celelalte, și de părerea că slova proastă strică efectul. Mai aveau însă zețarii să aștepte până ce ajung să puie mâna pe manuscriptul cel frumos. Luaserăm adică Eminescu și eu, încă de la Viena, obiceiul de a citi tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gând să publice, și eu îi citeam ceea ce a scris el, iară el îmi citea ceea ce am scris eu. (…)

 “Eminescu era un om de fire duioasă, care toate le făcea din iubire către alții. Dacă i-ai fi tăiat, o rană adâncă și-ai fi zgâriat în același timp pe altul, el ar fi alergat sângerând să pună plastru pe zgârietură. Era flâmând, zgribulea de frig, umbla jerpelit și-I lipsea adăpostul, și se văieta că atâți și atâți se zbat în luptă cu grele nevoi. Durerile lui erau durerile obștești, iar nemulțumirile lui erau gândul înălțat, inimia curată, cerul senin, cânpul verde, poiana-nflorită, viața desfășurată în orișice fel după rânduiala firească. (…)

Eminescu fugea de orișice îngrămădire de oameni și se simțea bine singur în mijlocul naturii. Cea mai încântătoare muzică era pentru dânsul freamătul brădetului și vâjâitul pârâului ce se varsă spumegând printre stânci. Când am sosit la Iași, cel dintâi gând a fost să mă ducă la Copou și apoi la Socola, ca să-mi arate vederile ce se deschideau spre lunca Bahluiului și să mă plimbe prin crângurile pișcat de brumă și să iau parte la plăcerea lui de a călca pe frunzele scuturate de vânt, care fâșâie la tot pasul. (…)

În viață, cea mai prețioasă i se părea partea petrecută dormind, căci în somn fiecare este numai el însuși și nu suferă împreună cu alții Dacă ar fi avut bogății mari, Eminescu ar fi cheltuit tot puțin pentru sine însușii și mult pentru cărți, pentru manuscripte vechi și pentru fel de fel de manuscripte vechi și pentru fel de fel de alte nimicuri rămase de la buni și străbuni, precum și pentru opere de artă, în care e înfățișată partea luminaosă a vieții. Mulțumirea de a fi alinat suferințele altora numai arareori ar fi căutat-o și atunci, căci după părerea lui suferințele omenești sunt atât de multe și de mari, încât nu pot să fie înlăturate decât prin o îndrumare morală, în urma căreia fiecre își înfrînează poftele și râvnește mai ales la mulțumiri sufletești” scrie Slavici despre Eminescu, prin 1924.

Cuvântul e titlul de noblețe al omului

„Într-o după masă de iarnă, lucram în redacţie, cam zgribuliţi, căci soba nu trăgea – povesteșteIoan Russu Șirianu, în ale sale amintiri. Eminescu cu paltonul pe umeri la biroul cel vechi, eu, la masa mea de croitorie. Biroul scârţâia, Eminescu murmura ceva de neînţeles ciupindu-şi mustaţa, cu pana ridicată ca un pumnal izbea înciudat manuscrisul pe care-l corecta. Trăgeam cu ochiul îngrijorat, ştiind bine că enervările îi dădeau dureri de cap. Gemea. Pufăia. Îşi frământa mustaţa, trăgea de ea. Deodată, se ridică, aruncă paltonul de pe umeri, apucă în pumn hârtiile de manuscris, dă cu ele de pământ şi izbucneşte: „Ce nemernicie! Şi prost şi neruşinat şi obraznic. <<Ciocoiaşu care îndrăzneşte să scrie>> . Aruncă foile împrăştiate. Se încruntă şi vorbeşte pe ton de Cicero, „…nerozii, <<ciobane>>. Să scrii fără talent, că dă poruncă şeful să se publice. La fiecare rând, câteva greşeli de ortografie. Ştii ce-i ortografia, <<ciobane>>? Este demnitatea vestimentară a cuvintelor. Cuvântul e titlul de nobleţe al omului. Cuvintele trăiesc, cuvintele rămân.”

Zicalele româneşti: filosofie în trei cuvinte

Singuri în redacţie: Eminescu şi Ioan Russu Şirianu. Aşezat pe pervazul ferestrei deschise, autorul „Sărmanului Dionis” citea o revistă germană. Corectorul aduna texte, apoi caligrafia într-un caiet zicale latine.

„Am simţit deodată mâna lui Eminescu, cât era de uşoară, ca de femeie, pe capul meu. Aplecat peste masă, a început a citi, cu glas coborât, ce copiasem. <<Îţi place latina. Zicalele astea, filozofie în trei cuvinte. Este o mândrie să te tragi dintr-un astfel de popor. Să mergi pe drumul unei culturi măreţe. Locuţiunile acestea sunt din textele valoroase a unor poeţi cugetători, Horaţiu, Seneca, Eutropiu. Nu cunosc mândrie mai mare: să fii român, <<ciobane!>> Avem zicale, minuni de înţelepciune, de umor, de simţ literar chiar. Un singur autor: poporul. Ia să pomenim câteva: <<Tot sacul îşi găseşte peticul>>, <<Poale lungi, minte scurtă>>; <<Calul de dar, nu-i căta dinţii>>. <<Schimbarea stăpânului, bucuria nebunilor>>; <<Brânză bună în burduf de câine”; <<Căţeii dintâi turbă>>”.

Dar cele mai multe polemici în redacție le-a avut cu I.L. Caragiale, la care a fost martor Ioan Slavici. Eminescu “era o nesecată comoară de știință și îndemnuri binecuvântate”.

Caragiale îl provoca pe diverse teme „Voia să se dumirească asupra filosofiei lui Kant, ale cărei scrieri nu era în stare să le citească. <<Măi, îi zicea lui Eminescu, drept să-ți spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu>>. Eminescu, indignat că el îndrăznește să vorbească despre Kant pe care nu-l cunoaște, se întețea și-i vorbea ceasuri întregi despre filozofia lui Kant și despre rostul ideilor lui în istoria filozofiei. Caragiale, ca să-l ție mereu cald, era întotdeauna nedumirit și pornit spre contraziceri. <<Bine, omule, îi zicea câteodată Eminescu, dar mai deunezi erai de altă părere.>> <<Știi că ai haz!? Îi răspundea Caragiale. Cum am mai putea să discutăm dacă am fi amândoi de aceeași părere?>> Eminescu se supăra, dar urma cu râvnă îndoită, și în felul acesta trecea știința de carte de la Eminescu la Caragiale și se apropiau din ce în ce mai mult unul de altul. (…) Amândoi erau de părere că e chestiune de demnitate omenească să spui adevărul și se înjosește cel ce-și ascunde gândurile ori spune ceea ce în adevăr nu gândește. Caragiale, care era cu gândul îndreptat spre viața familiară, trăgea din adevărul acesta concluziunea că i se cuvine orișicui om dreptul de a-și da în toate împrejurările pe față gândurile. <<Nu!, striga Eminescu, nu dreptul, ci datoria. De drept te folosești când îți dă mâna și-ți vine la scoteală, iar datoria ai să ți-o faci fie chiar și înfruntând cele mai mari primejdii.>> << Ba bine că nu! Întâmpina Caragiale. Dacă e s-o fac, o fac pentru mulțumirea mea. Smintit ar trebui să fiu pentru ca s-o fac și când pe urma faptei mele mi-aș expune familia la mari neajunsuri și aș avea mai multe suferințe decât nemulțumiri.>> <<Aidadee! Zicea Eminescu. Demnitatea prin bărbăție și prin lepădare de sine se suține, și mulțumirea e cu atât mai viuă și mai covârșitoare, cu cât mai multe și mai mari sunt greutățile pe care le învingi și primejdiile pe care le înfrunți ca să-ți faci datoria.>> ” (Amintiri despre Caragiale)

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ELENA ȘI TOMA CARAGIU

Povestea de dragoste dintre Elena şi Toma Caragiu s-a înfiripat la Teatrul din Ploieşti şi a durat până la moartea lui, în 1977.

S-a despărţit de Toma Caragiu brusc, la cutremurul din 1977, apoi a plecat în Franţa, într-o excursie. Acolo i-a venit viza și a zburat spre America, unde trăiește și astăzi. Elena Caragiu a avut forţa pe care ţi-o dau toleranţa şi respectul adevăratelor valori morale: să o ia de la capăt în alt colț de lume, unde vărul ei îi promisese că o va susține; însă el a murit subit, înainte ca ea să fi ajuns acolo.

O vreme a trăit din banii obținuți din ghicitul în cărți și dând lecţii de franceză, apoi a lucrat ca actriţă. „M-am despărţit de România şi am fost nevoită să absolut tot ce am avut: o viaţă îndestulată şi fără grija zilei de mâine, o poziţie socială privilegiată, mulţi prieteni dragi, toate visele mele şi profesia pe care o iubeam. Am plecat complet singură în necunoscut. Am supravieţuit. Am plecat din România ca să-mi refac sănătatea, după tragedia de la cutremur. Doream să mă refac sufleteşte, să-mi găsesc liniştea. Trauma s-a metamorfozat în chip miraculos în forţă creatoare. Am scris «Gonită din şapte ţări» într-o săptămână, la Paris. Primind viza, am plecat în SUA, unde am devenit cetăţean american. Am fost un copil înzestrat cu multe calităţi, dar mi-a lipsit imaginea clară a identităţii mele, pe care nu am găsit-o decât prin plecarea în America”.

În 2008, după 31 de ani de la plecarea din România, soţia lui Toma Caragiu sosește în țară dornică să viziteze locurile copilăriei şi ale tinereţii. Ajunge la Bucureşti unde descoperă o “lume agitată, plină de ambiţii şi de aspiraţii” și poposește la Cimitirul “Bellu”, la mormântul soțului său. “M-am apropiat de mormânt. Era plin de flori proaspete şi lumânări aprinse: Oh, tătuţule, au trecut 31 de ani şi n-ai fost uitat. Sunt aici, fetiţa ta… Tu ai ştiut dintotdeauna că dragostea noastră va fi mai puternică decât moartea.”

„Dacă va trebui, te aştept toată viaţa…”

Povestea de dragoste dintre Elena și Toma Caragiu se înfiripă la Teatrul din Ploiești. În 1963, Elena era căsătorită cu Paul Ioachim, actor şi scriitor, care avea faţă de femei o mentalitate veche, și anume că bărbatul e centrul universului, iar femeia trebuie să-l servească. Era irascibil, bătăuș, gelos și bun prieten cu Bachus.

Fiind în primul an de după absolvire, actrița se angajează la Teatrul din Ploieşti și face naveta la Bucureşti, unde locuia. Când s-au cunoscut, Toma Caragiu era căsătorit cu actriţa Maria Bondar și era directorul teatrului ploieștean. Se spunea că nevasta sa fusese amanta lui Ion Finteşteanu şi din când în când cei doi se vizitau.

Căsnicia lor era tensionată şi nu s-a întâmplat ceva în sensul bun al relaţiei lor nici când – la dorinţa Mariei – au înfiat-o pe Doiniţa, care avea 4 ani, de la electricianul teatrului.

Având o căsnicie în pragul divorţului, directorul teatrului ploieștean face în așa fel ca ea să fie distribuită în aceleași spectacole, pentru a pleca împreună în turnee.

Într-o zi, la o îngheţată, intuind că i-a fost „trimisă”, i se destăinuie Elenei: “Acum doi ani a venit la mine o femeie care a insistat să-mi vorbească. Aştepta în secretariat mai bine de două ore. Mi-a spus că o cheamă Aphrodita şi e trimisă de Leontin, un spirit din sfera a şaptea, care vrea să mă anunţe că va veni în viaţa mea cineva care mi-a fost predestinat. Se va numi Elena. «Vei avea o mare dragoste care te va înălţa şi împlini cu o nouă entitate, Eleto». Vor fi 14 ani de succes. După aceea va veni un cataclism, ca un uriaş accident, multă omenire va pieri odată cu tine. M-a sfătuit să evit călătoriile cu avionul”.

O conduce la gară și o însoțește până la Bucureşti, unde Toma Caragiu o prezintă familiei sale care locuia pe strada Polonă. La plecare îi şopteşte tandru la ureche Elenei: „Dacă va trebui, te aştept toată viaţa.”

Dragoste în spuma mării

Erau căsătoriţi amândoi şi nu le mai păsa de persoana care le învenina viaţa acasă. Se întâlnesc pe ascuns o vreme. Nu se simţeau ca nişte tineri îndrăgostiţi sau ca nişte amanţi târzii. Ajunseseră în miezul iubirii eliberaţi de agonia tinereţii şi de calvarul vieţii conjugale.

Pleacă împreună la Constanţa cu un spectacol, în turneu, dar nu cu autobuzul teatrului unde erau colegii lor, ci cu o motocicletă cu ataș unde stătea ascunsă Elena. Se cazează la hotel separat, apoi își dau întâlnire la „dune” – un loc pustiu, botezat aşa de către pescarii constănţeni. Poteca îngustă era greu de urcat sau de coborât, faleza era înaltă și oamenii ajungeau greu din cauza drumului inaccesibil, însă se putea pescui. În largul mării, Toma găsise un banc de nisip departe de curioșii lumii.

„Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă bage cu capul la fundul mării – își amintește Elena. Deodată a început să mă dezbrace încet, foarte încet… Mi-a desfăcut încet sutienul şi l-a agăţat de geamandura veche. Mişcările erau încete, mâinile aveau un tremur ce dădea fiori. Eram complet pierdută. Pasiunea lui era atât de puternică, contagioasă, îl simţeam ca pe o forţă căreia nu te puteai împotrivi, un curent de energie copleşitor. Frunţile ni s-au apropiat irezistibil. Frenezia ne oprise respiraţia, stăteam furaţi de vraja ei dulce.

Ca într-un ralanti, trupurile s-au apropiat şi s-au contopit în apă. Eram într-o lume ireală, o senzualitate magică. Am avut sentimentul că sunt o amoebă, o meduză, o scoică, o sirenă! Am făcut dragoste în marea caldă şi sărată, fără să ne sărutăm. Am avut orgasm şi un frison simultan. Ţin minte totul: eu am terminat a doua oară, apoi el din nou. După ce ne-am revenit, m-a întrebat surâzând: «Cât e scorul? Doi la doi?» Extaz. Citisem «Kama sutra» în liceu. Acum descoperisem că, până nu experimentezi această senzaţie divină, nu ştii cu adevărat ce e dragostea“.

Dragostea lor târzie era solidă, fără minciuni și false pretenţii, mergea dincolo de fantomele deziluziei. Făceau dragoste cu experienţa și siguranţa vârstei, pe unde apucau, departe de ochii lumii.

$$$

 ZIDUL BERLINULUI

De ce a căzut Zidul Berlinului?

Zidul Berlinului a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale Războiului Rece . Fiind o barieră care separa Berlinul de Est de cel de Vest, acesta a întruchipat diviziunea dintre Blocul Estic comunist și Blocul Occidental capitalist. Prin urmare, căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989 a fost un eveniment semnificativ. A marcat apogeul perioadei revoluționare de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, timp în care protestele împotriva guvernelor marxist-leniniste din Europa de Est și Asia Centrală au dus la răsturnarea acestora. A fost, de asemenea, o lovitură majoră pentru Uniunea Sovietică (URSS), care s-a dizolvat în 1991. Din toate aceste motive și multe altele, căderea Zidului Berlinului este crucială de analizat.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial , Germania a fost ocupată de Statele Unite (SUA), Regatul Unit (UK), Franța și Uniunea Sovietică. În ciuda încercărilor inițiale de a guverna țara împreună, s-a format curând o diviziune între regiunea ocupată de sovietici și regiunea ocupată de vest. Aceasta a culminat în cele din urmă cu crearea Republicii Federale Germania (RFG) capitalistă, sau Germania de Vest , și a Republicii Democrate Germane (RDG) comuniste , sau Germania de Est .

Cu toate acestea, capitala Berlinului se afla în întregime în Germania de Est. Prin urmare, și aceasta a fost împărțită între sovietici și aliații occidentali. Pe măsură ce anii au trecut, mulți germani care locuiau în Est (precum și oameni din alte țări din Blocul Estic) au devenit nemulțumiți de nivelul de trai. Devenise clar că comunismul nu putea oferi un nivel de trai comparabil cu cel al capitalismului. Prin urmare, mulți au imigrat în Vest, folosind Berlinul de Vest ca nod de tranzit. Pentru a preveni această exodă a populației, guvernul est-german a construit Zidul Berlinului în 1961.

Perestroika și Glasnost

În anii 1980, URSS se confrunta cu probleme semnificative. Disfuncționalitatea inerentă sistemului său economic îi făcuse pe cetățenii sovietici nemulțumiți de guvern. Lipsa de transparență guvernamentală și a libertăților civile a agravat și mai mult această nefericire. Prin urmare, noul secretar general Mihail Gorbaciov a propus două soluții principale pentru a ajuta la rezolvarea acestor probleme: Perestroika (restructurarea) și Glasnost (transparența).

Perestroika a implicat o liberalizare moderată a economiei sovietice, inclusiv forme limitate de afaceri private și investiții străine directe. În ceea ce privește Glasnostul , acesta a fost inițial conceput doar pentru a permite cercetătorilor să critice URSS în speranța că aceștia vor oferi apoi soluții la problemele sale. Cu toate acestea, dezastrul de la Cernobîl din 1986, în care un reactor nuclear din Ucraina s-a supraîncărcat și mii de oameni au murit, a transformat rapid Glasnostul în ceva mai amplu. Mușamalizarea eșuată a dezastrului de către Gorbaciov i-a înfuriat pe cetățenii sovietici, mulți acuzându-l că a acționat ipocrit din cauza presupusei sale politici de „deschidere”. Acest lucru a provocat un val de proteste în URSS, care s-a răspândit rapid în întregul Bloc Estic.

Valul crescând al revoluției

Protestele împotriva Uniunii Sovietice (și a comunismului, în sens larg) au început de fapt la începutul anilor 1980 în Polonia , odată cu mișcarea muncitorească Solidaritatea. Cu toate acestea, au prins amploare în 1989. De exemplu, în iunie 1989, Solidaritatea a impus organizarea unor alegeri semi-libere în Polonia, pe care comuniștii le-au pierdut. În Ungaria , reformatorii din Partidul Comunist au insistat, de asemenea, asupra unor reforme democratice, ceea ce a dus la deschiderea frontierei dintre Austria și Ungaria în iunie 1989. Mii de est-europeni s-au mutat ulterior în Europa de Vest. După cum avea să se vadă în curând, această primă fisură în „Cortina de Fier” s-a transformat rapid într-o dezmembrare completă a Blocului Estic.

Căderea Zidului Berlinului

În septembrie 1989, au început proteste săptămânale la Biserica Sfântul Nicolae din Leipzig, al doilea oraș ca mărime din RDG. Aceste „Demonstrații de luni” au prins din ce în ce mai mult amploare și, în cele din urmă, s-au mutat la Berlin. Acestea au culminat pe 4 noiembrie cu un protest masiv a peste un milion de oameni în piața publică Alexanderplatz. Deși nu au fost uniforme în revendicările lor, unii dorind reunificarea Germaniei, iar alții dorind mai multe libertăți în Germania de Est, numărul mare de protestatari a forțat un răspuns guvernamental.

Acest răspuns a venit pe 6 noiembrie, într-o conferință de presă, susținut de purtătorul de cuvânt neoficial al Partidului Socialist Unit din Germania (partidul de guvernământ din Germania de Est), Günter Schabowski. Deși acesta trebuia doar să anunțe mai multe libertăți de călătorie pentru est-germani, limbajul confuz al lui Schabowski a dat impresia că granița urma să fie complet deschisă. Pe măsură ce vestea s-a răspândit, oamenii au început să se adune la zid, cerând să fie lăsați să treacă. Copleșit de numărul de oameni, Harald Jäger, comandantul unuia dintre principalele puncte de trecere a frontierei, a deschis punctul de control pe 9 noiembrie. Odată cu aceasta, oamenii au început să treacă liber, marcând sfârșitul efectiv al Zidului Berlinului.

Urmări și moștenire

Căderea Zidului Berlinului a precipitat dezintegrarea guvernelor comuniste din Europa de Est. Germania de Est a încetat rapid să existe, reunificându-se cu Germania de Vest în octombrie 1990. Mai mult, Revoluția de Catifea din Cehoslovacia a dus la o tranziție pașnică către democrația liberală, precum și la divizarea ulterioară a țării în Republica Cehă și Slovacia . Bulgaria a intrat, de asemenea, în tranziție către democrație în 1990. În cele din urmă, Revoluția Română din 1989 a fost mai violentă, dictatorul Nicolae Ceaușescu fiind executat prin împușcare în ziua de Crăciun.

În ceea ce privește Uniunea Sovietică însăși, multe dintre republicile sale constitutive cheie, inclusiv Estonia , Letonia și Lituania , și-au declarat statalitatea în 1990. Cu toate acestea, adevărata lovitură de moarte a avut loc atunci când naționalistul rus și criticul aprig al URSS, Boris Elțin, a fost ales președinte al Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse în iunie 1991. Sfârșitul sprijinului rus pentru URSS a însemnat sfârșitul efectiv al URSS însăși, iar parlamentul sovietic a votat pentru desființarea Uniunii Sovietice pe 26 decembrie 1991.

$$$

 S-a întâmplat în 3 decembrie1857: La această dată, s-a născut scriitorul englez de origine poloneză Joseph Conrad, maestru al prozei scurte („Taifun”). Joseph Conrad (născut Józef Teodor Konrad Korzeniowski, la Berdîciv, Ucraina) - d. 3 august 1924, Bishopsbourne, Anglia a fost un romancier englez, la origine polonez din Ucraina.

Joseph Conrad, pe numele lui real Józef Teodor Konrad Korzeniowski, a fost fiul Evelinei Korzeniowski şi al lui Apollo Nalecz Korzeniowski (traducător,scriitor şi patriot polon antiţarist). Părinţii săi au fost surghiuniţi, împreună cu fiul lor de patru ani, în regiunea Vologda, unde au trăit în condiţii precare. Amândoi s-au îmbolnăvit de tuberculoză şi au murit, aşa că micul Józef a rămas în custodia unchiului său dinspre mamă, Tadeusz Bobrowski. Acesta n-a fost tocmai încântat să afle că puştiul, care primise atâtea lecţii particulare (de la latină la limbi străine, geografie şi matematică) visa să facă înconjurul lumii pe mare; dar decât să fie recrutat de armata rusă, l-a lăsat să plece la Marsilia. 

În următorii cincisprezece ani, Conrad a fost pe mare şi prin porturi, făcând şi contrabandă, şi datorii la jocuri de noroc, vrând chiar să se sinucidă din cauza uneia. A scăpat, dar a fost obligat să părăsească vasele franceze în favoarea celor britanice. Şi-a dat examenele, şi-a luat un master, a devenit cetăţean englez, şi tot atunci şi-a schimbat şi numele. În 1894 renunta la cariera sa pe mare, devenind fascinat de arta scrisului. Prima sa carte este Hanul lui Almayer, publicată în 1895. Atunci şi-a folosit pentru prima dată pseudonimul Joseph Conrad. Este posibil ca alegerea pseudonimului să reprezinte un omagiu adus scriitorului polonez Adam Mickiewicz, mai precis poemului sau patriotic Konrad Wallenrod. In ciuda reputaţiei sale ca scriitor, cât şi a talentului său, succesul financiar nu a venit deloc uşor. In mod ironic, a început să aibă rezultate economice în anul 1913 odată cu publicarea romanului Chance, cu siguranţă nu cea mai bună creaţie a sa.

Despre cărţile sale se pot spune multe, un lucru caracteristic fiind o puternică şi captivantă tehnică de dezvoltare a personajelor sale. O altă caracteristică bine definită în cărţile lui Conrad este explorarea psihicului uman şi descrierea spiritului omului înconjurat de, în opinia scriitorului, un univers impasibil şi de neînţeles. Acest lucru poate fi observat cel mai clar în probabil cea mai de succes şi faimoasă lucrare a sa, Inima întunericului. Romanul a fost publicat în anul 1899 şi reprezinta experienţele sale din Congo, Africa. Titlul romanului face referire la inima Africii, dar şi la inima omului, la ceea ce este corupt, nihilist. T.E. Lawrence, un cunoscut ofiţer şi scriitor a făcut următoarea observaţie la adresa lui Joseph Conrad: „Este fără îndoială cel mai obsedant şi evocativ lucru care-a fost vreodată în proză”. Pe 3 august 1924 se stinge din viaţă, la vârsta de 66 de ani. Moare în casa sa din Bishopsbourne, Anglia, cauza fiind un infarct. Este îngropat în cimitirul din Canterbury, Anglia.

Surse:

https://www.notablebiographies.com/Co-Da/Conrad-Joseph.html

https://www.bzi.ro/cei-mai-mari-scriitori-ai-lumii-joseph-conrad-745424

https://www.britannica.com/biography/Joseph-Conrad

https://www.biography.com/writer/joseph-conrad

https://www.famousauthors.org/joseph-conrad

https://serialreaders.com/2464-biografie-joseph-conrad.html

$$$

 S-a întâmplat în 3 decembrie1879: În această zi, s-a născut, la Bucureşti matematicianul Alexandru Myller, iniţiatorul şi îndrumătorul şcolii de geometrie diferenţială de la Iaşi, membru al Academiei Române din 1938 (d. 4 iulie 1965, Iași). Este creatorul şcolii de matematică ieşene. A publicat peste 80 de lucrări ştiinţifice în domeniul ecuaţiiilor integrale, geometriei diferenţiale şi istoriei matematicii adunate în volumul Scrieri matematice.

Alexandru Myller s-a născut în București, unde a urmat școala primară, liceul (1896) și Facultatea de Științe (1900), având ca profesori pe reputații matematicieni Spiru Haret, Ermil A. Pangrati, N. Coculescu și D. Emmanuel. După un scurt stagiu ca profesor la Liceul „V. Alecsandri” din Galați, în 1902 pleacă la studii la Göttingen, unde a avut ca profesori pe celebrii matematicieni Felix Klein și David Hilbert. Preluând creator noua teorie a lui Hilbert asupra ecuațiilor integrale, Myller publică un ciclu de lucrări printre care și teza de doctorat (1906), elaborată sub îndrumarea lui Hilbert. Ele au marcat un moment însemnat în afirmarea matematicii românești în lume. A obținut numeroase rezultate în domeniul teoriei ecuațiilor diferențiale și integrale: extinderea unor rezultate ale lui Hilbert la cazul unor ecuații diferențiale de ordin arbitrar, ecuații integrale cu nucleu antisimetric, probleme bilocale, la limită și de periodicitate pentru ecuații diferențiale ordinare și cu derivate parțiale, utilizarea metodelor funcționale în rezolvarea unor probleme de fizică matematică, geometrie diferențială, definirea noțiunii de concurență a vectorilor contravarianți ca o generalizare a paralelismului Tullio Levi-Civita.

Numit în 1910 profesor titular la catedra de geometrie analitică a Universității din Iași, Myller pune bazele învățământului matematic modern prin:

- fondarea vestitei biblioteci de specialitate (18.X.1910), ca fundament al cercetărilor originale;

- încadrarea unui corp profesoral de mare valoare;

- atragerea unor tineri cu care creează prima școală românească de matematică, cunoscută sub numele de Seminarul Matematic din Iași;

- inițierea în premieră la Iași a unor studii de istoria matematicii românesti și universale;

- introducerea cursurilor libere/opționale de specialitate și a lucrărilor de licență;

- contribuții originale în geometria diferențială, care au lansat școala ieșeană în competiția internațională, pentru prima oară în 1922 prin publicarea lucrărilor legate de paralelismul lui Levi-Civita;

- apariția în 1933 a memoriului de geometrie diferențială centro-afină elaborat în colaborare cu Octav Mayer.

Ca profesor, Alexandru Myller a fost un maestru în arta comunicării cu studenții. A aplicat, pentru prima oară în România, metoda euristică în predarea matematicii la nivel universitar. Lecțiile sale erau adevărate momente de creație, în care profesorul ghida pe studenți să descopere împreună adevărurile știinţei predate. A împărtășit cu dragoste și generozitate fiecarei generații de studenți tot ce a acumulat din punct de vedere știintific și metodic. Sub îndrumarea sa, a fost obținut (în 1920) primul doctorat în matematici pure, la o universitate românească, de către O. Mayer. După război a activat ca rector în dificila perioadă 1944-1945. A fost președintele comisiei de epurare de la Universitatea ieșeană, din care mai făceau parte profesorii Iorgu Iordan și Gheorghe Zane, înlocuit ulterior cu Andrei Oțetea. Până în primăvara anului 1945, această comisie a înlăturat de la catedră aproximativ 30 de cadre didactice, puse sub acuzația de colaborare cu regimul carlist și antonescian sau simpatii legionare și naziste. A fost, în fapt, o încercare de eliminare a celor indezirabili noului regim și o acțiune în forță pentru controlul puterii și a vieții universitare, nefinalizată în 1945 și continuată sub alte forme, mai discrete, la începutul anilor 50.

În 1947 iese la pensie. A continuat să lucreze până la stingerea sa din viață, survenită la 4 iulie 1965. Pentru meritele sale de excepție, Academia Română l-a ales membru de onoare în 1938, iar Universitatea Humboldt din Berlin i-a decernat în 1959, titlul de Doctor Honoris Causa pentru străduinți deosebite de a crea o matematică românească de sine stătătoare. A mai primit numeroase distincții și decorații din partea statului român. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

Surse:

Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii - Dicționar, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

http://150.uaic.ro/personalitati/matematica/alexandru-myller/

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=155

https://howlingpixel.com/i-ro/Alexandru_Myller