$$$

 MEMORIE CULTURALA - NICOLAE LABIS 

Azi se implinesc 90 de ani de la nașterea lui Nicolae Labiș care fost un scriitor, un geniu al generației sale, cel mai tânăr scriitor care a intrat în Uniunea Scriitorilor, supranumit “buzduganul unei generații” de marele critic Eugen Simion. 

S-a născut la 2 decembrie 1935, la Mălini în Suceava. A urmat cursurile Școlii de Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu din Bucureşti. Face parte din colegiul de redacţie al mai multor reviste și apare în aproape toate publicațiile literare din țară.

Nicolae Labiș a fost promotorul unei noi viziuni poetice, precursorul noii generații de poeți din anii ‘60. Acestuia i-au urmat în mod firesc Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu şi Cezar Baltag. Anii cei mai buni ai activității sale poetice au fost 1954-1956. Până la această vârstă, Labiş s-a remarcat prin înzestrarea sa poetică, fiind catalogat drept urmaşul lui Mihai Eminescu. 

Debutează cu volumul “Primele iubiri” în 1956, pregătind “Lupta cu inerția”, apărută postum, în 1958.

A murit la data de 22 decembrie 1956 , București, România in urma unui misterios accident de tramvai, accident sau complot al Securităţii.

Cea mai cunoscută și studiată este poezia “Moartea căprioarei”, proiectată pe fundalul secetei cumplite de după al doilea război mondial. Simbolic, amplul poem este legenda pierderii inocenței copilăriei din cauza imprejurarilor pragmatice și dramatice ale vieții. Aproape în fiecare literatură există poeți care au murit tineri și au lăsat o operă genială sau cel puțin prefigurând genialitatea. Nicolae Labiș rămâne în literatura română buzduganul unei generații.

Dispariția lui Nicolae Labiș, la numai 21 de ani, a zguduit o țară întreagă, după ce tocmai terminase de scris volumul de versuri “Primele iubiri”. Ipoteza oficială este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat sub tramvai. După opinia multora dintre contemporani, moartea sa nu a fost un accident. Supoziția că a fost vorba de un asasinat politic este susținută de dezvăluirile care au apărut în presă după 1989, în legătură cu probele strânse de securitate în 1956 privind defăimarea regimului comunist de către poet. Organizarea unui proces împotriva unui autor care, în pofida tinereții lui, ajunsese la o mare notorietate, ar fi fost incomodă pentru autoritățile de atunci.

Fulg 

de Nicolae Labiş 

Desfrunzit și prea bătrân,

Tremură de frig gorunul.

Au căzut și-ntâii fulgi

Și l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,

Floarea mică și rotundă

S-a topit și a murit 

O minune de-o secundă.

M-am întors înduioșat

Să scriu trista ei poveste;

Despre-un fulg care-a venit

Timpuriu și nu mai este.

Pentru ce n-ai mai rămas

În înaltul bolții tale,

De-ai venit atât de pur

Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniștit,

Răsucindu-te cu ură,

Ți-a mânat către pământ

Prea gingașa ta făptură?

Și de vreme ce sosiși,

Pentru ce-ai dat morții vamă?

Nu puteai să fii de-argint,

Ori de sticlă, ori de scamă?

Dar în vreme ce scriam

Întrebarea mea nebună,

N-am văzut cum lângă geam

Ninge-ntruna și întruna.

Iar când ochii mi-am-nălțat,

Am văzut cum prin ninsoare

Valea-ntreagă lumina

Minunat scăpărătoare.

$$$

 ÎN MEMORIAM MARIA CALLAS

Maria Callas s-a născut pe 2 decembrie 1923 în New York, într-o familie de greci imigranți. A studiat muzica de mică, primind lecții de pian și canto, și a avut o carieră de renume internațional ca soprană de operă. Viața sa a fost marcată de studiu intens, carieră de succes și de o viață personală tumultoasă. 

Maria Callas si Aristotel Onassis – radiografia unei mari iubiri cu final trist! 🙂

Cu timpul, invatam totusi ca iubirea poate fi imensa chiar si fara un final fericit. Unii ar spune ca tocmai neimplinirea deplina a unei iubiri o face de neatins si de neuitat pentru cei care au trait-o. Iubiri mari, cu final nefericit au existat dintotdeauna. Unele au ramas anonime, altele, in schimb, au facut istorie.

Si, oricat de multe randuri s-au scris despre ele, oricat de mult timp a trecut de la finalul lor, ori de cate ori cineva si le aminteste, o face parca pentru a accentua inca o data valoarea si frumusetea unei mari iubiri.

Povestea sopranei aparent fragile, dar temperamentale si a sarmantului armator grec a facut inconjurul lumii. Chiar si acum, dupa aproape 40 de ani de la moartea celor doi, nu putem rosti numele Mariei Callas fara sa ne gandim la marea, dar trista ei dragoste pentru Aristotel Onassis. Cei doi s-au intalnit prima oara la o petrecere, in vara anului 1957. Amandoi erau casatoriti, Callas cu impresarul italian care o propulsase printre cele mai apreciate soprane ale lumii, Giovanni Battista Meneghini, iar Onassis cu Athina Mary Livanos, fiica unui magnat grec. Idila lor devine cunoscuta de-abia in 1959, cand Ari o invita pe Maria intr-o croaziera pe yachtul sau. Toti cei prezenti sesizeaza apropierea dintre ei, iar povestea de-abia acum incepe, anuntandu-se una pe cat de frumoasa, pe atat de agitata. Cei doi soti inselati afla despre legatura extraconjugala, Meneghini ii acorda pana la urma divortul Mariei, iar Athina divorteaza si ea, chiar daca Onassis nu se grabise sa-i ceara asta.

Ari pare incantat de noua sa cucerire, privind talentul Mariei Callas ca pe o posibila sursa de profit. Ii promite ca ii va construi o opera la Monte Carlo, insa cu timpul incepe sa fie distant, uneori chiar nemilos. Maria Callas, pe de alta parte, cantase deja pe marile scene ale lumii, in Florenta, Milano, Chicago sau Londra. La sfarsitul anilor ’50 vocea pare ca ii joaca feste, dar ea nu isi recunoaste limitele nici in viata profesionala, nici in cea personala. Iubirea alaturi de Ari devine din ce in ce mai agitata, dar nu poate renunta la barbatul care ii trezise toate simturile si o facuse sa simta pentru prima oara dragostea adevarata.

La un moment dat, Maria declara presei ca este pe cale sa se casatoreasca, dar Onassis o umileste public, afirmand ca soprana isi face iluzii desarte. Apoi, apar zvonuri cu privire la o posibila sarcina. Nu exista documente oficiale in acest sens, insa se pare ca Maria Callas ar fi nascut la 8 luni, iar bebelusul ar fi murit dupa doar doua zile. Tot ce urmeaza, tot ce tine de relatia lor intinsa pe parcursul a 9 ani zbuciumati, marcati de tristeti si nesiguranta, sta sub semnul incertitudinii. Macinata de neintelegerile cu Onassis, Maria Callas ar fi incercat sa se sinucida in 1970, dar presa nu poate afla mai multe, fiind cunoscute starile schimbatoare ale Mariei Callas. Din “La Diva Divina” devine “Tigroaica”.

Desi nu mai canta atat de des, Callas este cel mai ascultata acum, in perioada relatiei cu Onassis, insa revenirea ei efectiva se lasa asteptata. In 1965, Maria canta pentru ultima data pe o scena din Londra. Vocea sa, erodata de tumultul relatiei sale de iubire, nu mai suna la fel, iar lovitura de gratie i-o va da chiar barbatul vietii ei. Aristotel ii spune atunci ca “e un nimic, o simpla femeie cu un fluier in gat, care nici macar nu mai functioneaza.”

Nimeni nu poate sti cu adevarat ce prabusire sufleteasca a trait cea obisnuita cu ovatiile, aplauzele si aprecierile unei lumi intregi. Probabil nimic nu a mai contat cand a vazut ca Onassis se reorienteaza rapid catre o relatie mai rentabila.

In 1968, Onassis o sfideaza inca o data atunci cand se casatoreste cu Jackie Kennedy, sotia fostului presedinte american John F. Kennedy, chiar pe insula preferata a Mariei Callas, Skorpios. Se spune ca Maria Callas ar fi aflat de casatoria celor doi inr-o dimineata, deschizand ziarul…

In peisaj intrase o alta femeie tanara, frumoasa, dar construita dupa un cu totul alt tipar.

Jackie mostenise frica mamei sale de saracie, asa ca isi apropiase doar barbati puternici care i-ar fi putut asigura o viata plina de huzur. Daca Maria Callas era supranumita “La Diva Divina” sau “Tigroaica”, lui Jackie i se spunea “Deget Fermecat”. Nu trebuia decat sa indice cu degetul tot ce isi dorea, sa dea o adresa, si totul i se trimitea acasa. Cu siguranta, pentru ea Aristotel nu a fost o mare iubire, ci doar o mare a doua sansa dupa John F. Kennedy. La fel cum, Onassis a vazut in Jackie un pasaport viabil pentru lumea buna din America. Desi isi construise acolo un imperiu din afacerile cu nave maritime, pentru americani ramasese doar “Grecul”.

Relatia celor doi decurge bine doar la inceput. Jackie nu accepta sa il imparta cu nimeni, iar Onassis nu mai are ochi decat pentru noua sa cucerire. In timp, insa, Jackie devine din ce in ce mai dezinteresata, in timp ce Onassis ii reia neoficial relatia cu Maria Callas.

Multi spun ca cei doi s-ar fi impacat, daca baiatul lui Aristotel nu ar fi murit la varsta de 18 ani. De atunci a inceput declinul si blestemul lui Ari, refugiindu-se in bautura si fiind de multe ori in pragul nebuniei. Jackie a stiut cum sa isi joace cartea si i-a fost, cel putin aparent, alaturi. La moartea lui Aristotel, in 1975, atitudinea celor doua femei din viata lui au aratat ce diferenta enorma era intre felurile lor de a iubi.

In timp ce Jackie a fost vazuta iesind linistita de la coafor, Maria Callas s-a prabusit de durere, considerandu-se vaduva lui Onassis.

De atunci, misterul s-a asezat si asupra sopranei care si-a incheiat socotelile cu viata artistica, retragandu-se la Paris. A murit doi ani mai tarziu, in 1977, din cauze necunoscute. Sursele oficiale au indicat o embolie pulmonara, insa multi au sustinut ca soprana s-ar fi sinucis.

Placido Domingo, bunul ei prieten, a iesit in fata si i-a luat apararea, declarand ca “n-avea nevoie sa se sinucida. Era destul sa se lasa sa moara de durere”.

Cortina a cazut atunci peste doua vieti si o iubire ce va supravietui timpului, intocmai ca operele pe care Maria Callas le interpreta pe marile scene ale lumii. Macinata de dorul nebun al unui om imperfect, dar care ei ii adusese iubirea, ultima dorinta a Mariei a fost ca cenusa sa-i fie imprastiata deasupra Marii Egee, in locul in care trec deseori armatorii greci.

Sursa Internet

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - EDMOND 

ROSTAND 

Edmond Rostand a fost un dramaturg francez, membru al Academiei Franceze.

Teatrul său reprezintă o reacție la naturalism și simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna, lașitatea.

Descendent al unui primar din Marsilia, Alexis Rostand Joseph (1769-1854), Edmond Rostand s-a născut la 1 aprilie 1868, in Marsilia, într-o familie bogată, fiind fiul economistului Eugene Rostand. Edmond Rostand a murit la 2 decembrie 1918, in Paris.

În 1880, tatăl își duce familia, pe Edmond și doi veri într-un spa elegant cunoscut sub numele de Bagnères-de-Luchon. Inițial instalat în "cabana Spont", apoi pe "Vila Devalz", família construiește în cele din urmă "Villa Julia", în apropiere de Casino. Edmond Rostand traieste 22 de ani în Luchon, loc care a inspirat operele sale timpurii.

Licențiat în drept, el nu a practicat profesia și de la începutul colegiului, a participat la întâlniri literare, unde a cunoscut marea sa iubire, poeta Rosemonde Gérard Etiennette.

În 1888, Rostand a scris prima sa lucrare, piesa Le Gant Rouge (Mănușa Roșie) și în 1890 s-a căsătorit cu Rosemonde.

Următoarele sale piese, La Princesse lointaine (Prințesa îndepărtată), La Samaritaine (Samariteanul) și L'Aiglon (Puiul Vulturului) au fost interpretate la momentul respectiv, de Sarah Bernhardt, cea mai mare actriță de teatru din timpul ei.

Piesa “Cyrano de Bergerac” l-a transformat pe Rostand într-un adevărat idol al publicului francez, făcându-l membru al Academiei Franceze în 1904. 

Victimă a unei pneumonii, se retrage în Cambo-les-Bains, în regiunea bască, unde locuiește timp de nouă ani. 

Revine pe scenă în 1910, cu “Chantecler”, povestea unui cocoș care crede că propriul cântec dă naștere zilelor.

Rostand a scris o ultimă piesă, La Dernière Nuit de Don Juan (Ultima noapte a lui Don Juan), operă incompletă, dar care ajunge să fie reprezentată pe scenă, în 1921, la trei ani după moartea lui la Paris, în 1918.

Scrieri

• 1888: Mănușa roșie ("Le Gant rouge")

• 1894: Romanțioșii ("Les romanesques")

• 1897: Cyrano de Bergerac

• 1895: Prințesa îndepărtată ("La princesse lointaine")

• 1900: Puiul vulturului ("L'aiglon")

• 1910: Chantecler

• 1911: Ultima noapte a lui Don Juan ("La Dernière Nuit de Don Juan").

Citate Edmond Rostand:

“Un sărut, când totul e spus, ce e? Un jurământ luat puțin mai aproape, o promisiune mai exactă.”

“Un nas mare indică un om mare.”

“Îmi voi petrece timpul înflorind, dar cu o floare, nu cu o roată.”

“Cine a văzut zâmbetul ei a cunoscut un lucru perfect.”

“Dar am un dar al meu... o pană albă, fără pată, nevătămată, necontaminată de lume.” 

“Nimeni nu știe cât de mult a pierdut, dar toți știm cât de mult am fi putut câștiga.”

“Cel mai prost lucru pe care îl poate face un om este să renunțe la visul său.”

“Nu are nicio importanță dacă omul este prost; este mai bine să-i fie mai încet decât mai prost.”

“Poți să-ți dai seama de ce ai nevoie atunci când nu poți să-ți dai seama de ceva.”

“Un om nu este bătrân atâta timp cât caută ceva.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ROMAIN GARY

Romain Gary (născut Roman Kacew) a fost un romancier, diplomat, aviator și regizor francez de origine evreiască, singurul autor care a câștigat de două ori Premiul Goncourt. Azi se împlinesc 45 de ani de la moartea sa tragică - d.2 decembrie 1980.

S-a născut la 8 mai 1914, în Vilnius, Lituania. A crescut la Varșovia, Polonia, înainte de a se stabili în Franța împreună cu mama sa în 1928.

După studii de drept, s-a înrolat în Forțele Aeriene Franceze și a luptat în Al Doilea Război Mondial, alăturându-se ulterior forțelor lui Charles de Gaulle. 

După război, a urmat o carieră diplomatică, fiind detașat în diverse orașe, inclusiv Sofia, La Paz, New York și Los Angeles.

Gary a fost un scriitor prolific. A câștigat primul său Premiu Goncourt în 1956, pentru romanul “Rădăcinile cerului”.

Pentru a-și reînnoi cariera și a scăpa de un anumit stil literar care îi era atribuit, a început să scrie sub diverse pseudonime, cel mai faimos fiind Émile Ajar. Sub acest nume, a publicat romanul “Ai toată viața înainte”, care a câștigat al doilea Premiu Goncourt în 1975. Regulile premiului interzic acordarea acestuia aceluiași autor de două ori, astfel că misterul a fost dezvăluit abia după moartea sa, într-un text postum.

A fost căsătorit cu actrița americană Jean Seberg. S-a sinucis la 2 decembrie 1980, la scurt timp după moartea soției sale. 

Romain Gary a lăsat în urmă o operă vastă și o poveste de viață fascinantă, marcată de identități multiple și de o dedicare profundă față de literatură.

Citate Romain Gary:

"Viața, în general, este destul de tristă, dar există întotdeauna cireșe."

"Cu viața e ca și cu zborul deasupra munților: trebuie să nu-ți fie frică să te înalți și să privești în jos."

"Adevărul este că există o cantitate incredibilă de picături care nu umplu vasul. Vasul e făcut pentru asta."

"Curajul înseamnă să știi că ești învins înainte de a începe, dar să începi oricum și să mergi până la capăt."

"Omul nu poate trăi fără poveste. Avem nevoie de mitologie, avem nevoie de povești. Este oxigenul nostru."

"Cred că tocmai păcătoșii dorm liniștiți, pentru că nu-și dau seama de nimic, pe când nevinovații nu pot închide ochii nici o clipă, pentru că-și fac griji pentru tot." 

"Dragostea nu este doar o îmbrățișare... Dragostea este viața care vrea să te 'prindă' din nou."

"E o greșeală să crezi că singurătatea înseamnă absența oamenilor. Singurătatea înseamnă, de fapt, absența vieții din jurul tău."

"Dacă nu ai putea cumpăra dragoste cu bani, dragostea și-ar pierde mult din valoare, și banii la fel."

"Sentimentele au o mortalitate teribilă." 

"Am folosit pentru prima dată imaginația ca armă de apărare, și nimic nu mi-a fost vreodată mai benefic în această viață."

"Literatura este singura mea patrie."

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - DINU LIPATTI

Dinu Lipatti – unul dintre cei mai mari pianişti, compozitori şi profesori români, s-a născut la 19 martie / 1 aprilie 1917, la Bucureşti, şi s-a stins la Geneva, la 2 decembrie 1950.

A venit pe lume în familia unor muzicieni (tatăl – Theodor – violonist amator şi mama – Anna – excelentă pianistă), iar naş de botez i-a fost chiar George Enescu.

Atmosfera artistică din casa părintească i-a permis să-şi dezvolte de mic copil aptitudinile muzicale, astfel încât, după ce a primit cele dintâi noţiuni de la părinţi, a început să studieze pianul, solfegiul şi armonia cu renumitul profesor Mihail Jora.

A dat dovadă de un talent excepţional, dublat de o imensă capacitate de muncă, înţelegere, asimilare. Prin urmare, în 1928, la numai 11 ani, a fost admis la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti (clasa profesor Florica Musicescu), iar în particular studia în continuare cu Mihail Jora.

În 1932 a încheiat studiile, la audiţia laureaţilor interpretând Concertul în mi minor de Chopin.

Este anul în care îşi face debutul şi în calitate de compozitor, primind Menţiunea I la Concursul de compoziţie “George Enescu”, cu lucrarea “Sonata pentru pian solo”.

În următorul an, acompaniat de Orchestra Filarmonicii din Bucureşti, dirijată de Alfred Alessandrescu, Dinu Lipatti şi-a început şi cariera concertistică, cu o interpretare de excepţie a „Concertului în mi bemol major”, de Liszt.

Urmează participarea la Concursul internaţional de pian de la Viena, unde a obţinut Premiul al II-lea şi a primit invitaţia de a-şi perfecţiona cunoştinţele muzicale în Franţa.

I se acordă noi premii pentru compoziţiile sale: “Sonatina pentru vioară şi pian” – Premiul al II-lea (1933) şi “Suita simfonică Şătrarii” – Premiul I (1934), dar, pentru Lipatti, creaţia va rămâne pe planul al doilea.

La 21 martie 1933, Dinu Lipatti a debutat – ca solist – la Radio, la numai 16 ani, interpretând 0Concertul nr. 1 op. 11 în mi minor”, de Chopin, “Pagini simfonice” – de Mansi Barberis, 0Variaţiunile simfonice pentru violoncel şi orchestră” – de Leon Boellmann şi “Suita poetică” – de Dvorak.

În 1934, însoţit de mama şi fratele său mai mic, merge la Paris, pentru a studia la clasa de compoziţie a renumitului Paul Dukas, în cadrul Şcolii Normale de Muzică.

Va susţine concerte încununate de succes în Franţa şi Elveţia, va realiza primele înregistrări şi va urma – pentru o perioadă – cursurile susţinute de Diran Alexanian şi Charles Munch, devenind atras de dirijatul de orchestră.

Este prezent în cercurile muzicale particulare şi este apropiat de viaţa artistică din Paris, semnând o serie de cronici muzicale, care vor fi publicate în ziarul 0Libertatea” din Bucureşti.

În 1939, după ce obţine Licenţa de concert, revine în ţară şi începe să se afirme în viaţa muzicală de aici: participă la câteva turnee alături de Filarmonica din Capitală, începe colaborarea cu George Enescu, iar compoziţiile din această perioadă – “Concertul pentru pian şi orgă”, “Fantezia pentru pian”, “Sonatina pentru mâna stângă”, “Dansurile româneşti pentru două piane” – sunt foarte apreciate.

Interpretează cu succes lucrări ale compozitorilor: Chopin, Bach, Scarlatti, Brahms, Liszt, Enescu.

La 16 aprilie 1940, are o nouă prezenţă la radio, acum în calitate de dirijor.

A treia şi ultima apariţie la Radiodifuziunea Română – ca solist, de data aceasta, va avea loc la 16 februarie 1943, când a interpretat “Concertul nr. 1” – de Franz Liszt, Uvertura “Euryanthe” – de Carl Maria von Weber şi “Simofonia a V-a” – de Ceaikovski.

În septembrie 1943, împreună cu pianista Madeleine Cantacuzino (viitoarea soţie) pleacă în ultimul mare turneu, concertând la Viena, Stockholm, Helsinki, Goteborg, Malmo, Zurich, Geneva, Berna.

Din cauza războiului, cei doi logodnici aleg să se stabilească la Geneva, unde, sunt ajutaţi de un grup de prieteni şi admiratori, în momentele grele.

Aici susţine câteva concerte şi acceptă propunerea directorului Conservatorului de a preda un curs de virtuozitate.

Numai că, în plină glorie, începe să aibă probleme de sănătate tot mai serioase, care-l determină să anuleze concerte (deşi primea solicitări inclusiv din SUA, America de Sud, Australia) şi să facă pauze îndelungate.

Începe colaborarea cu Casa Columbia de la Londra, realizând mai multe înregistrări, la adresa lui apar cronici elogioase, iar nişte prieteni îi dăruiesc un pian de concert Steinway.

Din cauză că se simte tot mai rău, în 1949, ia decizia de a renunţa la activitatea didactică, deşi era extrem de apreciat, fiind considerat unul dintre cei mai mari profesori ai epocii.

Activitatea concertistică este, însă, la apogeu, deşi numai soţia şi câţiva prieteni apropiaţi ştiau de problemele de sănătate tot mai grave (era măcinat de crize tot mai dese, suporta transfuzii şi tratamente istovitoare cu raze X, i se umfla tot mai tare braţul stâng, iar durerile erau insuportabile).

Într-un final i se pune diagnosticul: limfogranulomatoză malignă (sau boala lui Hodgkin), altfel spus leucemie, având şanse minime de vindecare.

În ciuda acestei situaţii tragice, nu renunţă la muzică şi, chiar în pat, scrie ultimele lucrări: “Dansurile româneşti transcrise pentru pian şi orchestră” şi “Aubade pentru suflători”.

În 1950, deşi epuizat după tratamente, într-o perioadă de relativă stabilitate, concertează la Victoria Hall, în Geneva, impresionând publicul şi presa, la fel cum s-a întâmplat mai apoi la Zurich şi Berna.

Face noi imprimări la Casa Columbia, între 2 – 12 iulie: lucrări de Bach, Mozart, Chopin.

La 23 august 1950, la Lucerna, interpretează “Concertul în do major KV 467” de Mozart, după care urmează ultimul recital în faţa publicului, la Besancon, la 16 septembrie.

La 2 decembrie 1950, a părăsit această lume, în timp ce asculta muzică de Bach, cele din urmă cuvinte ale sale fiind:

“Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu...”

A fost înmormântat în Cimitirul din Chene-Bourg, în Elveţia.

În 1997, post-mortem, a fost numit membru al Academiei Române.

În satul Ciolceşti (comuna Leordeni) din judeţul Argeş, se află Casa memorială “Dinu Lipatti”.

$$$

 CELE MAI VECHI CIVILIZAȚII

Pentru a descoperi legendele ascunse ale trecutului umanității, trebuie să fim pregătiți să cercetăm rămășițele arheologice evazive. Egiptul antic, Mesopotamia și alte societăți timpurii ne-au lăsat moștenire remarcabile care au influențat lumea noastră. Rămășițele pe care le deținem oferă dovezi ale acestor civilizații, permițându-ne să explorăm stilurile lor de viață, culturile și religiile de-a lungul timpului. Există nenumărate povești interesante despre aceste dinastii dominante și regate enigmatice, dintre care unele sunt anterioare unei mari părți din istoria scrisă. Pregătiți-vă pentru o explorare amănunțită a civilizației umane în primele sale etape.

Civilizația sumeriană

Civilizația peruană la Caral-Supe

Civilizația egipteană

Civilizația din Valea Indusului

Civilizația chineză antică Xia

Civilizația israeliană antică

Civilizația mesoamericană antică a olmecilor

Civilizația greacă antică

Civilizația romană antică

Civilizația mayașă

1. Civilizația sumeriană (4100-1750 î.Hr.)

Civilizația sumeriană a apărut în Mesopotamia în jurul anilor 4500 - 4000 î.Hr. Înainte de aceasta, comunitățile neolitice începuseră să formeze sate în regiune încă din anul 8000 î.Hr. Această dezvoltare îi determină pe unii istorici să eticheteze Mesopotamia drept „leagănul civilizației”. Această societate antică se distinge prin numeroasele sale invenții și realizări, inclusiv progresele în agricultură și irigații care au permis agricultura pe terenuri altfel pustii. Sumerienii au îmbrățișat, de asemenea, un sistem de credințe politeiste, ridicând movile impresionante de temple numite zigurate. Aceste edificii au avut o importanță atât arhitecturală, cât și religioasă în cultura lor, reflectând valoarea acordată spiritualității. Prin urmare, chiar și milenii mai târziu, se poate urmări moștenirea uneia dintre cele mai vechi civilizații ale umanității, deoarece multe dintre aceste structuri continuă să dăinuie.

2. Civilizația peruană de la Caral-Supe (3500 î.Hr. - 1800 î.Hr.)

Civilizația peruană antică, considerată de unii mai enigmatică decât cea incașă ulterioară, a apărut în jurul anului 3000 î.Hr. Descoperirile arheologice de la piramidele Caral-Supe din Peru sugerează că această cultură pre-incașă nu este doar mai veche, ci ar putea depăși și semnificația omologilor săi egipteni.  Civilizația peruană a influențat probabil întreaga regiune până când a fost în cele din urmă înlocuită de incași în secolul al XII-lea d.Hr. Această narațiune ilustrează evoluția culturală, monumentele lor servind drept rămășițe ale uneia dintre cele mai vechi societăți de pe Pământ.

3. Civilizația egipteană (3150 î.Hr. - 30 î.Hr.)

Istoricii identifică debutul civilizației egiptene în jurul anului 3150 î.Hr. Înainte de aceasta, unele așezări au apărut în jurul anului 6000 î.Hr. Locuitorii din Marimda Banī Salāma au fost printre primii care au cultivat cereale precum grâul și orzul, stabilind potențial una dintre primele comunități agricole nu numai în Egiptul Antic, ci la nivel global. Un conducător important, Menes, a încheiat un conflict între Egiptul de Sus și cel de Jos, reunind cele două tărâmuri în jurul anului 3150 î.Hr. și formând ceea ce este adesea considerat primul imperiu al Egiptului. Hieroglifele au apărut ca sistem de scriere al Egiptului, folosit pentru documentarea istoriei sale pe monumente timp de mii de ani. Mai mult, construcția piramidelor a început după 2700 î.Hr., marcând un alt atribut faimos al Egiptului. 

4. Civilizația din Valea Indusului (3300 î.Hr. - 1300 î.Hr.)

Civilizația din Valea Indusului a apărut în jurul anului 2600 î.Hr., posibil cu origini care datează din 3300 î.Hr. Aceasta era marcată de două orașe centrale, Harappa și Mohenjo-Daro, susținute de numeroase sate mai mici. O trăsătură distinctivă a acestei civilizații erau sistemele sale sofisticate de irigații, care le permiteau să practice agricultura irigată. Supraviețuirea într-o zonă inundabilă necesita abilități inginerești remarcabile, pe care locuitorii din Valea Indusului le posedau. De asemenea, au domesticit diverse animale și au folosit pe scară largă scrierea Harappa, recunoscută ca limbă comună. 

5. Civilizația chineză antică Xia (2070 î.Hr. - 1600 î.Hr.)

Dinastia Xia din China a început în jurul anului 2070 î.Hr., marcând începutul unei bogate narațiuni istorice care a persistat de-a lungul generațiilor. Încă din mileniul al VI-lea î.Hr., animalele au fost domesticite în această regiune, ceea ce a dus în cele din urmă la inovații semnificative, inclusiv prelucrarea mătăsii în jurul anului 3630 î.Hr. Legenda spune că Yu a fondat dinastia Xia, iar primele mituri îi atribuiau sarcina de a drena apele cauzate de o inundație catastrofală. Mai târziu, a devenit venerat ca zeu al recoltei. Aceste evenimente și personalități esențiale au lăsat un impact de durată asupra  istoriei Chinei , care continuă să ofere perspective pentru prezentul și viitorul națiunii.

6. Civilizația israeliană antică (1500 î.Hr. - 63 î.Hr.)

Civilizația monoteistă israeliană a apărut în jurul anului 1500 î.Hr., cu o istorie atât de controversată încât istoricii și arheologii dezbat frecvent începuturile sale. Se crede că Avraam, recunoscut pe scară largă ca fondator al credinței, a părăsit Ur cu aproximativ 500 de ani mai devreme. Cu toate acestea, există dovezi scrise ale civilizației evreiești într-un artefact arheologic cunoscut sub numele de Stela Merneptah, datată în 1213 î.Hr. Detaliile exacte despre presupusa lor migrație către și dinspre Egipt în această perioadă rămân neclare și este posibil ca această migrație să nu fi avut loc niciodată. Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul că aceștia au căzut adesea victime ale cuceririlor agresive ale unor imperii mai mari, înconjurătoare. Deși Israelul antic a cedat în cele din urmă controlului roman în 63 î.Hr., moștenirea sa dăinuie în cadrul și idealurile pe care Israelul modern își propune să le susțină.

7. Civilizația mesoamericană antică a olmecilor (1200 î.Hr. - 400 î.Hr.)

Olmecii, o civilizație mesoamericană antică, au prosperat din jurul anului 1200 î.Hr. până în anul 400 î.Hr. în zonele tropicale joase ale Mexicului. Sunt recunoscuți ca fiind una dintre cele mai vechi civilizații indigene semnificative, aducând contribuții vitale precum scrierea, matematica și sistemele calendaristice. În plus, olmecii și-au valorificat realizările culturale avansate în diverse scopuri, inclusiv comerțul, ceremoniile religioase și expresia artistică. Cu toate acestea, declinul lor a fost declanșat de factori precum războiul, suprapopularea, schimbările climatice, bolile și conflictele politice. În cele din urmă, au cedat puterea altor puteri regionale, inclusiv mayașii.

8. Civilizația greacă antică (800 î.Hr. - 323 î.Hr.)

Grecia Antică a fost una dintre cele mai vechi civilizații înfloritoare, existând între 800 î.Hr. și 323 î.Hr. Realizările sale arhitecturale remarcabile pot fi văzute și astăzi. Ei au stabilit prima democrație, permițând cetățenilor o participare egală la guvernare. Cultura Greciei Antice a prioritizat învățarea și educația, motivându-i pe europeni să se aprofundeze în filozofie și știință. Arta și literatura lor, inclusiv lucrări notabile ale unor figuri precum Homer, Platon, Sofocle și Aristotel, au o influență profundă asupra civilizației occidentale. În plus, Grecia Antică era renumită pentru competițiile sale atletice, inclusiv Jocurile Olimpice care au început în 776 î.Hr. Înainte de  începerea acestor jocuri , Grecia a trecut printr-o epocă întunecată după căderea legendarei civilizații miceniene în jurul anului 1200 î.Hr.

9. Civilizația romană antică (753 î.Hr. - 476 d.Hr.)

Roma Antică, o civilizație esențială din 753 î.Hr. până în 476 d.Hr., a început ca o comunitate agricolă și pastorală. S-a transformat într-un oraș-stat formidabil, cu o armată puternică. Cultura Romei Antice a prosperat datorită progreselor semnificative în inginerie, arhitectură, artă, literatură și filozofie. Această epocă a marcat crearea unor opere influente în civilizația occidentală, inclusiv Eneida lui Virgil, eseurile lui Cicero și  scrierile lui Iulius Cezar. În ciuda realizărilor sale, Roma a cedat în cele din urmă invaziilor din partea diferitelor grupuri, dublate de conflicte interne. După ce vizigoții au jefuit orașul în 410 d.Hr., acesta a fost în cele din urmă cucerit de Odoacru în 476 d.Hr., marcând sfârșitul independenței sale ca imperiu.

10. Civilizația mayașă (250 d.Hr. - 1697 d.Hr.)

Civilizația mayașă mesoamericană este  recunoscută pentru scrierea sa hieroglifică, edificiile remarcabile din piatră, religia politeistă și realizările în matematică și astronomie. De la înființarea sa în jurul anului 1500 î.Hr. până în jurul anului 250 d.Hr., civilizația a prosperat, bazându-se în mare măsură pe porumb pentru hrana agricolă. Această creștere constantă a culminat în perioada mayașă clasică din jurul anului 250 d.Hr., timp în care mayașii au construit numeroase orașe și temple emblematice, iar utilizarea scrierii hieroglifice a devenit mai răspândită. Cu toate acestea, în ciuda progreselor semnificative în religie, matematică și astronomie de-a lungul acestor secole, civilizația mayașă a început să scadă în jurul anului 1697 d.Hr. Unii istorici atribuie această cădere conflictelor violente sau problemelor agricole. Declinul rapid al culturii lor rămâne un mister convingător, care așteaptă cercetări ample sau descoperiri inovatoare pentru a clarifica ce a dus la o deteriorare atât de rapidă.

Aceste mari civilizații s-au extins pe întregul glob și au crescut de la sate agricole primitive la imperii extrem de dezvoltate. Urmărind istoria lor, este posibil să schițăm evoluția culturii moderne și să obținem o perspectivă asupra impactului incredibil pe care civilizația l-a avut asupra speciei umane de-a lungul mileniilor. De la ziguratele sumeriene până la mayașii dispăruți, aceste culturi antice au modelat modul în care oamenii interacționează unii cu alții și cu tehnologia. Oamenii sunt inextricabil legați de aceste popoare antice, care au fost mult înaintea timpului lor. Este umilitor să recunoaștem cum acești locuitori timpurii au făcut pași care au rezonat de-a lungul secolelor pentru a influența viața de zi cu zi de astăzi. Creativitatea, inteligența și tenacitatea lor ar trebui să inspire vizionarii de astăzi să continue să depășească limitele pentru a face omenirea mai diversă și mai sofisticată. 

Rang Numele civilizației Perioadă

1 Civilizația sumeriană antică 4100 î.Hr. - 1750 î.Hr.

2 Civilizația Peru La Caral-Supe 3500 î.Hr. - 1800 î.Hr.

3 Civilizația egipteană antică 3150 î.Hr. - 30 î.Hr.

4 Civilizația din Valea Indusului 3300 î.Hr. - 1300 î.Hr.

5 Civilizația chineză antică Xia 2070 î.Hr. - 1600 î.Hr.

6 Civilizația israeliană antică 1500 î.Hr. - 63 î.Hr.

7 Civilizația mesoamericană antică a olmecilor 1200 î.Hr. - 400 î.Hr.

8 Civilizația greacă antică 800 î.Hr. - 323 î.Hr.

9 Civilizația romană antică 753 î.Hr. - 476 d.Hr.

10 Civilizația mayașă 250 d.Hr. - 1697 d.Hr.

$$$

 LIMBI PE CALE DE DISPARIȚIE

5 limbi majore care se confruntă cu dispariția

Limbile joacă un rol crucial în definirea identității sociale și colective. Atunci când o limbă se pierde, pierdem și accesul la istoria, cultura și cunoștințele vorbitorilor săi. Din acest motiv, istoricii, lingviștii și specialiștii în științe sociale trag un semnal de alarmă cu privire la numărul mare de limbi care se confruntă cu dispariția.

Astăzi, există peste 7000 de limbi vorbite pe tot globul. Globalizarea rapidă și interdicțiile lingvistice au făcut ca aproape 40% din limbile vii ale lumii să fie clasificate drept „pe cale de dispariție” în diferite grade. Dacă tendințele actuale nu sunt încetinite sau inversate, lingviștii prevăd că până la 90% din limbile lumii ar putea dispărea în următorul secol.

Mai jos sunt limbile despre care s-ar putea să fiți surprinși să aflați că sunt pe cale de dispariție și riscă să dispară.

Belarusă

Vedere panoramică a centrului istoric al orașului Minsk. Belarus. Apus de soare.

Vedere panoramică a centrului istoric din Minsk, Belarus

Limba bielorusă, alături de rusă, este limba cooficială a Belarusului. Majoritatea cetățenilor bieloruși o consideră limba lor maternă, ceea ce face ca statutul său de limbă vulnerabilă să fie destul de neobișnuit.

Belarus a făcut parte din Uniunea Sovietică până la dizolvarea acesteia în 1991. Deși Iosif Stalin nu a implementat o interdicție explicită a limbii belaruse, el a promovat adoptarea limbii ruse în instituțiile oficiale și școlile din întreaga URSS . Cunoașterea limbii ruse era văzută ca un simbol al loialității cetățenilor față de Uniunea Sovietică, iar utilizarea limbii belaruse a scăzut în consecință.

Deoarece cele două limbi sunt similare din punct de vedere structural și gramatical, tranziția la limba rusă a fost relativ ușoară. După independență, majoritatea populației a fost reticentă în a reveni la limba belarusă. Statutul Rusiei de superputere globală și alianța politică a Belarusului cu Rusia au contribuit la menținerea dominației Rusiei. Astăzi, limba rusă servește în principal funcții oficiale, juridice, politice și educaționale, în timp ce limba belarusă este folosită în principal pentru tradiții culturale și folclorice, mai ales de către comunitățile rurale și grupurile de opoziție.

Hawaiiană

Insula Hawaii este singurul stat american cu două limbi oficiale: engleza și hawaiana. Limba hawaiană a început să aibă de suferit la scurt timp după sfârșitul secolului al XVIII-lea, bolile aduse de coloniștii britanici ucigând sute de mii de hawaiieni în secolul următor. Conform unor estimări, populația s-a redus cu aproape 80%. Limba hawaiană a suferit un alt regres major după capturarea insulei Hawaii de către forțele americane în 1896. Guvernul american a impus o interdicție privind instruirea și utilizarea limbii în școli, iar engleza a devenit limba principală în spațiile publice. 90 de ani mai târziu, guvernul a anulat interdicția în 1986, dar răul fusese deja făcut.

Astăzi, cu aproximativ 2000 de vorbitori nativi rămași, limba este considerată a fi în pericol critic de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ( UNESCO ). Activiștii locali, însă, au condus mișcări de reînviere a limbii, dând speranța că limba va cunoaște o renaștere pentru a evita dispariția.

Navajo

În 1868, guvernul SUA a semnat un tratat cu Națiunea Navajo, cea mai mare rezervație amerindiană din Statele Unite. Tratatul impunea educația obligatorie pentru toți copiii. Copiii amerindieni erau trimiși în internate, unde erau învățați exclusiv în limba engleză și pedepsiți dacă vorbeau limba navajo.

Astăzi, limba navajo se numără printre cele mai utilizate limbi indigene din America de Nord. Peste 120.000 de oameni vorbesc limba navajo, iar limba este considerată vulnerabilă datorită faptului că generațiile mai tinere sunt mult mai predispuse să învețe și să vorbească engleza decât limba navajo.

Irlandeza

Irlandeza este o limbă celtică care a fost limba principală a poporului irlandez până la mijlocul anilor 1800. Pe măsură ce Imperiul Britanic și-a consolidat dominația asupra Irlandei, engleza a înlocuit treptat limba irlandeză ca limbă dominantă a țării.

Foametea irlandeză de cartofi din 1845 a dat o lovitură grea Irlandei, ucigând aproape 15% din populație. În mijlocul foametei pe scară largă, limba irlandeză a fost asociată cu sărăcia și nenorocirea. Cei care puteau învățau adesea engleza și se mutau în orașe unde engleza era mai vorbită.

Astăzi, irlandeza este prima limbă oficială a Irlandei, dar UNESCO o consideră „în mod clar pe cale de dispariție”, iar estimările privind numărul vorbitorilor fluenți variază între 20.000 și 40.000 în întreaga lume.

Basca

Limba bască este vorbită de locuitorii regiunii basce din Spania . Se distinge prin faptul că este singura limbă europeană care nu pare să aibă o origine comună cu alte limbi. Astfel de limbi sunt denumite „lingvistice izolate”, iar lipsa unei origini lingvistice clare indică faptul că basca ar putea fi cea mai veche limbă din Europa .

Limba a persistat încă din epoca preistorică, până când a fost suprimată sever de dictatorul militar al Spaniei, generalul Francisco Franco. Franco a încercat să elimine toate limbile, cu excepția spaniolei, în timpul domniei sale, din 1935 până în 1975. Vorbitorii de bască au fost supuși unor persecuții politice dure, fie că vorbeau în privat, fie în public. Deoarece părinții se temeau să transmită limba copiilor lor, aceasta este considerată acum vulnerabilă, cu aproximativ 660.000 de vorbitori fluenți.

Pierderea unor limbi longevive și odinioară vorbite pe scară largă arată că nicio limbă nu este complet ferită de dispariție în timp. Deși poate părea practic ca mai mulți oameni să comunice folosind o limbă comună, această perspectivă este mioapă. Ignoră bogata varietate de moduri în care interpretăm lumea prin diferite limbi.