$$$

 KURT VONNEGUT

În 1947, preocupat de întreținerea familiei sale, Kurt Vonnegut a acceptat un post recomandat de fratele său în departamentul de relații publice de la General Electric. Biroul de știri GE era organizat ca un ziar adevărat - cu excepția faptului că scopul său era de a publica articole despre toate invențiile fabuloase și noile produse care economiseau timp, produse de GE.

Kurt îl admirase întotdeauna pe fratele său mai mare, Bernard, chimist format la MIT. Bernard lucra în laboratorul de cercetare industrială inovator al GE, supranumit „Casa Magiei”. Cu puțin timp înainte de sosirea lui Kurt, începuse să lucreze la un nou proiect de cercetare fantastic: controlul vremii. 

Unul dintre colegii săi descoperise că gheața carbonică putea face ca vaporii de apă din nori să se condenseze în picături de ploaie și să cadă. Bernard a descoperit curând o substanță chimică și mai bună pentru însămânțarea norilor: iodura de argint. Oamenii de știință au efectuat zboruri de testare în care au bombardat norii cu gheață carbonică și iodură de argint, producând ploaie și zăpadă. Când GE a emis un comunicat de presă anunțând că oamenii săi de știință au produs o furtună de zăpadă, lumea a reacționat cu jubilație. Ziarele și revistele au anunțat începutul unei noi ere: oamenii preluau în sfârșit controlul asupra vremii.

Un grup de oameni era deosebit de entuziasmat: armata. După cum a declarat un general ziarelor: „Națiunea care învață prima să traseze traiectoriile maselor de aer va domina globul”. Nu după mult timp, GE a chemat armata pentru a prelua proiectul de control al vremii. „Proiectul Cirrus”, așa cum era numit acum, a primit avioane și piloți militari. Bernard s-a trezit curând la bordul acelorași avioane care îl bombardaseră pe fratele său la Dresda. Și-a dat seama, spre disperarea sa, că armata considera noua sa invenție dătătoare de viață ca pe o super-armă. 

Între timp, fratele său mai mic, Kurt, își petrecea fiecare zi la GE scriind comunicate de presă și articole despre lumea nouă și fabuloasă pe care o creau știința și tehnologia. Dar noaptea și în weekenduri, își urma ambiția secretă de a scrie, producând romane de dragoste și aventuri pentru reviste populare. Singura sa recompensă era un teanc imens de bilețele de refuz.

Într-o zi, lui Kurt i-a venit o idee pentru un nou tip de poveste. Avea să scrie despre ceea ce vedea la GE. Avea să prezinte un om de știință confruntat cu aceeași dilemă etică cu care se confrunta Bernard: cât de responsabil era el, ca om de știință, pentru prevenirea transformării invențiilor sale în arme? Prima poveste de succes a lui Kurt, „Raport despre efectul Barnhouse”, a fost vândută la Colliers la sfârșitul anului 1949. 

La fel ca Bernard, profesorul Barnhouse descoperă că poate controla lucruri considerate anterior incontrolabile. Dar visul său de a-și folosi puterea în beneficiul umanității se năruiește pe măsură ce este preluat de militari care îi văd invenția doar ca pe o super-armă. Declarând că „Cel care conduce Efectul Barnhouse conduce lumea”, armata creează un program cu numele de cod „Proiectul Fântâna Dorințelor”. Barnhouse trebuie să găsească o modalitate de a împiedica invenția sa să devină o armă.

Kurt găsise o formulă de succes: să amplifice progresele științifice și tehnologice pe care le observa la GE pentru a le sublinia implicațiile etice. De exemplu, GE a fost prima corporație care a deținut un „analizator diferențial” sau ceea ce am numi astăzi un computer. Acesta se numea OMIBAC. Kurt a scris o povestire intitulată EPICAC, despre un computer care se îndrăgostește de obiectul afecțiunii programatorului său. 

Kurt a scris un comunicat de presă despre ultrasunete - utilizarea undelor sonore de înaltă frecvență în industrie, medicină și cercetare. Apoi a scris „Întrebarea Euphio”, despre inventarea unei unde sonore care, transmisă prin radio, îi face pe toți să renunțe la ceea ce fac și să se simtă în stare de extaz. Din nou, el investighează problemele morale ridicate de o nouă tehnologie.De fapt, arhivele GE dețin multe dintre materialele sursă pentru primele povești ale lui Kurt Vonnegut - căprioara care a intrat în fabrică, metalurgul căruia îi plăceau trenurile în miniatură, frigiderul ambulant și vorbitor care vindea electrocasnice, vizita la GE a prim-ministrului Pakistanului, Liaquat Ali Khan, destinat să fie ficționalizat ca Șahul de la Bratpuhr în Player Piano . Întrebat ani mai târziu de ce alesese să scrie science fiction în tinerețe, Kurt a răspuns: „Nu putea evita acest lucru, din moment ce compania General Electric ERA science fiction”. 

Dar cea mai semnificativă idee pe care a descoperit-o acolo a fost gheața-9. Kurt a finalizat o schiță foarte timpurie a romanului Cat's Cradle , intitulată „Ice-9”, în timp ce lucra la GE. Modul în care este descrisă gheața-9 este exact modul în care Bernie i-a explicat lui Kurt propria sa invenție. Și în Cat's Cradle , ca în majoritatea lucrărilor sale de ficțiune timpurii, Kurt a explorat întrebarea cu care s-a confruntat propriul său frate în acei ani: responsabilitatea etică a omului de știință în noua eră atomică - o eră în care știința devenise cea mai eficientă armă a lumii.

__4

 JEAN DE LA FONTAINE

LA FONTAINE, JEAN DE (1621 – 1695), poet și fabulist francez. Jean de La Fontaine a crescut într-o familie burgheză din Franța rurală , unde bunicul său, tatăl său și, în cele din urmă, el însuși, au deținut funcția locală de stăpân al apelor și pădurilor. În tinerețe, a abandonat studiul teologiei pentru a urma și a obține o diplomă în drept. S-a căsătorit și a avut un fiu, dar nu i-a păsat prea mult de familia sa și curând a locuit separat, la Paris . Poeziile „Adonis” (1658) și „Elegie aux nimfe de Vaux” (1661; Visul lui Vaux) l-au impresionat pe Nicolas Fouquet (1615 – 1680), superintendentul finanțelor al lui Ludovic al XIV-lea și mecena al artelor, care i-a acordat poetului o pensie în 1659. Rușinea și închisoarea lui Fouquet (1662) au perturbat viața și finanțele lui La Fontaine și l-au făcut pe rege să fie suspicios față de poet timp de mulți ani. A intrat în slujba mătușii văduve a regelui, unde a avut din nou acces, deși limitat, la burghezia bogată și la aristocrație. A început să frecventeze saloanele literare și a publicat Contes et nouvelles en vers (1665; Povești și povestiri în versuri), care erau șocant de indecente pentru doamnele prețioase și adeptele clasicismului din cauza subiectelor lor lascive și care erau mai apropiate ca subiect și stil de fabliaux-urile medievale sau de operele lui François Rabelais (cca. 1483 – 1553).

În 1668, La Fontaine a publicat prima dintr-o colecție de Fables choisies mises en vers (Fabule alese în versuri; cărțile 1-6 ) , dedicate delfinului, care a devenit extrem de populară. Fabulele și alte forme poetice scurte fuseseră practicate o vreme în saloanele literare de către o serie de scriitori renumiți, dar nu cu stilul, umorul sau puterea pe care le afișase La Fontaine. Ca oaspete și protejat al doamnei Marguerite de la Sablière ( cca. 1640-1693 ) , s-a bucurat de un confort personal și financiar modest. A continuat să scrie și să publice noi Povești, dar cu mai puțin succes și, în cele din urmă, a fost interzis de poliție. A scris libretul pentru o operă (Daphné ) de Jean -Baptiste Lully (1632-1687 ) , dar cei doi s-au certat și s-au despărțit. Deși scria activ, a găsit aprobarea doar cu o a doua serie de Fabule (cărțile 7-11 ) în 1678-1679 . Când a fost ales la Academia Franceză în 1683, regele a complicat lucrurile pentru fostul client al lui Fouquet și i-a reținut aprobarea regală până după ce Nicolas Boileau-Despr é aux (1636-1711 ) a fost admis câteva luni mai târziu. Ducând o viață libertină până la vârsta de șaizeci de ani, La Fontaine nu și-a schimbat viața și nu a renunțat la operele sale mai scandaloase decât după ce s-a îmbolnăvit grav, în 1693. Anul următor a apărut ultima sa carte de Fabule, cu un an înainte de moartea sa la Paris.

La Fontaine avea porecla de „fluturele Parnasului”, deoarece era adesea considerat o persoană superficială și dezorganizată. Există numeroase anecdote legate de naivitatea sa , lipsa de seriozitate și incapacitatea de a susține o conversație decentă. Dar, mai recent, această opinie a fost contestată și a fost văzut ca un curtean capabil, posedând mai multe abilități decât se credea anterior. Între timp, superba sa stăpânire a tehnicii poetice nu a fost niciodată pusă la îndoială.

Cele aproximativ două sute patruzeci de fabule pe care le-a scris pot fi considerate diverse scene suprapuse în drama vieții umane. Acest lucru este prezentat în general printr-o scurtă poveste despre conflictele dintre animale, ceea ce face ca poemele să fie alegorice. Acestea trebuie aplicate comportamentului uman (lupul reprezintă un anumit tip de individ sau chiar o anumită persoană) înainte de a putea fi extrase instrucțiuni. Morala, care este adesea (dar nu întotdeauna) enunțată, poate părea contradictorie sau cel puțin legată de o anumită situație atunci când este citit întregul corp de fabule, dar scopul didactic constă frecvent în citarea unei fabule pentru un caz unic din viața reală. Fabulele sunt atractive atât pentru copii, cât și pentru adulți și sunt legate de secolul al XVII-lea prin numeroase detalii specifice, dar ating o relevanță universală prin trăsăturile generale de caracter și morala dezvăluite.

Prima serie de fabule a fost inspirată în principal de scriitorul grec Esop și de romanul Fedru, în timp ce lucrările ulterioare au fost modelate după Bilpay și alte surse non-occidentale. Conflictele dintre lăcustă și furnică, lup și miel și broască țestoasă și iepure, printre multe altele, au făcut parte atât dintr-o tradiție orală, cât și dintr-una literară. La Fontaine nu a modificat poveștile sau rezultatele de bază din aceste surse, ci a elaborat atât aspectele narative, cât și cele poetice. Un pic de conversație sau un detaliu vestimentar sau de loc le face mai dramatice, pitorești și plauzibile. În ceea ce privește tehnica poetică, într-o perioadă care valoriza cupletul alexandrin, La Fontaine a dat dovadă de o mare neregularitate, variind lungimea versurilor și schemele de rimă în cadrul fiecărei fabule, făcându-le mai puțin artificiale și previzibile.

Atât Jean-Jacques Rousseau (1712 – 1778), cât și Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine (1790 – 1869) au criticat Fabulele ca fiind prea violente pentru copii sau chiar pentru adulți, care ar putea, de asemenea, să urmeze în mod eronat viciile, mai degrabă decât virtuțile, descrise. Este adevărat că poeziile predau adesea prin exemple negative, dar farmecul lor a captivat majoritatea criticilor, profesorilor și părinților timp de mai bine de trei sute de ani.

$$_

 LA MULȚI ANI ! - ORIGINE ȘI SEMNIFICAȚIE

La mulţi ani! este o urare atât de populară – o folosim la aniversări, la diverse sărbători şi, mai ales, în această perioadă a sărbătorilor de iarnă şi cu prilejul Anului Nou – încât nu ne mai întrebăm, probabil, când şi cum a apărut, nu mai zăbovim asupra înţelesurilor mai profunde şi asupra nuanţelor acesteia.

Este, evident, o adresare pozitivă, plină de speranță și bunăvoință pentru viitorul unei persoane, sensul implicit fiind că îi dorim să trăiască mult și să aibă o viață plină de bucurii, sănătate, noroc și realizări.

Există însă ceva “nerostit în spusa auzită”, cum frumos sublinia filosoful Constantin Noica, atunci când se referea la “zona de dor a cuvintelor” şi puţini ştiu, de exemplu, că din expresia “La mulţi ani!” a derivat, în limba română, cuvântul “Mulţumesc!”.

Este interesant de observat şi că specificul românesc al acestei urări iese în evidenţă şi dacă o comparăm cu expresiile similare din alte limbi, care pun alte accente: “Bonne année!”(An bun!), în franceză, “Buon compleanno!”, în italiană, “Feliz ano nuevo!”(An Nou fericit!), în spaniolă, “Alles Gute zum Geburtstag!”, în germană, “Happy new year”(An Nou fericit!), în engleză etc.

Etimologia urării “La mulţi ani!”

Cea mai simplă explicaţie, în legătură cu originea urării “La mulţi ani!” ar fi că provine din expresia latinească “Ad multos annos!”, utilizată încă din antichitatea romană, ca aclamație pentru oamenii de rang superior, ulterior devenind un imn folosit în riturile bisericilor ortodoxe și catolice. În liturghia romano-catolică, a fost un element al ritului de hirotonire episcopală, menţionat pentru prima dată în secolul al XII-lea.

Apariţia acestei urări în limba română şi legătura cu “Mulţumesc!” a fost explicată însă de celebrul lingvist şi savant, cu doctoratul obţinut la Sorbona (cu o lucrare de lingvistică indo-europeană), Alexandru Graur, în lucrarea “Puţină gramatică”.

Alexandru Graur spune că urarea românească este un calc lingvistic (traducerea literală/ cuvânt cu cuvânt, a unei structuri dintr-o altă limbă), după expresia grecească “Eis polla eti”, care înseamnă “Către/ întru mulţi ani!”, altfel spus, “Să trăieşti (întru) mulţi ani!”.

Calchierea expresiei greceşti “Eis polla eti” s-ar explica prin influenţa textelor religioase, foarte cunoscut fiind, de pildă, un imn religios, în limba greacă – ”Eis polla eti, Despota” sau “Ton Despotin” (“La mulţi ani, Stăpâne!”) – intonat în bisericile ortodoxe răsăritene, în onoarea unui episcop, atunci când acesta dă binecuvântarea. Dacă textul liturghiei poate fi rostit în orice limbă, acest imn este cântat întotdeauna în limba greacă.

Forma “Intru mulţi ani!”, pe care care o simţim astăzi ca fiind arhaică, se păstrează însă, în cântările bisericeşti şi în colindele româneşti.

Este posibil ca expresia “Eis polla eti” să fi pătruns în limba română şi pe cale orală, având în vedere faptul că, în perioada Evului Mediu, pe lângă slavonă şi latină, pe teritoriul românesc se folosea, ca limbă a cancelariilor voievodale, şi greaca.

De la o urare, la “Mulţumesc!”

Ulterior pătrunderii, în limba română, a urării “La mulţi ani!”, tot după model grecesc (limbă în care Eis polla eti” s-a concentrat în “spollaiti” sau “spollati”, cu înţelesul “Mulţumesc!”), spune academicianul Alexandru Graur, în limba română populară, de la urarea “La mulţi ani!”, a apărut cuvântul (foarte asemănător fonetic cu urarea): “(a) mulţăni”/ (a) mulţămi”/ “Mulţam” şi substantivul “mulţănire”, prin care se exprimă recunoştinţa pentru ceva sau ca răspuns la o urare şi care se foloseşte şi astăzi în diferite regiuni ale ţării, în graiul popular.

Aşadar, istoria lui “La mulţi ani!” dezvăluie sensuri şi semnificaţii mult mai adânci decât cele ale unei banale urări. Arhaicul “întru” (“Să trăieşti întru mulţi ani!”) pare a fi mai mult decât o simplă prepoziţie, este purtătorul unui înţeles ontologic, care trimite la nostalgia pentru timpul trecut, la conştiinţa duratei, a vieţii, dar şi la bucuria unui nou început, a reînnoirii fiinţei, a afecţiunii, respectului, preţuirii pentru celălalt, aşa cum şi banalul “Mulţumesc!”, dintr-o astfel de perspectivă, nu este numai expresia gratitudinii, este el însuşi o urare, o reverberaţie a lui “Să trăieşti întru mulţi ani!”.

$$$

 VERDI - LA TRAVIATA

Giuseppe Verdi, născut pe 10 octombrie 1813, în Le Roncole, Italia, este unul dintre cei mai influenți compozitori de operă din istoria muzicii. A crescut într-o familie modestă, dar a descoperit devreme talentul său muzical, având ocazia să studieze la Conservatorul din Milano. Primele sale lucrări nu au avut un impact imediat, dar eforturile sale continue și dedicația au dus la recunoașterea sa treptată ca un nume de referință în opera italiană.

De-a lungul carierei sale, Verdi a compus peste 25 de opere, fiecare contribuind la bogăția patrimoniului muzical universal. Lucrările sale emblemă, cum ar fi „Nabucco”, „Rigoletto”, „Il trovatore”, și, bineînțeles, „La Traviata”, sunt recunoscute pentru profunzimea emoțională și complexitatea dramatică. Aceste opere nu doar că reflectă contextul social și politic al Italiei din secolul al XIX-lea, ci și trăirile și conflictele personale ale lui Verdi, elemente ce au adus o autenticitate rară creațiilor sale.

Influențele artistice asupra lui Verdi sunt variate, incluzând stilurile lui Bellini și Donizetti, precum și tradițiile folclorice italiene. Acestea au fost combinate cu dorința sa de a exprima temele universale de dragoste, sacrificiu și suferință, lucruri care au rezistat testului timpului. De asemenea, politica și mișcările pentru unificarea Italiei au transformat multe dintre operele sale într-un simbol al identității naționale, consolidându-i statutul de erou cultural.

Astfel, viața și cariera lui Giuseppe Verdi au fost caracterizate de o evoluție constantă, cu fiecare operă aducând o contribuție semnificativă la muzica operistică. Impactul său este resimțit și astăzi, iar „La Traviata” rămâne una dintre cele mai iubite și interpretate opere în întreaga lume.

Sursa de inspirație: ‘Dama cu camelii’

‘La Traviata’, una dintre cele mai celebre opere de Giuseppe Verdi, își are rădăcinile în romanul ‘Dama cu camelii’, scris de Alexandre Dumas-fiul, publicat pentru prima dată în 1848. Această lucrare literară este inspirată din viața reală a Marie Duplessis, o curtezana pariziană, și explorează tema iubirii imposibile, a sacrificiului și a destinului tragic. Povestea urmărește relația dintre Marguerite Gautier, protagonista romanului, și tânărul, Armand Duval, care se îndrăgostește de ea, neștiind de statutul ei social și de boala fatală care o macină.

Personajele întâlnite în ‘Dama cu camelii’ sunt complexe și bine conturate, fiecare având un rol definitoriu în drumul emoțional al narațiunii. Marguerite, mândră și fragilă, trăiește o viață plină de excese și deziluzie, dar în Armand găsește iubirea pură, o evadare temporară din realitatea ei sumbră. În schimb, Armand este devastat de prejudecățile societății și de presiunea familiei, care condamnă relația lor. Temele centrale ale romanului, precum absurdul și injustiția socială, se regăsesc cu succes în opera lui Verdi, care le integrează în mod elegant în structura dramelor muzicale.

Verdi a reușit să transpună nu doar povestea de dragoste, ci și complexitățile emoționale și sociale ale personajelor. De asemenea, el a adaptat elevația dramă a romanului prin intermediul muzicii, creând arii și duete memorabile care surprind esența sentimentelor. Astfel, opera ‘La Traviata’ devine un mozaic de emoții și conflicte, inspirate profund din sursa lui Dumas, evidențiind lupta dintre iubire și condițiile impuse de societate.

Iată câteva citate celebre din această operă:

„Libiamo, libiamo ne’ lieti calici” (Actul 1, scena 1) – Acesta este celebrul „Brindisi” sau cântecul de băutură cântat de Alfredo și Violetta în timpul unei petreceri.

„Să bem, să bem din cupe vesele, frumusețea împreună să ne bucurăm…”

„È strano! … È strano! … Ah, fors’è lui” (Actul 1, scena 5) – Violetta, reflectând la dragostea lui Alfredo și cum s-ar putea schimba viața ei.

„E ciudat! … E ciudat! … Poate că el este alesul sufletului meu…”

„Sempre libera” (Actul 1, scena 6) – Violetta cântă despre dorința sa de a rămâne liberă, chiar dacă se simte atrasă de Alfredo.

„Întotdeauna liberă să zbor, să mă bucur de plăcerea zilei…”

„Amami, Alfredo” (Actul 2, scena 1) – Un moment intens în care Violetta îi cere lui Alfredo să o iubească în ciuda sacrificiilor pe care le face pentru el.

„Iubește-mă, Alfredo, iubește-mă cât de mult poți…”

„Addio, del passato bei sogni ridenti” (Actul 3) – Violetta cântă acest arioso plin de tristețe și regret, conștientă că sfârșitul ei este aproape.

„Adio, frumoasele vise ale trecutului…”

Dragoste și sacrificiu

Opera „La Traviata”, compusă de Giuseppe Verdi, prezintă o poveste profund emoționantă centrată pe dragoste și sacrificiu, evidențiind complexitatea relațiilor umane și impactul societății asupra alegerilor personale. Personajul principal, Violetta Valéry, este o curtezană celebră din Paris care trăiește o viață plină de opulență, dar, în același timp, cu un profund sentiment de solitudine. Întâlnirea ei cu Alfredo Germont, un tânăr dintr-o familie respectabilă, devine punctul de cotitură al operei. Dragostea lor se dezvoltă rapid, aducând speranță și fericire în viețile lor, dar și provocări majore.

Pe măsură ce relația lor se intensifică, Violetta se confruntă cu dilema între dragostea autentică pentru Alfredo și prejudecățile sociale care o înconjoară. Familia lui Alfredo, reprezentată de tatăl său, Giorgio Germont, intervine, cerându-i Violettei să renunțe la relația lor pentru a proteja reputația familiei. Această situație scoate la iveală tema sacrificiului personal, în care Violetta alege să se despartă de Alfredo pentru a-i asigura o viață mai bună. Această alegere bruscă, deși dureroasă, este un exemplu de sacrificiu profund în numele iubirii.

Opera explorează și conflictul dintre dragoste și societate, evidențiind cum prejudecățile pot distruge fericirea. Cu toate că Violetta face tot ce poate pentru a-i proteja viitorul lui Alfredo, această alegere îi aduce suferință și nefericire, transformândă astfel caracterul său într-o emblemă a iubirii sacrificiale. Temele de dragoste, sacrificiu și judecata socială sunt interconectate și servesc drept fundament pentru desfășurarea emoțională a operei „La Traviata”, lăsând spectatorii să reflecteze asupra costului iubirii adevărate.

Libretul: Structura și semnificația sa

Opera „La Traviata,” compusă de Giuseppe Verdi, se remarcă printr-un libret deosebit, scris de Francesco Maria Piave. Această lucrare se desfășoară în trei acte, fiecare având un caracter distinct și contribuind la dezvoltarea narațiunii. Actul I introduce personajele principale, Violetta Valéry, o curtezană pariziană, și Alfredo Germont, un tânăr îndrăgostit de ea. Interacțiunile și dialogurile dintre cele două personaje stabilesc tonul emoțional al operei, prezentând deopotrivă fericirea și melancolia pe care le trăiesc.

Structural, libretul lui Piave este bine articulat, fiecare act având un rol specific în evoluția temelor centrale, precum dragostea, sacrificiul și societatea. Actul II poartă povestea către un conflict mai profund, unde familia lui Alfredo, reprezentată prin figura tatălui său, intervin pentru a separa cei doi îndrăgostiți. Dialogurile pline de tensiune și sensibilitate oferă spectatorilor o experiență intensă, dar și o înțelegere profundă a temelor interumane.

În actul final, drama atinge un punct culminant. Violetta, bolnavă, își dă seama că iubirea ei trebuie să facă loc pentru datoria familială a lui Alfredo. Misiunea sa de a proteja iubirea lor, chiar și în fața morții, este exprimată cu o forță emoțională deosebită, evidențiind complexitatea visurilor și sacrificiilor umane. Libretul nu doar că sprijină narațiunea, dar și comunică profund temele operei, ajutând la construirea unei legături emoționale între personaje și public. Astfel, cuvintele lui Piave devin un element fundamental în realizarea acestei opere remarcabile, asigurând o experiență artistică completă.

Muzica: Stilul și inovațiile lui Verdi

Opera La Traviata reprezintă o piatră de hotar în cariera lui Giuseppe Verdi, având un impact semnificativ asupra dezvoltării muzicii de operă. Stilul muzical al lui Verdi în această lucrare este caracterizat printr-o combinație unică de melodii captivante, armonii complexe și o abordare profund emoțională. Verdi a revoluționat compunerea operatică prin integrarea aprofundată a sentimentului uman în fiecare notă, făcând muzica să reflecte cu fidelitate conflictele interioare și dramele personajelor.

Un aspect notabil al compoziției lui Verdi în La Traviata este utilizarea ingenioasă a ariei și duetei, care devin instrumente fundamentale în narațiunea operei. Aria „Libiamo ne’ lieti calici”, de exemplu, nu este doar un moment de divertisment, ci și o revelație a relației dintre personaje, imersând spectatorul în atmosfera plină de viață și emoție. Verdi, prin aceste momente muzicale, reușește să construiască o conexiune între public și artisti, evidențiind caracterul pasional al operei.

Inovațiile melodiilor și armoniilor sunt și ele esențiale în La Traviata. Verdi nu a ezitat să experimenteze cu tonuri necunoscute anterior, combinând elemente din tradiția operatică italiană cu influențe contemporane. Astfel, el reușește să creeze o atmosferă de intensitate emoțională, care ajută la conturarea unei experiențe total imersive pentru spectatori. Muzica sa se îmbină perfect cu libretul, fiecare pasaj muzical fiind gândit să amplifice mesajul dramatic al poveștii. Această simbioză între text și muzică contribuie la efectul emoțional profund pe care opera îl are asupra publicului.

Arii celebre din ”La Traviata”

Opera „La Traviata” de Giuseppe Verdi include mai multe arii care s-au impus ca simboluri ale genului operatic, fiecare având un impact profund asupra audienței. Una dintre cele mai cunoscute arii este „Libiamo ne’ lieti calici”, care este executată în primul act. Această arie, cunoscută și sub numele de „Duetul băutorilor”, este un toast la bucuria și libertatea vieții, reflectând atmosfera festivă a balului. Repertoriul vibrant și ritmul său captivant invită spectatorii să se alăture sărbătorii, consolidând tema efemerității plăcerii, un motiv central al operei.

O altă arie emblematică este „Sempre libera”, interpretată de Violetta în actul al doilea. Aceasta arie este un exemplu perfect al conflictului interior prin care trece protagonista, care se zbate între dorința de libertate și iubirea profundă pentru Alfredo. Violetta cântă despre dorința de a rămâne liberă, dar tonul său devine melancolic pe măsură ce se luptă cu sentimentele ei reale. Dificultatea tehnică a acestei arii, care impune o gamă vocală extinsă și un cadru emoțional complex, face ca performanța să fie o adevărată provocare pentru cântăreți.

În final, „Addio del passato”, care apare în actul al treilea, este o deschidere melancolică și plină de regrete. Violetta își reflectează asupra timpului pierdut și a iubirii sale pierdute, iar melodia sa înduioșătoare subliniază suferința și tragedia personajului. Această arie, cu o adâncire emoțională netă, rezonează profund cu spectatorii, stârned sentimente de empatie și tristețe. Fiecare dintre aceste arii din „La Traviata” contribuie la complexitatea operatică și la măreția creației lui Verdi, consolidând statutul operei în repertoriul mondial.

Celebre interpretări ale operei La Traviata

Opera La Traviata, compusă de Giuseppe Verdi, a fost interpretată de-a lungul timpului de numeroși artiști și regizori renumiți, fiecare aducând o viziune unică asupra acestei lucrări sublime. Printre cele mai notabile interpretări se numără cele realizate de regizori precum Franco Zeffirelli și Dmitri Tcherniakov, care au reînvigorat această operă clasică prin abordări inovatoare și captivante. Regia lui Zeffirelli, spre exemplu, este adesea lăudată pentru opulența sa vizuală și pentru modul în care a reușit să evidențieze drama emoțională intensă a personajului Violetta, fiecare detaliu scenografic contribuind la impactul narativ.

La Traviata a beneficiat și de interpretări excepționale din partea soliștilor de renume internațional. Printre aceștia se numără soprana Maria Callas, ale cărei interpretări ale rolului Violetta au rămas iconice. Vocea sa inconfundabilă și abilitatea de a transmite profunzimea emoțională a personajului au contribuit la popularizarea operei la nivel mondial. De asemenea, alte soprane de excepție, precum Renata Scotto și Anna Netrebko, au adus propriile lor stiluri de interpretare, amplificând astfel atracția acestei opere extraordinare.

Ansamblurile de operă din întreaga lume, inclusiv cele de la Teatro alla Scala din Milano și Metropolitan Opera din New York, au prezentat La Traviata în mod repetat, fiecare performanță având un impact semnificativ asupra publicului. Diversitatea stilurilor și a abordărilor regizorale a contribuit la menținerea relevanței acestei opere în repertoriul contemporan. Astfel, La Traviata a continuat să fie un simbol al artei opera, inspirând generații întregi de interpreți și publice deopotrivă.

Impactul și criticile

La Traviata, una dintre cele mai renumite opere ale compozitorului italian Giuseppe Verdi, a fost prima dată prezentată pe 6 martie 1853 la Teatrul La Fenice din Veneția. Deși această producție a fost anticipată cu interes, reacțiile inițiale au fost mixtă și chiar controversate. Criticii au subliniat diferite aspecte, de la dificultățile vocale ale partiturii, până la alegerea temei centrale, care aborda subiecte precum iubirea și sacrificiul, dar și societatea și normele privind moralitatea.Tematica sa curajoasă, care abordează viața unei femei din clasa socială inferioară, a stârnit reacții negative din partea unor spectatori, care considerau că opera subminează valorile tradiționale. Această primească rece a condus la o scurtă suspendare a reprezentațiilor, Verdi fiind nevoit să aducă modificări în operă pentru a îmbunătăți acceptabilitatea acesteia. Un exemplu notabil a fost schimbarea titlului inițial, „Violetta”, pentru a sublinia tema universală a suferinței.

Pe parcursul decadelor, percepția asupra operei s-a schimbat radical. Criticii au început să aprecieze profunzimea emoțională și complexitatea personajelor, aceasta devenind un element esențial în repertoriul operatic mondial. La Traviata este acum recunoscută nu doar pentru melodiile sale memorabile, ci și pentru mesajul său profund despre iubire și sacrificiu, astfel că, de-a lungul timpului, opera a evoluat de la controversă la respect și venerare. De exemplu, multe reprezentații moderne subliniază relevanța sa în contemporaneitate, educând publicul despre teme sociale și personale esențiale.

Moștenirea 

Opera La Traviata de Giuseppe Verdi reprezintă o piatră de temelie în istoria muzicii și culturii, având un impact semnificativ asupra evoluției genului operatic și a teatrului muzical în ansamblu. De la prima sa reprezentație în 1853, La Traviata a reușit să capteze atenția publicului și a artiștilor, datorită armonizării surprinzătoare dintre melodie, dramă și teme sociale relevante. Verdi, prin această operă, a adus o adâncire psihologică personajelor și o abordare proaspătă asupra iubirii, sacrificiului și societății, stabilind astfel noi standarde pentru compozitorii care i-au succedat.

Continuarea prezenței La Traviata în repertoriul operistic demonstrează cât de valoroasă este această lucrare pentru generațiile de interpreți și public. Opera a inspirat nenumărate producții, fiecare aducând interpretări distincte care reflectă nu doar epoca în care sunt prezentate, dar și sensibilitățile fiecărei generații. De asemenea, contribuția ei la dezvoltarea teatrului muzical poate fi observată în modul în care Verdi a îmbinat elemente dramatice cu cele muzicale, influențând astfel compozitori celebri de-a lungul timpului.

Temele centrale ale La Traviatarămân relevante și în societatea contemporană. Problemele legate de iubire, sacrificiu, acceptație și prejudecăți sociale continuă să fie explorate și dezbătute în diferite contexte. Această operă nu este doar un monument al muzicii clasice, ci un fenomen cultural care reflectă o profundă înțelegere a complexităților umane. Oricare ar fi contextul, dăinuireaLa Traviata este o dovadă a forței emoționale și artistice cu care Verdi a creat, asigurându-i astfel un loc permanent în istoria culturală mondială.

$$$

 Eroii putin cunoscuti dar esentiali!...

*Spionii bărbați erau uciși unul câte unul. Așa că au deghizat o tânără de 23 de ani în copil, au învățat-o să ucidă, apoi au parașutat-o în Franța ocupată de naziști — unde a sfidat Al Treilea Reich timp de 135 de zile.

1 iunie 1944. Cu cinci zile înainte de Debarcarea care avea să schimbe cursul istoriei.

Phyllis Latour stătea în ușa deschisă a unui bombardier, cu privirea fixată pe Normandia ocupată, aflată la mii de metri sub ea. Vântul urla. Parașuta era bine fixată. Povestea ei de acoperire, perfect memorată. În câteva minute, avea să fie singură, pe teritoriu inamic, înarmată doar cu curajul ei și o bicicletă zgâriată.

Avea 23 de ani. Iar naziștii îi uciseseră deja pe toți agenții bărbați trimiși înaintea ei.

Unitatea secretă a lui Winston Churchill, Special Operations Executive (SOE) — o armată din umbră formată din spioni și sabotori — era disperată. Debarcarea se apropia. Succesul celei mai mari invazii militare din istorie depindea de informațiile venite din Franța: poziții germane, mișcări de trupe, fortificații. Mii de vieți depindeau de ele.

Dar Gestapo urmărea agenții britanici cu o eficiență terifiantă. Torturi. Execuții. Dispariții.

Era nevoie de cineva pe care germanii nu l-ar fi bănuit.

Cineva care să se piardă în peisaj.

Au ales-o pe Phyllis.

Timp de luni de zile, s-a antrenat în munții Scoției.

Cursuri de Morse până îi sângerau degetele, mânuirea armelor, luptă corp la corp, deschiderea încuietorilor, tehnici de supraviețuire și de tăcere.

Un fost spărgător de locuințe a învățat-o să escaladeze ziduri și să se miște în umbră ca un fum.

Phyllis învăța repede. Iar determinarea ei era rece, implacabilă. Naziștii îi omorâseră nașul. Nu era doar o misiune. Era personal.

Dar geniul infiltrării ei consta în faptul că nu avea să se dea drept o spioană sofisticată.

Avea să devină un copil.

SOE i-a oferit identitatea unei țărănci franceze de 14 ani — săracă, naivă, inofensivă.

Au învățat-o să râdă prostește, să pună întrebări naive, să joace rolul fetei prea simple ca să fie periculoasă.

„Bărbații trimiși înaintea mea fuseseră toți prinși și uciși,” va spune ea mai târziu, cu modestie.

„M-au ales pe mine pentru că păream mai puțin suspectă.”

În acea noapte, Phyllis a sărit în întuneric.

A aterizat în Normandia, și-a îngropat echipamentul britanic și a devenit Geneviève — o tânără vânzătoare de săpun, care mergea din sat în sat cu bicicleta.

Acoperirea ei era perfectă. Și înfricoșătoare.

Timp de patru luni, Phyllis a pedalat prin Franța ocupată, prefăcându-se că vinde săpun pentru a supraviețui. În realitate, fiecare drum era o misiune de informații.

La fiecare punct de control german, râdea, complimenta uniformele, punea întrebări naive.

În timp ce ei o considerau o copilă prostuță, ea număra soldații, observa armele, memora drumurile și depozitele de muniții.

Apoi, ferită de priviri, își instala radioul și transmitea mesaje codificate la Londra.

Dar nu putea rămâne niciodată în același loc: germanii aveau echipamente care puteau localiza emisiile radio.

Așa că Phyllis nu se oprea niciodată.

Dormea în păduri, în hambare, în ruine. Mânca ce găsea. Nu a cunoscut niciodată siguranța — doar supraviețuirea.

Codurile erau scrise pe mătase, ușoară și silențioasă.

Iar ideea ei genială a fost să le ascundă în panglica de păr.

De fiecare dată când folosea un cod, făcea o mică însemnare cu acul, ca să nu repete niciodată o secvență.

Într-o zi, soldați germani au oprit-o la un baraj.

I-au percheziționat geanta, bicicleta, hainele. Nimic.

Dar unul dintre ei, suspicios, a indicat panglica.

Phyllis nu a tresărit.

A desfăcut-o încet, lăsându-și părul să cadă, și a zâmbit, inocentă.

Mătasea codificată atârna în mâna ei, la câțiva centimetri de fața soldatului.

El a lăsat-o să treacă.

Timp de 135 de zile, Phyllis Latour a transmis 135 de mesaje codificate la Londra — mai multe decât orice altă femeie din SOE.

Rapoartele ei au permis țintirea bombardamentelor, anticiparea mișcărilor germane, pregătirea Debarcării.

Au salvat vieți. Au scurtat războiul.

Și tot acest timp, naziștii au văzut în ea doar o fetiță care vindea săpun.

Pe 25 august 1944, Parisul a fost eliberat. Misiunea lui Phyllis era îndeplinită.

Supraviețuise patru luni în spatele liniilor inamice, când majoritatea agenților nu rezistau nici patru săptămâni.

După război, s-a căsătorit, s-a stabilit în Noua Zeelandă, a crescut patru copii — fără să povestească nimic.

Copiii ei știau că „a făcut ceva în timpul războiului”, dar fără detalii.

Abia în anul 2000, cincizeci și șase de ani mai târziu, fiul ei a descoperit adevărul din întâmplare, în niște arhive.

Când a întrebat-o, ea a confirmat simplu:

Da, fusese spioană.

Da, sărise cu parașuta în Franța.

Da, ajutase la câștigarea războiului.

Și atât.

În 2014, la vârsta de 93 de ani, Franța i-a acordat Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincții.

A acceptat medalia cu aceeași modestie ca toată viața ei.

Phyllis Latour Doyle a murit pe 24 octombrie 2023, la 102 ani.

A supraviețuit regimului nazist cu 78 de ani.

A trăit suficient de mult ca lumea să-și amintească, în sfârșit, de numele ei.

Și iată ce trebuie să reținem:

Soldații din Debarcare care au supraviețuit, unii o datorează informațiilor pe care ea le-a transmis.

Familiile franceze eliberate de ocupație, unele o datorează unei tinere pe bicicletă pe care nimeni nu o bănuia.

Cursul celui de-al Doilea Război Mondial a fost schimbat de mii de gesturi de curaj — inclusiv cele 135 de mesaje codificate trimise de o fată deghizată în copil.

Fusese antrenată de un spărgător de locuințe.

Sfida naziștii, dormea în păduri, își ascundea secretele într-o panglică.

Și nu a povestit nimănui timp de mai bine de o jumătate de secol.

Numele ei era Phyllis Latour Doyle.

Și când i s-a spus că toți bărbații fuseseră uciși, ea a sărit totuși.

Lumea este liberă, în parte, pentru că o tânără de 23 de ani a avut curajul să pedaleze prin frică — și să înfrunte singură mașina de război nazistă.*

  Preluat- Claudiu Pavelin Galatescu

$$$

 A născut paisprezece copii în nouăsprezece ani și a murit la treizeci și opt: Cum dragostea unui padishah a ucis frumusețea în cinstea căreia a fost ridicat Taj Mahalul

Povestea de iubire dintre împăratul Imperiului Mogul, Shah Jahan, și soția sa, Mumtaz Mahal, este una dintre cele mai tulburătoare și mai splendide istorii de dragoste din întreaga omenire. Împăratul și-a iubit soția cu atâta patimă, încât, după moartea ei, a poruncit să fie ridicat unul dintre cele mai grandioase mausolee ale tuturor timpurilor – Taj Mahalul. Această măreață construcție, situată în orașul indian Agra, nu este doar un miracol arhitectural și una dintre minunile lumii, ci un simbol veșnic al iubirii, durerii, sacrificiului și memoriei. Dar cum se face că femeia adorată până la nebunie a părăsit lumea atât de devreme, în chinuri cumplite? Cum a ajuns iubirea padishahului să o distrugă?

O iubire întruchipată în piatră

Deasupra apelor râului Yamuna se așterne tainic ceața dimineții. Din aburul translucid se ivește silueta unei clădiri albe ca laptele, strălucind sub razele soarelui răsare. Taj Mahalul – una dintre noile șapte minuni ale lumii, simbol național al Indiei și, pentru mulți, emblema dragostei desăvârșite și a romantismului etern. Pentru toți călătorii – un fundal de vis pentru amintiri nemuritoare.

Puțini știu însă ce se ascunde în spatele acestei splendori de marmură. Taj Mahalul nu este nici palat, nici templu – este un mormânt. Mormântul unei femei pe care împăratul a iubit-o cu o pasiune mistuitoare, pentru care a renunțat la liniște, a înfruntat durerea și a sfidat timpul. Numele ei era Mumtaz Mahal, iar povestea ei nu e legendă, ci adevăr – una dintre cele mai sfâșietoare povești de iubire de pe pământ. O poveste despre iubire, sacrificiu, durere și nemurire, încrustată pentru totdeauna în piatră.

Cine a fost Mumtaz Mahal

În anul 1593, în Agra, capitala mărețului Imperiu Mogul, într-o distinsă familie persană, s-a născut o fetiță. La naștere i s-a dat numele Arjumand Banu Begum, care înseamnă „Podoba palatului”. Din fragedă copilărie, a fost înconjurată de grație și cultură: în casă răsunau versuri și melodii fine, mesele erau împodobite cu tratate caligrafice, iar grădinile erau un paradis de trandafiri și arbori minunați. Arjumand a învățat să scrie și să citească în persană și arabă, a studiat astronomia și medicina, și s-a îndrăgostit de poezie. Nu era o copilă obișnuită – poseda o înțelepciune rară pentru vârsta ei.

Încă din copilărie i se repeta că menirea femeii este de a aduce pe lume copii. Dar ea visa la altceva – nu să fie o simplă podoabă în haremul unui nobil bogat, ci să trăiască o dragoste mare, adevărată.

Întâlnirea destinului

În anul 1607, când Arjumand avea doar paisprezece ani, curtea imperială sărbătorea cu fast Nowruz-ul – ziua echinocțiului de primăvară. Legenda spune că în acea zi, tânăra l-a întâlnit pentru prima dată pe prințul Khurram, fiul împăratului Jahangir. El a zărit-o în mulțime – purta un sari albastru brodat cu argint, iar privirea ei pătrunzătoare l-a fermecat pe loc. Prințul a fost răpus de farmecul ei și a știut imediat că această tainică frumusețe îi este destinul. A mers la tatăl său și a cerut permisiunea de a o lua de soție.

Căsătoria moștenitorului tronului era o chestiune de stat, complicată și de durată. Nunta a avut loc abia cinci ani mai târziu. Deși Arjumand nu era singura soție a prințului, ea a devenit singura stăpână a inimii lui. După nuntă, Khurram i-a dăruit numele care avea să rămână nemuritor – Mumtaz Mahal („Aleasa palatului”). Iubirea lor era o raritate, nu doar pentru Orient, ci pentru orice epocă. Împăratul nu o iubea doar ca soție, ci o vedea ca pe o parte din sine – prietena cea mai bună, sfătuitoarea de încredere, tovarășa de gând și sprijinul său spiritual.

Sufletul padishahului

Mumtaz Mahal era o femeie de o inteligență sclipitoare și de un spirit viu, blândă la fire și cu o seninătate rară. Știa să asculte cu o răbdare și o înțelegere pe care puțini le-ar fi putut egala. Croniciile curții mărturisesc că împăratul nu lua niciodată o decizie fără a se sfătui cu ea. În prezența soției sale, Shah Jahan devenea mai blând, mai cumpătat și mai înțelept. Mumtaz îl însoțea chiar și în campaniile militare, trăind alături de el în corturi, împărțind cu dârzenie greutățile drumurilor și vuietul bătăliilor.

În acele expediții năștea copii — paisprezece la număr, dintre care doar șapte au supraviețuit. Iar dragostea padishahului pentru ea nu s-a stins niciodată; o iubea cu aceeași ardoare ca în clipa când a zărit-o întâia oară la sărbătoare. Ei erau o singură ființă, două suflete ce respirau într-un singur trup. Dar iubirea lor avea să fie pusă la încercare de soartă.

În vara anului 1631, Mumtaz Mahal l-a însoțit din nou pe împărat într-o campanie militară. În ciuda căldurii toropitoare, a bolilor și a prafului, femeia însărcinată a rămas lângă el. Au poposit în orașul Burhanpur, când durerile nașterii au început. Zeci de ore s-a luptat între viață și moarte, în timp ce Shah Jahan se zbătea deznădăjduit la intrarea cortului, neputincios să-și aline iubita. În mijlocul rugăciunilor și al speranței care se topea încet, viața ei se stingea. Copilul a venit pe lume în clipa când mama sa se afla deja la hotarul morții. În delir, Mumtaz i-a șoptit soțului că îl iubește nespus și că el nu o va uita niciodată.

A murit în brațele lui. Avea doar treizeci și opt de ani. Shah Jahan a fost zdrobit. Opt zile nu a ieșit din cort, refuzând hrana și orice prezență omenească. Când, în cele din urmă, s-a arătat din nou, curtenii au rămas împietriți: părul îi devenise complet alb, chipul îi era brăzdat de durere. Împăratul părea un om frânt, un rege rămas fără suflet. Nu pierduse doar o soție, ci o parte din el însuși.

Templul iubirii

Shah Jahan nu era omul care să-și trăiască doliul în tăcere. A jurat că numele lui Mumtaz nu va pieri niciodată, că va trăi în veacuri, în oglinda cerului și a apei, în piatra nemuririi.

A poruncit să fie ridicat un mausoleu cum lumea nu mai văzuse. Construcția a început în 1632 și a durat peste douăzeci de ani. La realizarea sa au lucrat arhitecți veniți din India, Persia, Turcia și Buhara, împreună cu mii de pietrari, faianțari, pictori, caligrafi și maeștri ai incrustației. Marmura albă a fost împodobită cu pietre prețioase, iar pe bolți s-au scris versete din Coran. Cupola centrală se înălța deasupra grădinilor ca un cort ceresc, iar întreaga construcție, de la coloane până la arcuiri, urma o perfectă simetrie. Era o operă desăvârșită de arhitectură — un monument al iubirii și un model de armonie.

În interior, în centru, se afla sarcofagul lui Mumtaz. Deasupra lui, cupola răsuna de un ecou solemn. Mai târziu, acolo avea să fie așezat și trupul împăratului. Taj Mahalul este un templu – dar nu ridicat pentru un zeu, ci întru cinstirea iubirii. Mumtaz murise în Burhanpur, iar ani mai târziu, rămășițele ei au fost aduse cu mare cinste și așezate în mormântul de marmură.

Ultimii ani ai lui Shah Jahan s-au scurs în captivitate, după ce a fost detronat de propriul fiu. Din fereastra temniței sale din Agra, zi de zi privea Taj Mahalul. Nu-l mai atrăgeau fastul curții, muzica ori bogățiile – doar templul iubirii sale. Într-o lume unde timpul devorează și cele mai mari pasiuni, povestea lor a rămas neclintită. Nu în mituri, ci în piatră.

Astăzi, numele lui Mumtaz Mahal răsună peste veacuri nu datorită puterii sau averii, ci pentru că a fost iubită cu o forță atât de mare, încât pentru ea s-a ridicat un miracol al arhitecturii – o lacrimă de marmură închinată dragostei.

❗️ Acest text este o interpretare istorică și o reconstrucție literară bazată pe surse disponibile. Unele detalii – în special cele privind trăirile, cuvintele și scenele – pot reflecta legende, versiuni populare sau procedee artistice, și nu date documentare exacte. Pentru confirmări, consultați surse academice.

      Marcus de seară

$$_

 Apa din fântâna satului Costești se colorează roșu în fiecare an pe 23 aprilie, dar bătrânii interzic să bei din ea în ziua aia – nu din superstiție, ci dintr-un motiv pe care l-am aflat când am încălcat interdicția.

Eram în vacanță la bunici, cercetând pentru un articol despre tradiții locale. Satul părea blocat în timp – același drum de pământ, aceleași case cu pridvor, aceeași fântână din centru.

— De Sfântul Gheorghe nu bem apă de-aici, m-a avertizat baba Floarea. Aducem de la izvorul din pădure.

— De ce? E contaminată?

— E amintire. Și amintirile uneori otrăvesc mai rău ca chimicalele.

Pe 23 aprilie, curiozitatea m-a învins. La răsărit, am mers la fântână. Apa era într-adevăr roșiatică. Am băut o înghițitură.

Imediat, imaginile au început. Nu halucinații – amintiri care nu erau ale mele.

Un sat în flăcări. Oameni fugind. Soldați împușcând. O fată tânără aruncându-se în fântână cu un copil în brațe.

M-am prăbușit. Când m-am trezit, baba Floarea era deasupra mea cu busuioc și apă sfinţită.

— Ai băut, nu-i așa? Proasto.

— Ce... ce era aia?

— 23 aprilie 1944. Trupele în retragere au vrut să otrăvească fântâna. Maria, fata primarului, s-a aruncat înăuntru să-i oprească. Cu copilul ei de doi ani. Apa s-a făcut roșie de sânge.

— Dar asta a fost acum optzeci de ani!

— Pământul ține minte. Apa ține minte. În fiecare an, de ziua aia, mineralele din pământ colorează apa. Și cine bea, vede.

— Vede ce s-a întâmplat?

— Vede prin ochii Mariei. Ultimele clipe. Alegerea – să lase satul să moară otrăvit sau să moară ea salvându-l.

M-am ridicat tremurând.

— De unde știți?

— Pentru că în fiecare an, un prost ca tine bea. Și vede. Și înțelege de ce unele tradiții există.

— Dar e doar coincidență. Mineralele...

Baba Floarea m-a dus în cimitir. La un mormânt îngrijit, cu flori proaspete.

— Maria Ionescu. 1920-1944. Elena Ionescu. 1942-1944.

— Copilul...

— Fiica ei. Elena. Bunica mea.

— Dar ați spus că a murit.

— A murit. Dar nu atunci. Maria a sărit cu un copil mort în brațe. Elena murise cu o zi înainte, de scarlatină. Maria nu suporta să o îngroape. Când a văzut soldații cu otrava, a văzut o șansă.

— Să moară împreună.

— Să salveze satul și să fie cu copilul ei. Doi morți pentru o sută de vii.

Mi-a arătat o poză veche. Maria, tânără, frumoasă, ținând un bebeluș.

— De unde aveți poza?

— De la Anton. Soțul Mariei. Tatăl Elenei. Bunicul meu. A supraviețuit războiului și s-a recăsătorit. A avut alți copii. Dar în fiecare an, pe 23 aprilie, stătea lângă fântână și plângea.

— El a văzut-o sărind?

— Nu. Era pe front. Dar simțea. Spunea că în ziua aia visează cum Maria îi șoptește: „Am salvat apa. Am salvat satul. Sunt cu Elena acum."

Am stat în sat încă o săptămână. Am vorbit cu bătrânii. Toți știau povestea. Toți respectau interdicția.

— E superstiție, zicea primarul nou venit. Ar trebui analizată apa, curățată fântâna.

— Analizați-o, a spus baba Floarea. Dar pe 23 aprilie. Și beți prima înghițitură dumneavoastră.

Primarul a râs, dar nu a analizat niciodată apa.

Pe 22 aprilie, tot satul face o procesiune. Duc flori la mormântul Mariei și Elenei. Mulțumesc pentru apă curată. Pentru sacrificiu.

Pe 23, nimeni nu se apropie de fântână. Doar câte un necunoscător, din când în când.

Care bea. Și vede. Și înțelege.

Am scris articolul despre tradiții locale. Am menționat fântâna din Costești și interdicția. Nu am menționat de ce.

Unele adevăruri sunt prea grele pentru print. Sunt pentru cei care îndrăznesc să bea din apa roșie și să vadă prin ochii unei mame care alege să moară cu copilul ei mort în brațe pentru a salva un sat întreg.

În fiecare an, pe 23 aprilie, închid ochii și o văd pe Maria. Căzând în întuneric cu Elena. Șoptind: „Acum suntem împreună. Și apa e curată."