$__

 Pisicile din curtea spitalului de psihiatrie Săpoca se adună în fiecare noapte la fereastra pavilionului 3, unde un pacient pe care nimeni nu l-a auzit vorbind vreodată le cântă la vioară până în zori.

Am ajuns aici ca asistent social voluntar, încercând să fug de propriile mele demoni după ce fratele meu se sinucisese. Cumva, ajutându-i pe alții, speram să înțeleg.

Pavilionul 3 găzduia cazurile „fără speranță" – catatonie, autism sever, schizofrenie profundă. Camera 17 era ocupată de „Vivaldi" – nimeni nu-i știa numele real.

— E aici de treizeci de ani, mi-a spus doctorița Popa. Nu a vorbit niciodată. Doar cântă. Noaptea, pentru pisici.

— De unde are vioara?

— A venit cu ea. Singura lui posesiune. Dosarul spune că a fost găsit în '94 în Gara de Nord, cântând. Fără acte, fără memorie, fără vorbire.

L-am văzut prima dată la masa de prânz. Șaizeci și ceva de ani, păr alb lung, ochi albaștri care priveau prin oameni, nu la ei.

Noaptea, m-am strecurat în curte. Cel puțin douăzeci de pisici stăteau sub fereastra lui. La miezul nopții, muzica a început. „Anotimpurile" lui Vivaldi, interpretat cu o măiestrie care m-a făcut să plâng.

— E concert privat, a spus o voce lângă mine.

M-am speriat. Un alt pacient, Radu, diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, stătea în umbră.

— Tu de ce ești aici? l-am întrebat.

— Păzesc concertul. Să nu-l deranjeze nimeni. În schimb, el cântă o piesă specială pentru mine. Ascultă.

După Vivaldi, a urmat o melodie pe care o recunoșteam vag. Radu a început să plângă.

— E cântecul de leagăn al mamei. Frederic știe că mă calmează.

— Frederic? Știi cum îl cheamă?

— Frederic Antonescu. A fost prim-violonist la Filarmonica București. Până în '90.

— Ce s-a întâmplat?

— Și-a pierdut familia într-un accident. Soția și fiica de patru ani. Carbonizate într-un incendiu. El era la concert. Când s-a întors, casa nu mai exista.

Mi s-a făcut pielea găină.

— Și a înnebunit?

— Nu imediat. A mai cântat trei ani. Apoi, într-o noapte, după un concert, a dispărut. L-au găsit o lună mai târziu în gară, cântând pentru bani. Nu recunoștea pe nimeni. Nu vorbea. Doar cânta.

— Cum știi tu toate astea?

Radu s-a uitat lung la mine.

— Pentru că eu am provocat incendiul. Din greșeală. Eram electrician, lucram la ei în bloc. Am uitat un fier de lipit pornit.

Am rămas fără cuvinte.

— M-am autodenunțat. Am făcut închisoare. Când am ieșit, eram nebun de vinovăție. Am încercat să mă sinucid de trei ori. M-au adus aici. Și l-am găsit pe el.

— Știe cine ești?

— Nu cred că știe nici cine e el. Dar cumva, muzica lui mă iartă. În fiecare noapte, mă iartă puțin.

Pisicile începuseră să toarcă, acompaniind vioara.

— De ce pisicile? am întrebat.

— Fiica lui iubea pisicile. Avea una, Mimi. A murit în incendiu și ea. Poate crede că dacă cântă destul de frumos, Mimi se va întoarce. Și cu ea, fetița.

Am continuat să vin noapte de noapte. Într-o seară, am adus o pisică mică, găsită abandonată. Am lăsat-o sub fereastră.

Muzica s-a oprit brusc. Frederic a coborât – prima dată în ani. A luat pisica în brațe.

— Mimi? a șoptit. Prima vorbă în treizeci de ani.

Pisica a tors. El a plâns.

— Nu e Mimi, i-am spus blând. Dar are nevoie de un nume.

— Sofia, a spus el clar. Să fie Sofia.

Sofia – numele fiicei lui.

Din noaptea aia, Frederic a început să vorbească. Puțin, confuz, dar vorbea. Sofia dormea în camera lui. Pisicile încă veneau la concert.

Într-o noapte, l-am găsit pe Radu sub fereastră, cu o frânghie.

— Nu! am strigat.

— Vorbește, a spus el. Nu mai are nevoie de mine să-l păzesc.

— Are nevoie de tine să-l asculți. Să-l ierți cum te iartă el.

Radu a aruncat frânghia.

Săptămâna trecută, Frederic a cântat pentru staff-ul spitalului. Prima reprezentație „oficială" în treizeci de ani.

La final, s-a înclinat și a spus:

— Pentru Radu, care m-a păzit. Pentru pisici, care m-au ascultat. Pentru Sofia nouă, care mi-a adus vocea înapoi. Și pentru Sofia veche, care ascultă din cer.

Radu plângea în primul rând.

După concert, Frederic s-a apropiat de el. I-a întins mâna.

— Te iert, a spus simplu.

Radu s-a prăbușit. Frederic l-a ridicat.

— Acum iartă-te și tu. Pentru amândoi.

Pisicile încă vin la concert. Dar acum, Frederic cântă și ziua. Pentru pacienți, pentru doctori, pentru oricine are nevoie să audă că frumusețea poate supraviețui tragediei.

Iar Sofia, pisica, doarme în brațele lui. Un Mimi nou pentru o viață nouă.

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️JAMES DEAN, LEGENDARUL ‘REBEL FĂRĂ CAUZĂ......– o întâmplare stranie înaintea accidentului care i-a curmat viața

     -JAMES DEAN, un cocktail de sex-appeal, candoare, nonconformism, talent şi autenticitate. Chiar și acum, la 64 de ani de la dispariția sa, DEAN a rămas un „rebel fără cauză” și figura lui continuă să fascineze generațiile de adolescenți, chiar și pe cele născute în epoca digitală, pentru care întruchipează un adevărat simbol al expresiei ”live fast, die young!”.

     -Lui JAMES DEAN îi plăcea să-și asume până la capăt rolul de rebel. NATALIE WOOD a rămas uimită când l-a văzut pentru prima dată la filmările pentru “REBEL FĂRĂ CAUZĂ ” intrând altfel decât toți ceilalți actori, pe fereastră. 

    - GEORGE STEVENS, avea să se declare exasperat de faptul că starului nu-i plăcea defel să tragă duble, iar pe parcursul filmărilor, două săptămâni purtase aceeași cămașă.

     -Unul dintre fotografii care a lucrat cu el spunea că trăia ca un câine vagabond. Iar criticii comentau că se-mbracă “ca un pat nefăcut”. Dar DEAN se voia dintre cei care, asemenea lui MARLON BRANDO, încălcau orice regulă și, conștienți de sex-appealul lor mai puternic decât orice costum de firmă, erau preocupați de esența actoriei, nu de ambalaje superficiale.

     -DEAN era tipul cool al anilor ’50, care devenise un model pentru toți adolescenții, cu fascinația lui pentru viteză și cursele de mașini. Dar tot el era băiatul care în copilărie obișnuia să scrie câte-o dorință pe un bilețel, pe care-l așeza sub pernă înainte de culcare, pentru ca mama sa, MILDRED, s-o citească pe ascuns și s-o îndeplinească a doua zi.

    -Pe 30 septembrie 1955, DEAN se afla în mașina lui sport preferată, un PORSCHE SPYDER 550 pe care îl poreclise ”the little bastard”. Îl însoțea mecanicul lui.

    -Iubita lui DEAN, actrița URSULA ANDRESS, trebuia să fie și ea în mașină, dar refuzase în acea zi să-l însoțească pentru că nu îi plăcea mania lui pentru viteză.

    “DEAN venea târziu la mine acasă. Dar intra ca un animal sălbatic şi nu-mi plăcea cum mirosea. Iar dacă ieşeam în oraş la un local, la un moment dat dispărea de la masă şi mă lăsa singură. După aceea venea din nou la mine acasă şi-şi cerea scuze. Brando voia să ştie care dintre ei era un iubit mai priceput. Înnebunea de curiozitate…”, își amintea URSULA ANDRESS despre relația sa cu JAMES DEAN.

    -Cu o jumătate de oră înainte de a ajunge la destinație, mașina lui JAMES DEAN s-a ciocnit frontal cu un Ford Custom Tudor coupe, într-o intersecție.

    -Deși presa de atunci a scris că actorul circula cu mult peste viteza legală, recent, un documentar realizat de CHANNEL 5 a demonstrat faptul că Dean circula cu cel mult 70 km/h și a frânat cât a putut, încercând să evite coliziunea cu mașina care i-a tăiat calea.

    -În urma tragediei, DEAN și-a pierdut viața, dar mecanicul aflat în mașina lui și șoferul a FORDULUI au scăpat cu viața.

    -Actorul ALEC GUINESS a povestit că s-a întâlnit cu JAMES DEAN la un restaurant californian cu o săptămână înainte de dramă.

     -ALEC era cu soția, MERULA SYLVIA SALAMAN, iar JAMES a ținut să le arate mașina de care era așa de mândru – ”the Little Bastard”.

”Când i-am văzut ‘jucăria’ i-am zis direct: Această mașină de curse mi se pare sinistră! Apoi, l-am întrebat: Şi cam ce viteză poţi să prinzi cu ea?

    Răspunsul a venit prompt: Oh, trec lejer de 200 de km la oră! M-am surprins spunându-i: Te rog, nu te mai urca niciodată în această mașină… Dacă te urci, săptămâna viitoare pe vremea asta vei fi găsit mort!”.

    -După câteva secunde de tăcere, JAMES DEAN mi-a replicat: Hai, ce naiba! Nu fi aşa de răutăcios! După care a râs cu râsul său unic, fermecător. A fost prima și ultima oară când l-am văzut pe JAMES DEAN în viaţă”, a notat GUINESS în jurnalul său despre ultima întâlnire cu DEAN.

3 Dots news &Stories

$$$

 DOMENICO SCARLATTI

Giuseppe Domenico Scarlatti s-a născut la Napoli pe 26 octombrie 1685. Înaltul rang al nașilor săi este o dovadă a stimei în care era ținut tatăl său, Alessandro Scarlatti, ca maestru di cappella . Darurile muzicale ale lui Domenico s-au dezvoltat cu o rapiditate aproape prodigioasă. La vârsta de șaisprezece ani a devenit muzician la capela regală, iar doi ani mai târziu, tatăl și fiul au părăsit Napoli și s-au stabilit la Roma, unde Domenico a devenit elevul celor mai eminenți muzicieni din Italia. Originalitatea invențiilor lui Bernardo Pasquini și priceperea sa în elaborarea lor, precum și știința solidă și vitalitatea intensă a lui Francesco Gasparini s-au unit pentru a forma baza pe care Domenico și-a dezvoltat propriul geniu. Asocierea sa cu Corelli (Gasparini fiind elev al lui Corelli) a contribuit, de asemenea, la evoluția geniului său adolescentin și în curând Domenico Scarlatti a devenit faimos în țara sa în principal ca clavecinist.

A fost timp de cinci ani (1714-1719) maestru di cappella la Cappella Giulia din Vatican. A compus cel puțin un oratoriu (1709) și peste o duzină de opere pentru teatrul napolitan al tatălui său, San Bartolomeo (1703-1704), pentru Palazzo Zuccari din Roma (1710-1714) și pentru Teatro Capranica (1715, 1718).

Printre patronii săi la Roma s-au numărat regina poloneză exilată Maria Casimira (1709-1714) și ambasadorul portughez la Vatican, marchizul de Fontes (din 1714), care în 1720 avea să reușească să câștige contractul cu Scarlatti pentru capela patriarhală din Lisabona (serenata sa, Applause genetliaco , a fost interpretată la Ambasada Portugaliei în 1714, iar Contesa delle stagioni la capela regală din Lisabona în 1720).

Scarlatti era, de asemenea, o figură familiară la întâlnirile săptămânale ale Accademiei Poetico-Musicali găzduite de neobositul meloman și animator Cardinalul Pietro Ottoboni, la care se întâlneau cei mai buni muzicieni din Roma și interpretau muzică de cameră. Acolo, Scarlatti l-a întâlnit pe Handel, care se născuse în același an cu Scarlatti. În momentul întâlnirii lor, în 1708, amândoi aveau douăzeci și trei de ani și au fost convinși să concureze împreună la instigarea și sub arbitrajul lui Ottoboni; au fost considerați egali la clavecin, dar Handel a fost considerat câștigător la orgă. De atunci încolo, s-au ținut unul pe celălalt în acel respect reciproc care formează cea mai sigură bază pentru o prietenie pe viață. Prin intermediul lui Ottoboni, Scarlatti l-a întâlnit și pe Thomas Roseingrave, care a devenit susținătorul său entuziast și, întors la Londra, a publicat prima ediție a lucrării „Essercizi per gravicembalo” de Scarlatti (1738-1739), din care, la rândul său, compozitorul englez născut la Newcastle, Charles Avison, a extras material din cel puțin 29 de sonate de Scarlatti pentru a produce un set de 12 concerte în 1744. Joseph Kelway și Thomas Arne au contribuit, de asemenea, la popularizarea muzicii lui Scarlatti în Anglia.

Atras de necunoscut, Scarlatti a abandonat postul de maestru di cappella la Bazilica Sfântul Petru din Roma. Curiozitatea naturală și fascinația țărilor îndepărtate l-au determinat să întreprindă o călătorie la Londra, unde opera sa Narciso s-a bucurat doar de un succes moderat. De la Londra, Scarlatti a plecat la Lisabona (1720-1728). Ca clavecinist la curtea regală, i s-a încredințat educația muzicală a prințeselor. Moartea tatălui său l-a chemat la Napoli în 1725, dar nu a rămas mult timp în orașul său natal. Fosta sa elevă, prințesa portugheză, care se căsătorise cu Ferdinand al VI-lea, l-a invitat la curtea spaniolă. Scarlatti a acceptat și în 1733, după o perioadă petrecută la Sevilla (din 1729 până în 1733), s-a dus la Madrid, unde a locuit până la moartea sa.

Cu o temeinică pregătire muzicală adusă cu el din Italia și cu propria sa strălucire la clavecin, Scarlatti s-a cufundat în melodiile populare și ritmurile de dans ale Spaniei, cu influențele lor distinctive maure (arabe) și, mai târziu, țigănești. A compus peste 500 de sonate pentru clavecin, unice prin originalitatea lor totală și prin utilizarea acciaccaturii , a „mordentului simultan”, a „vampului” (de obicei la începutul celei de-a doua jumătăți a unei sonate). Elementul „folcloric” este prezent constant în aceste lucrări.

În plus, Scarlatti a compus cel puțin 17 sinfonii separate și un concert pentru clavecin. El a exercitat o influență majoră asupra unor contemporani portughezi și spanioli precum Carlos de Seixas și Antonio Soler.

Scarlatti s-a întors în Italia de trei ori. În 1724, la Roma, i-a întâlnit pe Quantz și Farinelli, care la rândul lor s-au alăturat curții spaniole în 1737. În 1725, s-a întors la Napoli după moartea tatălui său - unde l-a întâlnit și pe Hasse. Și în 1728 s-a întors la Roma, unde a întâlnit-o și s-a căsătorit cu prima sa soție, cu care a avut cinci copii (ea a murit în 1739, iar până în 1742 s-a recăsătorit cu o spaniolă, cu care a avut încă patru copii). În 1738, sponsorizat de regele Ioan al V-lea al Portugaliei, a trecut procese secrete pentru a deveni Cavaler al Ordinului de Santiago, iar în jurul anului 1740, Velasco a pictat portretul care începe această pagină și pentru care a purtat toate uniformele Ordinului. A murit la Madrid pe 23 iulie 1757.

$$$

 HANS CHRISTIAN ANDERSEN

Hans Christian Andersen este un povestitor faimos, la fel ca Frații Grimm și Charles Perrault . De origine daneză, este un simbol al geniului popular nordic. Născut în Odense pe 2 aprilie 1805, provenea dintr-o familie săracă. Tatăl său era cizmar bolnav, iar mama sa era mult mai în vârstă. După moartea tatălui său, în 1816, a fost lăsat complet de capul său și a trebuit să-și abandoneze studiile. Imaginația sa era deja nemărginită la acea vreme.

Și-a construit singur un mic teatru de jucării și s-a retras acasă, făcând haine pentru păpuși. De asemenea, era pasionat de opere literare precum cele ale lui Ludvig Holberg și William Shakespeare. În ciuda tuturor acestor lucruri, principalul său vis era să devină cântăreț de operă și, în acest scop, a plecat la Copenhaga în septembrie 1819.

Suferind un eșec serios și trăind într-o sărăcie lucie, a fost în cele din urmă acceptat ca ucenic dansator la Teatrul Regal, la recomandare. Din fericire, 1822 a marcat un punct de cotitură pentru Hans Christian Andersen, deoarece a început să-și publice primele lucrări. Primul său succes a fost obținut în 1830 cu „ O plimbare de la canalul Holmen până la punctul estic al Amagerului ”. Apoi a scris alte romane, mai degrabă autobiografice, precum „Improvizatorul” în 1835 și „Nimic altceva decât un lăutar” în 1837. Pe lângă acestea, a scris numeroase poezii, piese de teatru, jurnale de călătorie și un jurnal consistent; un scriitor cu adevărat complet.

Dar între 1832 și 1842 a publicat ceea ce avea să-i facă reputația: primele sale basme. A călătorit mult, iar poveștile sale au avut un mare succes. A treia serie a început în 1845; poveștile sale nu au fost niciodată destinate copiilor, deși ulterior au devenit unii dintre cei mai avizi cititori ai săi. Hans Christian Andersen era foarte faimos în toată Europa la acea vreme, dar, în mod ciudat, mult mai puțin în propria țară. Mai târziu l-a întâlnit pe Charles Dickens, care a transformat personajul său „Uriah Heep” într-un portret exact al lui Hans Christian Andersen.

După o lungă absență, în 1857, a publicat nuvela „ A fi sau a nu fi” . Basmele sale au fost publicate în tranșe până în 1872. Astăzi, este cunoscut pentru multe povești populare, printre care: Fetița cu chibrituri (inspirată de copilăria dificilă a mamei sale); Fiecare lucru la locul lui ; Mica Sirenă ; Prințesa și mazărea ; Privighetoarea ; Rățușca cea urâtă ; Regina Zăpezilor ; și Hainele cele noi ale împăratului . Poveștile și diversele sale povești au fost traduse în peste optzeci de limbi și țări din întreaga lume și continuă să inspire artiștii de astăzi, captivând deopotrivă tineri și bătrâni. Din păcate, Hans Christian Andersen a suferit o cădere gravă din pat în timpul sărbătorilor de Crăciun; această accidentare s-a dovedit fatală. A murit pe 4 august 1875, în mica sa casă din Rølighed, Danemarca. Trupul său se odihnește și astăzi în Cimitirul Assistens din Copenhaga.

$$$

 HAYAO MIYAZAKI

Născut pe 5 ianuarie 1941, la Tokyo, Hayao Miyazaki este o figură care și-a lăsat amprenta asupra lumii prin stilul și creativitatea sa unică. A avut o tinerețe turbulentă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, exacerbată de boala mamei sale, tuberculoză, care a lăsat-o țintuită la pat timp de nouă ani. Tatăl său conducea o companie care producea cârme de avioane pentru armată. Profund mișcat și captivat de Șarpele Alb , unul dintre primele filme de animație japoneze, Hayao Miyazaki, la doar 17 ani, a vrut să devină animator.

Cu toate acestea, a avut dificultăți în a desena personaje. Apoi s-a înscris la Facultatea de Economie, iar în această perioadă s-a alăturat unui grup de cercetare în literatura pentru copii. Mai târziu, în jurul anului 1963, a început să lucreze ca animator la Toei Animation , contribuind la proiecte precum Horus, Prințul Soarelui ( Taiyo no oji: Horusu no Daiboken ) de Isao Takahata. În 1971, a fost angajat de A Pro , apoi doi ani mai târziu de Nippon Animation pentru seria World Masterpiece Theater , la care avea să colaboreze timp de cinci ani.

Abia în 1978 a regizat în sfârșit primul său serial de televiziune: Conan the Boy in Future (Conan, băiatul în viitor), adesea considerat fundamentul dezvoltării temelor sale preferate. Se spune că cele două personaje principale sunt prototipuri pentru Sheeta și Pazu din Castelul din cer . Apoi, în 1979, a lansat primul său film: Lupin al III-lea: Castelul din Cagliostro . Cariera sa a continuat într-o succesiune rapidă; a fost atât scenarist, cât și regizor pentru seria Sherlock Holmes ; a început romanul său grafic Nausicaä din Valea Vântului în jurul anului 1982, pe care i-a luat mai mult de 10 ani să-l finalizeze. De asemenea, a scris alte câteva manga, inclusiv Prințesa Mononoke , publicată pentru prima dată în 1983 într-o colecție care compila diverse proiecte cinematografice neterminate. Povestea este destul de diferită de cea a filmului, totuși forjele sunt încă prezente... și, în mod curios, unele scene și decoruri evocă și lumile din Vecinul meu Totoro sau Călătoria lui Spirit . Zassô nôtu (Caiet) este o altă serie manga scrisă și publicată de Hayao Miyazaki, cuprinzând 13 povestiri scurte sau basme ilustrate, printre care: Shirarezaru Kyojin no Mattei ( Cel mai tânăr frate necunoscut al giganților ); Koutetsu no Ikuji ( Mândria oțelului ); Tahoutou no Deban ( Epoca turelelor de tun ); Kyuushuu Joukuu no Juugousakuki ( Bombardierul greu deasupra Kyushu ); Koushahoutou ( Tunelul antiaerian ).

1984 a marcat un punct de cotitură; a fondat Studio Ghibli împreună cu Isao Takahata și a regizat numeroase filme de succes, precum Mormântul licuricilor , primul film al lui Takahata la Studio Ghibli . Tot în această perioadă l-a întâlnit pe compozitorul Joe Hisaishi. Hayao Miyazaki este un pilon al animației japoneze, pe care a folosit-o cu măiestrie și a impregnat-o cu propria sa notă artistică personală. Filmele sale nu sunt destinate copiilor, deși aceștia admiră foarte mult „stilul său cinematografic”.

În 1998, a părăsit Studio Ghibli pentru un nou film, Butaya (cunoscut și sub numele de Casa porcilor ). Cu toate acestea, în 1999, Hayao Miyazaki a revenit pentru scurt timp la Studio Ghibli ca „shocho” (regizor) înainte de a se pensiona binemeritat.

Vom menționa aceste animații, care ar putea fi descrise drept „Povești animate” , care au marcat și continuă să marcheze mai multe generații (datele de lansare nu sunt aceleași pentru Franța): în 1969 Motanul încălțat (participare); în 1978 , Conan, Băiatul din Viitor ( Mirai Shounen Conan ); în 1979, Lupin al III-lea: Castelul din Cagliostro ( Rupan sansei: Kariosutoro no shiro ); în 1984, Nausicaä din Valea Vântului ( Kaze no tani no Naushika ); în 1986, Castelul din Cer ( Tenku no shiro Rapyuta ); în 1988, Vecinul meu Totoro (Tonari no Totoro); în 1989, Serviciul de livrare Kiki ( Majo no takkyubin ); în 1992, Porco Rosso ( Kurenai no buta ); în 1995, a apărut în On Your Mark (un videoclip muzical); în 1997, Prințesa Mononoke ( Mononoke Hime ); în 2001, Călătoria lui Spirited ( Sen to Chihiro no Kamikakushi ); și în 2004, Castelul mișcător al lui Howl ( Hauru no Ugoku Shiro ). De asemenea, trebuie menționat că a influențat filmul lui Hiroyuki Morita, Întoarcerea pisicii .

$$$

 S-a întâmplat în 3 noiembrie1919: La această dată, istoricul Vasile Pârvan îşi inaugurează cursul de istorie la nou înfiinţata Universitate a Daciei Superioare din Cluj cu prelegerea: „Datoria vieţii noastre", în care a adus şi un omagiu jertfei depuse de tinerii ostaşi români la înfăptuirea unităţii naţionale a statului.

Eseist, istoric şi filosof al culturii, Vasile Pârvan s-a născut la Huruieşti, judeţul Bacău, la 28 septembrie 1882. Vasile Pârvan şi-a înscris numele printre cei mai de seamă oameni de cultură de la începutul secolului al XX-lea din ţara noastră, prin prelegerile sale exercitând în epocă o mare atracţie asupra intelectualităţii tinere, creând o şcoală istorică proprie, cu discipoli iluştri.A urmat secţia clasică a Liceului „Gh. Roşca Codreanu'' din Bârlad (1893-1900), unde a fost premiat de două ori la concursurile de istorie ale Societăţii „Tinerimea Română'' şi a absolvit secţia de istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1904).

La recomandarea lui Nicolae Iorga şi a lui Alexandru Sturdza a fost primit, ca bursier, la Universitatea din Jena (1904). După doi ani s-a mutat la Universitatea din Berlin, unde a studiat filosofia. Şi-a luat diploma de doctor în filosofie, la 9 ianuarie 1909, la Universitatea din Breslau, susţinând o teză despre naţionalitatea comercianţilor din Imperiul Roman.A debutat în publicistică la „Noua revistă română'' (1900). Din 1902 a început să colaboreze la „Convorbiri literare'', şi din 1903 la „Voinţa naţională'', „Tribuna poporului'' (unde semna uneori cu pseudonimul V. Andrei), „Luceafărul'', etc. În 1906 a aderat la Frăţia Bunilor Români, organizaţie creată de Nicolae Iorga, începând să colaboreze la „Sămănătorul'' şi „Neamul românesc''. Din 1907 a început să scrie şi pentru „Viaţa românească'' şi „Gazeta generală a învăţământului''. A conferenţiat în cadrul Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, al Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor, a întreprins călătorii de studii în străinătate şi excursii ştiinţifice cu studenţii în Transilvania. A scos împreună cu Virgil Arion şi G. Bogdan-Duică, în 1913-1914, publicaţia „Românismul''.Vasile Pârvan a lucrat ca funcţionar la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903). A fost, apoi, profesor secundar la Bacău şi Iaşi (1904-1909), profesor suplinitor (din 1909) la Catedra de Istorie Veche, Epigrafie şi Antichităţi Greco-Romane a Universităţii din Bucureşti; director al Muzeului Naţional de Antichităţi (din 1910); director al Şcolii române din Roma (din 1921).A fost unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1913), în cadrul căruia a susţinut o serie de prelegeri.

Vasile Pârvan, considerat „părinte al arheologiei româneşti'', a conceput un important plan naţional de cercetări arheologice. În cadrul acestuia, Vasile Pârvan a efectuat săpături arheologice în aşezări şi cetăţi din Dobrogea şi Muntenia: la Histria (cetate descoperită de Vasile Pârvan în urma săpăturilor începute în 1914), la Callatis, la Ulmetum, la complexul dacic din Munţii Orăştiei, în aşezările neolitice şi dacice din Câmpia Dunării.În timpul primului război mondial şi-a continuat munca în refugiul de la Dobrovăţ, judeţul Iaşi, apoi la Odessa şi la Focşani. Reîntors la Bucureşti, şi-a reluat activitatea didactică, colaborând la „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială'' a lui D. Gusti, în care a formulat un întreg program de culturalizare, a participat hotărâtor la organizarea Universităţii din Cluj, precum şi la constituirea, în acelaşi an, a Institutului de Antichităţi şi de Studii Clasice în capitala Transilvaniei.I-a fost propusă, în 1918, preşedinţia Partidului Ţărănesc, însă a aderat la Partidul Muncii, alături de Paul Bujor, C. I. Parhon ş.a.

Profesor de istoria antică şi la Universitatea din Cluj, Vasile Pârvan a rostit prelegerea inaugurală „Datoria vieţii noastre'' (1919), a prezentat la Universitatea din Bucureşti dialogul platonic „Anaxandros'' (1920) dedicat tragediei greceşti, şi prelegerea despre „Ritmul istoric'' (1920). Alături de cursuri de istorie antică, a predat despre istoria religiilor: „Doctrinele salvării'' (1919), „Originea dramei antice'' (1920) şi „Istoria gândului liric în lumea mediteraneană'' (1922).A colaborat cu Academie des Inscriptions (Franţa) şi cu Academia dei Lincei (Italia), a redactat regulamentul şcolilor române din Roma şi Paris, a fondat cu Aristide Blank, D. Gusti şi Marin Simionescu-Râmniceanu, Editura Cultura Naţională (1920) şi a formulat inscripţiile pentru Arcul de Triumf din Bucureşti. De asemenea, a ţinut cursuri, a conferenţiat în ţară şi străinătate, a colaborat la publicaţii ştiinţifice, a întreţinut o permanentă corespondenţă cu oamenii de ştiinţă români şi străini, a participat la congrese ştiinţifice internaţionale.

A studiat îndeaproape istoria geto-dacilor, concepând şi realizând o operă monumentală „Getica.O protoistorie a Daciei în mileniul I a. Hr.'', în care, pentru prima dată, s-au găsit adunate la un loc şi interpretate istoric descoperirile arheologice şi numismatice din Dacia preromană. De asemenea, este autorul unor lucrări de referinţă, între care: volumul „M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus. „Studiu istoric'' (1909); „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman'' (1911);„Cetatea Tropaeum.Consideraţii istorice'' (1911); „Ştiri noi despre Dacia Malvensis'' (1913-1914); „Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane'' (1919), „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării'' (1923); „Dacia Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene'' (1937) ş.a.În afara lucrărilor de strictă specialitate, Vasile Pârvan a publicat eseuri de filosofia culturii şi estetică, prelegeri şi discursuri comemorative.

Concepţia sa despre istorie a expus-o în lucrarea „Idei şi forme istorice'' (1920). A mai lăsat un volum de „Memoriale'' (1923). A iniţiat, pe când era director al Şcolii Române din Roma (1923), apariţia a două anuare ale acesteia: „Ephemeris Dacoromana'' şi „Diplomatarium italicum''.Personalitate de frunte a ştiinţei istorice româneşti, Vasile Pârvan a fost delegat permanent şi secretar al Uniunii Academice Internaţionale (din 1920) şi membru fondator al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice şi profesor agregat la Sorbona (1926), precum şi membru al unor organisme de prestigiu: Comisia Monumentelor Istorice, Institutul Arheologic German (din 1914), Academia Pontificale din Roma (de Arheologie), Academia dei Lincei (1927).

Membru corespondent (18 mai 1911) şi membru titular (18 mai 1913); vicepreşedinte (12 iun. 1920-6 iun. 1923) şi secretar general (6 iun. 1923-8 iun. 1927) al Academiei Române. A fost secretar al PEN-Clubului român (1923).S-a stins din viaţă la 26 iunie 1927. Prin testament, şi-a lăsat averea Academiei Române, iar biblioteca a donat-o Şcolii Române de la Roma.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Parvan_Vasile_-_Datoria_vietii_noastre

http://www.autorii.com/scriitori/vasile-parvan/index.php

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/06/26/documentar-90-de-ani-de-la-moartea-istoricului-vasile-parvan-intemeietor-al-arheologiei-romanesti-04-02-00

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/716/6/Anca_Sarghie_Radu_Stanca_si_obsesia_Thalie_prefata.pdf

http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Vasile+P%E2rvan&d=Datoria+vie%FEii+noastre

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Alma_Mater_Napocensis_–_Idealul_Universităţii_moderne:_prelegeri_inaugurale_la_Universitatea_din_Cluj_în_perioada_interbelică_%281919-1940%29_/_ediţie%2C_studiu_introductiv_şi_note:_Vasile_Puşcaş._-_Bucureşti:_Editura_Fundaţiei_Culturale_Române.

$$$

 S-a întâmplat în 3 noiembrie1927: În această zi, s-a născut actorul polonez Zbigniew Cybulski, figură emblematică a cinematografului polonez al anilor '50-'60. Zbigniew Cybulski a fost un actor polonez de teatru și film, una dintre cele mai proeminente figuri ale generației sale și unul dintre cei mai populari actori polonezi din secolul al XX-lea. Zigniew Cybulski se naște în Kniaze, un mic sătuc polonez de lângă Stanislawow (acum Ivano-Frankivsk, Ucraina). După terminarea celui de-al doilea război mondial, este admis la Școala Superioară de Teatru din Cracovia (Panstwowa Wyzsza Szkola Teatralna im. Ludwika Solskiego). Pe durata studiilor, joacă la Teatrul Academic din Cracovia. După absolvire, în 1953, se mută la Gdansk, unde se angajează la Teatrul Wybrzeze, a cărui director era Leon Schiller - unul dintre cei mai influenți regizori polonezi din acea perioadă.

La Wybrzeze, Cybulski îl întâlnește pe Bogumil Kobiela, și între cei doi actori se leagă o prietenie strânsă. Anume cu Kobiela Cybulski fondează Teatrul Studențesc Bim-Bom, care în scurt timp devine faimos.În 1954 debutează pe marele ecran - în „Kariera", unde primește un rol minor.Primul rol principal în primește în 1958, în fimul „Krzyz Walecznych" de Kaziemierz Kutz. Tot în acest an mai apar două filme cu Zbigniew Cybulski în rol principal: „Osmy dzien tygodnia" (A opta zi a săptămânii) de Aleksander Ford și „Popiol i diament" (Cenușă și diamant) de Andrzey Wajda.Prestația din „Popiol i diament" îi aduce aprecierea criticilor și a publicului. Însuși marele Andrzey Wajda l-a numit „cel mai bun tânăr actor" și „actorul cu care am avut cea mai mare plăcere de a lucra împreună".Este apreciat și în Occident - în 1960, primește o nominalizare la premiile BAFTA, la categoria „Cel mai bun actor străin".

Pe lângă jocul actoricesc, Cybulski mai impresionează cu ceva în „Popiol i diament" și anume prin stilul lui vestimentar revoluționar pentru un stat socialist: hainele de piele și ochelarii de soare mari șochează publicul conservator și oficialii de partid, în schimb tinerii îl adulează. Toate acestea, combinate cu caracterul dezinvolt și carisma proprie, îi consolidează renumele de rebel nonconformist, iar în Occident este numit „James Dean al Poloniei". Din păcate, comparația nu a fost foarte inspirată, căci ca și marele actor american, Cybulski va muri foarte tânăr, în plină expansiune artistică. La începutul anilor '60 se mută la Varșovia, unde se alătură Teatrului Experimental Wagabonda. Deasemenea, apare și pe scena Teatrului Ateneus.Cel mai faimos film al său (alături de „Cenușă și diamant") este „Recopis znaleziony w Saragossie" (Manuscrisul din Saragosa, 1965) de Wojciech Has.Pe 8 ianuarie 1967, pe când se întorcea de la filmările unui nou film, aflându-se pe peronul 3 al gării din Wroclaw, Cybulski a încercat să sară în trenul deja în mișcare (ceea ce făcea destul de des), a alunecat de pe scara vagonului și a căzut sub tren. După o oră, se stinge în spitalul orășenesc din Wroclaw.A fost îngropat cu onoruri la Katowice. Ca fapt divers, în trenul care l-a strivit călătorea Marlene Dietrich, o veche prietenă a actorului. Cybulski își luase rămas bun de la marea actriță germană doar cu câteva minute înainte de accidentul fatal...

Moartea prematură a lui Zbigniew Cybulski a șocat lumea artistică a Poloniei, printre cei mai afectați fiind regizorul Andrzey Wajda, pentru care Cybulski a fost o sursă permanentă de inspirație. După o perioadă lungă de depresie provocată de moartea actorului, în 1969, Wajda regizează „Wszystko na sprzedaz" („Totul este la vânzare") - o cvasibiografie a vieții actorului și un semn de omagiu și nostalgie din partea lui Wajda.În 1996, cititorii ziarului „Time" l-au ales Cel mai bun actor polonez din toate timpurile. Câțiva ani mai târziu i-a fost conferită o stea personală pe Aleea Starurilor din Lodz.Un amănunt interesant din viața actorului - a fost verișor primar cu viitorul general Wojciech Jaruzelski, care în anii '80 a fost ultimul lider al Poloniei socialiste.

Filmografia sa cuprinde:

1953-1954 O noapte de amintiri (Celuloza), regia Jerzy Kawalerowicz

1954 Generație (Pokolenie), regia Andrzej Wajda

1954 Kariera, regia Jan Koecher

1954 Sub steaua frigiană (Pod gwiazdą frygijską), r. Jerzy Kawalerowicz

1955 Trzy starty, regia Ewa și Czesław Petelscy, Stanisław Lenartowicz

1956 Koniec nocy, r. Paweł Komorowski și Julian Dziedzina

1956 Tajemnica dzikiego szybu, r. Wadim Berestowski

1957 Wraki, r. Ewa și Czesław Petelscy

1958 Ósmy dzień tygodnia, r. Aleksander Ford

1958 Cenușă și diamant (Popiół i diament), r. Andrzej Wajda

1958 Krzyż Walecznych, r. Kazimierz Kutz

1959 Trenul de noapte (Pociąg), r. Jerzy Kawalerowicz

1960 Do widzenia, do jutra, r. Janusz Morgenstern

1960 Inocenții fermecători (Niewinni czarodzieje), r, Andrzej Wajda

1961 Rozstanie, r. Wojciech Has

1961 Le thé à la menthe, r. Pierre Kafian

1962 Dragoste neîmplinită/Arta de a fi iubit (Jak być kochaną), r. Wojciech Has

1962 Păpușa (La Poupée), r. Jacques Baratier

1962 Dragostea la 20 de ani (L’amour à vingt ans), scheciul V, r. Andrzej Wajda

1963 Ich dzień powszedni, r. Aleksander Ścibor-Rylski

1963 Milczenie, r. Kazimierz Kutz

1963 Nu vor fi divorțuri (Rozwodów nie będzie), r. Jerzy Stefan Stawiński

1963 Ucigașul și fata (Zbrodniarz i panna), r. Janusz Nasfeter

1964 Att alska, r. Jörn Donner

1964 Giuseppe la Varșovia (Giuseppe w Warszawie), r. Stanisław Lenartowicz

1964 Pinguinul (Pingwin), r. Jerzy Stefan Stawiński

1964 Manuscrisul de la Saragossa (Rękopis znaleziony w Saragossie), r. Wojciech Has

1965 Jutro Meksyk, r. Aleksander Ścibor-Rylski

1965 Salto, r. Tadeusz Konwicki

1965 Sam pośród miasta, r. Halina Bielińska

1966 Mâine Mexicul (Jutro Meksyk), r. Aleksander Ścibor-Rylski

1966 Przedświąteczny wieczór, r. Jerzy Stefan Stawiński

1966 Szyfry, r. Wojciech Has

1967 Cu toată viteza înainte (Cała naprzód), regia Stanisław Lenartowicz

1967 Criminalul lasă urme (Morderca zostawia ślad), r. Aleksander Ścibor-Rylski

1967 Jowita, r. Janusz Morgenstern

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/zbigniew-cybulski-4738/

http://www.cinemarx.ro/persoane/Zbigniew-Cybulski-123877.html?biografie

https://ro.sparklyword.com/zibulsky-zbigniew

https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/cenusa-si-diamant

https://tribuna-magazine.com/andrzej-wajda-ultimul-mohican-al-filmului-european-din-secolul-trecut/