$$$

 IZVOARE DESPRE ROMÂNI

De la retragerea aureliană la apariția vlahilor în izvoare

Retragerea aureliană (271–275 d.Hr.)

Împăratul Aurelian a decis evacuarea Daciei Traiane (provincia de la nord de Dunăre) în urma presiunii crescânde a triburilor migratoare (carpi, goți) și a dificultățîi de a apăra teritoriul dincolo de limesul natural al fluviului. Administrația a fost mutată în sudul Dunării, în Dacia Aureliană, iar populația locală daco-romană se presupune că nu a dispărut, ci a rămas în mare parte pe loc, amestecându-se cu migratorii.

Dar a fost oare așa de simplu?

Valurile migratoare pe teritoriul României de astăzi menționate în istorie

• Goții (sec. III–IV): documentați arheologic în zona Moldovei și Munteniei. Sunt implicați în conflicte cu Imperiul Roman (ex. bătălia de la Abrittus, 251).

• Hunicii (sec. IV–V): după 375 pătrund în Panonia și exercită control și asupra spațiului carpato-danubian. Attila este menționat cu reședința lângă Tisa.

• Gepizii (sec. V–VI): stabiliți în Transilvania, cu centrul la Apahida (necropole bogate atestă prezența lor). Sunt înfrânți în 567 de către avari și longobarzi.

• Avarii (sec. VI–VIII): creează un kaganat întins în Câmpia Panonică, influența lor resimțindu-se și în Transilvania și Banat.

• Slavii (sec. VI–VII): se stabilesc masiv în Balcani și pe teritoriul actual al României, lăsând o puternică amprentă lingvistică și toponimică.

• Maghiarii (sec. IX–X): trec Carpații și se stabilesc în Câmpia Panonică (aprox. 895), influențând apoi Transilvania.

• Bulgarii (sec. VII–X): inițial turanici, apoi slavizați, își extind autoritatea și asupra Dobrogei.

Primele mențiuni ale vlahilor

• Termenul „vlah” (sau „blach”, „valach”) apare în izvoare bizantine și occidentale în legătură cu populațiile romanizate din Balcani și nordul Dunării.

• sec. X: Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbește despre „vlahii balcanici” în De Administrando Imperio.

• sec. XI (cca. 976–1020): izvoare bizantine amintesc de „vlahii” din Tesalia și Macedonia.

• 1095: Gesta Hungarorum îi menționează pe vlahi în Transilvania.

• sec. XII: cronica lui Ioan Kinnamos menționează vlahii la nord de Dunăre.

Astfel, primele mențiuni clare ale vlahilor apar abia între secolele XI–XII, adică la câteva secole după încheierea marilor migrațîi, întăi la sud de Dunăre, iar mai tărziu și în nordul Dunării, pe teritoriul României de astăzi.

Deci ce concluzii putem trage de aici, în fața evidenței, a izvoarelor scrise și arheologice?

Vă amintesc în acest context de fragmentul din Cartea a II-a a Miracolelor Sfântului Dumitru (redactată la începutul secolului al IX-lea), care descrie exact etnogeneza poporului astăzi român sau aromân din romanii latini ai fostului imperiu, amestecați cu bulgari, avari și "ceilalți".

"Slovenii şi Avarii devastând aproape tot Iliricul şi Tracia, până la zidurile Bizanţului, duseră toată populațiunea de aici dincolo de Dunăre, în partea spre Panonia ce avea de capitală Syrmium. Aici haganul Avarilor aşeză tot poporul captiv ca şi supus, care amestecându-se cu Bulgarii şi Avarii şi cu ceilalți păgâni şi înmulţindu-se prin copii, crescu în popor foarte estins şi mare. Iar fiii păstrară de la părinți firea neamului lor şi datinele romane, precum şi credinţa ortodoxă şi sfântul botez...."

$$$

 IZVOARE DESPRE ROMÂNI

De la retragerea aureliană la apariția vlahilor în izvoare

Retragerea aureliană (271–275 d.Hr.)

Împăratul Aurelian a decis evacuarea Daciei Traiane (provincia de la nord de Dunăre) în urma presiunii crescânde a triburilor migratoare (carpi, goți) și a dificultățîi de a apăra teritoriul dincolo de limesul natural al fluviului. Administrația a fost mutată în sudul Dunării, în Dacia Aureliană, iar populația locală daco-romană se presupune că nu a dispărut, ci a rămas în mare parte pe loc, amestecându-se cu migratorii.

Dar a fost oare așa de simplu?

Valurile migratoare pe teritoriul României de astăzi menționate în istorie

• Goții (sec. III–IV): documentați arheologic în zona Moldovei și Munteniei. Sunt implicați în conflicte cu Imperiul Roman (ex. bătălia de la Abrittus, 251).

• Hunicii (sec. IV–V): după 375 pătrund în Panonia și exercită control și asupra spațiului carpato-danubian. Attila este menționat cu reședința lângă Tisa.

• Gepizii (sec. V–VI): stabiliți în Transilvania, cu centrul la Apahida (necropole bogate atestă prezența lor). Sunt înfrânți în 567 de către avari și longobarzi.

• Avarii (sec. VI–VIII): creează un kaganat întins în Câmpia Panonică, influența lor resimțindu-se și în Transilvania și Banat.

• Slavii (sec. VI–VII): se stabilesc masiv în Balcani și pe teritoriul actual al României, lăsând o puternică amprentă lingvistică și toponimică.

• Maghiarii (sec. IX–X): trec Carpații și se stabilesc în Câmpia Panonică (aprox. 895), influențând apoi Transilvania.

• Bulgarii (sec. VII–X): inițial turanici, apoi slavizați, își extind autoritatea și asupra Dobrogei.

Primele mențiuni ale vlahilor

• Termenul „vlah” (sau „blach”, „valach”) apare în izvoare bizantine și occidentale în legătură cu populațiile romanizate din Balcani și nordul Dunării.

• sec. X: Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbește despre „vlahii balcanici” în De Administrando Imperio.

• sec. XI (cca. 976–1020): izvoare bizantine amintesc de „vlahii” din Tesalia și Macedonia.

• 1095: Gesta Hungarorum îi menționează pe vlahi în Transilvania.

• sec. XII: cronica lui Ioan Kinnamos menționează vlahii la nord de Dunăre.

Astfel, primele mențiuni clare ale vlahilor apar abia între secolele XI–XII, adică la câteva secole după încheierea marilor migrațîi, întăi la sud de Dunăre, iar mai tărziu și în nordul Dunării, pe teritoriul României de astăzi.

Deci ce concluzii putem trage de aici, în fața evidenței, a izvoarelor scrise și arheologice?

Vă amintesc în acest context de fragmentul din Cartea a II-a a Miracolelor Sfântului Dumitru (redactată la începutul secolului al IX-lea), care descrie exact etnogeneza poporului astăzi român sau aromân din romanii latini ai fostului imperiu, amestecați cu bulgari, avari și "ceilalți".

"Slovenii şi Avarii devastând aproape tot Iliricul şi Tracia, până la zidurile Bizanţului, duseră toată populațiunea de aici dincolo de Dunăre, în partea spre Panonia ce avea de capitală Syrmium. Aici haganul Avarilor aşeză tot poporul captiv ca şi supus, care amestecându-se cu Bulgarii şi Avarii şi cu ceilalți păgâni şi înmulţindu-se prin copii, crescu în popor foarte estins şi mare. Iar fiii păstrară de la părinți firea neamului lor şi datinele romane, precum şi credinţa ortodoxă şi sfântul botez...."

$$$

 ACTUALITATEA PACTULUI MOLOTOV - RIBBENTROP

Atitudinea regimului lui Vladimir Putin față de Pactul germano-sovietic, semnat la Moscova pe 23 august 1939, acum 85 de ani, a avut o evoluție emblematică pentru radicalizarea sa, revizionismul său și ambițiile sale imperiale. Pactul și protocolul secret al acestuia sunt folosite astăzi de Kremlin pentru a justifica războiul purtat împotriva Ucrainei.

Existența unui protocol secret, care a dus la anexarea de către URSS a unei părți din teritoriul polonez, a statelor baltice și a Basarabiei (Moldova), a fost dezvăluită la procesul de la Nürnberg, dar a fost negată de regimul sovietic până în 1989. În contextul favorabil al perioadei gorbacioviste, balticii au cerut publicarea acestuia, și a fost creată o comisie, condusă de Egor Iakovlev, arhitectul perestroikăi, care a declarat pe 23 decembrie 1989, în fața Congresului deputaților poporului, că „protocolul secret din 23 august 1939 reflectă clar esența stalinismului. […] Face parte din cele mai periculoase rămășițe ale câmpului minat pe care l-am moștenit și trebuie acum făcut public”. A fost adoptată o rezoluție care declară acest protocol „nul și neavenit de la momentul semnării sale”.

În august 2009, Vladimir Putin a publicat un articol în cotidianul polonez Gazeta Wyborcza. În timp ce critica atitudinea Franței și Marii Britanii, semnatarele acordurilor de la München din 1938, cel care era atunci premierul lui Dmitri Medvedev considera că există „toate motivele pentru a condamna, fără nicio ezitare, Pactul Molotov-Ribbentrop”. „Înțelegem astăzi, scria el atunci, că orice formă de înțelegere cu regimul nazist era inacceptabilă din punct de vedere moral și nu avea nicio perspectivă de realizare practică”. „Pentru poporul țării noastre, al cărui destin a fost deformat de regimul totalitar, sensibilitatea polonezilor față de Katyn este bine înțeleasă”, admitea chiar Vladimir Putin.

Anexarea Crimeei de către Rusia în martie 2014 a provocat o schimbare de atitudine la Moscova. Unele dintre argumentele avansate pentru a justifica această încălcare flagrantă a dreptului internațional amintesc de discursul lui Molotov din 17 septembrie 1939, ziua în care trupele sovietice au intrat pe teritoriul polonez. Kremlinul invoca astfel absența unui guvern legitim la Kiev din cauza „loviturii de stat” (revoluția Maidan) și necesitatea de a proteja populațiile vorbitoare de limbă rusă. În noiembrie 2014, în timpul unei discuții cu istorici, Vladimir Putin declara: „Uniunea Sovietică a semnat un tratat de neagresiune cu Germania. Se spune: este rău. Dar este rău dacă Uniunea Sovietică nu voia să lupte?”. Acest tratat, adăuga președintele rus, a oferit un răgaz URSS-ului pentru a-și întări armata. Câteva luni mai târziu, primind-o pe Angela Merkel, explică că URSS a semnat un pact cu Berlinul când „și-a dat seama că era lăsată singură în fața Germaniei hitleriste”. El adaugă că Polonia, care a anexat o parte din teritoriul cehoslovac, a fost „ea însăși victima politicii pe care încerca să o promoveze în Europa”. Vladimir Putin își exprimă sprijinul pentru ministrul culturii, Vladimir Medinski, care califică Pactul drept un „succes eminent” al diplomației sovietice. Președintele rus compară anexarea Crimeei cu reunificarea germană, iar unii istorici fac o paralelă între „națiunile divizate” rusă și germană. Andranik Migranian consideră astfel esențială diferențierea comportamentului lui Hitler „înainte de 1939 și după 1939”. Dacă Führer-ul s-ar fi limitat la realizarea a ceea ce Bismarck nu a putut înfăptui, ar fi „intrat în istoria țării sale ca un politician de mare clasă”, afirmă el.

„Pentru mine, ceea ce contează nu sunt granițele și teritoriile naționale, ci destinul oamenilor”, declara Vladimir Putin, la începutul anului 2016, într-un interviu pentru tabloidul german Bild, cuvinte care trădează o ambiție revizionistă din ce în ce mai puțin ascunsă. La scurt timp după, el afirmă că granițele Rusiei „nu se termină nicăieri”.

„Granițele anterioare ale imperiului rus”

În 2019, anul celei de-a 80-a aniversări a semnării sale, Pactul germano-sovietic devine un subiect important de memorie istorică. Kremlinul pune capăt controverselor legate de existența protocolului secret, publicând online originalele sovietice ale documentului. Serghei Narîșkin, directorul Serviciului de Informații Externe (SVR) și președinte al Societății de Istorie Rusă, amintește că, după ce a trecut granițele poloneze, pe 17 septembrie 1939, „Armata Roșie a ajuns în cinci zile la granițele anterioare ale imperiului rus”. Vladimir Medinski, președintele Societății de Istorie Militară Rusă, a salutat acest eveniment ca fiind un „triumf diplomatic al URSS”, deoarece „prioritatea era apărarea intereselor unui stat suveran – al nostru”, și nu „fanteziile și presupunerile abstracte, precum ‘considerațiile’ umanitare, ca valorile europene, care, din păcate, existau doar în mintea unor idealiști și nu la politicienii realiști”. Ministrul rus al Culturii face o comparație între acordurile de la Yalta și un „Pact de neagresiune, la scară globală”, încheiat între „două mari proiecte de dimensiuni civilizaționale – sovietic și american – privind regulile de competiție, autolimitare voluntară și instituțiile dreptului internațional”.

Adoptarea de către Parlamentul European, pe 19 septembrie 2019, a unei rezoluții privind „importanța memoriei europene pentru viitorul Europei” a determinat Ministerul de Externe Rus (MID) să denunțe această acțiune ca fiind o „falsificare grosolană a istoriei și o încercare de a pune semnul egal între Germania nazistă și URSS”, ale cărui popoare „au eliberat Europa de fascism cu prețul unor sacrificii imense”.

Președintele rus intervine în această dezbatere, care, treptat, se concentrează asupra Ucrainei. În decembrie 2019, el declară că, pentru Germania, „tratatul de la Versailles a devenit simbolul unei nedreptăți strigătoare la cer și al unei umilințe naționale”. Granițele noilor state europene „au fost trasate arbitrar de învingătorii Primului Război Mondial”, acuzații pe care președintele rus le va relua aproape cuvânt cu cuvânt pentru a descrie situația geopolitică a Rusiei din 1917 și din 1991, cu trei zile înainte de agresiunea asupra Ucrainei.

Într-un articol lung publicat în iunie 2020 în revista The National Interest, Vladimir Putin subliniază că liderii polonezi sunt „pe deplin responsabili pentru tragedia” suferită de țara lor în 1939. Refuzând un acord militar cu Marea Britanie, Franța și URSS, ei „și-au aruncat poporul sub tăvălugul mașinii de distrugere naziste”, consideră președintele rus, care afirmă că anexarea statelor baltice de către URSS s-a realizat „pe o bază contractuală, cu consimțământul autorităților alese”. În articolul său despre „unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor” (iulie 2021), el acuză din nou bolșevicii că au făcut „cadouri teritoriale” altor popoare. „Un lucru este clar, afirmă el, Rusia a fost spoliată”. Putin salută faptul că, în 1939, URSS a recuperat teritorii cucerite de Polonia și că, în 1940, republica ucraineană a integrat o parte din Basarabia, ocupată de România după 1918, precum și nordul Bucovinei. Președintele rus promulgă apoi o lege care interzice orice paralelă între „obiectivele și deciziile” celui de-al Treilea Reich și regimul sovietic, precum și contestarea „misiunii umanitare a URSS în eliberarea țărilor europene”.

Sfere de influență

„Pentru prima dată de la era Gorbaciov […], puterea rusă nu își acoperă capul de cenușă și nu cere scuze comunității internaționale pentru pactul de neagresiune ‘criminal’ dintre URSS și Germania, încheiat de ‘tiranul’ Stalin”, se bucură Igor Chichkin, directorul Institutului CSI. „Împărțirea sferelor de influență nu a fost niciodată ilegală”, afirmă acest istoric, convins că „astăzi, Occidentul este ostil sferelor de influență doar pentru că, după prăbușirea Uniunii Sovietice, a făcut din întreaga lume propria sa sferă de influență”. „Odată cu lumea multipolară care prinde contur, sferele de influență redevin o practică normală în relațiile dintre marile puteri, favorizând reducerea tensiunilor internaționale”, explică Igor Chichkin. Succesor de drept al imperiului rus, URSS avea, în opinia sa, „datoria de a restabili integritatea teritorială a statului”, de a „recupera teritoriile luate de separatiști (balți, finlandezi și polonezi) și de alte state (România)”.

În decembrie 2021, în timp ce armata rusă își intensifică presiunea la granițele Ucrainei, Kremlinul transmite Statelor Unite și membrilor NATO două proiecte de acorduri al căror scop este de a face ca Occidentul să recunoască de jure Europa Centrală, de Est și statele baltice ca sferă de influență a Rusiei. Invazia Ucrainei radicalizează și mai mult discursul oficial rus. Vladimir Putin critică colaborarea dintre regimul nazist și ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uitând că „colaborarea” cu regimul nazist – termen folosit de Stalin în scrisoarea sa către Hitler din 21 august 1939 – s-a concretizat prin represiunea și deportarea a sute de mii de balți și polonezi, prin predarea comuniștilor germani către Hitler (exemplul Milenei Buber-Neumann, predată Gestapoului) și prin livrarea către Reich a milioane de tone de materii prime și produse strategice care alimentau mașina de război germană.

Vladimir Putin justifică invazia Ucrainei, pe 24 februarie 2022, afirmând că „încercările de a îmbuna agresorul înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei au fost o greșeală care ne-a costat scump (…). Nu vom repeta această greșeală a doua oară”. În aprilie, el promulgă o lege care pedepsește orice comparație între „obiectivele și acțiunile” URSS și cele ale Germaniei naziste. Putin atacă din nou Polonia, afirmând că naționaliștii polonezi „visează să recupereze ceea ce consideră a fi teritoriile lor istorice, adică regiunile vestice pe care Ucraina le-a obținut în urma deciziei lui Stalin de după al Doilea Război Mondial”. Din acest motiv, potrivit lui, „Rusia este singurul adevărat garant al integrității teritoriale și suveranității Ucrainei în granițele sale actuale” (sic).

La fel ca Vladimir Putin, Serghei Narîșkin atribuie Poloniei intenții agresive față de Ucraina occidentală și o acuză că așteaptă momentul propice pentru a controla partea vestică a Ucrainei, „visul naționaliștilor polonezi”. Un politolog de renume precum Fiodor Lukianov evocă precedentele istorice (Rzeczpospolita) și concluzionează că, în situația actuală, „modificarea alianțelor și a granițelor devine posibilă”. Într-un interviu cu Tucker Carlson, în februarie 2024, Vladimir Putin afirmă că, prin atitudinea sa „intransigentă” din 1939, Varșovia nu i-ar fi „lăsat lui Hitler altă alegere decât să-și pună în aplicare planurile în Polonia” și se bucură că „Rusia, care se numea atunci Uniunea Sovietică, și-a recuperat pământurile istorice”.

Analizele publicate recent în Rusia cu ocazia celei de-a 85-a aniversări a Pactului germano-sovietic depășesc cu mult dimensiunea sa defensivă („non-agresiune”), concentrându-se pe justificarea extinderii teritoriale și a puterii geopolitice. Mai mulți istorici apropiați de Kremlin afirmă că URSS a recuperat în mod legitim teritoriile pierdute la finalul Primului Război Mondial, justificând astfel modificarea frontierelor prin forță.

Konstantin Zalesski, vicepreședinte al asociației istoricilor specializați în Al Doilea Război Mondial, subliniază că URSS și-a extins teritoriul aproape fără vărsare de sânge, anexând Belarusul de Vest, Ucraina de Vest, statele baltice și Basarabia. Cu toate acestea, critică faptul că Moscova a subestimat intențiile lui Hitler, care considera Pactul drept un simplu „șervețel de hârtie”[1].

Viaceslav Nikonov, nepotul lui Molotov și vicepreședinte al Comisiei pentru Afaceri Externe din Duma de Stat, explică faptul că Stalin însuși a insistat ca pactul de non-agresiune să fie completat cu un acord de delimitare a sferelor de influență pentru a obține de la Polonia „restituirea” teritoriilor pierdute în 1920. Cu toate acestea, Nikonov nu menționează de ce liderii sovietici, inclusiv Molotov, au negat întotdeauna existența protocolului secret al acestui „triumf diplomatic”[2].

Alte figuri, precum Oleg Haviț, susțin că până și înfrângerile suferite în războiul cu Finlanda erau justificate, deoarece pierderile sovietice au fost compensate prin câștiguri teritoriale în Finlanda. URSS a reușit astfel să-și extindă teritoriul și să creeze noi republici sovietice „aproape fără niciun foc de armă”[3].

Mihail Miagkov, director științific al Societății de Istorie Rusă, consideră că „acest tratat este cea mai mare realizare a politicii noastre externe și a liderilor supremi ai Uniunii Sovietice din tot secolul XX”[4]. Potrivit lui Miagkov, cel mai important este faptul că URSS a demonstrat puterilor occidentale că nu mai este „țapul ispășitor” al acestora. El argumentează că „atunci, la fel ca și acum, Occidentul ne tratează ca pe o putere pe care o poate înșela și supune”.

Viaceslav Nikonov afirmă, fără rețineri, că în al Doilea Război Mondial, URSS s-a luptat cu același „Occident colectiv”, subliniind că „toate statele membre actuale ale Uniunii Europene sunt foste membre ale coaliției hitleriste” și că acestea nu pot ierta Rusia pentru victoria din război.

„În realitate, toate statele membre actuale ale Uniunii Europene sunt foste membre ale coaliției hitleriste. Sunt toți niște perdanți ai celui de-al Doilea Război Mondial. Și nu ne pot ierta pentru asta”, susține descendentul lui Molotov. Konstantin Zalesski are un discurs similar. Occidentalii au transformat pactul Molotov-Ribbentrop într-un „mit istoric” din trei motive: doresc să „șteargă datoria lor morală considerabilă” față de URSS și Rusia, să facă URSS responsabilă pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, iar în cazul țărilor baltice, al Poloniei și al Ucrainei, doresc să își consolideze legitimitatea și să „construiască legenda existenței lor statale”.

Pactul este folosit ca un pretext pentru a justifica războiul purtat de Rusia în Ucraina. „Toate granițele Ucrainei din 1991 sunt cadouri ale lui Lenin, Stalin și Hrușciov”, afirmă Mihail Miagkov. „Ucraina occidentală este un teritoriu care a fost dobândit datorită lui Stalin și Uniunii Sovietice, în realitate, datorită Rusiei ca principală republică”.

NOTE

[1] Konstantin Zalesski, „Mitul ‘vinovăției’ URSS: de ce Occidentul demonizează pactul Molotov-Ribbentrop” (în rusă), ria.ru, 23.08.2024

[2] „Și Stalin i-a spus lui Ribbentrop – să-l sunăm pe Hitler” (în rusă), interviu cu Viaceslav Nikonov, kp.ru, 22.08.2024

[3] Oleg Haviț, „Pactul ‘criminal’. Pământurile care trebuie restituite Ucrainei, Lituaniei și Moldovei”, regnum.ru, 23.08.2024

[4] Mihail Miagkov, „Pactul Molotov-Ribbentrop a scutit URSS de pierderi și mai mari în război”, vz.ru, 23.08.2024

Sursa: 

Telos-eu.com (Bernard Chappedelaine , L’actualité du pacte Molotov-Ribbentrop)

$$$

 APHRA BEHN

Aphra Behn (14 decembrie 1640 – 16 aprilie 1689) a fost o dramaturgă, poetă și romancieră, cunoscută ca fiind prima femeie britanică care și-a câștigat existența din scris.

Născută în Wye, Kent, Anglia, în copilărie a fost dusă în Surinam (probabil de părinții ei), care la acea vreme era o posesiune engleză.

În timp ce se afla acolo, Aphra a descoperit legenda prințului african Oroonoko și a iubitei sale Imoinda. Aceasta a inspirat mai târziu ceea ce a devenit cel mai cunoscut roman al ei, Oroonoko . De asemenea, are distincția de a fi prima femeie britanică care și-a câștigat existența din scris.

Întoarcerea în Anglia din Surinam

Aphra s-a întors în Anglia cândva între 1658 și 1664, după ce a atins vârsta majoratului. La scurt timp după presupusa ei întoarcere în Anglia din Surinam, Behn s-ar fi putut căsători cu Johan (scris și ca Johann sau John) Behn. Se știu foarte puține lucruri despre el, în afară de faptul că era german sau olandez și posibil comerciant.

Căsătoria a fost scurtă, deși nu se știe dacă s-a datorat văduviei sau separării, însă Aphra a continuat să folosească „doamna Behn” ca nume profesional.

Spiritul și farmecul Aphra au adus-o cumva la curtea lui Carol al II-lea, iar regele a trimis-o în servicii secrete ca spion politic la Anvers în timpul celui de-al doilea război anglo-olandez. Ea a folosit numele de cod Astrea , pe care l-a folosit ulterior ca pseudonim pentru unele dintre scrierile sale.

Deși și-a îndeplinit cu succes obiectivele misiunii sale, legenda spunea că nu a fost niciodată plătită pentru serviciile sale de spionaj. Întorcându-se în Anglia fără un ban, se spune adesea că a ajuns la închisoarea pentru datornici, deși această parte a poveștii poate fi sau nu adevărată.

Un dramaturg prolific

Istoria ei a devenit mai clară și verificabilă prin fapte atunci când și-a început cariera de scriitoare. Se săturase de politică (deși a continuat să critice whigii). Din anii 1670 până în anii 1680, a fost una dintre cele mai prolifice dramaturge din Marea Britanie.

Din acest moment încoace, ea s-a întreținut din scrierile sale. Printre piesele sale s-au numărat Căsătoria forțată sau mirele gelos (1671); Prințul îndrăgostit (1671); Pofticul orașului (1677); și Hoinarul sau cavalerul exilat (în două părți, 1677 și 1681), Desfrânatul (1677), Mirele fals (1677) și Capetele rotunde (1682).

„The Rover” (1677) a fost, probabil, cea mai de succes piesă a sa și rămâne una dintre cele mai cunoscute. Amantă a regelui Carol al II-lea, Nell Gwyn, a fost o actriță celebră care a ieșit din pensie pentru a juca rolul curvei Angelica Bianca.

Behn a fost aspru criticată de unii pentru că a scris într-un stil „grosier” sau „masculin”, adică a inclus teme legate de dorința sexuală în lucrările sale. Ocazional, a scris despre dragostea dintre femei, ceea ce i-a determinat pe unii să o numească mai târziu „Sappho englezească”.

Opera ei a fost considerată riscantă, chiar șocantă și scandaloasă. Pe de altă parte, a avut mulți susținători și admiratori ai operei sale, inclusiv autori de sex masculin stimați ai timpului său.

Aphra a fost extrem de prolifică, creând și punând în scenă nouăsprezece piese, contribuind la altele și devenind prima dramaturgă renumită din Marea Britanie. Dramele ei au demonstrat o înțelegere temeinică a tehnicii scenice, iar spiritul ei a strălucit întotdeauna.

Una dintre ultimele piese ale Aphra, „Asemenea tatălui, asemenea fiului” (1682), a fost un eșec atât de mare încât nu a fost păstrată tipărită, la fel ca multe alte piese ale sale. Fuziunea companiilor de teatru pentru care a scris a făcut ca scrierea de piese să fie mai puțin profitabilă pentru ea și, deși a scris un număr mic de piese după aceasta, s-a concentrat mai mult pe alte forme de scriere.

Aphra Behn a fost mult înaintea timpului său, fiind prima englezoaică care și-a câștigat existența prin scris, ca dramaturgă, poetă și romancieră. A fost considerată scandaloasă nu doar pentru succesul într-o profesie în general închisă femeilor, ci și pentru natura explicită din punct de vedere sexual a scrierilor sale.

În „O cameră proprie” , Virginia Woolf a susținut cauza Aphrai Behn ca mare precursoare a scriitoarelor libere — deși prima carte în limba engleză a fost scrisă de Julian din Norwich, prima autobiografie a fost scrisă de Margery Kempe, prima dramaturgă și poetă din antichitate încoace a fost Hrotsvitha, iar prima scriitoare profesionistă a fost probabil Christine din Pizan.

„Toate femeile ar trebui să lase flori să cadă peste mormântul Aphrai Behn, care se află, în mod scandalos, dar destul de potrivit, în Westminster Abbey, căci ea a fost cea care le-a câștigat dreptul de a-și spune părerea.”

Transgresiv, dar de succes

Woolf a susținut că nu faptul că Behn a avut succes artistic a fost transgresiunea ei, ci faptul că a avut succes comercial. Din acest motiv, în loc să le ajute pe scriitoarele care au urmat-o, Behn le-a înrăutățit probabil situația tocmai din cauza transgresiunii sale publice, nu doar ca scriitoare, ci și ca femeie.

Aphra Behn... a câștigat, muncind din greu, suficient cât să trăiască. Importanța acestui fapt depășește orice a scris ea de fapt... căci aici începe libertatea minții sau, mai degrabă, posibilitatea ca, în decursul timpului, mintea să fie liberă să scrie ce dorește. Căci acum, după ce Aphra Behn făcuse asta, fetele puteau merge la părinții lor și să le spună: Nu trebuie să-mi dați bani; pot câștiga bani din condeiul meu. Desigur, răspunsul pentru mulți ani de acum înainte a fost: Da, trăind viața Aphrai Behn! Moartea ar fi mai bună!

Motivul ororii părinților ar fi fost opiniile publice ale lui Behn despre relațiile sexuale libere atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Ea nu era doar prietenă cu poetul John Dryden, ci și cu notoriul libertin John Wilmot, Lord Rochester; această prietenie singură i-ar fi ruinat reputația.

Dezamăgirea

Behn a scris destul de liber despre sex: poemul ei Dezamăgirea este foarte explicit și se referă la impotența masculină, o temă extrem de transgresivă pentru o femeie, atunci și acum.

A văzut cum, în cele din urmă, zăcea,

i-a văzut sânul ridicat gol,

robele ei largi și subțiri, prin care apare

o formă menită pentru iubire și joacă;

abandonată de mândria și rușinea ei,

își împarte cele mai blânde dulciuri,

oferindu-și inocența virginală ,

o victimă a flăcării sacre a iubirii;

în timp ce păstorul răpit zace,

incapabil să îndeplinească sacrificiul.

În această luptă atât de crudă și iubitoare,

unde iubirea și soarta erau prea severe,

bietul Lisander, disperat, și

-a renunțat la rațiune cu viața.

Acum, tot focul aprins și activ

care ar fi trebuit să aprindă partea mai nobilă,

inactiv, rece, a devenit tocit

și nu a lăsat nicio scânteie pentru o nouă dorință;

nici toate farmecele ei nu au putut mișca

sau potoli furia care îi desfrânase iubirea...

Scriind ca Astrea

Generațiile ulterioare au fost chiar mai pudice decât cea a lui Behn și, în general, nepoliticoase cu transgresivitatea lui Behn: Alexander Pope a spus despre ea: „Scena cât de lejer pășește Astrea, care pune pe picioare toate personajele!”

Behn și-a scris piesele scandaloase și pline de sex sub un pseudonim – Astrea – la fel ca mulți dintre contemporanii și succesorii ei (adesea începând cu A: Anne Finch se numea Ardelia, iar George Sand folosea numele Aurore); avea să treacă mult timp până când scriitoarele transgresive au publicat sub propriul nume. Unele femei au publicat lucrări fără niciun nume atașat; așa cum spunea Virginia Woolf, „aș îndrăzni să ghicesc că Anonim, care a scris atâtea poezii fără să le semneze, a fost adesea o femeie”.

Scrisori de dragoste între un nobil și sora sa (1684)

Romanele lui Behn erau la fel de sincere din punct de vedere sexual ca și piesele ei de teatru. În „Scrisori de dragoste între un nobil și sora sa” (1684) – un titlu transgresiv în sine – tipărită inițial anonim, tânăra inocentă Silvia i s-a dăruit lui Philander (indiciul se află în numele lui, Silvia) și acum regretă acest lucru. Scrisoarea ei către el este extrem de erotică; Behn, în rolul Silviei, încalcă aici limitele a ceea ce ar trebui să spună o tânără „inocentă”. Aceasta este una dintre primele descrieri ale dorințelor sexuale ale unei femei publicate de o femeie de la Margery Kempe încoace și mult mai explicită.

Recunosc, pentru că pot să o recunosc, acum cerul și tu sunteți martori ai rușinii mele, recunosc cu toată această iubire, cu toată această pasiune, atât de vastă, atât de adevărată și atât de neschimbătoare, că am dorințe, dorințe noi, neobișnuite, la fiecare gând la tine simt o tulburare ciudată în sângele meu, care gâfâie și arde în fiecare venă și mă face să roșesc, să oftez și să devin nerăbdător...

Ce-ar fi dacă stăteam întins în pat, dezbrăcat, fără să-mi fac griji pentru soartă, cu pieptul larg și ușor accesibil, cu hainele pregătite, subțiri și îmbrăcate cu desfrânare, ca și cum s-ar fi supus cu puțină forță mâinii mele rătăcite și blânde: de ce anume, Philander, trebuie să profiți?

Ai jurat sperjur pentru că te-am ispitit? E adevărat, te-am lăsat să intri pe furiș noaptea, a cărei întuneric tăcut ți-a favorizat trădarea; dar o, Philander, nu erau jurămintele tale la fel de legate de o lumânare strălucitoare, ca și cum soarele, cu toată lumina lui cumplită, ar fi fost un spectator? Ți-am insistat asupra jurămintelor în timp ce înaintai – dar o, mă tem că te-am mustrat într-un fel atât de slab și atât de slab, încât nu ți-am făcut decât să-ți amplifice și mai mult sperjururile.

Puterea ta a crescut, dar a mea, din păcate, a scăzut; până când am leșinat complet în brațele tale, lăsându-te triumfător stăpân al tuturor: nici slabele mele negări nu mă mai conving, nici mâinile mele tremurânde nu se mai opun forței tale, nebăgată în seamă zăcea comoara pentru care ai trudit, trădată și cedată frumosului cuceritor – dar oh, chinuitoare, – când ai văzut comoara și ai găsit premiul tot atât de bogat, cu ce dispreț (da, fals, dragă omule) cu ce dispreț ai privit trofeul neprețuit: ce, disprețuit!

După ce a reușit să se descurce cu Silvia, Philander o tratează imediat cu dispreț; Behn scrie despre asta ca și cum ar fi din experiență personală. Este ușor de înțeles de ce franchețea ei i-ar supăra pe părinții aspiranților la autoare.

Oroonoko (1688)

Însă transgresivitatea lui Behn nu a fost doar în legătură cu sexul: romanul ei târziu, Oroonoko (1688), este critic atât la adresa colonialismului, cât și a sclaviei și este simpatizant cu nobilul său eponim, eroul african. Acțiunea se petrece în recent fondata colonie olandeză Surinam, a cărei economie depindea în totalitate de sclavie și pe care Behn însăși o vizitase; ea însăși a devenit o adversară fermă a sclaviei. „Am fost ea însăși martoră oculară la o mare parte din ceea ce veți găsi aici scris; și ceea ce nu am putut fi martoră, am primit din gura principalului actor din această istorie, însuși Eroul.”

În mod neobișnuit pentru această perioadă, naratorul este femeie, oferindu-i lui Behn oportunitatea de a-și exprima sentimentele și opiniile într-un mod în care nu se aștepta ca autoarele să o facă. Behn se considera o scriitoare de prim rang și, cel puțin din punct de vedere comercial, cu siguranță era, dar simțea constant că trebuie să se justifice ca scriitoare.

Nu e potrivit pentru doamne

În prefața la Șansa norocoasă , citată mai sus, Behn a scris:

... Ei acuză acest lucru de vechiul scandal mereu neobișnuit - Că nu este potrivit pentru doamne: ca și cum (dacă ar fi așa cum îl spun în mod fals) doamnele ar fi obligate să audă indecențe doar din condeiele și piesele lor de teatru și unele dintre ele s-ar fi îndrăznit să le trateze cât mai natural posibil, fără cea mai mică reproșă din partea lor; și în unele dintre cele mai celebre piese ale lor le-am distrat cu lucruri pe care, dacă le-aș smulge aici din umorul și ocazia care le îndrumă și le face potrivite, obrajii lor frumoși ar căpăta poate o culoare naturală la citirea lor: totuși, nu sunt niciodată observate, pentru că le-a scris un bărbat și pot auzi că de ele se înroșesc din partea unei femei - Dar lansez o provocare ... oricărei persoane lipsite de prejudecăți care nu cunoaște autorul, să citească oricare dintre comediile mele și să le compare cu altele din această epocă și, dacă găsesc un cuvânt care poate ofensa cea mai castă ureche, mă voi supune tuturor criticelor lor iritabile; dar fie că sunt corecte sau greșite, trebuie să fie criminale, pentru că sunt femei.

$$$

 CAZUL PACEPA

Larry Watts nu este un simplu istoric interesat de România. D-l Watts este o persoană cu multe con­tacte în zona serviciilor secrete din România. Este un apropiat al generalului Ioan Talpeș, nașul de cununie al istoricului de peste Ocean, căsătorit cu o româncă. A fost chiar consilier la Cotroceni pe vremea lui Ion Iliescu. Larry Watts a fost nașul altui istoric, Kurt Treptow, condamnat la un moment dat pentru pedofilie, care gravita și el în jurul serviciilor de la București. Potrivit presei, Larry Watts ar fi fost implicat în afacerea Matser, oficial NATO arestat, la cererea autorităților olandeze, în februarie 2003 pentru fraudă, conspirație criminală și spălare de bani în favoarea firmei Tender S.A. D-l Matser a fost consilier al secretarului general NATO George Robert­son, pentru Europa de Est. Larry Watts a fost „specialist“ și în reformarea serviciilor secrete, în perioada 2001-2004, fiind apropiat de Radu Timofte.

Promovarea agresivă, lansările cu fast ale ultimelor două cărți ale lui Larry Watts, prima la Banca Națională, sub bagheta guvernatorului Mugur Isărescu, chiar la o întrunire a Grupului Bilderberg, filmul documentar difuzat și redifuzat de către TVR, tirajul și calitatea edițiilor în română și engleză tipărite de RAO, confirmă înalta protecție de care se bucură d-l Watts. Iar faptul că la lansarea unui master de studii de securitate la Universitatea din București, care-l are ca invitat pe d-l Watts, este prezentă conducerea SRI ne îndreptățește să afirmăm că în cazul de față este vorba mai mult decât de sus­ținerea unor foste sau actuale grupări din servicii, ci chiar de sprijinul staff-ului de conducere al celui mai important serviciu de informații. Larry Watts pare a fi istoricul oficios al serviciilor românești. Doar este o practică internațională ca serviciile să acorde acces la documente unor istorici apropiați, cu o bună reputație (ceea ce este discutabil în cazul dlui Watts!), care să scrie „istorii“ semioficiale ale acestor instituții, alimentând un tip de mitologie utilă mobilizării personalului angajat.

Grație acestei cărți de vizită, orice producție istoriografică a d-lui Watts este citită cu creionul în mână nu doar de către istorici și analiști politici, ci și de către foștii sau actualii slujbași ai serviciilor secrete din România și de aiurea.

Însă producțiile lui Larry Watts se înscriu în șabloanele național-comunismului anilor 1980, ale nucleului său dur de la Institutul de Istorie Militară, condus de Ilie Ceaușescu. De fapt, pare că miza acestor cărți este recuperarea moștenirii lui N. Ceaușescu, pe zona de securitate și politică externă, de o manieră tabloidă, inventând surse inexistente sau apelând la documente îndoielnice, fără să le supună unei ele­men­tare critici de specialitate. Pe scurt, în viziunea lui Larry Watts, România ar fi victima unei conspirații mondiale, în care cei mai activi dușmani au fost / sunt rușii și ungurii. D-l Watts îl portretizează pe Ceaușescu în culori luminoase, astfel că la sfârșitul acestor cărți un cititor mai puțin avizat ar putea rămâne cu impresia că România era încă de pe vremea ceaușismului sau mem­bră NATO, sau era legată într-un parteneriat strategic cu SUA… nicidecum membră a lagărului comunist.

În fond, asistăm de câțiva ani la o ofensivă antioccidentală în România care se mani­festă și prin recuperarea mitologiei na­țio­nal-comunismului. Poate să fie vorba doar de reflexe nostalgice? Sau e mai mult de­cât atât? Cum publicul din România e victima emoțiilor create de televiziuni încă din decembrie 1989, o parte din reflexele sale s-au tocit, astfel încât tușele sunt tot mai groase. În ultimele luni, dezbaterea s-a concentrat pe generalul defector Pacepa. Un subiect extrem de sensibil pentru serviciile secrete din rațiuni de biografie a generalilor de azi sau a părinților lor. Fuga lui I.M. Pacepa a frânt cariere, a generat furia lui Ceaușescu, ducând la declanșarea unor anchete dure în Securitate, soldate cu abandonări de vile, de amante, de averi ilicite, pierderi de privilegii. Adică, i-a lovit pe securiști unde-i durea mai tare.

Teza lui Larry Watts se dorește piatra pe mor­mântul lui I.M. Pacepa. Nu e prima dată când se vorbește despre apartenența generalului fugar la KGB, dar e prima dată când această teorie este prezentată într-o formă elaborată. Potrivit d-lui Watts, misiunea lui I.M. Pacepa era să dezinformeze SUA cu privire la Ceaușescu, adică să ducă la îndeplinire un obiectiv al KGB. În spriji­nul acestei afirmații, d-l Watts îl citează pe James Woolsey, fost director al CIA. Nu­mai că d-l Woolsey a reacționat extrem de dur într-un interviu acordat lui A. Bădin: „Afirmațiile lui Watts sunt minciuni. Mai mult, Watts susține că generalul Pacepa m-a informat că ar fi fost agent KGB timp de mai mulți ani. De asemenea această afir­mație este o minciună“. James Wool­sey a fost director al CIA în Administrația Bill Clinton. A ocupat importante poziții în administrații republicane și democrate la Washington în perioada 1970-’90. Este până astăzi implicat în diverse fundații și centre de analiză pe teme de securitate energetică și democratizare. James Woolsey nu este din categoria lui Costin Georgescu și Cătălin Harnagea, care se bronzează sub reflectoare în studioul Antenei 3. Un fost șef al CIA nu acordă interviuri la colțuri de stradă și nici nu se trezește vorbind aiurea. Astfel de reacții sunt un sem­nal pentru cine trebuie să priceapă.

Afirmația dură a lui James Woolsey nu este o simplă replică dată lui Larry Watts, ci o dezavuare a întregului proces de recuperare – de la oameni până la ideologie – a na­țional-comunismului ceaușist. Proces promovat în primul rând de „foști“, dar și de că­tre grupări din actualele servicii secrete.

Și mai trebuie adăugat ceva. Astfel de cărți au o miză mult mai mare decât dez­baterea istoriografică. Ele fac parte dintr-un eșa­fodaj mai amplu, prin care oameni și instituții ­nedesprinse de trecutul totalitar încearcă un fel de restaurare a lui. 

Articol apărut în Revista 22, 6 august 2013

$$$

 Țigara ucigașă a Arhiducesei Matilde Maria

Arhiduceasa Matilde Maria de Habsburg-Teschen s-a născut la Viena, pe 25 ianuarie 1849.

Era o tânără originală, nonconformistă, rebelă și greu de supus regulilor rigide ale curții imperiale.

Însă, pentru aristocrația de atunci, cel mai mare „păcat” al ei era unul neobișnuit: Matilde adora să fumeze.

Deși avea un temperament puternic, viitorul ei părea deja decis.

Era considerată logodnica ideală pentru Umberto de Savoia, prințul moștenitor al Regatului Italiei.

Acea alianță nu era bazată pe dragoste, ci — ca de obicei între casele regale — pe interese politice și dinastice.

Dacă destinul ar fi fost mai blând, Matilde ar fi devenit prima regină a Italiei.

Dar soarta a avut alte planuri.

În seara de 22 mai 1867, la castelul din Hetzendorf, tânăra arhiduceasă se pregătea să meargă la teatru.

Purtând o rochie de tulle, cu părul aranjat și bijuteriile strălucind în lumina candelabrelor, mai avea câteva clipe înainte de plecare.

Pentru a-și calma emoțiile, s-a retras într-o cameră și a aprins, în taină, o țigară — un obicei pe care îl ascundea de familie.

A fost ultima ei țigară.

Cineva a intrat brusc în încăpere — nu se știe cine — iar Matilde, luată prin surprindere, a încercat să ascundă țigara aprinsă printre faldurile rochiei sale.

Dar tulle-ul era inflamabil.

Într-o clipă, flăcările i-au cuprins hainele, transformând-o într-o torță vie.

A suferit arsuri de gradul doi și trei pe aproape tot corpul.

Timp de două săptămâni, medicii au încercat zadarnic să o salveze.

Pe 6 iunie 1867, Matilde a murit, la doar 18 ani.

A fost înmormântată la Viena, în Cripta Capucinilor, alături de mama ei, care murise când ea avea doar 15 ani.

Câteva săptămâni mai târziu, pe 22 iunie 1867, „Gazzetta Piemontese” anunța deja că prințul Umberto trebuia să-și caute o nouă logodnică.

A ales-o pe Margherita de Savoia, verişoara sa primară.

Cei doi s-au căsătorit pe 22 aprilie 1868, la Torino.

Zece ani mai târziu, după moartea lui Vittorio Emanuele al II-lea, Margherita a devenit prima regină a Italiei — titlu care, potrivit planurilor inițiale, ar fi trebuit să-i aparțină Matildei Maria.

O moarte absurdă, un destin frânt de o clipă de neatenție.

O tânără care visa la libertate și dragoste, și care a ars — la propriu — din dorința de a-și păstra un secret.

Astfel s-a stins fata care ar fi putut fi prima regină a Italiei, lăsând în urmă un ecou amar:

„Uneori, istoria nu se schimbă prin războaie... ci printr-o singură scânteie.”

$$$

 — Așteptați din nou, domnule Andrei? — a întrebat fata de la florărie, zâmbind cu blândețe.

— Da, draga mea. Ca în fiecare joi. Poate că astăzi va veni.

Și-a aranjat haina veche și a privit spre banca de lângă lac. Vântul de toamnă aducea miros de frunze ude și ploaie.

De patruzeci de ani venea acolo, în fiecare joi, mereu cu același buchet de liliac.

Și aștepta. Pe ea.

S-au cunoscut primăvara, când liliacul abia începea să înflorească.

El — student la Litere, tăcut, visător.

Ea — o fată venită de la țară, frumoasă, cu ochi verzi și râs de copil.

— Mă puteți ajuta să-mi găsesc sala de curs? — l-a întrebat în ziua aceea.

— Desigur, — i-a zâmbit. — Dar ai grijă… s-ar putea să te pierzi din nou, chiar și după ce o găsești.

Ea a râs. Așa a început totul.

Doi ani au fost de nedespărțit — cafele, cărți, plimbări lungi prin parcul Cișmigiu.

Ea vorbea, el o asculta cu inima.

Dar într-o zi, glasul ei s-a frânt.

— Andrei, am primit o bursă în Paris.

— E minunat!

— Plec peste o săptămână. Și nu știu dacă mă mai întorc.

El a tăcut.

— Atunci… ce facem?

— Poate ne vom scrie…

— Poate…

Dar niciodată n-a primit o scrisoare.

Anii au trecut. Andrei a rămas în țară, a devenit profesor de literatură, s-a însurat — dar n-a mai iubit niciodată cu adevărat.

Soția lui știa.

— O mai iubești, nu-i așa? — l-a întrebat într-o seară.

El n-a răspuns. A privit doar pe fereastră.

După moartea ei, a rămas singur — cu amintirile și tăcerea lui.

Acum, bătrân, venea în fiecare joi în același parc, pe banca unde o sărutase prima dată.

Fata de la florărie îi pregătea mereu același buchet de liliac.

— Poate azi, domnule Andrei?

— Poate… — spunea el zâmbind.

Într-o zi de aprilie, când aerul mirosea a ploaie și a dor, o femeie în vârstă s-a oprit în fața lui.

— Andrei? — a spus încet.

El a ridicat privirea.

Timpul s-a oprit.

Era ea.

Părul alb, fața brăzdată de ani — dar aceiași ochi verzi.

— Maria…

— Eu, dragul meu. M-am întors.

El s-a ridicat tremurând.

— Te-am așteptat patruzeci de ani.

— Știu, — a spus ea cu lacrimi în ochi. — Am știut mereu.

Au stat pe bancă ore întregi, povestind tot: ce-au pierdut, ce-au visat, pe cine-au iubit fără să poată avea.

— De ce nu mi-ai scris? — a întrebat el.

— Ți-am scris, Andrei. În fiecare lună. Dar n-ai primit niciuna.

— Cum e posibil?

— Mama ta le-a trimis înapoi. A spus că te însori.

El a închis ochii.

— N-a iertat niciodată că ai plecat.

— Iar eu nu te-am uitat niciodată, — a spus Maria. — Nici măcar când m-am măritat.

— Ai fost fericită?

— Nu. Dar am trăit. Tu?

— N-am trăit. Doar am existat.

Au rămas acolo până s-a oprit ploaia.

— Andrei… sunt bolnavă.

— Ce spui?

— Cancer. Stadiul final.

— Nu, nu… nu spune asta.

— N-am venit să te întristez. Am venit să-ți mulțumesc. Că m-ai așteptat.

El i-a prins mâinile.

— Nu te mai las să pleci.

— Trebuie, dragul meu. Poate într-o altă viață ne vom întâlni la timp.

L-a sărutat pe frunte și a plecat.

El a rămas privind urma pașilor ei printre frunze.

O lună mai târziu, un plic a ajuns la casa lui.

Pe el scria:

„Pentru Andrei. Ultima mea scrisoare.”

A deschis cu mâinile tremurânde.

„Dragul meu,

Ți-am scris o viață întreagă, dar știu că doar această scrisoare te va găsi.

Îți mulțumesc că m-ai așteptat.

Am trăit 80 de ani, dar doar primăvara aceea cu tine a fost viață adevărată.

Când o să înflorească iar liliacul, să știi că sunt acolo. Cu tine.

A ta, Maria.”

A doua zi, Andrei s-a întors în parc.

A așezat buchetul de liliac și scrisoarea pe banca udă.

A închis ochii și a zâmbit.

Vântul a adus un parfum de flori și un șoptit printre ramuri:

„Ți-am spus, Andrei… ne vom revedea primăvara.”

El a răspuns încet:

— De data asta, n-o să mai pleci, Maria.

O săptămână mai târziu, fata de la florărie a observat că bătrânul nu mai venise.

S-a dus în parc. Și a înțeles.

Pe bancă erau un buchet de liliac și două fotografii: un Andrei tânăr și o femeie cu ochi verzi.

A pus o mică notă lângă ele:

„V-ați regăsit, în sfârșit.”

Unii oameni trăiesc o viață întreagă fără să afle ce e iubirea.

Alții o găsesc o singură dată — și o poartă pentru totdeauna.

Cine poate spune care dintre ei e mai fericit?