$$$

 — Așteptați din nou, domnule Andrei? — a întrebat fata de la florărie, zâmbind cu blândețe.

— Da, draga mea. Ca în fiecare joi. Poate că astăzi va veni.

Și-a aranjat haina veche și a privit spre banca de lângă lac. Vântul de toamnă aducea miros de frunze ude și ploaie.

De patruzeci de ani venea acolo, în fiecare joi, mereu cu același buchet de liliac.

Și aștepta. Pe ea.

S-au cunoscut primăvara, când liliacul abia începea să înflorească.

El — student la Litere, tăcut, visător.

Ea — o fată venită de la țară, frumoasă, cu ochi verzi și râs de copil.

— Mă puteți ajuta să-mi găsesc sala de curs? — l-a întrebat în ziua aceea.

— Desigur, — i-a zâmbit. — Dar ai grijă… s-ar putea să te pierzi din nou, chiar și după ce o găsești.

Ea a râs. Așa a început totul.

Doi ani au fost de nedespărțit — cafele, cărți, plimbări lungi prin parcul Cișmigiu.

Ea vorbea, el o asculta cu inima.

Dar într-o zi, glasul ei s-a frânt.

— Andrei, am primit o bursă în Paris.

— E minunat!

— Plec peste o săptămână. Și nu știu dacă mă mai întorc.

El a tăcut.

— Atunci… ce facem?

— Poate ne vom scrie…

— Poate…

Dar niciodată n-a primit o scrisoare.

Anii au trecut. Andrei a rămas în țară, a devenit profesor de literatură, s-a însurat — dar n-a mai iubit niciodată cu adevărat.

Soția lui știa.

— O mai iubești, nu-i așa? — l-a întrebat într-o seară.

El n-a răspuns. A privit doar pe fereastră.

După moartea ei, a rămas singur — cu amintirile și tăcerea lui.

Acum, bătrân, venea în fiecare joi în același parc, pe banca unde o sărutase prima dată.

Fata de la florărie îi pregătea mereu același buchet de liliac.

— Poate azi, domnule Andrei?

— Poate… — spunea el zâmbind.

Într-o zi de aprilie, când aerul mirosea a ploaie și a dor, o femeie în vârstă s-a oprit în fața lui.

— Andrei? — a spus încet.

El a ridicat privirea.

Timpul s-a oprit.

Era ea.

Părul alb, fața brăzdată de ani — dar aceiași ochi verzi.

— Maria…

— Eu, dragul meu. M-am întors.

El s-a ridicat tremurând.

— Te-am așteptat patruzeci de ani.

— Știu, — a spus ea cu lacrimi în ochi. — Am știut mereu.

Au stat pe bancă ore întregi, povestind tot: ce-au pierdut, ce-au visat, pe cine-au iubit fără să poată avea.

— De ce nu mi-ai scris? — a întrebat el.

— Ți-am scris, Andrei. În fiecare lună. Dar n-ai primit niciuna.

— Cum e posibil?

— Mama ta le-a trimis înapoi. A spus că te însori.

El a închis ochii.

— N-a iertat niciodată că ai plecat.

— Iar eu nu te-am uitat niciodată, — a spus Maria. — Nici măcar când m-am măritat.

— Ai fost fericită?

— Nu. Dar am trăit. Tu?

— N-am trăit. Doar am existat.

Au rămas acolo până s-a oprit ploaia.

— Andrei… sunt bolnavă.

— Ce spui?

— Cancer. Stadiul final.

— Nu, nu… nu spune asta.

— N-am venit să te întristez. Am venit să-ți mulțumesc. Că m-ai așteptat.

El i-a prins mâinile.

— Nu te mai las să pleci.

— Trebuie, dragul meu. Poate într-o altă viață ne vom întâlni la timp.

L-a sărutat pe frunte și a plecat.

El a rămas privind urma pașilor ei printre frunze.

O lună mai târziu, un plic a ajuns la casa lui.

Pe el scria:

„Pentru Andrei. Ultima mea scrisoare.”

A deschis cu mâinile tremurânde.

„Dragul meu,

Ți-am scris o viață întreagă, dar știu că doar această scrisoare te va găsi.

Îți mulțumesc că m-ai așteptat.

Am trăit 80 de ani, dar doar primăvara aceea cu tine a fost viață adevărată.

Când o să înflorească iar liliacul, să știi că sunt acolo. Cu tine.

A ta, Maria.”

A doua zi, Andrei s-a întors în parc.

A așezat buchetul de liliac și scrisoarea pe banca udă.

A închis ochii și a zâmbit.

Vântul a adus un parfum de flori și un șoptit printre ramuri:

„Ți-am spus, Andrei… ne vom revedea primăvara.”

El a răspuns încet:

— De data asta, n-o să mai pleci, Maria.

O săptămână mai târziu, fata de la florărie a observat că bătrânul nu mai venise.

S-a dus în parc. Și a înțeles.

Pe bancă erau un buchet de liliac și două fotografii: un Andrei tânăr și o femeie cu ochi verzi.

A pus o mică notă lângă ele:

„V-ați regăsit, în sfârșit.”

Unii oameni trăiesc o viață întreagă fără să afle ce e iubirea.

Alții o găsesc o singură dată — și o poartă pentru totdeauna.

Cine poate spune care dintre ei e mai fericit?

$$$

 Într-o dimineață, fiica mea mi-a spus simplu:

— „Tată, pot să merg la altă școală?”

Fără lacrimi. Fără țipete. Fără revoltă.

Doar vocea aceea calmă, obosită — a unui copil care a tăcut prea mult.

Am rămas fără cuvinte. Am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva.

A spus: „Nu.”

Am întrebat dacă are prietene.

A ridicat din umeri: „Nu știu.”

Am întrebat dacă cineva o tratează urât.

A tăcut.

Noaptea aceea n-am dormit deloc.

A doua zi am găsit un motiv să merg la școală.

Am spus că vreau să vorbesc cu direcțiunea,

dar, în realitate, voiam doar să văd cu ochii mei.

Am stat pe coridor și am așteptat pauza.

Atunci am văzut-o.

Stătea lângă gard, mică, cu termosul în mâini și privirea în pământ.

Pe lângă ea trecea un grup de fete — râdeau, se împingeau.

Un băiat i-a vărsat suc pe cămașă și a fugit.

Una dintre fete a făcut o poză, le-a arătat celorlalte — râsete.

Iar ea… tăcere.

Doar și-a strâns buzele.

Ca cineva care s-a obișnuit.

Dar cel mai tare m-a durut altceva.

O profesoară a trecut pe lângă ele.

S-a uitat la fiica mea.

S-a uitat la celelalte.

Și a mers mai departe.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ca și cum fiica mea ar fi fost invizibilă.

Când am ajuns acasă, am scris școlii.

Am povestit tot ce am înțeles din tăcerea ei:

că îi ascund caietele,

că o poreclesc pe coridoare,

că râd de pozele ei în grup.

Mi-au răspuns:

„Nu vă faceți griji, sunt doar lucruri de copii. Vom rezolva.”

Dar nu s-a schimbat nimic.

Seara m-a întrebat în șoaptă:

— „Te-ai gândit?”

I-am spus:

— „Da. Nu mai trebuie să te întorci acolo niciodată.”

N-a întrebat de ce.

Doar și-a pus rucsacul într-un colț și a oftat adânc.

Ca cineva care a scăpat, în sfârșit, de o povară prea grea.

Acum merge la altă școală.

Nu mai mare. Nu mai modernă.

Doar mai umană.

Acolo îi privesc ochii.

O strigă pe nume.

Nu trebuie să se micșoreze ca să nu fie rănită.

Pentru că un copil nu cere să schimbe școala din capriciu.

Cere atunci când nu mai poate.

Și cel mai dureros nu e ce fac ceilalți copii…

ci ce nu fac adulții care ar trebui să-i apere.

Să nu ignorăm semnele tăcute ale copiilor noștri.

În spatele unui simplu „nu vreau să mă întorc acolo”

se poate ascunde singurătate, teamă și durere.

Dați-le dreptul să vorbească,

iar vouă — curajul să ascultați și să acționați.

Pentru că cele mai puternice strigăte ale copiilor

sună uneori ca o șoaptă. 💔

$$$

 În dimineața asta, partenerul meu de viață s-a așezat lângă mine în mașină, așa cum făcuse de atâtea ori. Dar azi era altfel. Știam că va fi ultima noastră călătorie împreună. Mă privea în tăcere, cu ochii plini de liniște și înțelegere. Nu cerea nimic, nu aștepta nimic — doar era acolo. Și era de ajuns.

Totul a început cu un semn mic, abia vizibil. Apoi a venit diagnosticul — rapid și crud. Nu exista tratament, nu exista scăpare. Doar promisiunea mea: să rămân alături de el până la sfârșit. Să-l iubesc necondiționat, așa cum m-a iubit și el.

Am mers încet, bucurându-ne de fiecare clipă. Fiecare pas, fiecare privire, fiecare respirație era un dar. Îi vorbeam cu vocea blândă pe care o știa dintotdeauna, iar el îmi răspundea cu liniștea lui. Chiar și atunci mă învăța cel mai important lucru — să trăiesc prezentul, fără teamă.

Când a venit momentul, și-a sprijinit capul pe mâna mea, ca și cum mi-ar fi spus: „E bine așa.” L-am strâns, am închis ochii și l-am lăsat să plece. Fără durere, doar cu recunoștință și iubire. A plecat așa cum a trăit — cu demnitate, loialitate și inima alături de a mea. Pentru totdeauna. ❤️

$$_

 — Pleci din nou? — vocea ei tremura, abia auzită, ca o adiere.

— E târziu, Ana... mâine dimineață am o ședință importantă la birou.

— Tu ai mereu ședințe. Dar spune-mi... când mai ai timp pentru noi?

El s-a oprit în prag, și-a îmbrăcat paltonul și a evitat privirea ei.

— Ana, te rog... nu acum. Sunt obosit.

Ea a zâmbit amar.

— Nu acum. Spui asta mereu. Dar „acum” nu vine niciodată, nu-i așa?

— Muncesc pentru noi, pentru viața pe care am construit-o împreună.

— Pentru noi? — vocea ei s-a înmuiat. — Noi nu mai existăm, Mihai. De mult.

El a tăcut. Știa că are dreptate.

Trăiau unul lângă celălalt, dar nu mai trăiau împreună.

El dormea pe canapea, ea — în dormitorul tăcut.

Cândva râdeau din nimic, povesteau până târziu.

Acum doar tăcerea și facturile umpleau casa care odinioară fusese plină de iubire.

Doisprezece ani de căsnicie.

Altădată mergeau prin ploaie, ținându-se de mână, visând la o casă mică și caldă.

Acum aveau una mare, rece, strălucitoare, dar goală.

Totul era ordonat, perfect, dar fără viață.

Într-o seară, Ana a urcat în pod.

Acolo, într-o cutie veche, a găsit scrisori, fotografii și un bilet îngălbenit de la primul lor film:

„Să nu ne despărțim niciodată. — M.”

A zâmbit trist.

Afară ploua încet.

A format numărul lui aproape fără să-și dea seama.

— Alo, Mihai.

— Ana? Ce s-a întâmplat?

— Nimic... voiam doar să-ți aud vocea.

— Sunt într-o ședință. Te sun mai târziu.

A închis telefonul și a plâns — în tăcere, ca să nu o audă pereții.

Trei zile mai târziu, Mihai s-a întors acasă mai devreme.

Ana nu era acolo.

Pe masă — o farfurie acoperită și un bilețel:

„Ți-am lăsat supă caldă. Mă duc la mama. Am nevoie de liniște.”

Nu a sunat-o.

Orgoliul l-a oprit.

„O să-i treacă,” și-a spus.

Dar zilele au devenit săptămâni.

Casa era tot mai goală.

Apoi, într-o seară, a primit un mesaj:

„Am semnat actele. A fost greu, dar nu mai pot trăi în tăcerea asta.”

Telefonul i-a căzut din mână.

Știa — de data asta, chiar pierduse totul.

A mers la casa mamei ei.

Ana a deschis ușa.

Era mai slabă, mai calmă, cu un chip senin, dar privirea îi era departe.

— Ana, eu...

— Nu mai spune nimic. Am înțeles totul.

— Nu pot trăi fără tine.

— Poți, Mihai. Ai făcut-o deja. Eu am fost doar umbra din drumul tău spre „reușită”.

El a căzut în genunchi.

— Dă-mi o șansă. Jur că voi schimba totul.

— Nu mai vreau promisiuni. Vreau liniște.

Și a închis ușa.

Au trecut doi ani.

El lucra, dar nimic nu-l mai bucura.

Nu se uita la filme, nu vorbea cu nimeni.

Pe biroul lui — o singură fotografie: Ana, zâmbitoare, prinsă de vânt.

Într-o zi, a primit o invitație:

„Expoziție de pictură — Ana Popescu.”

A mers.

Pe pereți — tablouri cu ploaie, cu mâini care se ating, cu un bărbat care pleacă în noapte.

Într-un colț — ea. Frumoasă, vie, luminoasă.

Alături — un bărbat mai în vârstă, cu părul alb, ținând-o tandru de talie.

Privirile li s-au întâlnit.

Ea a zâmbit cald, dar distant.

— Bună seara, Mihai.

— Bună seara... tablourile tale sunt minunate.

— Mulțumesc. Fiecare spune o poveste. Unele — chiar sfârșitul unei iubiri.

— E bun cu tine? — a întrebat el în șoaptă.

— Da. Și, pentru prima dată, sunt bună și eu cu mine.

Seara aceea, Mihai s-a întors acasă.

A deschis sertarul unde păstra scrisorile ei.

Le-a recitit pe toate.

„Iubirea nu moare atunci când încetezi s-o simți, ci atunci când încetezi s-o arăți.”

A luat o foaie și a început să scrie:

„Ana, am vrut să-ți ofer lumea, dar am uitat că lumea mea erai tu.

Am avut totul — succes, casă, siguranță — dar fără tine totul era gol.

Iartă-mă că am învățat să iubesc prea târziu.”

A pus scrisoarea în cartea ei „Ploaia din suflet.”

Anii au trecut.

Într-o dimineață, poștașul i-a adus un plic:

„Pentru Mihai — de la Ana.”

Cu mâini tremurânde, l-a deschis:

„Mihai, am găsit scrisoarea ta.

Te-am iertat.

Sunt oameni care învață să iubească abia când e prea târziu.

Dar tot iubire e — doar că nu mai are pe cine să îmbrățișeze.

Fii bine. Ana.”

A ieșit afară, în ploaie, fără umbrelă.

A privit spre cer și a șoptit:

— Te-am iubit, Ana... doar că n-am știut când să-ți arăt.

Și atunci ploaia s-a oprit.

O rază de soare i-a atins fața.

Și pentru prima dată după ani, Mihai a zâmbit.

Pentru că în sfârșit înțelesese:

iubirea nu se termină când pleci,

ci când încetezi să lupți pentru ea.

$$3

 Se potriveste cumva zilei de azi 😂😅😂

Gigel vine de la scoala:

 -Tata, am luat un 4 la matematica.

 Pleosc, trosc. Tatal il bate mar.

 A doua zi, iar:

 -Tata, am luat un 4 la fizica!

 Jap, pleosc, trosc. Tatal iar il bate mar.

 A treia zi, Gigel,bucuros:

 -Tata,am luat un 10 la muzica!

 Jap, pleosc, trosc. Tatal iar il bate mar.

 -Bine, tata, dar am luat un 10!

 -Dupa ce ca nu inveti, iti mai arde si de cantat!

$$$

 Mustafa Kemal Atatürk este considerat fondatorul Turciei moderne și părintele statului turc. El a revitalizat un imperiu aflat pe moarte și l-a transformat într-un stat secular, modern și occidentalizat — însă a făcut-o cu o mână de fier.

După prăbușirea Imperiului Otoman, Atatürk a crezut că singura cale pentru renașterea națională era o ruptură totală de trecut. A abolit califatul și a înlocuit alfabetul arab cu cel latin. În doar câțiva ani, a schimbat complet identitatea unei națiuni.

Credea că un popor adormit de secole nu putea fi trezit prin discuții, ci printr-o schimbare radicală. Iar acea schimbare a venit sub forma unui nou cod civil inspirat din cel elvețian, a emancipării femeilor și a unei administrații construite după model european.

Atatürk a fost, paradoxal, un dictator care a impus libertatea. A eliberat Turcia de tradițiile care o țineau în loc, dar a legat-o, în același timp, de propria sa imagine. Portretul lui se află și astăzi în fiecare școală, birou și bancnotă din Turcia. De asemenea, poporul turc îi poartă un respect deosebit.

$$$$

 La 14 octombrie1853 s-a născut Ciprian Porumbescu, compozitor si violonist. Porumbescu a adus, în compoziţiile sale, tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care exprimă artistic o serie de trăiri personale, gânduri şi idei, toate încadrate în epoca romantică a genului.Violonist, compozitor, teolog şi mare patriot, Porumbescu a întruchipat în scurta sa existenţă, autenticul românesc cu tot ceea ce este mai frumos şi mai pur – de la freamătul codrului, șoptirile dulci ale pâraielor, până la glasuri de bucium care răsună a jale -, definind un adevărat erou cu un destin romantic.Ciprian Porumbescu, pe numele la naştere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieţii la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara.Familia sa a fost foarte săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o formare muzicală continuă şi completă, în schimb tatăl său i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”.Fire timidă şi retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlneşte, la vârsta de şapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei Golembiovski.A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi.În anul 1871 participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !”Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă, din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare şi probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, el fiind foarte preocupat de muzică şi nu de persoana sa.În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi, perioadă în care, în 1876, moare mama sa, Emilia.În 1874 s-a înfiinţat, la Cernăuţi, societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societăţii culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor considerate mult prea intens patriotice.În desele vacanţe pe care le petrecea la Stupca, o cunoaşte pe Berta Gordon, o fată înaltă şi subţire, fiică a pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit iremediabil. La scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze”, şi fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.Ciprian scria despre aceasta: „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”În 1877, în Bucovina se sărbătorea alipirea la Imperiul Austro – Ungar, iar la Iaşi a avut loc o contrademonstraţie în memoria morţii domnitorului Grigore Ghica, Societatea „Arboroasa” trimiţând o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi.În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societăţii „Arboroasa” – Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu, au fost reţinuţi şi încarceraţi la închisoarea din Cernăuţi.În anul 1878, Porumbescu este şi el arestat, alături de alţi tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuţi. Se afla la Stupca, i-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze şi a fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine.Însă temniţa în care şi-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereţii reci şi mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.Trebuie spus că unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. După trei luni – ce folos ? – Ciprian Porumbescu avea să fie eliberat şi achitat de acuzaţiile care i-au fost aduse.Între anii 1879 – 1881, primeşte o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner şi primeşte noţiuni de muzică corală de la Franz Krenn.Tot aici a luat lecţii particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societăţii Studenţeşti „România Jună”, iar în anul 1880, scoate o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se află creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.În anul 1881, familia sa îşi schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim.Între anii 1881 şi 1883, Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Braşov (astăzi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu şi versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul cunoaşte un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentaţii, pe 12 şi 23 martie, în acelaşi an, la Braşov şi o alta la Oraviţa. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care îşi exprima satisfacţia cu privire la dorinţa sa cea mare ce a fost împlinită:„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”.La 8 noiembrie 1882, este organizat, la Braşov, un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colectate fonduri pentru tratamentul său în Italia, iar la 25 noiembrie, acesta pleacă în staţiunea Nervi din peninsulă.Starea sa de sănătate nu se ameliorează şi, în plus, dorul de plaiurile natale îl măcina. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: „O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.În februarie 1883, Ciprian se întoarce la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, trece la cele veşnice, în braţele surorii sale şi sub privirile îndurerate ale tatălui său.Cu ultimele forţe, Ciprian i-a şoptit acesteia: „Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Ultima lui dorinţă, ce se regăseşte în ultima strofă din „Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc şi versurile „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.La moartea lui, Berta Gordon îi scria sorei acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu !”.Printre cele mai populare lucrări ale sale, sunt „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce dă astăzi imnul naţional al Albaniei – „Hymni i Flamurit”, melodia fostului imn al României, „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români” şi altele.În anii 1972-1973, Gheorghe Vitanidis a realizat filmul artistic „Ciprian Porumbescu”, în două serii, cu Vlad Rădescu în rolul marelui compozitor şi patriot.Peste ani a rămas mărturie a trăirilor lui Ciprian Porumbescu, căsuţa din Stupca (azi Ciprian Porumbescu) şi muzeul cu acelaşi nume situat chiar în faţa cimitirului în care acesta îşi doarme somnul de veci. Aici există, bine conservate, toate amintirile acestor plaiuri atât de iubite de compozitor, iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gordon şi mai ales dragsotea sa pentru muzică şi pentru doina românească…

Sursa: Facebook