— Mamă, iar ai lăsat lumina aprinsă toată noaptea! — strigă Alex, intrând nervos în bucătărie.
— Eh, am adormit, dragul mamei. Mă uitam la serial... și m-a furat somnul.
— La vârsta ta, ar trebui să te odihnești, nu să pierzi nopțile!
Femeia zâmbi blând, fără să răspundă.
Își strângea halatul pe ea, ca să nu se vadă cum tremura ușor de frig.
Alex, fiul ei, trăia în același oraș, dar venea rar. Doar când „avea timp”.
— Ți-am adus niște fructe, mamă. Și medicamentele alea pentru tensiune.
— Mulțumesc, puiule. Să-ți dea Dumnezeu sănătate.
Ea i-a mângâiat fața, dar el s-a ferit, grăbit.
— Trebuie să plec, am o întâlnire de afaceri. Îți mai dau un telefon săptămâna asta.
— Bine, puiule. Ai grijă de tine.
Când a ieșit, femeia a rămas privind pe geam, urmărind cum fiul ei dispare după colțul străzii.
Și-a dus mâna la inimă și a șoptit încet:
— Ai grijă de tine, că eu... nu mai am mult.
A doua zi, poștașul a băgat ceva în cutia ruginită.
Maria, bătrâna, s-a dus încet până la poartă.
A scos un plic îngălbenit, scris de mână. Pe el scria:
„Pentru fiul meu, Alex, când n-o să mai fiu.”
S-a așezat pe scaun și a început să scrie, cu litere tremurate.
„Dragul meu,
dacă citești asta, înseamnă că n-am mai avut vreme să-ți spun tot ce aveam pe suflet.
Știi, mamele nu mor cu adevărat. Ele doar se ascund în inimile copiilor lor, să nu-i mai doară.”
A lăsat stiloul jos și a privit în gol.
Pe masă, fotografia lui Alex mic, cu genunchii juliți.
„Ți-aduci aminte, puiule, când ai căzut din copac și ai zis că nu mai vrei să te urci niciodată?
Eu te-am învățat să te ridici.
Acum aș vrea să faci la fel, dar pentru suflet, nu pentru trup.”
A plâns încet, apoi a pus scrisoarea înapoi în plic și a scris pe el:
„De lăsat la poartă, în ziua în care plec.”
Trei săptămâni mai târziu, Alex a primit un apel.
— Domnule Alex, sunt asistenta de la cabinetul medical. Mama dumneavoastră... s-a stins azi-noapte.
N-a zis nimic.
Doar a închis ochii.
Când a ajuns acasă, casa mirosea a levănțică și tăcere.
Pe masă, cana ei preferată, încă cu urme de ceai.
În cutia poștală, un plic. Cu numele lui.
L-a deschis tremurând.
Era scrisul ei.
„Nu plânge, puiule. Că plânsul n-adună ce-ai risipit.
Ți-am păstrat în dulap puloverul albastru. L-am spălat de multe ori, că mirosea a copilărie.”
Alex a început să plângă.
Fiecare cuvânt îl lovea mai tare decât orice ceartă, orice reproș nespus.
„Nu te învinovăți. Eu știam că ai viața ta. Dar mamele, chiar și singure, trăiesc din firimiturile de atenție ale copiilor lor.
M-ai sunat rar, dar fiecare apel era o sărbătoare.
Nu vreau să-ți pară rău. Vreau doar să nu uiți.
Că am fost, și sunt, mândră de tine.”
Scrisoarea se termina așa:
„Când o să-ți fie frig, pune mâna pe piept.
O să simți acolo un ritm cald. E inima mea, care încă bate pentru tine.”
Alex a căzut în genunchi, cu plicul la piept.
— Mamă... mamă, de ce n-am stat mai mult cu tine?
Ecoul casei i-a răspuns cu un gol apăsător.
A dormit acolo, pe podea.
Când s-a trezit, era dimineață. Soarele se strecura printre perdelele vechi.
S-a ridicat și a început să umble prin casă, atingând totul: cănile, pozele, fotoliul.
Pe frigider era un bilet mic:
„Alex, am făcut sarmale și ți le-am pus la congelator, că știu că nu mănânci cum trebuie.”
A izbucnit din nou în plâns.
Zilele treceau, dar el nu reușea să se liniștească.
Mergea la serviciu, dar gândul îi rămânea mereu acolo, la casa cu perdele galbene.
Într-o sâmbătă, s-a întors.
A deschis fereastra și a auzit cântecul păsărilor.
A intrat poștașul pe poartă.
— Bună ziua, domnule Alex. Condoleanțe.
— Mulțumesc…
— Să știți că doamna Maria mi-a dat o scrisoare pentru dumneavoastră, dar mi-a spus să v-o dau abia când o să vă întoarceți aici.
Alex a luat plicul și l-a deschis cu inima bătând.
„Puiule,
dacă te-ai întors, înseamnă că ți-a fost dor.
Ți-am lăsat casa asta nu ca pe o moștenire, ci ca pe o amintire vie.
Pune flori în geam. Pune ceai pe foc.
Și nu lăsa lumina aprinsă doar pentru tine — ci și pentru mine, că poate o văd și eu, de sus.”
A zâmbit printre lacrimi.
— Mamă... o să las lumina aprinsă în fiecare noapte.
A ieșit în curte și a privit spre cer.
Pe nori, i s-a părut că vede silueta ei, în halatul acela alb cu flori.
A ridicat mâna și a spus încet:
— M-ai învățat să trăiesc, mamă. Acum învață-mă să trăiesc fără tine...
Timpul a trecut.
Casa a rămas vie.
Alex venea des, uda florile, repara gardul, punea ceai la ibric — ca pentru doi.
Într-o seară, și-a adus fiul de 5 ani acolo.
— Aici a trăit bunica ta, — i-a spus.
— Unde e acum, tati?
— Acolo sus. Dar să știi că ne aude.
Copilul s-a uitat spre cer și a făcut cu mâna.
— Bunicooo! Te iubesc!
Alex a zâmbit cu ochii umezi.
Și, în adierea vântului, i s-a părut că aude o voce caldă, cunoscută, care șoptea:
„Știu, puiule. Și eu vă iubesc. Pe amândoi.”
Nici o mamă nu dispare cu adevărat.
Rămâne în felul în care zâmbești, în felul în care te ridici, în felul în care spui „te iubesc” copiilor tăi.
Pentru că dragostea unei mame e singura scrisoare care ajunge mereu la destinație.
Linișteșipace
