$$$

 In Memoriam: OLGA TUDORACHE

Olga Tudorache – „Regina – Mamă a teatrului românesc” – s-a născut la 11 octombrie 1929, în localitatea Oituz (jud. Bacău) şi s-a stins la Spitalul Universitar „Elias” din Bucureşti, la 18 octombrie 2017.

Iniţial şi-a dorit să devină aviatoare (ca tatăl ei, aviator, care a murit într-un accident aviatic) sau medic chirurg.

După pierderea tatălui şi intrarea ţării în război, a fugit la o mănăstire din Iaşi, împreună cu mama sa, acolo urmând şcoala, studiind canto, pian, balet, dar şi echitaţie.

După război, s-au mutat la Bucureşti şi, când a mers să dea examen la Canto, fiind coadă mare, a intrat acolo unde se susţinea admiterea la Teatru, să vadă ce se petrece. Şi astfel a ajuns să dea examen la Actorie.

În 1951, după absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, a fost angajată la Teatrul Tineretului din Capitală, unde a rămas până în 1966, când acesta a fuzionat cu Teatrul „Nottara”.

A debutat în teatru, în 1951, în „Dealul vrăbiilor”, iar în film – în 1955, în producţia „Directorul nostru”.

Între 1966 – 1978 a jucat pe scena Teatrului Mic.

A mai fost prezentă şi pe scenele de la: Teatrul din Brăila, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Giuleşti, Teatrul „Odeon” şi la Teatrul „Metropolis” din Bucureşti.

În 1976 a devenit conferenţiar universitar la Institutul „I. L. Caragiale”, catedra de Actorie, iar din 1990 a fost profesor universitar. Deşi s-a pensionat în 1997, retragerea efectivă din învăţământ s-a produs abia în anul 2000.

Principalele piese de teatru în care a jucat: „Portretul doamnei T” şi „Peşte cu mazăre” (ultimele roluri), „Regina mamă”, „Antoniu şi Cleopatra”, „David Copperfield”, „Cadavrul viu”, „Antigona”, „Richard al II-lea”, „Baltagul”, „Stâlpii societăţii”, „Profesiunea doamnei Warren”, „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, „Unchiul Vanea”, „De la patru în sus”, „Ani de pribegie”, „Suflete tari”, „Ocolul pământului în 80 de zile”, „Vulpile”, „Don Juan moare ca toţi ceilalţi”, „Vicleniile lui Scapin”, „Philadelphia, eşti a mea!”, „Amintirile Sarah-ei Bernhardt”, „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, „Aimez vous Brahms?”, „Întâlniri în pădure”, „Cimitirul păsărilor” etc.

Filme în care a fost distribuită: „Haiducii”, „Tudor”, „Răpirea fecioarelor”, „Răzbunarea haiducilor”, „Mihai Viteazul”, „Bietul Ioanide”, „Domnişoara Aurica”, „Tusea şi Junghiul”, „Drumul câinilor”, „Când primăvara e fierbinte”, „Tudor”, „Profetul, aurul şi ardelenii”, „Vreau să ştiu de ce am aripi”, „Balanţa”, „Doi haiduci şi-o crâşmăriţă”, „O vară de neuitat”, „Faraon”, „Femeia visurilor”, „Cendres et sang” etc.

A primit numeroase premii şi distincţii, dintre care amintim:

- 1969 – Premiul I pentru interpretare – Festivalul Naţional de Teatru;

- 1969 – Premiul „Amfora” pentru cea mai bună interpretare a unui rol principal feminin;

- 1978 – Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină – Colocviul despre arta comediei – Galaţi;

- 1986 – Premiul I – Festivalul Dramaturgiei Contemporane – Braşov;

- 1987 – Premiul special al juriului – Gala Dramaturgiei Româneşti Actuale – Timişoara;

- 1996 – Diploma „Opera Omnia” – Uniunea Cineaştilor;

- 1997 – „Cea mai importantă personalitate teatrală a anului” – Fundaţia „Tofan”;

- 1997 – Premiul Criticii pentru „Cea mai bună actriţă a anului” – Secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru”;

- 1999 – „Cea mai bună actriţă în rol principal” – Gala Premiilor UNITER;

- 2000 – Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer”;

- 2001 – Diploma „Artistă de Onoare a filmului românesc”;

- 2001 – „Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti”;

- 2002 – Premiul de Excelenţă – Centrul Naţional al Cinematografiei;

- 2004 – Trofeul Festivalului Naţional de Teatrul „I. L. Caragiale”;

- 2006 – „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică”;

- 2013 – Decoraţia Regală „Nihil Sine Deo”.

În 2009, la împlinirea a 80 de ani de viaţă, a fost sărbătorită în cadru festiv, într-un eveniment organizat de Radio România – Teatrul Naţional Radiofonic, Editura Brumar Timişoara şi Teatrul Metropolis Bucureşti.

Cu acest prilej a fost lansată cartea „Portretul Doamnei T.” – autor: Ana-Maria Bamberger, care include şi CD-ul cu piesa purtând acelaşi nume, distinsă cu Premiul UNITER în 2006, pentru „Cel mai bun spectacol radiofonic”.

În 2012, pe scenă, în timp ce juca în piesa „Peşte cu mazăre”, a avut un accident vascular cerebral în faţa publicului, care, în semn de respect, a continuat să o aplaude vreme de mai bine de 20 de minute, deşi pe scenă nu mai era nimeni.

Un an mai târziu s-a retras din viaţa publică.

În 2017, cu doar câteva zile înainte de a se stinge în urma unui alt accident vascular cerebral, a fost omagiată din nou de Teatrul Naţional Radiofonic şi Radio România, care au organizat audiţia cu public a spectacolului „Victoria şi Crocodilul”.

În zilele de 9, 10 şi 11 octombrie 2017, Radio România Actualităţi a difuzat spectacolele: „Cătunul ţânţarilor”, „Secretarii domnului de Voltaire”, „Brezaia, Basmul cu minciunile”, „Picnic pe câmpul de luptă”.

A fost căsătorită, timp de 6 ani, cu actorul Cristea Avram (cei doi s-au despărţit odată cu plecarea lui din ţară) şi împreună au avut un fiu.

#OlgaTudorache - #InMemoriam

$$$

 

ADRIAN PINTEA & 

IRINA PETRESCU

   •Povestea de dragoste dintre ADRIAN PINTEA și IRINA PETRESCU a fost una intensă și emoționantă, desfășurată în anii '80, când PINTEA era încă student. Cei doi s-au cunoscut în jurul anului 1978, când el avea 23 de ani, iar IRINA 36. Diferența mare de vârstă nu a împiedicat-o să devină o legătură profundă, trăită cu pasiune și maturitate. 

  •Un apropiat povestea despre ei că 

 „Ea era o femeie de o frumusețe incredibilă, el era foarte îndrăgostit de ea. A iubit-o nebunește”.

   •IRINA PETRESCU, recunoscând importanța lui ADRIAN PINTEA în viața ei, spunea despre el: 

 „El a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge și egala. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi, care l-am iubit, învăluiţi de zâmbetul lui îngăduitor şi tandru.”

   •Relația lor a fost pusă la grea încercare când IRINA PETRESCU a fost diagnosticată cu cancer la sân după aproximativ doi ani împreună. După o luptă dificilă cu boala și o mastectomie, atât fizic cât și emoțional, relația lor a început să sufere. 

  „ADRIAN PINTEA a dus extrem de greu lovitura. A avut o cădere, gândul că o putea pierde pe IRINA nu-i dădea pace. Apoi a început să-şi găsească evadarea într-o viaţă dezordonată, care, în cele din urmă, a dus şi la destrămarea relaţiei,” relatează un martor al acelor vremuri.

  •Deși au avut momente de despărțire și împăcare pe parcursul celor zece ani cât s-au iubit, în cele din urmă au pus capăt legăturii, lăsând în urmă o iubire ca o poveste frumoasă, dar cu gust amar. IRINA PETRESCU, după despărțire, rămânea cu inima zdrobită, mulți dintre apropiați spunând că nu și-a mai revenit niciodată complet.

   •Această poveste de iubire, dincolo de scena teatrală, a fost una profundă și încărcată de emoție, cu amintiri ce au rămas vii în inimile celor care i-au cunoscut și iubit

   •Prin aceste mărturii se vede clar că povestea lor a fost una intensă, plină de iubire, dar și de durere, făcută greu de dus de amândoi, în special pe fondul bolii IRINEI PETRESCU. 

Respect!

Colaj Mary Flory 

CULTURA  CURIOZITATI  GANDURI

$$$

 Astăzi se împlinesc 71 de ani de la nașterea celebrului actor român ADRIAN PINTEA. Pe numele real Adrian Virgil Pintea, actorul de teatru și film , celebrul Iancu Jianu s-a născut pe 9 Octombrie 1954 în Beiuș (Oradea) Tatăl său a fost ofițer în armată regală. A avut și o soră Rodica Austin, stabilită de 25 de ani în Anglia, unde lucrează ca specialist în limbi indoneziene. A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde a fost remarcat de regizori celebri și distribuit în filme.A rămas în memoria cinefililor cu rolul din filmele "Iancu Jianu Zapciul" și "Iancu Jianu Haiducul". . Alte filme în care a mai jucat au fost :

"Aurel Vlaicu", "Ștefan Luchian", "Cei care plătesc cu viața", "Pădureanca", "Adela", "Vlad", "Între oglinzi paralele" ș.a. La începutul carierei a trait o frumoasă poveste de dragoste cu marea actriță Irina Petrescu, dar care era mult mai în vârstă decât el După despărțirea de aceasta, în 1984 s-a căsătorit cu arhitecta Ana Silvia Mihaela., dar divorțează după câțiva ani . După aceasta Adrian Pintea o întâlnește pe Lavinia Tatomir, fiica medicului actorilor Teatrului Național din Craiova. El era un actor celebru de 43 de ani,, iar ea o adolescență de 16 ani , cu puteri paranormale. Diferența de vârstă dintre cei doi era de 26 de ani. Pe 25 Decembrie 2000 , Lavinia Tatomir , proaspătă studentă de la Medicină, devine doamna Pintea. Adrian Pintea nu a avut copii. A fost un actor desăvârșit, dar a avut parte de mult ghinion în iubire , iar obiceiul de a-si vărsa tristețea în alcool, l-a dus la o boală grava, , ciroză. S-a stins din viață în după-amiaza zilei de de 8 Iunie 2007, la vârsta de numai 52 de ani, la Spitalul Clinic Fudeni , unde fusese internat în stare gravă cu ciroză hepatică foarte avansată. Ceremonia de înmormântare a avut loc la Cimitirul Bellu Catolic Pe ultimul drum a fost însoțit de familie, de colegi și de calul său Duran.

$$$

 OLGA TUDORACHE

⭐⭐⭐⭐⭐

   •OLGA TUDORACHE s-a născut pe 11 octombrie 1929, în satul GROZEȘTI (OITUZ, județul BACĂU), fiica unui pilot decedat tragic la 33 de ani într-un accident aviatic.

    •A absolvit Institutul DE ARTĂ TEATRALĂ din BUCUREȘTI în 1951, debutând pe scenă cu rolul VETEI din O NOAPTE FURTUNOASĂ. 

   •Cariera sa de peste șase decenii a inclus roluri iconice precum VITORIA LIPAN din BALTAGUL sau THELMA din NOAPTE BUNĂ, MAMA!

   •A predat actorie la UNATC din 1976 până în 2000, formând generații de artiști, și a primit premii precum ORDINUL "STEAUA ROMÂNIEI" (2000) și PREMIUL UNITER pentru întreaga carieră (1995).

   „Actoria e o meserie de disciplină, ca milităria. Trebuie să faci un lucru atunci când ți se cere. Fără talent, nu ajungi la meseria de actor“, declara ea într-un interviu.

    •S-a retras din activitatea pedagogică în 2000, dar a continuat să joace pe scenele teatrelor bucureștene și să apară în filme.

    •A fost căsătorită cu actorul CRISTEA AVRAM, cu care a avut un fiu, ALEXANDRU, stabilit în SUA. Căsnicia s-a sfârșit când soțul a părăsit-o pentru o alta femeie. 

  „Succesele cele mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă“, mărturisea Olga Tudorache .

    •A murit pe 18 octombrie 2017, la 88 de ani, în SPITALUL ELIAS din BUCUREȘTI, în urma unui atac vascular cerebral, la o săptămână după ziua sa de naștere.

   •OLGA TUDORACHE este considerată „MAREA DOAMNĂ A TEATRULUI ROMÂNESC”, datorită personalității sale complexe, talentului inconfundabil și a impactului major asupra teatrului românesc contemporan.

RESPECT 

  ADMIRATIE,  

     PRETUIRE!

Mary Flory 

CULTURA CURIO

ZITATI GANDURI

$$$

 La mulţi ani, CATRINEL DUMITRESCU!

Catrinel Dumitrescu, una dintre cele mai iubite actriţe, s-a născut la Brăila, la 11 octombrie 1956.

În timpul liceului, pe când activa în cadrul unui cerc de teatru, a fost remarcată de regizorul Alexandru Tocilescu, care a distribuit-o într-o piesă pe care o monta la teatrul brăilean.

În 1979, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” – Facultatea de Teatru (specialitatea Actorie), la clasa prof. Octavian Cotescu.

Alături de O. Cotescu a jucat, în cel de-al treilea an de studenţie, la Teatrul „Bulandra”, în „Anecdote provinciale”.

A jucat mai mult de un deceniu pe scena Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, în piese precum: „Pasărea Shakespeare”, „A cincea lebădă”, „Ultima oră”, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Surorile Boga”, „Concurs de împrejurări”, „Burghezul gentilom” etc.

Din 1990, este actriţa Teatrului „Nottara” din Capitală, dar a mai colaborat şi cu Teatrul de Stat din Sibiu, Teatrul „Bulandra” şi Teatrul Naţional Radiofonic.

Principalele piese în care a jucat la „Nottara”: „Un regat pentru un asasin”, „Transfer de personalitate”, „Arşiţa şi viscolul”, „Întâlnire la Senlis”, „Doi pe o bancă”, „Omul care aduce ploaia”, „Aceşti nebuni făţarnici”, „Scenariul”, „Cu capul de nicovală”, „Minciuna din mine”, „Bigudiuri”, „Nu se ştie cum”, „Un pic prea intim”, „Portugalia”, „Aici nu-i de joacă”, „Maitreyi” etc.

La „Nottara” a regizat piesele: „Cum e dincolo de mare” şi „Bătrânul”.

Dintre filmele în care a fost distribuită, amintim: „Râul care urcă muntele”, „Omul care ne trebuie”, „Lumina palidă a durerii”, „Pădurea nebună”, „Ca-n filme”, „Ora zero”, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Buletin de Bucureşti”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Pădurea de fagi”, „Păstrează-mă doar pentru tine”, „Promisiuni” etc.

A apărut şi în producţiile TV: „Misiunea”, „La urgenţă”, „Banii vorbesc”, „Alba-Neagra”, „Inspectorul broaştelor” etc.

Este profesoară la secţia de Actorie a Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Hyperion” din Bucureşti.

În 2002, a primit Ordinul Naţional Pentru Merit, în grad de Cavaler.

A fost căsătorită cu regretatul actor Emil Hossu, alături de care a jucat în piesa „Doi pe o bancă”, mai mult de 10 ani.

#CatrinelDumitrescu - #lamulţiani

$$$

 

Adrian Pintea și Irina Petrescu...

O iubire ca o piesă de teatru jucată cu sufletul!

Au fost două destine care s-au atins într-o vreme în care iubirea se trăia în tăcere, dar cu intensitate. Se spune că s-au cunoscut în jurul anului 1978 — el, tânăr student de 23 de ani, ea, o actriță consacrată de 36 ani. Diferența de vârstă n-a contat niciodată. Între ei s-a aprins ceva ce nu ținea de logică, ci de o recunoaștere profundă, ca și cum s-ar fi regăsit după o viață întreagă.

„Ea era o femeie de o frumusețe incredibilă, el o iubea nebunește”, povestea mai târziu cineva care i-a cunoscut. Și era adevărat. Adrian Pintea, tânărul cu privire visătoare și voce gravă, își găsise în Irina nu doar o femeie, ci un univers.

Relația lor a fost pasională, delicată, dar și încercată. Când Irina Petrescu a fost diagnosticată cu cancer la sân, după aproape doi ani împreună, totul s-a clătinat. Durerea, teama, fragilitatea — toate au schimbat ceva între ei. Adrian a trăit vestea ca pe o rană adâncă. „Gândul că o poate pierde nu-i dădea pace”, avea să spună un apropiat.

În timp, greutatea acelei lupte și zbuciumul interior al amândurora au început să îi despartă. El s-a refugiat într-o viață haotică, ea s-a retras în tăcere. Și totuși, timp de zece ani, au continuat să se caute, să se regăsească și să se piardă din nou, până când, inevitabil, s-a făcut liniște.

După despărțire, Irina vorbea cu o tandră melancolie despre el:

„El a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge și egala. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi, care l-am iubit, învăluiţi de zâmbetul lui îngăduitor şi tandru.”

A fost o iubire care a ars frumos, dar și dureros. O iubire care i-a marcat pe amândoi și care, în felul ei, n-a murit niciodată.

Cei care i-au cunoscut spun că Irina nu și-a revenit complet după despărțire — și poate nici nu trebuia. Pentru că unele iubiri nu se încheie, ci rămân suspendate în inimă, ca o replică rostită pe scenă, dar care încă răsună în sufletul celui care a ascultat-o.

 O iubire profundă, vie, sfâșietoare — așa a fost povestea dintre Adrian Pintea și Irina Petrescu. Două suflete care s-au iubit cu toată ființa lor și care, deși n-au rămas împreună, au lăsat în urma lor o emoție care nu s-a stins niciodată.

$$$

 La treizeci şi cinci de ani a fost alungată dintr-un bar portuar — după standardele locale devenise prea bătrână pentru a mai urca pe scenă.

Stăpânii localului au judecat simplu: într-o lume atât de aspră, tinereţea cântărea mai mult decât orice talent. Dar au mai trecut cincisprezece ani — iar aceeaşi cântăreaţă „îmbătrânită” a devenit, la cincizeci de ani, o adevărată stea şi a pornit într-un turneu mondial. Cesária Évora a dovedit că uneori viaţa adevărată începe acolo unde păruse că s-a tras deja cortina.

În august 1941, pe mica insulă São Vicente, pierdută în Oceanul Atlantic la şase sute de kilometri de ţărmurile Senegalului, s-a născut o fetiţă menită să devină glasul unui întreg continent. Insulele Capului Verde — cum era numit arhipelagul Cabo Verde în limba rusă — erau o colonie portugheză minusculă, unde, pe cele nouă petice locuite de pământ, împrăştiate în mijlocul oceanului, trăiau mai puţini oameni decât într-un singur sector al Moscovei.

Cesária a văzut lumina zilei în oraşul Mindelo — al doilea ca mărime din Cabo Verde. Tatăl ei cânta la vioară şi violoncel, umplând casa de armonii, dar a murit timpuriu, lăsând-o pe soţie singură cu şapte copii în faţa unei realităţi necruţătoare. „Nu am flămânzit, eram doar foarte săraci”, îşi amintea mai târziu Cesária acei ani.

Familia supravieţuia mai ales datorită fraţilor care munceau peste hotare. O parte din casă era dată în chirie, iar bunica mai cultiva în grădină pepeni, porumb şi fasole.

În familia lor exista o tradiţie emoţionantă de a împărţi recolta: după ce strângeau roadele, le aşezau în grămezi şi le împărţeau vecinilor. La fel procedau şi ceilalţi. Toată lumea împărţea ceva cu ceilalţi. Dar nici această întrajutorare nu a putut împiedica inevitabilul — micuţa Sizi a fost trimisă la orfelinat pentru trei ani lungi.

Totuşi tocmai acolo, între zidurile aşezământului caritabil, fetiţa şi-a descoperit menirea — a început să cânte în corul orfelinatului.

Regina barurilor portuare

Statul Cabo Verde trăia după legi aparte în acele vremuri. După cel de-Al Doilea Război Mondial, când sistemul colonial începea să se destrame, aproape toţi bărbaţii apţi de muncă au părăsit insulele în căutarea unei sorţi mai bune — unii spre Europa, alţii spre America.

Au rămas în mare parte femeile. În portul maritim Mindelo soseau zilnic zeci de nave uriaşe, cu echipaje însetate de distracţie după luni întregi petrecute pe mare — iar acolo îi întâmpinau femei dornice să câştige un ban.

În această atmosferă şi-a petrecut Cesária tinereţea. Café Royal, unde a început să cânte la şaisprezece ani, era un „bar pentru marinari” tipic. Se auzeau chitare, curgea vin ieftin, iar tânăra cântăreaţă cucerea publicul cu vocea ei catifelată. Toţi o lăudau, iar ea cânta cu bucurie, căutând instinctiv acel stil inconfundabil care avea să cucerească mai târziu lumea întreagă.

Tot în acei ani a avut loc o întâlnire ce şi-a pus amprenta asupra întregii ei vieţi. Marinarul Eduardo nu doar că i-a cucerit inima, dar i-a devenit şi primul profesor de muzică. A învăţat-o cântece tradiţionale portugheze. Aceste melodii s-au oglindit în creaţia ei şi au intrat în repertoriu, devenind temelia faimei sale viitoare.

Idila a fost scurtă, dar dureroasă — Eduardo a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Cesária vorbea rar despre acea durere, doar într-un interviu a mărturisit că prima ei iubire „a plecat odată cu valurile”. Această dramă personală s-a revărsat în primele ei cântece, străbătute de dorul despărţirii şi de chemarea mării.

Ascensiune şi decădere

Datorită apariţiilor regulate în localurile portuare, Cesária a cucerit rapid titlul de „regină a mornei” — gen muzical naţional al Cabo Verde. Morna este o muzică a melancoliei şi nostalgiei, născută la răscrucea dintre ritmurile africane şi melancolia portugheză.

În interpretarea ei, aceste cântece căpătau o forţă aparte, de parcă însăşi sufletul insulelor ar fi vorbit prin vocea ei.

Dar o adevărată carieră profesională tot nu se contura. Două înregistrări ale prestaţiilor ei radiofonice au apărut la sfârşitul anilor ’60 — una în Portugalia, cealaltă în Ţările de Jos, unde trăiau mulţi emigranţi de pe insule — însă ambele au trecut neobservate.

Nu existau discuri, nici onorarii. Cesária rămânea o celebritate locală într-o lume care nu se întindea dincolo de luminile portului Mindelo.

Apoi a venit lovitura crudă. La treizeci şi cinci de ani, talentata cântăreaţă a fost pur şi simplu aruncată în stradă. Pentru barul marinarilor devenise prea bătrână — aşa erau moravurile acelei lumi aspre, în care tinereţea preţuia mai mult decât talentul.

Zece ani în întuneric

Până la mijlocul anilor ’70, Cesária a abandonat complet apariţiile publice, cufundându-se în grijile obişnuite ale unei mame singure. Avea mai mulţi copii de la taţi diferiţi şi nu fusese niciodată căsătorită. În plus, în ţară a avut loc o lovitură de stat, urmată de criză economică şi foamete adevărată.

Au fost cei mai grei zece ani din viaţa ei. A încetat cu desăvârşire să mai cânte în public, abia dacă ieşea din casă şi bea mult, fără oprire. Viaţa personală nefericită a dus la probleme serioase cu alcoolul, iar totul părea să indice că talentata cântăreaţă era pierdută pentru totdeauna.

Totuşi, chiar şi în acele clipe întunecate, muzica nu a părăsit-o. Cesária mergea adesea pe ţărmul oceanului şi cânta pentru sine — era felul ei de a înfrunta depresia şi singurătatea. Localnicii îşi aminteau cum o vedeau stând lângă apă şi fredonând morne.

„Oceanul ascultă mai bine decât oamenii”, spunea ea.

A doua naştere

Aşa au trecut aproape zece ani, cenuşii şi fără speranţă. Abia la mijlocul anilor ’80, când trecuse deja de patruzeci de ani şi ţara începea să se trezească din amorţeală, ea a început din nou să cânte. Şi atunci s-a dovedit pe neaşteptate că jumătate dintre cântăreţele din Cabo Verde o considerau profesoara lor — faima „reginei mornei” supravieţuise anilor de recluziune.

La mijlocul anilor ’80, soarta i-a oferit Cesáriei un dar neaşteptat. Comitetul femeilor din Cabo Verde a organizat o călătorie a unei delegaţii de muzicieni caboverdieni la Lisabona. Pentru Cesária era prima ieşire dincolo de hotarele insulelor natale.

Évora a rămas la Lisabona şi cânta seara prin restaurante, probabil pentru a strânge bani de bilet spre casă. Din fericire, într-una dintre seri, când interpreta în localul „Enclave”, a intrat José da Silva. Francez era doar în acte — se născuse şi crescuse tot pe aceleaşi Insule ale Capului Verde.

José îşi dorea cu ardoare să devină producător, dar deocamdată lucra noaptea ca muncitor de cale ferată. Şi, de îndată ce a auzit-o pe Cesária cântând, a înţeles că soarta îi pusese în mână un fel de bilet câştigător la loterie.

Glorie mondială la cincizeci de ani

José a dus-o pe Cesária la Paris şi i-a organizat înregistrări profesioniste. Primele albume, din 1987 şi 1988 — „Soarta frumuseţii” şi „Diva desculţă” — nu au avut mare succes. Dar treptat, prin încercări şi experimente, da Silva a găsit acel sound inconfundabil care avea să cucerească lumea. A adunat muzicienii potriviţi — tot originari din Cabo Verde.

Cesária a fost aşezată în mediul ei firesc — un mic ansamblu acustic cu chitare, nelipsitul cavaquinho, bas, percuţie, vioară. Fără aranjamente complicate, doar înregistrare live, fără suprapuneri! Iar în 1991 a apărut albumul „Mar Azul”, care a devenit incredibil de popular în Europa.

Piesa titulară a discului, compusă de unchiul ei B. Leza, era difuzată necontenit de posturile de radio franceze.

Iar un an mai târziu s-a întâmplat miracolul — albumul „Miss Perfumado” a fost o adevărată explozie. Doar în Franţa s-au vândut două sute de mii de exemplare în prima lună, iar în lume trei sute de mii. Cu acest disc, Cesária, ajunsă la cincizeci şi unu de ani, a pornit pentru prima oară într-un turneu mondial.

Bunica ce nu s-a schimbat

La cincizeci de ani, Cesária a fost nevoită să-şi găsească din nou stilul scenic. Şi, instinctiv, a decis să rămână pur şi simplu ea însăşi: ca în Café Royal, cu treizeci de ani în urmă, când, la şaisprezece ani, cânta pentru marinarii gălăgioşi.

De aceea apărea pe scenă desculţă şi rămânea aproape nemişcată în faţa microfonului. Nu se sfia să-şi aprindă o ţigară chiar acolo, în timp ce muzicienii continuau să cânte — aşa cum făcea în tinereţe, sprijinită de tejgheaua barului.

În reprezentaţiile ei nu exista comportament studiat, nici vorbe învăţate. În faţa publicului se arăta o femeie în vârstă, meditativă, uşor tristă, tăcută şi de o simplitate desăvârşită.

Cesária a cântat pe cele mai mari scene ale lumii — de la Paris la New York, inclusiv pe prestigioasele scene Olympia şi Carnegie Hall. Concertele ei se desfăşurau cu casa închisă, iar imaginea „divei desculţe” a devenit iconică.

Ea a făcut cunoscută milioanelor cultura Cabo Verde, până atunci aproape necunoscută. În 2004, Cesária a câştigat premiul Grammy la categoria „Cel mai bun album de muzică mondială contemporană” pentru discul Voz d’Amor (2003) — momentul culminant al carierei sale şi recunoaşterea contribuţiei sale la cultura universală.

Presa a creat în jurul ei mitul unei cântăreţe africane angajate politic, interpretând picioarele goale ca pe un gest de solidaritate cu cei săraci. În realitate era doar obiceiul unei fete sărace, care, pe deasupra, suferea de diabet şi de dureri cronice la picioare.

Spre finalul carierei, în caietul ei de cerinţe figurau chiar un scaun cu rotile pentru a urca la avion şi o cabină de machiaj la acelaşi etaj cu scena — nu mai putea urca scările.

  Preluat- Marcus de seară